E o seară în care e bine să fii în casă. Azi a plouat înghețat și Toronto a fost împachetat într-o pojghiță de gheață subțire și periculoasă. Am început să citesc, așa cum fac în fiecare seară, pentru că am multă „temă de casă” zilele acestea. Ca de obicei, mi-am pus muzică. E seară și m-am băgat în pat devreme. E ora nouă și nouă minute. Azi toată ziua mi s-au dublat cifrele. Brusc am lăsat tableta de unde citeam și mi-am luat laptopul, pentru că mi-am amintit câteva lucruri importante pentru mine, dar fără legătură unul cu altul. Însă uneori ele țipă și se cer afară.

Cât de puternică e mintea omenească. Într-o seară eram agitată pentru că, dintr-un motiv aiurit, nu reușeam nicicum să conectez canalul de youtube pe tv și simțeam că explodez. Trebuia să lucrez și aveam nevoie de fondul meu sonor muzical. Am reușit în sfârșit să-l conectez, mi-am căutat ceva ce îmi place, am răsuflat ușurată și am lucrat strună vreo trei ore. „Medicamentul” meu funcționa perfect. Doar că la un punct am realizat că tv-ul era pe mute din seara precedentă.

În altă seară am vrut să-mi dau cremă pe genunchiul pe care mi l-am zăpăcit în vară. Am avut fracturată glezna și genul acesta de probleme se lasă cu alte alea. M-am reparat de tot acum, însă au fost niște zile de fizioterapie, însoțite de cremuit la genunchiul de la piciorul cu glezna ruptă. De ce genunchiul? Pentru că am avut o gheată cât Casa Poporului și, când îmi zmuceam piciorul hotărâtă și grăbită, că doar nu era să stau după el, mi-a sărit și genunchiul de la loc. În fine, așa-i în tenis.
Ideea e că mi-am luat din baie crema și am pus cuminte pe locul dureros. Am masat ușor și efectul miraculos al cremei și-a făcut efectul în câteva secunde. Am răsuflat ușurată (iar). Nu mă mai durea deloc. Însă crema a început să se comporte ciudat. În loc să intre în piele s-a întărit și pe genunchi și pe degete. În plus, parcă nici mirosul nu era același. Am aprins lumina. Pusesem pastă de dinți. Cumpărasem o pastă nouă în ziua cu pricina și o așezasem pe răftuleț alături de crema pentru picior.
Mintea a funcționat și într-un caz și în celălalt. Ați observat că uneori credem anumite lucruri, tragem concluzii, interpretăm și ne înșelăm? Sigur că nu avem dreptate, însă convingerea noastră e atât de puternică, încât atunci când descoperim cât de cumplit greșiți suntem, suferim pe măsură.

Și mi-am amintit de bunica, de viața ei atât de grea, dar minunată și de miracolul pe care a reușit să-l trăiască. Miracolul de a nu se certa niciodată cu nimeni. Niciodată. Cu nimeni. Într-o viață de om.
Sigur că și ea a avut parte de necazuri și de oameni răi. Mult a îndurat. Dar nu s-a răzbunat, nu și-a căutat dreptatea. A suferit și a crezut în Dumnezeu. A avut o credință extrem de puternică care a ajutat-o în toate.
I-a fost pus pistolul la tâmplă, dar nu s-a temut. Credea. Și viața i-a fost frumoasă și binecuvântată și n-a îngenuncheat-o.
Am avut-o mult în viața mea și tare apropiate am fost noi două. În venele mele curge sângele ei și-n primii ani din viață am respirat aerul Savei, satul bunicilor. Îi aud și acum cuvintele, râsul și, de multe ori în momentele grele, mă gândesc la ea.