Nu știu dacă pentru a te desăvârși în ceva trebuie să ai o singură aptitudine pe care să o crești în talent cu multă muncă și disciplină, canalizate într-o singură direcție. Să nu o iei nici la stânga, nici la dreapta, să nu le amesteci, să nu te apuci de prea multe. Habar nu am! Știu însă că mie îmi plac foarte tare mai multe lucruri. De fiecare dată când am un material în palme, acesta devine incandescent și pasiunea îmi amestecă eul într-un soi de alchimie ciudată. Eu, ca individ, dispar, mă transfer în propria-mi palmă și torc. Devin un soi de personaj într-o lume à la Papadat-Bengescu, un personaj care nu privește spre oameni, ci-și întoarce microscopul spre sine, văzând la lupă fiecare imperfecțiune, fiecare nevoie, fiecare tresărire, fiecare izbucnire. Cuvintele devin doar ale mele, creponându-se ori dimpotrivă transformându-se în lame de cuțit. Flămânde. Mereu flămânde și însetate.
Se joacă în strofe pe care le uit imediat ce le scriu, ori se cațără în texte, într-o goană perfectă și-ntr-o multitudine de tonuri pe care le înșir spășită și le pun în sertare.
Metaforele nasc imagini în chinuri cumplite, niciodată curat, prin cezariană, iar culorile îmi șterg orice urmă de săgeți ce ar putea sparge geamurile dimineților mele. Când sunt foarte tristă și plâng, când doare foarte tare, atât de tare încât dragostea ce paște câmpuri mari în jurul meu e neputincioasă și nu reușește să topească durerea, pictez. Pictura e panaceul meu. Culoarea e mai tare ca dragostea. Pictez. Și transfer în culoare ce doare. Culoare ce doare. Culoare ce doare, până când și până atunci.
La început a fost cuvântul și toți suntem cuvânt. E venin și piatră cuvântul. E pâine și sare. E foc.
Uneori se oprește mirat lângă cuptor. În bucătărie. Se spune că dragostea trece prin stomac, iar sufletul, sofisticat în căutări, stă tihnit și huzurește lângă ceva simplu, împletind un aluat.
Ne complicăm în căutări, suferim de scenarite migălos răsucite, dar în esență viața e simplă. Simplul se traduce în eleganță. Iar amintirile vin și ne îmbucă, ca și cum am fi niște mere coapte.
Bunica-mi făcea tocană albă. Nu e pe lume mâncare mai bună decât tocana albă a copilăriei, iar eu zănatec copil am fost. Pe cât de energică și de nebună, pe atât de greu de hrănit. De aceea fiecare masă era însiropată cu răbdare și multă, enorm de multă poveste.
Tocana asta albă era un deliciu care doar bunicii îi ieșea așa. Oricât ar fi încercat fetele ei, patru la număr, nu reușeau acel gust divin.
„Ce să-ți fac, draga bunicii?” mă întreba când știa că vin la ea. „Tocană albă” îi răspundeam invariabil.
Azi am făcut și eu, iar rezultat a fost exact gustul copilăriei, când în cohie, la Sava, bunica îmi punea în farfurie sosul alb și bucățele de cărniță:
– Ce carne e aia, bunică? întrebam mofturoasă.
– Ce să fie? zicea bunica. Inima, sufletu’ și bătuca.
Și mâncam hotărâtă cele trei bucățele delicioase, fără să știu că sufletu’ eu i-l mâncam bunicii, cu mofturile mele.
Rețetele vieții sunt simple și în simplitate se ascunde fericire, în sinceritate și-n firesc. Așa, ca la tocana albă, care nici nu știu cum se numește în realitate, că așa i-am zis și așa i-a rămas numele la noi în familie.
De pui ce trebuie, cum trebuie și mai ales când trebuie, se întâmplă acolo un strop de magie ce-ți iese doar ție și dragostea locuiește în curtea ta. Pentru că tu.
