Tags
accesoriu, BBQ, cadou, fundă roșie, libertate, mașină, oale, prima dragoste, ziua mea
Astăzi pleacă. Nu mi-a fost cea mai simpatică, dar no’ te atașezi și ai așa un sentiment când se duce… A fost a mea, apoi a devenit a lui…
Cea mai dragă mi-a fost Negruța. A fost prelungirea mea, libertatea mea. Și, fiind prima mea mașină, nu a noastră, am avut o relație specială, un soi de prima dragoste nu se uită niciodată. Mi-a devenit accesoriu, așa, ca cerceii, geanta etc.
Am încercat să-i dau și ei nume, dar nu s-a lipit niciunul, deși a venit cu o poveste specială.
Deci…
A fost odată ca niciodată, pe vremea când trăiam fericită cu Negruța mea, pe care o iubeam pe gen: I love you forever and always.
În paranteză vă spun că eu sunt genială ori tută. Adică ori mă pricep foarte bine la ceva, ori absolut deloc la altceva. Mașinile intră în categoria „altceva”. Negruța mea era a mea. Nu conta faptul că o cumpărasem second hand, că avea și ea o vârstă. Nu-mi păsa. Mergea, avea aer condiționat, era drăguțică și ascultătoare.
Mașina, din punctul meu de vedere trebuie să fie rezonabilă ca mărime, nu ditamai tancu să-mi trebuiască parcare specială, dar nici mică, să-mi fie frică să nu mă calce ălea mari. Să fie frumușică la aspect și nu în ultimul rând să aibă culoare frumoasă. Marca? Nu-mi pasă.
Adică, să fii șofer bun, și eu sunt, nu are legătură cu marca. Că și o găină pricepe cele trei, patru manevre. Însă important e să o simți ca mărime (să nu iei cu tine ușa de la garaj când intri), ca aderență a roților și să ai instinct bun în trafic.
În România, anul ăsta, am condus una mare de-mi venea să pun mâinile la ochi când veneau mașini din sens opus, aveam senzația că n-am loc pe drum. Dar, după patru luni de Ro, am învățat și să „cânt” la claxon, iar acum și-n India aș putea șofa, nu că Toronto ar fi ceai de mușețel, mai ales pe 401.
În fine, în anul cu pricina împlineam o cifră rotundă. Era o zi frumoasă de mai, de-aia pastelată, cu floricele și păsărele și cer bleu la la la.
Soțul din dotare m-a scos pe deck, că avea cică o surpriză pentru mine. Când am văzut-o: un BBQ mare, argintiu în care străluceau vesel razele soarelui, făcând contrast cu tufa de liliac înflorit, am ascuns cu greu intenția de a-i sparge capul, sub un zâmbetul forțat fericit. Obiectul cu pricina, după ce că era ce era, mai avea și o fundă mare și roșie ce se uita strâmb și ironic la mine. Nu că n-aș fi apreciat simțul lui practic care unea, doi într-unu, nevoia noastră de un BBQ nou cu ziua mea. Nu că aș fi avut eu cine știe ce pretenții, că dacă-mi spui două vorbe din alea din suflet, să simt eu că-s doar pentru mine, sunt leșinată.
Însă îl avertizasem cu majuscule îngroșate pe la începuturile noastre că NU OALE CADOOO! Never!!!! Și BBQ-ul, intra lejer în categoria lor. Am mulțumit eu cam verde la față. Ce puteam să fac? Că nu voiam să-l supăr, iar BBQ-ul cu pricina, trebuie să recunosc, era destul animal, ca să zic așa.
Dar no’, am mai întâlnit la un punct un nenea care făcea mobilă de bucătărie și, când l-am întrebat cu ce se ocupă, a zis că face femeile fericite. Adică… interpretări. Cifra șase e nouă din partea cealaltă. 🙂
Ce era să fac? Am primit cadoul, încercând să-mi ascund cât pot dezamăgirea și am dat să intru-n casă. Însă el, foarte entuziasmat insista să mă apropii, să-l deschid, să-l admir. Ce puteam eu să văd la un braț de fiare??? Nici nu aspira în locul meu, nici nu cânta la fluier. Am desfăcut funda obraznică și roșie și… să-mi dea lacrimile, nu alta. Ca și cum BBQ-un nu fusese suficient de sugestiv, sub capac se lăfăia cutia unui filtru de cafea special, ceva ce tot bâzâiam eu de o vreme că îmi trebuie. Ok, frate!!! Dar azi? De ziua mea? Și tot cu o antipatică fundă roșie. Mi-am strâns buzele cât am putut, că ziua mea era pilaf. Am intrat în casă cu filtrul în brațe și „Hai să bem o cafea!”, zice el. Însă în bolul de sticlă înconjurat de inox se lăfăiau cheile ei.
Chiar dacă nu-mi trebuia altă mașină, pentru că o aveam pe Negruța mea, căreia îi eram credincioasă până… vorba aia, mi-a plăcut la nebunie tot crescedo-ul. Cum m-a fiert la foc mic, folosindu-se de legea nescrisă a oalelor. Cum a ales drept cutie la chei ditamai BBQ-ul. Adică gestul contează. Nota zece cu fundiță.
