Tags

, , , , , , ,

22389451457
Nu știu dacă pentru a te desăvârși în ceva trebuie să ai o singură aptitudine pe care să o crești în talent cu multă muncă și disciplină, canalizate într-o singură direcție. Să nu o iei nici la stânga, nici la dreapta, să nu le amesteci, să nu te apuci de prea multe. Habar nu am! Știu însă că mie îmi plac foarte tare mai multe lucruri. De fiecare dată când am un material în palme, acesta devine incandescent și pasiunea îmi amestecă eul într-un soi de alchimie ciudată. Eu, ca individ, dispar, mă transfer în propria-mi palmă și torc. Devin un soi de personaj într-o lume à la Papadat-Bengescu, un personaj care nu privește spre oameni, ci-și întoarce microscopul spre sine, văzând la lupă fiecare imperfecțiune, fiecare nevoie, fiecare tresărire, fiecare izbucnire. Cuvintele devin doar ale mele, creponându-se ori dimpotrivă transformându-se în lame de cuțit. Flămânde. Mereu flămânde și însetate.
Se joacă în strofe pe care le uit imediat ce le scriu, ori se cațără în texte, într-o goană perfectă și-ntr-o multitudine de tonuri pe care le înșir spășită și le pun în sertare.
Metaforele nasc imagini în chinuri cumplite, niciodată curat, prin cezariană, iar culorile îmi șterg orice urmă de săgeți ce ar putea sparge geamurile dimineților mele. Când sunt foarte tristă și plâng, când doare foarte tare, atât de tare încât dragostea ce paște câmpuri mari în jurul meu e neputincioasă și nu reușește să topească durerea, pictez. Pictura e panaceul meu. Culoarea e mai tare ca dragostea. Pictez. Și transfer în culoare ce doare. Culoare ce doare. Culoare ce doare, până când și până atunci.

La început a fost cuvântul și toți suntem cuvânt. E venin și piatră cuvântul. E pâine și sare. E foc.
Uneori se oprește mirat lângă cuptor. În bucătărie. Se spune că dragostea trece prin stomac, iar sufletul, sofisticat în căutări, stă tihnit și huzurește lângă ceva simplu, împletind un aluat.
Ne complicăm în căutări, suferim de scenarite migălos răsucite, dar în esență viața e simplă. Simplul se traduce în eleganță. Iar amintirile vin și ne îmbucă, ca și cum am fi niște mere coapte.

Bunica-mi făcea tocană albă. Nu e pe lume mâncare mai bună decât tocana albă a copilăriei, iar eu zănatec copil am fost. Pe cât de energică și de nebună, pe atât de greu de hrănit. De aceea fiecare masă era însiropată cu răbdare și multă, enorm de multă poveste.
Tocana asta albă era un deliciu care doar bunicii îi ieșea așa. Oricât ar fi încercat fetele ei, patru la număr, nu reușeau acel gust divin.
„Ce să-ți fac, draga bunicii?” mă întreba când știa că vin la ea. „Tocană albă” îi răspundeam invariabil.
Azi am făcut și eu, iar rezultat a fost exact gustul copilăriei, când în cohie, la Sava, bunica îmi punea în farfurie sosul alb și bucățele de cărniță:
– Ce carne e aia, bunică? întrebam mofturoasă.
– Ce să fie? zicea bunica. Inima, sufletu’ și bătuca.
Și mâncam hotărâtă cele trei bucățele delicioase, fără să știu că sufletu’ eu i-l mâncam bunicii, cu mofturile mele.
Rețetele vieții sunt simple și în simplitate se ascunde fericire, în sinceritate și-n firesc. Așa, ca la tocana albă, care nici nu știu cum se numește în realitate, că așa i-am zis și așa i-a rămas numele la noi în familie.
De pui ce trebuie, cum trebuie și mai ales când trebuie, se întâmplă acolo un strop de magie ce-ți iese doar ție și dragostea locuiește în curtea ta. Pentru că tu.
Prozaic: am folosit pulpe dezosate de pui bun, de-ăla fericit ce mănâncă grăunțe și alergă de nebun prin iarbă. Le-am pus într-o cratiță de inox cu foarte mult pătrunjel, tăiat mărunt (o cană mare și plină) și cam o lingură bună de ulei. Bunica folosea unsoare, dar eu nu gătesc cu unsoare. Am o excepție de la regulă, niște cornulețe bune-bune, care cică doar cu unsoare ies așa.
Le-am călit bine, conștiincios, apoi am stins totul cu foarte puțină apă. Am dat focul mic și le-am ermetizat cu un capac. Le-am lăsat acolo să se zăpăcească împreună cam un sfert de oră, după care am adăugat o linguriță de boia de ardei și una de făină. Le-am amestecat iute cu o lingură de lemn și, când s-au omogenizat, adică după vreo treizeci de secunde, am sărat ochiometric și turnat lapte rece, puțin câte puțin, până am acoperit bine carnea. Am învârtit lingura viguros în cratiță, ca să nu se formeze cocoloașe, apoi am lăsat să fiarbă la foc mic o jumătate bună de oră. Poate și mai bine.
Următoarea etapă ar fi fost adăugarea smântânii. Bunica asta făcea, punea smântână dulce făcută de ea. Eu însă am folosit de data asta frișcă lichidă 35%. Am amestecat cu o linguriță de făină conținutul unui pachet și l-am turnat în cratiță, în compoziția ce fierbea bolborosind încet și pașnic. După câteva minute, timp în care a dat în câteva clocote, am pus capacul și am stins focul, lăsând-o să se odihneacă puțin.
Rezultatul e de-ăla cu papile ce bat din palme, țipă, râd, se dau de-a berbeleacul de fericire.
Mi-a ieșit exact așa cum o făcea bunica.
Jur că e poezie. Poezie cu pătrunjel. 🙂