47199965_2063911973655110_2530543199785582592_n

Sunt o bleagă. Daaa! Puteam fi lebădă, ori privighetoare. Dar nu. Io-s tare-n cioc. Și-atât. Doftoricesc copacii. Doftoricesc tot ce prind. Doftoricesc întreg pământul. Păi nu voia dumnealui să se facă negru ca tăciunele? Voia! Dar i-am dat eu pace? Nope! M-am prins strașnic cu ghearele de primul arțar scorțos de negru și am început. Cu răbdarea treci marea! Așa și io. Nu-s frumoasă ca o lebădă. Nu cânt ca o privighetoare, dar scot duhurile vitrege ale stelelor ascunse-n umbră. Scot tot.

Când am ieșit din ou, lumea era alb negru. Hmmm! M-am uitat în stânga. M-am uitat în dreapta și m-am pus pe treabă. Prima gaură am făcut-o așa, la nimereală, dar hotărâtă și determinată, ca și cum aș ști exact ce fac și am un plan ingineresc bine stabilit. Aveam pe cucu! Că și-ăla-i unu!
Toate înaripatele își vedeau de cirp-cirip-ul lor, mai cu talent, ori mai afon. Mie-mi era rușine. Începusem o treabă și găuream serioasă și ciocoasă. Unii se uitau cu respect că, neînțelegând ce fac, credeau că e complicat rău, că stăpânesc vreo taină, c-oi fi vreun geniu. În pana mea, că habar n-aveam ce fac. O cioară mă poreclise picamer, dar nu băgam pe nimeni în seamă. Eu sfredeleam în legea mea.
Prima gaură a eliberat o bulă de culoare. Să vezi nebunie! Am devenit brusc Dr. Honoris Coloris Causa. Am căscat ciocul și-am vindecat omenirea de non-culoare. Bule colorate, urme de stele ce-au locuit pământul ies încet-încet. La început s-a înverzit pădurea, apoi apele și cerul au devenit albastre, apoi au prins viață florile și oamenii. Și curcubeul…

Doar doamna cioară a rămas neagră, că n-o pot uita. Auzi! Picamer. Hmmm….

Textul acesta e scris iute, răspuns unei provocări. Daniela a făcut poze în Toronto și a surprins minunea de mai sus. I-am zis: „Poza asta cere poveste”. Și am plecat. Și am uitat.  Doar că s-a întors bumerang prin provocare de la Veronica. Vă provoc la rândul meu. Pornind de la poza de mai sus, vă invit la poveste!