Ne-am dus la reprezentanță, pentru că trebuia să renunț la Negruța în ziua respectivă, că-mi expira asigurarea pe ea (firește că habar n-aveam) și acolo am cunoscut-o pe ea: Honda Civic argintie. Elegantă, finuță, cu niște forme delicate. La o atingere de accelerație a țâșnit ca o pisică sălbatică. M-am obișnuit repede cu ea, cânta nu mergea pe stradă. Apoi, după o perioadă, nu mai știu de ce, a trebuit să o iau pe Negruța și am avut senzația că merg cu tractorul. Exagerez, însă era foarte mare diferența.
Azi pleacă și, deși nu a fost povestea de dragoste între noi ca cea pe care am avut-o cu Negruța, a fost martoră la multe. M-a ferit de vânt și ploaie, mi-a dat frig ori cald și m-a dus fix unde am vrut. Dacă ar putea vorbi…
Eu mă atașez foarte tare de oameni, de aceea poate că mă apropii mult mai greu de ei. Nu știu să-i pierd. Când pierzi pe cineva mori și tu un pic.
Mă atașez și de obiecte. Cu ele ne personalizăm viața și casa. O facem acasă. Alegerile noastre ne definesc. Dar obiectele sunt doar obiecte, vin se duc, lasă loc altora. Oamenii nu pot fi înlocuiți
* am preferat să folosesc BBQ, așa cum se spune aici decât – grătar cu gaz sau cărbuni de grădină, cum ar fi corect românește.
vorbebune said:
Nu știu dacă-i ciudat, dar și eu socotesc mașina ca făcând parte din familie, primind așa cum este și firesc🤣 un nume, iar aceasta și-a câștigat numele de Pelirroja (Roșcata). Negruța va rămâne pentru totdeauna în sufletul tău, Em, e normal așa…prima iubire!
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Ce frumoasă e spaniola! Îmi place mult numele ales de voi.
Da, mașina e un soi de casă mică pe roți. 🙂 Așa este, mi-a fost extrem de dragă și să știi că am renunțat cu strângere de inimă la ea, deși „schimbul” era foarte elegant și modern, la ora aceea. Însă m-am simțit trădătoare lăsând-o acolo și plecând cu cea nouă. 🙂
LikeLiked by 1 person
ioansperling said:
Em esti tare nostimă! E de bine!😂
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Mă bucur că te-am făcut să râzi. Dar dacă așa s-a întâmplat…
LikeLike
Albert Ai Conty said:
Un elogiu atat de delicat pentru o masina :))))
Iar sotul tau….
Tot respectul.
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Da, a avut o poveste foarte interesantă, iar surpriza lui a fost extrem de frumoasă și pregătită în mult timp și fiecare mic detaliu. El s-a asigurat să fie și o mașină foarte bună, fusese mașina anului modelul respectiv.
LikeLiked by 1 person
illusion said:
Eh, o vei avea mereu pe Negruța în suflet 🙂 la fel cum o vei avea și pe cea nouă în curând 🙂 Cât despre surpriză – împachetarea a fost foarte ingenioasă 😂
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Așa este. Oh, mi se părea big deal să am mașina mea, când o aveam pe Negruța. Să vezi ce mă asortam cu ea. 😀 Acu e drept că fiind neagră, nu era mare chestie. 😀
A fost simpatic când mi-am luat o geantă de o culoare mai turbată și m-am trezit că ea aceeași culoare cu mașina pe care o am acum, care are o nuanță mai ciudată: bronz chai. 🙂
Da, etapele au fost ingenios gândite. 🙂
LikeLike
illusion said:
Bronz chai… interesant, dar mai greu de asortat 🙂
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Nu m-aș asorta la mașină. 🙂 A fost întâmplare că mi-am luat geantă nuanța aia de auriu-bej turbat și m-am amuzat. 🙂
LikeLike
illusion said:
Ce coincidență 🙂
LikeLiked by 1 person
racoltapetru6 said:
Și eu eram atașat de mașinile (motocicletele) pe care le-am avut în tinerețe, dar acum o folosesc mai puțin și nici măcar cu un radio n-am dotat-o. Totuși, i-am dat un nume (Wonder Killer), după numărul de înmatriculare, WDK. 🙂
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Ce tare nume!!! :))) Eu nu am dat nume, în schimb asta pe care o am acum am folosit-o ca „personaj” în Pași. 🙂
LikeLiked by 1 person
psi said:
eu accept și înțeleg că oamenii, ca și lucrurile, vin și pleacă din viețile noastre. nimic nu este pe totdeauna, nici măcar noi înșine, nici măcar ceea ce am simțit acum, astăzi. 🙂
totuși, aveam noi o mașină, minerva îi ziceam eu, a plecat din viețile noastre așa, pe nepusă masă (a plecat soțul în prospectare și s-a întors cu ea… vândută) și m-am cam necăjit. 🙂 se zice însă că, pentru a se putea bucura și celălalt proprietar de mașină, să o lași să plece cu inima ușoară.
baftă cu noua mașinuță și drumuri lungi și amintiri frumoase cu ea.
