101966c2b1280c8006ce2937f38470a0Se urcă iute. Se grăbea. Ea mereu se grăbea. Parcă timpul ei nu ar fi avut aceeași elasticitate ca și al celorlalte persoane. Avea în telefon o listă lungă de la toate companiile de taxi din oraș. Just in case.
Se urcă în prima mașină, cu ochii în telefon. Anunță scurt adresa, fără să privească șoferul. Trebuia să ajungă neapărat la ședința aceea… Ora era imposibilă, iar străzile orașului gemeau de mașini bară la bară…
– A venit iarna, auzi vocea din față.
– Aha! mormăi monosilabic, fără să ridice ochii, pentru a descuraja eventuala dorință de conversație a șoferului.
– E trafic, încercă din nou vocea masculină și îi explică cum folosește scurtături, ocolind arterele mari, sufocate de circulație.
– Mda! răspunse din nou, mai încet de data asta și ușor iritată. Scria un e-mail. Nu avea poftă de conversații cu șoferi de taxi plictisiți.
Omul tăcu. „În sfârșit!” gândi recunoscătoare și termină e-mailul.
Ajunsă la destinație plăti, fără să dea atenție figurii bărbatului, apoi urcă în viteză scările.
„Toate taxiurile sunt la fel…” o străbătu un sfert de gând. N-avea timp. Deloc. Viitorul ei depindea de această ședință. Muncise mult și avea încredere în ea. Știa că ideile ei…
Intră în anticamera sălii de întâlnire. Mai era aproape un sfert de oră până să înceapă. „M-a adus bine!” gândi. Un cuțit de gheață îi înmuie genunchii când realiză că mapa de piele pe care o ținuse lângă servietă îi lipsește. „Sunt desființată” gândi alb. „Ce mă fac???”:
– Taxiul… răsuflă cu panică. Făcu stânga-mprejur și alergă. Lift, scări. Nimic. Panică totală. Se opri descumpănită. În stație erau aliniate soldățește vreo zece taxiuri.
Ceru ajutorul portarului.
– Să sunăm la firma de taxiuri! Cu ce firmă ați venit? o întrebă.
– Nu știu. Am urcat în prima mașină disponibilă.
– Nu ați văzut ecusonul șoferului?
– Ăăăă… Nu am fost atentă la șofer.
– Ce culoare avea taxiul? Poate așa găsim firma.
Îl privi neajutorată, fără să răspundă.
– Ah! Chitanța. Pe chitanță…
– Nu am luat chitanță, răspunse cu ochii în jos.
Portarul se uită descumpănit, scărpinându-se în cap, cu speranța, poate, că mișcarea prietenoasă a degetelor butucănoase va elibera ceva idei.
Mai erau zece minute până să înceapă ședința, iar ea era în plop. Transpirase rece. Atâta muncă! Ufff!
Alergă înnebunită pe stradă, luând fiecare șofer de taxi în parte și explică și întrebă. Dar obținu doar ridicări din umeri.
– Păi, cum nu știți cu cine ați venit? o ironizară vreo doi.
La ultimii plângea de-a binelea. Începuse să fulguiască agresiv și aproape căzu când reveni topită de nefericire în clădire. Pierduse tot.
Peste un minut începea ședința. O să se scuze și… asta e. Șansa vieții ei se dusese la gunoi. La baza scării își văzu deodată mapa în prelungirea mâinilor unui bărbat pe care nu-l văzuse niciodată.
– Am strigat după dumneavoastră, dar nu v-ați oprit. Vă spuneam că v-ați uitat mapa, auzi ea zâmbind vocea pe care o recunoscu imediat. Era șoferul de taxi căutat.
Luă mapa privindu-l cu toată recunoștința lumii și citi în ochii lui că e un om bun, extraordinar de bun. Un înger luase forma unui șofer de taxi.
Intră în ultima secundă, când toți directorii erau așezați în jurul mesei, așteptând să-i voteze ideile, să-i asculte expunerea. Cu adrenalina pulsându-i în palme, cu credință în ea și în miracole, începu hotărât să vorbească. La final ieși cu un zâmbet sărbătoresc. Obținuse poziția visată. Un taxi galben fusese șansa vieții ei. Un taxi…

Flash – Taxi – Em