Tags

, , , , , , , , , , ,

th

În ziua aceea toate visele se sparseră rând pe rând, ca niște baloane de săpun. Căci atât e viața, urlase ea cu spume, din toți rărunchii. Atât! O mizerie ieftină care „buf!”, se evaporă, râzându-ți în nas, că s-a terminat înaintea ta. Că tu nu ești gata să te duci. Dar cine te întreabă?
Urlase cu nervi, cu durere, cu spaimă. Apoi plânse pentru toată strada, pentru tot orașul, pentru toată umanitatea care mișuna mărunt și iritant în jurul ei, grăbindu-se în diverse undeva-uri fără sens și fără scop. Degeaba.
Plânse până nu-i mai rămase nici o lacrimă întreagă, iar sufletul se proțăpise jigărit, lipit de spate, ca o burtă flămândă.
Nu o durea nimic. Fizic era într-o formă excelentă, doar că se transformase brusc într-o piele întinsă de om tânăr, care înăuntru devenise gol. Se vedea pe sine ca la un soi de microscop întors înspre lăuntrul ei și se întreba: cum pot să moară oamenii, așa, pur și simplu?

Cum să fii dintr-o dată nimic? Era singurul lucru concret, pulsând în ea în loc de inimă, în loc de gânduri. Nimicul se lăbărța nerușinat de la un capăt la altul al minții ei. Dintr-o dată devenise nimic. Dintr-o dată…
Își conștientiza ființa, care mai avea extrem de puțin timp pentru a conjuga verbul „a fi” la prezent: ființă… a fi… sunt….

Și ar fi pufnit-o râsul ca la o glumă bună, dacă mușchii gurii n-ar fi uitat mișcarea aceea dulce-banală. Ea acum era un nimic întreg. Un gol perfect. O uscăciune în care nu încăpea nici măcar un gând.

Era un început de spirală. Că pornea din ea un soi de pâlnie ce se termina în Univers. Un Univers îmbrăcat într-o uniformă neagră, aliniat altor Universuri la fel de goale, de plate și negre. Goale și ele. Mărșăluind cadențat.

Nu-și putea permite nici măcar articol hotărât. Cum să râdă? Gest inutil, indecent.
Vedea. Înțelegea. Știa că se află la margine și e o aripă de furnică-n cădere. Talpa neagră a stelelor o călca în picioare, iar viața avea să meargă înainte, chiar și fără ea, chiar și atunci când verbul „a fi” se va stinge, apoi se va transforma într-o linie perfect paralelă cu inima ei, ca un soi de șină de tren.

Golul acesta, care i se înnodase parazit pe sub bărbie și o locuia, strâns împletit cu ADN-ul ei și cu fiecare celulă, impregnându-i toate gândurile, o făcea extrem de lucidă. Trecutul nu o interesa deloc. Prezentul, extrem de puțin, era pe ducă. Iar viitorul ieșise întreg din dicționar. Chiar dacă nu-i plăcea aritmetica, această simplă ecuație o înțepa în coaste, sufocând-o. Lipsa de aer și lipsa de timp se completau una pe alta într-un minus pe care ea îl ținea în brațe ca pe un imens glob de sticlă.

Și totuși nu va muri chiar azi, își spuse alb. Și nici mâine. Era aproape o certitudine, așa că începu o negociere măruntă, ca o florăreasă aflată la tarabă, în piața Muzeului. Nu! Azi, clar, nu moare! Și-atunci izbi cu piciorul în pământ, intrigată că doctorul acela, care-i comunicase, cu milă în privire, un diagnostic în cuvinte sofisticate, imposibil de reținut și de înțeles, pârându-i de fapt neputința organismului trădător, nu-i spusese singurul lucru important: că AZI ea nu moare.

Se ridică cu ochii la stelele acelea nepăsătoare, de pe cerul ei, unul din ultimele ei ceruri, strălucind rece, ca ochii ei reci, pentru că ea era un gol și golul e rece și negru.
Se ascunse iute sub o streașină, să n-o vadă stelele și luna, să nu o calce în graba lor de-a depăna timp. Și văzu o mâță cum se apleca atentă și moale spre o creangă rătăcită, aproape de perete. Și își dori să fie mâță, să aibă nouă vieți. Deși, ce-ar face cu-atâta viață? Eh! S-ar descurca ea.