Prozaic: am folosit pulpe dezosate de pui bun, de-ăla fericit ce mănâncă grăunțe și alergă de nebun prin iarbă. Le-am pus într-o cratiță de inox cu foarte mult pătrunjel, tăiat mărunt (o cană mare și plină) și cam o lingură bună de ulei. Bunica folosea unsoare, dar eu nu gătesc cu unsoare. Am o excepție de la regulă, niște cornulețe bune-bune, care cică doar cu unsoare ies așa.
Le-am călit bine, conștiincios, apoi am stins totul cu foarte puțină apă. Am dat focul mic și le-am ermetizat cu un capac. Le-am lăsat acolo să se zăpăcească împreună cam un sfert de oră, după care am adăugat o linguriță de boia de ardei și una de făină. Le-am amestecat iute cu o lingură de lemn și, când s-au omogenizat, adică după vreo treizeci de secunde, am sărat ochiometric și turnat lapte rece, puțin câte puțin, până am acoperit bine carnea. Am învârtit lingura viguros în cratiță, ca să nu se formeze cocoloașe, apoi am lăsat să fiarbă la foc mic o jumătate bună de oră. Poate și mai bine.
Următoarea etapă ar fi fost adăugarea smântânii. Bunica asta făcea, punea smântână dulce făcută de ea. Eu însă am folosit de data asta frișcă lichidă 35%. Am amestecat cu o linguriță de făină conținutul unui pachet și l-am turnat în cratiță, în compoziția ce fierbea bolborosind încet și pașnic. După câteva minute, timp în care a dat în câteva clocote, am pus capacul și am stins focul, lăsând-o să se odihneacă puțin.
Rezultatul e de-ăla cu papile ce bat din palme, țipă, râd, se dau de-a berbeleacul de fericire.
Mi-a ieșit exact așa cum o făcea bunica.
Jur că e poezie. Poezie cu pătrunjel. 🙂
Cred că fiecare am avut cel puțin o bunică perfectă. Scrii foarte frumos, simplu, elegant…și cu de toate! ❤️
LikeLiked by 2 people
Cred că majoritatea dintre noi am avut o zână bună, cu nume de bunică. Îți mulțumesc mult de tot! 🙂
LikeLike
Bunica mea o numea ciulama. Doamne ce gust avea! Mie nu imi iese niciodata ca a ei. Poate ca ii lipseste sufletul cald si bun pe care il punea ea in fiecare farfurie pe care mi-o punea in fata…
LikeLiked by 1 person
Să știi că nici mie nu mi-a ieșit niciodată așa de bună. Nici mamei, nici mătușilor mele nu le iese gustul ăla perfect. Mereu ziceau când eram acasă: „Hai că am făcut tocană albă ca bunica”, dar niciodată nu era la fel.
Și cred că secretul e de fapt smântâna, pe care bunica o avea dulce. Acum folosind frișcă, practic smântână dulce, m-am apropiat tare de gustul celei din amintirea mea. Ritualul acela clar lipsește, cuptorul în care se auzeau lemnele, untura topindu-se în vasul special pentru tocană, pătrunjelul cules atunci din grădină… și dragostea aceea necondiționată, pentru că bunica nu gătea niciodată pentru ea. Era o făptură mică și slabă care parcă doar știa să facă mâncare, nu să se și bucure de ea.
LikeLiked by 1 person
Dincolo de sufletul și mâinile magice ale bunicilor noastre, cred ca ce lipsește din mâncarea de atunci e gustul copilăriei, pe care, oricât am încerca, nu-l mai putem regăsi intact ca atunci când era suficient sa alergam în bratele lor și tot ce era rău, dispărea ca prin farmec.
Seara frumoasa sa fie la tine, Em!
LikeLiked by 1 person
E departe, în amintiri închise cuminți, ca niște cutiuțe-comori. Dor de ele și nostalgia anilor care au trecut, dar și bucurie că le-am avut, că fac parte din noi. Uneori un cuvânt, o aromă, le trezește bursc. Te pup și noapte bună!
LikeLike
Eu am avut DOUĂ BUNICI superbe ! 🙂
Alioșa ! 🙂
LikeLiked by 1 person
Cred. Timp magic copilăria, iar bunicile noastre, Sfinte Duminici.
