Iubesc floarea, iubesc frunza, iubesc apa, nisipul, lemnul și piatra. Tot ce are viață și adevăr și poveste. Și eu sunt, ori am fost, ori am vrut să fiu rând pe rând floare, frunză, piatră sau lemn.
Plasticul e minciună. E compromis. E imitație. Dar… pentru că există un dar pe post de conjuncție, cineva într-o zi a imitat floarea și pomul și iarba. Și unii oameni au ales scurtătura și-n loc de natură au îmbrățișat imitația ei comodă, pe care o poți spăla de praf cu detergent și n-are nevoie de clorofilă să fie verde.

La un punct al vieții mele, cândva am gustat gheața iernii și am înțeles fiecare literă din substantivul abstract VIAȚA.

Am îngenuncheat în fața florii și i-am promis viață. Am îngenuncheat în fața pomului și i-am promis viață. Am îngenuncheat în fața firului de iarbă și i-am promis viață.

Și atunci rotițele din capul meu, din inima mea și din ambele palme s-au unit într-un mecanism care a declanșat hotărârea de-a alege un membru permanent al iernilor noastre. Cu cetina tot verde. Și l-am ales pe el.  Greu l-am ales, pentru că fiecare brăduț ce intra în casa noastră venea cu propria-i poveste și, chiar dacă mă dureau acele pe care le măturam zilnic, chiar dacă îmi luam greu rămas bun și eram tristă, văzându-l umilit, aruncat la gunoi, despovărat de splendoarea globurilor și luminițelor, iubeam momentul intrării lui în casă și scurta noastră conviețuire.

Dar undeva s-a născut nevoia mea de-a lăsa brazii în pace, în casa lor pădure. Nevoia de a-i lăsa să trăiască. De a-mi pune egoismul într-un sertar.

De atunci dânsul îmi zâmbește perfect verde în fiecare iarnă. Nu sacrifică de dragul meu nici un ac, iar la sfârșit de sezon merge să hiberneze liniștit în cutia lui, cu un la revedere senin, nu un adio ofilit.

Nu-mi oferă surprize. Ci bucurie. Știu exact la ce să mă aștept din partea lui, iar el cred că e mulțumit cu existența lui pașnică. Îl surprind, pentru că aleg culori diferite an de an, iar anul ăsta l-am așezat în altă cameră. Dar nu sunt șocuri majore. Mă suportă și nici măcar nu e curios ce cadouri se așază la baza lui. E ocupat să fie frumos și cuminte. L-am îndrăgit, așa cum iubești un ursuleț de pluș. Cum nu?  Așa imitație cum e, are putere de super-erou, căci an de an un brădulean tăiește datorită lui.

Undeva, cândva am decis că locul brazilor e în pădure. Și uite-așa cetina rămâne cetină și verdele verde și toată lumea e mulțumită. E win-win, dacă vreți.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.

Tema săptămânii: Undeva, cândva – Em – articol apărut inițial aici.