Diseară vine Moșuuu’! Inflație de moși pe fb, pe messenger și Whatsapp. Oriunde întorci privirea iese câte-un moș, ori câte-o cizmuliță la iveală. Moșuliada secolului. HO! HO! HO! Iubim momentul și ni se strânge inimioara sub formă de emoție și dor copilăresc. Că-n preajma lui toți suntem copii. E 5 decembrie și iarna hornăie nărăvașă pe străzi.
Ne plângem că vaaaiii! cât de comerciale și de șopinguite au devenit sărbătorile! Că nimeni nu le mai știe semnificația. Că pierdem esența lor în rotunjimea globurilor colorate, a meselor mult prea îndestulate și nebunia cadourilor. Dar toți avem un zâmbet larg zugrăvit pe față și fulgii se izbesc de obraji grăbiți și curioși. Decembrie. Și-abia așteptăm.

Vine noaptea. Vine și dimineața. Îți sare somnul în bule de săpun colorat și tragi cu ochiul spre hol, unde ți-ai lăsat strategic cizmele Uggs, că-s ca doi ursuleți cu blăniță albă, imposibil de ignorat. Dar nu vezi nimic. Sunt exact unde le-ai lăsat tu.
Nimic?! Măi, să fie! Te gândești că n-ai fost cuminte. Ori ai fost atât de cuminte că l-ai plictisit până și pe moș și-a uitat de tine. Că putea și el să pună acolo măcar o boticuță. Una mică. Un simbol. O crenguță din grădină, legată cu o ață. Așa de-un zâmbet. De-un hă! hă! la anul voi fi mai cuminte. Dar nu! Nimic. Și atunci nu mai gândești lozincard că sărbătorile sunt prilej de bani aruncați pe cadouri și haleală. Nope! Te gândești că pe tine nu te iubește nimeni și ți se strânge stomacul. Că ești singurul om de pe planetă pe care moșu’ îl evită. Fir-ar el de moș discriminant. Și te superi. Putea și el așa, simbolic, o bomboană. Una ieftină dacă n-a avut bani, da’ gestu’ contează. Însă nimic, fir-ar el să fie! Nu-i pasă de tine. Te prefaci că nu-ți pasă nici ție. Asta e! Dar nu! Sigur te așteaptă un cadou virtual, un ceva special făcut pentru tine. Îți deschizi plină de speranță computerul. Te așteaptă zeci de e-mailuri, comentarii pe fb, comentarii pe blog. O armată de moși înșiruiți pe culori și categorii de mesaje cu tot felul de urări. Te scarpini în cap cu o jumătate de zâmbet că uite, e lume care nu te cunoaște, dar s-a gândit și la tine o secundă. Dar moșu… MOȘU! Nimic. Nimic? Te întristezi, dar te prefaci că ești ok. El se pregătește de plecare, te pupă și exclamă mirat și bucuros: „Aaa! A trecut moșu’!” și își mută de pe pantofi punga cu nimicuri pe care i-ai pregătit-o. Se grăbește tare că s-a trezit târziu. Te salută ca de obicei, se închide ușa, iar casa rămâne gri și liniștită. Îți curg trei lacrimi și te înfurii pe tine: „Termină! Nu ești copil!” Apoi tot tu îți răspunzi plângând: „Ba da! Ba da! Sunt copil chiar dacă am față și corp de adult.” Te doare, deși știi că e un nimic. Știi că sunt nimicuri. Doar că pentru tine nu sunt. În piesele de lego care construiesc viața ta, magia și surpriza au fost mereu acolo.

Inima ți se ascute în dor și durere pentru că Moșu’ ăsta, în loc să-ți dăruiască ceva, îți ia. Îți ia bucuria cu care ai trăit până acum, când în ușă, pe hol era cadoul acela împachetat în celofan. De fiecare dată era și o nuielușă de culoarea bronzului, cu panglică de hârtie creponată, roz, și-n casă mirosea dumnezeiește a portocale. Te îmbraci tăcută.

Când vrei să te încalți, piciorul se lovește de ceva mic și tare în vârful cizmei stângi. Inima îți bate cu putere. Nu îndrăznești să speri… Scoți iute cizma. O scuturi. Din ea cade o cutie mică din catifea. Lacrimile se întorc, de data asta bucuroase. Moșul drag nu te-a uitat…