LikeLike
Ufff…
Dupa ce ca sunt treaz de la ora 3.30, acum mi s-a facut si foame :)))))
LikeLiked by 1 person
Oh! Ce figură ești? Păi de ce nu dormi? :))))
LikeLike
Mama îi zicea papricaș (derivat din maghiară), iar puii cei mai fragezi în acest fel îi prepara. Mi-ai stârnit pofta de acele gusturi pierdute, doar urmărind modul în care le-ai preparat, darămite dacă aș fi simțit și mirosul! 🙂
LikeLiked by 2 people
Și mama face papricaș, e tot o tocăniță, dar are specific niște găluște. E preferata fratelui meu, eu nu mă dau în vânt după ea.
Mirosea divin, să știi. E simplu de făcut și sigur poți să îți faci și tu. Nu știu, dar sunt aproape convinsă că tu gătești. 🙂 Așa te văd eu, ardelean gospodar. 🙂
LikeLiked by 1 person
Am gătit mult timp, începând chiar din copilărie. Dar acum mi-e mai greu și îmi gătește menajera, de profesie bucătăreasă la un restaurant. Nu pot să mă plâng, decât că mi-e dor să mai încerc rețete vechi și noi.
LikeLiked by 1 person
Pare a fi bucătărie austriacă. Și la noi se face ca-n Austria. Și evident, sunt din țara papricașului (numit și gulyas), dar se făcea și din carne de porc sau Rindfleisch (vită) cu cartofi și ca salată…compot. Sosurile din mere coapte îmi plăceau. (Ciulamaua turcesc-regățenească se face un pic altfel decât tocana albă). Era bun și biftecul în sânge, cu hrean. Nu sunt mari diferențe culinare în Europa Centrală. În schimb, în Asia am descoperit șașlâcul de berbec Karakul și fileurile de pește afumat la Moscova. În Statele Unite am dat de feluri italiene, chineze, thailandeze…Fasolea dulce Bush, cea roșie mexicană. Cel mai fain a fost somonul sălbatic de Alaska, cu piele, în conserve enorme, ca și fasolea cu porc, mai multă carne și gătită asemănător cu cea de la fosta Fructus Timișoara, la o fermă din San Francisco Bay Area. Tot ce e comestibil e bun!
LikeLiked by 3 people
Yummy! Ce înșiruire de delicii și tradiții culinare! Ador să gust din ce are tradițional culinar fiecare loc unde ajung. 🙂 Se vede că știi să apreciezi o mâncare bine făcută. De fapt e o artă și… arta culinară. 🙂
LikeLiked by 1 person
Gânduri, cuvinte, fraze, versuri albe delicioase,
Condimentate cu metafore, gustoase, aromate.
Amestec magic, ce intra în inima, suflet si-n oase,
Trezind sentimente, dorinte si gânduri abstracte…
🙂 )
O duminica condimentata cu pace, bucurie si fericire absoluta !
LikeLiked by 1 person
Săptămână cu bine, să ai!
LikeLike
Și mama mea pregătea un astfel de sos, ciulama îi spunea. Rețeta am mai regăsit-o în bucătăria italiană. Nu am pregătit-o, niciodată. Însă, după o așa de frumoasă povestire, cred că am să încerc!
LikeLiked by 1 person
E fantastic de bună. Am deschis categoria asta „Din bucătăria mea” să salvez în timp rețete care mi se par mie mai speciale. Dacă o faci să știi că sunt două secrete: mult pătrunjel și smântână dulce. 🙂
LikeLike
Cât de frumos ai îmbrăcat bucataria în amintirile despre copilărie 🙂 mereu am zis că pe de o parte mi-e ciudă că nu am avut bunici departe, căci cu cei din partea tatălui am stat in casă, iar de cei materni ne despărțeau vreo 3 minute. Așa ca nu am avut parte de mancarea bunicii, căci nu prea era cazul. Așa cum nu am avut parte nici de vacantele la bunici. Însă pe partea cealaltă mă bucur ca i-am avut așa aproape. 🙂
Încă o dată îți spun cât de dragi îmi sunt scrierile tale!