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Ești înțeleaptă Psi. De lucruri nu-mi pare rău. Le dau cu drag. Chiar mă bucur să le dau. Mă gândesc uneori că e cazul să se bucure și alții. Cu Negruța nu am fost pregătită, deși surpriza a fost extrem de frumoasă. Cu oamenii mai greu. Sunt foarte constantă, dar așa este, viața ne arată tot felul.
LikeLiked by 1 person
Fabiola Ion said:
Eu am spus adio de curând SUV-ului, după fix 10 ani de folosinţă. N-am bocit, n-am jelit. Doar că am avut un puternic sentiment de nostalgie fiindcă maşina aia era plină ochi cu muuuulte amintiri. Era de fapt, o parte din mine. După cea de dinaintea ei, am cam plâns, deşi am avut-o doar 5 ani. Femeile astea… 😀 😀
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Nu am plâns după Negruța, însă cred că faptul că Honda nu a fost niciodată simpatia mea numărul unu se datorează fix faptului că a înlocuit-o pe Negruța. Asta despre care am scris și în Pași mi-e mai dragă. Da, femeile. 😀 Că bine zici. Te pup!
LikeLike
Iosif said:
Niciodata nu m-am simtit legat de lucruri materiale facute de mâini omenesti, chiar daca le-am utilizat si le utilizez vremelnic. Nici chiar de pamânt nu ma leaga nimic, însa ma bucur sa-i descopar si explorez frumusetile, transformarile si fenomenele paradoxale evolutive, perpetue spre noi si noi paradigme, începuturi si sfârsituri atemporal sublime…
A FI sau a nu fi & A avea sau a nu avea. & A trai sau a muri & A începe sau a sfârsi… suntem conjugaare de verbe atemporale… 🙂 🙂 🙂
O zi minunata, draga Em !
LikeLike
sweet & salty said:
Zi frumoasă, Iosif! E bine dacă nu te simți legat de obiecte.
LikeLike
Poteci de dor said:
Şi eu mă ataşez de lucruri deşi-mi tot propun să nu mai. Dar nu pot.
Mie mi-a plăcut mult ideea soţului tău. Îmi pare rău că te-ai necăjit puţin, dar ideea rămâne una tare faină!
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Bucuria a fost dublă pentru că neașteptându-mă… îți dai seama. Mă atașez de lucruri, nu am ce face. Dar sunt și pretențioasă în a le alege. Așa că, oarecum… :))) Explicabil.
LikeLike
La capatul curcubeului said:
Să te bucuri de daruri mult timp de acum înainte şi să-ţi fie drumurile cât mai încântătoare, Em! 🙂
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
La fel îți doresc și eu. Daruri care să-ți mângâie sufeltul și să-ți arate cât de specială ești în viața celor dragi.
LikeLiked by 1 person
Alex said:
Ce frumos ai scris despre Negruța! Ne atașăm de lucruri, pentru că ele devin parte din viața noastră. Iar cu mașina… este o „prietenie” aparte, pentru că ea ne duce pe oriunde vrem. Mi-ai adus aminte de mica noastră „Buburuza”, care era roșie și „ochioasă”. Și acum pomenește Sara de ea, cu dor, pentru că i-a plăcut tare mult și în ea s-a făcut mare. Nu pot decât să fiu de acord cu ea: o mașină cea mai faină nu poate fi decât… roșie! 😀
Numai bine și drumuri plăcute cu japoneza ta. Să ne spui ce nume i-ai dat! 🙂
LikeLike
sweet & salty said:
Doar Negruța a purtat un nume. Aveau și un soi dependență atunci. Cred că era singura mașină pe care știam să o conduc. Acum jonglez ușor între a mea și a soțului. Iar în țară am condus una ce mi se părea dinozaur. Aici sunt mai largi benzile, de unde și senzația că nu încap pe șosea. 😀
Are dreptate Sara, o mașină frumoasă trebuie să fie roșie. E culoare de fetițe. 🙂
LikeLiked by 1 person
Dana Fodor Mateescu said:
Am carnet din 2010. Dar am condus …. mmmmm maximum 10 de km. Sau 20, că am dat de volan și pe A3 odată…. Cu groază. Cu respirații precipitate. Cu… 🙂 Mi-e o frică, de mor! Nu știu de ce… Nu știu cum. Poate că nici gâină nu sunt.
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Cred că nu te-ai descoperit tu pe tine în zona asta. E și foarte agresiv condusul în Ro și dacă nu sari la volan la 18 ani e mai greu. Eu conduc de mulți ani (bine, aici aș fi consemnată la domiciliu fără mașină – la ce distanțe sunt). Dar am ezitat până am condus și în Ro. Și acolo aveam carnet, dar eram șoferul prost de duminică, ăla care conduce când bea șoferul titular. 😀 Distanțele erau mici, nevoia de mașină la fel. Mi-a fost frică și mie inițial. Să conduc pe autostradă mi se părea SF. Apoi am zis că pentru mine s-au construit, că nu am răbarea semafoarelor. 😀
LikeLike