Dar nu e mâță. E doar om. Și e doar acum. Are doar ziua asta. AZI. Deocamdată ajunge, se gândi ea gospodărește. Mâine vom mai vedea… Și se uită iar la mâță, ca la minunea lumii și a lunii, cum sare pe creanga nucului obosit de toamne târzii. Cum sare și nu cade, pentru că mâțele nu cad, își spuse adânc. Apoi se uită cu atenție la copac, constatând calmă că el, nucul, va locui mult mai mult decât ea pe pământ.

Și dintr-o dată golul ei gol nu mai fu atât de gol pentru că intraseră acolo o mâță și un nuc.
Și se gândi că poate oamenii nu mor. Poate se transformă-n copaci. Că n-or sta toți degeaba cu crengile trezite-n rugăciune către cer. Și buzele-i mijiră zâmbet, pentru că gândurile ei nu erau ale ei și nu avea sens să se gândească la mâțe și la copaci care-și cresc ramuri și frunze-n credință, când ea are de fărâmițat o singură zi: AZI.

Apoi fu obosită și adormi, deși n-ar fi vrut să doarmă. Însă visă nuci verzi și-o mâță ce torcea covoare de povești pe care ea pășea și, când răsări soarele, se trezi, uitând ce a visat. Și zâmbi, deși n-ar fi vrut să zâmbească, pentru că era inutil și indecent. Dar își spuse că e AZI. Și azi ea nu moare. Sigur nu moare azi. Poate mâine, dar azi are treabă.

Și fiecare zi începea la fel: se trezea cu răsărit de soare și se numea azi, iar ea, conștiincioasă, conjuga verbe, multe verbe. Toate militărește, numai la prezent. Și substantivele din jurul ei purtau cuminți articole nehotărâte, de om ce nu visează, pentru că are dicționarul știrb de viitor. Chiar de-ar fi îndrăznit să încerce vreun sfert de vis, l-ar fi mustit în șoaptă. Așa, ca o părere.

Și într-o zi a uitat pur și simplu că mâine s-ar putea să moară. Pentru că mâine era undeva în capitolul acela absent din dicționarul ei personal. Așa că nu-l vedea. Era ca și cum în spatele nucului s-ar fi ascuns un nor de ploaie nehotărât, ori un drob de sare ar fi fost așezat deasupra mâței. Ca în povestea lui Petrică și lupu’. Dar până să vină lupul, ea-și vedea de zilele acelea care nu aveau nume și nu locuiau în săptămâni ori luni. Erau niște gemene, toate, pe care le chema AZI și fiecare începea cu câte-o dimineață.

În altă zi s-a întâlnit cu medicul acela care-i pârâse, în cuvinte care sunau ciudat, organismul trădător. Dar privirea lui n-a mai fost tristă, ci mirată-n colț de zâmbet și miracol. Și ea a răspuns la toate întrebările lui neîntrebate. I-a spus că data zilei este AZI. Că mâțele nu pot să cadă de pe acoperișuri Că oamenii nu mor. Ei se transformă în copaci cu crengile trezite-n rugăciuni spre cer.

Apoi a așezat într-un sertar tot plânsul, frica și umbra nopților cu stele reci, iar cheia a aruncat-o și-a început să poarte în buzunarele blugilor doar zâmbete. Și diminețile i-au devenit prea pline, că erau multe de făcut și de aflat și de iubit. Așa a fost ea construită, cu râs și foi muiate-n soare. Iar verbele au început s-o strige cu gâtul întins, ca niște pui de păsări ce trebuiau hrăniți în fiecare zi din cele șapte, câte are săptămâna.
Și dintr-o dată, nimicul acela care o umpluse o vreme deveni un tot intens, un tot real, umflat în bucuria de-a trăi, de-a mirosi flori, de-a face jogging, de-a se iubi fierbinte în nopți incandescente și ude, frământată de brațe dragi. Brusc deveni centrul Universului, pentru că ea era un început de spirală. Un soi de pâlnie pornea din ea până-n Univers. Un Univers vesel, îmbrăcat în culori vesele, legat de alte Universuri, la fel de colorate și zălude. Dansând pe ritmuri de ploi și râsete și clipe. Încondeiate toate, ca un complot al veseliei, al chefului de viață.

E drept că furtuni se zbat în suflete și trupuri câteodată, dar oamenii sunt păsări cu aripi mari ce cresc sub pleoape. Zboară spre cer, visează și plantează flori. Și construiesc. Și strâng îmbrățișări. Iar când le vine vremea, devin copaci.