LikeLiked by 1 person
Am trăit în aceeași curte cu bunicii paterni, mult mai severi. Nu eram cel mai cuminte copil. Deși plină de bune intenții, mereu făceam câte-o boroboață că mama îmi spune mereu că nu știau ce să facă: să mă pupe sau să mă bată. 😀
La bunicii materni aveam libertate absolută și era colț de paradis. Și acolo am cele mai multe amintiri din copilărie, deși stăteam doar vacanțele. Mă bucur enorm că-ți place cum scriu. E reciproc, să știi. 🙂
LikeLike
La cum mânuiești tu cuvântul, și ciulamaua se face poezie!
LikeLiked by 1 person
La Sibiu așa se spune? Uite e nu îmi amintesc să fi mâncat vreodată acolo genul ăsta de tocăniță și nici nu am auzit termenul.
LikeLike
Eu nu de la Sibiu o ştiu. O ştiu de acasă, de la mama. Şi de la bunica. Nu departe de Sibiu, oricum. Era mâncarea mea preferată, aveam şi o poezie pe care o spuneam în faţa farfuriei cu minunăţia asta de mâncare. Dar nu-mi amintesc decât “ciulamaua n-a fost bună, dă-i la babă peste gură”! 😀
LikeLiked by 1 person
Ce poezie drăguță. Și eu știam una cu „dă-i la babă peste gură” dar nu era cu ciulama.
LikeLiked by 1 person
O frumoasă și “gustoasă” rețetă literară.
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc mult! Să știi că e. :))
LikeLiked by 1 person
🙏 Noi îi ziceam “topălucă albă”… Mmm, ce mi-ai amintit! ❤️🌸🌹
LikeLiked by 1 person
Ce-mi place numele vostru. Chiar sună ca o mâncare magică de copilărie. :)))
LikeLiked by 1 person
La sfârșit se adauga faina amestecată cu smântâna. Ciulamaua este foarte buna cu mamaliguța! Ciulamaua in poezie și invers. 😊
LikeLiked by 1 person
Da, am pus așa. Doar câ nu îi ziceam ciulama. Nu cred că se spune așa la noi, în Ardeal. Întotdeauna i-am zis tocană albă, dar știu că eu am „botezat” tocănița cu numele ăsta. :))
LikeLiked by 1 person
În Moldova se spune ciulama. Am împrumutat și noi denumirea de la ei. 😉
LikeLiked by 1 person
Da, așa este. Doar că în mintea mea mâncarea asta parcă ar merita un nume mai muzical. Ceva franțuzesc :)). Nu turcesc. 🙂
LikeLike
Plănuiesc grea și cumplită răzbunare pentru textul ăsta. Deci vrei să ne înfruntăm în gătit, să înțeleg, că altfel nu se explică. Să vezi ce pâine cu unt fac data viitoare!
Care ai un șervețel că-mi plouă din gură…
😂😂😂
LikeLiked by 1 person
E posibil ca subconștientul meu să fi lucrat ca urmare a textului tău cu friptura de vită, însă eu am făcut o tocană albă demențială și am pus rețeta aici să fiu sigură că nu uit ce am făcut. 😀
PS. A fost bună pâinea cu unt?
LikeLiked by 1 person
Încă n-am făcut-o că nu găsesc rețeta aia bună. Râzi, hai! Rrrrrrrrrr…..
LikeLiked by 1 person
Cum să râd? Păstrez un moment de reculegere pentru rețeta absentă. :)))))
LikeLiked by 1 person
Da da da… reculegere, aha, mda. Să vezi ce pregătesc!
