44730775_1272161949598127_8877944580494852096_nMă uitam cu un zâmbet verde la farfuria din fața mea. Da, că eu știu să zâmbesc toate culorile, v-ați prins. Ăsta era verde rău și necopt, că A. îmi făcuse un portret al mamei, respectiv al viitoarei mele soacre, care-mi dădea frisoane. Un soi de scorpie cu personalitate puternică. Voiam cu disperare să-i fac impresie bună și, dacă acasă îmi permiteam să fac mofturi la mâncare, cum puteam să strâmb din nas tocmai aici?
Ajunsesem cu o seară înainte, trăsnind a miros de țuică. Nu. Nu beau. Deloc nu beau. Dar, pe autobuzul care ne adusese în B., unuia i se pusese pata pe noi să ne cinstească cu țuică. Eu că nu. El că da. Și, când mi-am întors brusc capul, s-a hurducat din temelii și autobuzul, trecând peste o groapă din șosea și jumătate din sticlă s-a vărsat pe mine. Mi-au dat lacrimile de nervi. Am intrat într-un wc public să-mi schimb bluza, dar mirosul era impregnat în fularul de la gât și gulerul de puf de pinguin. Apoi, deși mă rugasem din tot sufletul de A. să nu cumva să fim așteptați cu sarmale, primul lucru pe care l-am simțit, intrând în holul casei lor, a fost un miros prietenos și strident-generos de varză, însoțit de cântecul pisălog și ironic al sarmalelor, ce fierbeau în bucătărie. Mi-au dat lacrimile de nervi și frustrare, dar m-am uitat în tavan, că singurul lucru care-mi mai lipsea era ceva rimel scurs pe față.
Afară șiroiau omături ude și gri, iar felinarele clipeau cu subînțeles „ți-am spus. Soacră soacră poamă (varză) acră. Vezi?”
Dar mama lui A. nu era acasă, lucra în tură de după-amiază și ajungea seara târziu. Tatăl lui mi-a aruncat o privire ca un buchet de viorele, veselă și părintească, făcându-mă să mă simt în largul meu, din primul moment, așa că m-am relaxat imediat.
A făcut mama sarmale? a întrebat A. cu uimire, pentru că știa oroarea mea față de antipaticele arătări de carne tocată și orez, înfășate-n foi de varză. Păi, am rugat-o clar să nu facă pentru că… Au!!!
L-am călcat puternic pe vârful piciorului, înainte să mă deconspire.
Păi, tu o știi pe mămică-ta, a răspuns omul calm, cu un zâmbet stânjenit, care zicea că șeful, adică nevasta, are totdeauna dreptate, tu știi că face întotdeauna cum vrea ea. A zis că treaba ta dacă nu vrei să mănânci, dar pe D. vrea să o aștepte cum știe ea mai bine. Și i-a făcut ceva deosebit.
Și deosebit îmi făcuse. M-am scuzat că nu mi-e foame, am fugit la duș și, atunci când mama lui a ajuns acasă, momentul sarmale părea depășit. Am scăpat ca prin urechile acului.

Dar acum era dimineață și, așezată la masă, alături de toată familia: soră, cumnat, nepoată, unchi, mătușă, văr și vară, mă uitam verde la porția de zacuscă, special servită mie de viitoare mea soacră:
Servește, dragă! Nimeni nu face zacuscă cum fac eu. O să te convingi. Am eu secretele mele care, și privindu-mă șmecherește printre gene, trebuie să rămână în familie.
Doar că zacusca era pe lista marilor mele antipatii culinare. O vedeam ca pe un fel de vomă a zarzavaturilor și nu puteam să o înghit, nici bătută.
Zâmbetul verde mi s-a transformat în unul galben lămâie, gândind că, dacă pun limba pe așa ceva, sigur dau în Hepatită. Însă am luat cuminte o felie de pâine din coșul de nuiele de pe masă și, cu mișcările cele mai ardelenești posibile, ca să amân, cât de mult se putea, nenorocirea, am întins încet zacusca pe felia de pâine. Viitoarea mea soacră mă privea ca pe un fin degustător, așteptând verdictul ce va veni din gura mea. Gura mea pe care trebuia să o spurc cu zacuscă. A. se uita la mine cu emoție, dând din umeri neputincios, iar restul familiei îmi făcea un fel de galerie.
Ca la un examen de care depindea viitorul meu, am deschis încet gura și, ca un condamnat la moarte ce trebuie să bea cucută, am mușcat delicat moliciunea pâinii, murdărită de grămada dezgustătoare de legume schingiuite, asasinate și exilate în borcane.
M-am autosugestionat în secunda aceea că mănânc tort de ciocolată. Mi-am trimis papilele gustative în Grecia, la portocale proaspăt culese, dulci și parfumate și am visat în același timp gust curat de zăpadă albă și inodoră.
Am privit ochii negri și frumoși ai femeii din fața mea, am înghițit amestecătura și am tras prima mare minciună din cariera mea de viitoare noră și soție, făcând în același timp și primul compromis uriaș. Apoi, am zâmbit roz și dulce, și am spus atât de convingător și nevinovat, că până și eu am fost uimită:
Este minunată! Are un gust interesant, pe care nu-l pot defini. Delicioasă! și am zâmbit albastru-cerneală viitorului meu soț, să priceapă clar, pe românește și cu majuscule, sacrificiul imens pus pe altarul dragostei noastre.
Mi-a zâmbit și el, cald-aprobator că da, pricepe mesajul și e dator-vândut, iar mama lui s-a relaxat și în ochii ei am citit că, proba-zacuscă fiind trecută, mă calificasem cu brio pentru poziția de noră în casă.
Sigur că-n mintea mea am auzit felicitări și aplauze, pentru reușită.

M-am uitat superior, cu antipatie și zâmbet violet la borcanul care stătea spășit în fața mea, gândind amar că viața și fericirea mea se aflaseră pentru un moment în borcanul de zacuscă și am spus în gând, filosofic, doar pentru mine:
„Zacusca ei de viață!”

Tema săptămânii – Viața într-un borcan de zacuscă -Em – Publicat prima dată aici.