14.jpg

Când iarna te privește
prin două felinare,
te uiți mirat la dânsa
și nu știi ce poftește.

Te uiți cu-ncrâncenare
la fulgii ce dansează,
iar visul verii dulce
în minte-ți hibernează,

că frigul nu ți-e prieten,
iubești doar înghețata
în seri fierbinți de vară
când soarele ți-e plata…

a lunilor de iarnă
din țara cu arțari,
când zgribulești degeaba,
visând vacanțe mari.

Că iarna vine iute,
se priponește-n curte
și desenează totul
cu ace albe, scurte.

Înțeapă și obrazul,
și nasul, și urechea
și tot ce prinde-n clește…
Mușca-i-ar albul strechea!

Vedea-o-aș doar în poze,
Uita-mi-aș de palton,
de sănii și de schiuri,
de fulgi, de alb șablon.

Viseze alții neaua,
și oameni de zăpadă,
și drumuri prin omături,
și vânturi reci de sfadă,

ce te alungă-n casă
sub plăpumi și la foc…
Să plece iarna-n lună!
De veri să am noroc!

De verde de pădure,
de roșu mac de câmp,
de galben și albastru,
Nu albul-alb și tâmp!

De spume de oceane
și de nisip-mătase,
de lungi plimbări în noapte.
Nu zile friguroase!!!

Nu vreau să fiu ca varza
cu haine peste haine,
parcă m-ascund de mine.
Ce tot atâtea taine?

Nu vreau nici roți de iarnă,
Nici cizme, nici fular,
și nici mănuși de piele,
dar… totu-i în zadar.

Că iarna te privește
prin două felinare,
ningând cu spor de luptă.
Tu? Nu știi ce poftește.