LikeLiked by 1 person
Cred ca fiecare dintre noi are o bunica in suflet si un fel de mancare al copilariei. La mine erau chiar doua: un ostropel de pui si mancarea de gutui. Nu stiu cu ce le vrajea bunica, eram prea mica atunci cand a plecat pe Planeta bunicilor, dar nu am reusit sa recreez acel gust…
LikeLiked by 1 person
Planeta bunicilor, ce frumos ai spus! Mâncare de gutui? Nu am mai auzit. Eu îmi amintesc grădina. Aveau o grădină imensă plină de pomi fructiferi, cu o grămadă de soiuri de prunde de toate culorile și meri și gutui și peri. Era un mic paradis la baza pădurii. Ce dor mi-e, dar nu mai există decât în amintirile mele așa. După ce bunicii au plecat (bunica abia acum doi ani – am fost binecuvântați să o avem mult in viața noastră), locul a îmbătrânit brusc, s-a ponosit, s-a retras în sine.
LikeLiked by 1 person
La mine s-au intamplat demult…Nimic n-a mai fost la fel fara bunica si exact cum spui, locul a imbatranit brusc, purtand cu el pentru cativa ani, durerea bunicului, ramas singur. Iar cand a plecat si bunicul, s-a facut mic de tot, de parca ar fi vrut sa se stranga intr-o nuca, numai buna de plantat in gradina lor de pe Planeta bunicilor.
Casa e inca a noastra. Locuieste in ea sora mai mica a mamei. Dar eu nu mai regasesc acolo aromele copilariei mele si fiecare vizita imi provoaca o mare durere…
LikeLiked by 1 person
Din păcate e același lucru și la noi. Una din surorile mamei s-a mutat acolo și magia s-a dus. Amprenta bunicilor s-a dizolvat cuminte.
LikeLiked by 1 person
cĭulamá f. (turc. čalama). Un fel de sos gros albicĭos compus din făină, zeamă de carne saŭ lapte și unt.
LikeLiked by 1 person
Da, sună turecește. În Ardeal nu am auzit termenul. La mâncarea asta e de bază pătrunjelul și smântâna. Nu unt și nu orice carne, doar pui. M-am uitat la rețete de ciulama pe net, au mult mai multe ingrediente.
LikeLiked by 1 person
Prin mijlocul ţării se foloseşte, mai mult decît în altă parte, smîntîna.
Tocana ta albă este papricaşul de pui.Si e clar că oricine mănîncă aşa ceva nu lasă nimic în farfurie.Ba se mai linge şi pe degete.
Atîta că eu,că tot ziceai de peri albi scoşi bunicilor, îi exasperam pe toţi cînd mă apucam să dau jos pielea de pe cărnurile din farfurie.
Nu zic că mi-am amintit, căci soţia mea găteşte aşa ceva şi e la fel de bună ca cea făcută de mama şi de mama ei.
LikeLiked by 1 person
Ești foarte norocos. Pentru că, deși practic, oricine poate găti orice, nu toată lumea are magia aceea care transformă o mâncare într-o bucurie.
Da, e delicioasă și se folosește așa cum spui, smântâna, dar cea dulce. Trebuie aleasă, pentru că o smântână acră va strica toată combinația. 🙂
LikeLike
Mi se pare interesantă precizarea ta căci eu n-am întîlnit, încă, smîntînă acră.
Eventual cea amestecată cu laptele prins “groştiorul” să fie mai puţin dulce sau cele făcute la alte fabrici de lactate decît Napolact, care, încă, mai prepară după vechile reţete, iar produsele lor, incă , mai au gustul pe care îl ştim din copilărie.E drept că s-au cam scumpit.
LikeLiked by 1 person
Smântâna de casă e dulce. Cea de cumpărat depinde cât e de grasă. Sunt multe secrete la bucătărie, combinații chimice până la urmă… O gospodină bună va face un deliciu, exact cu aceleași ingrediente cu care o alta va realiza un dezastru. Dar tu știi. 🙂
LikeLiked by 1 person
Da da da… reculegere, aha, mda. Să vezi ce pregătesc!
LikeLike
Ce arome vin din trecut si cat dor. O reteta gustoasa ce aduce a ciulama sau nu… Frumoase scrieri.. 🙂
LikeLiked by 1 person
Arome cu dor și cu amintiri dragi. Poate distanța le accentuează și mai tare. Îți mulțumesc mult!
LikeLike