Tags

, , , ,

My-First-Love-hd-wallpaper

Îi era rușine. Fetele râdeau. Dar ea n-ar fi recunoscut în ruptul capului.
– Te iubeșteeeee! Te iubește Bogdan. Chicoteau invidioase și uniformele albastre se scuturau de râs. Bogdan era cel mai frumos dintre băieți și primul la matematică în clasă.
– Nu pe mine, pe Sofia! se apăra ea, dând vina pe o colegă mai bleguță. Era și bucuroasă și supărată că Bogdan o plăcea pe ea. Pe de o parte era mândră că dintre toate colegele o alesese pe ea, deși ea nu se juca cu băieții, pe de alta nu-i plăcea că fetele râd. Știa că fetele nu o cred, dar nici nu îndrăzneau să o contrazică pe față.

Totul pornise din ziua aceea când învățătoarea îi pedepsise pe amândoi și-i pusese în genunchi. El nu știu făcuse. Ea vorbise prea mult. Și acolo, în genunchi lângă tablă, în timp ce clasa scria o compunere despre toamnă, el râse și îi mângâie o coadă:
– Ești frumoasă!
Chicotiră amândoi, privindu-se în ochi și roșind instantaneu. Apoi se rușină o clipă, umilită că ea, fată mare de nouă ani, stă în genunchi ca o corigentă, deși era premianta clasei. Dar uită imediat, pentru că el, printr-o mișcare bruscă se apropie de ea și o atinse cu genunchiul. Se dezechilibră și râseră amândoi zgomotos, uitând scopul pentru care erau izolați pe podea.
– Liniște! auziră în spate și râseră în continuare muțește, ei, complicii puși la colț.

Dimineața, de-abia aștepta să scape din mâinile mamei, care-i făcea codițe. I le pieptăna mama cu grijă și-i făcea două cozi simetrice, strâns adunate în elastice colorate, ca nici o șuviță să nu evadeze în zbânțuiala ei repezită. Suporta trasul de păr, că se smâcea neastâmpărată, fără răbdare, să ajungă mai repede la școală, să prindă câteva minute înainte să sune clopoțelul. Printr-o înțelegere tacită, la fel făcea și Bogdan, ajungea un pic mai repede în curtea școlii, deși părul lui creț nu trebuia să suporte supliciul codițelor. Se vedeau de la distanță și zâmbeau senin: ea căprui, el albastru. Fetele râdeau. Ei îi era rușine. Dădea vina pe Sofia, care, săraca, zâmbea prostește.

Dar sub uniformă simțea niște zbateri ciudate, ca și cum un fluture mare și foarte frumos și-ar fi croit brusc căsuță de turtă dulce în pieptul ei.
Iar într-o zi, în pauza mare, Bogdan veni în fugă și se opri în fața ei. Era cu fetele. Adunau ghindă să-și facă brățări în ora de lucru manual. Băiatul se opri, indiferent la cârdul de fete care se hlizeau, îi luă mâna în mâna lui și-i așeză în palmă un pumn de bomboane cleioase. Fetele amuțiră. Așa ceva!!!
Ea roși până în creștetul capului, înghiți în sec, închise pumnul, apoi băgă în buzunarul uniformei declarația publică de dragoste lipicioasă.

Și din ziua aceea fluturele crescu și mai mare. Atât de mare încât, atunci când el o însoțea acasă, după orele de școală, deși locuia pe altă stradă, nici o fată nu mai râdea că pe ea o iubește Bogdan.
Pentru că nu poți râde de fluturi.

Publicată și aici.