În România se publică masiv. Cartea este de prea multe ori în primul rând produs comercial, abia apoi obiect de cultură. Cererea formează oferta.
Pe de o parte se citește mai puțin, pe de alta se publică mai mult și mai prost.

Fără să știu bine sistemul, am bănuiala că diferența o face librăria. Când cartea ajunge în librărie se poate spune că a trecut ultimul examen. Dar, cum până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, e posibil ca manuscrise bune să bată la uși greșite și atunci autorul să aleagă selfpublishing și nu se mai pune problema de librărie.

Editurile sunt luate cu asalt de potențialii autori. E inflație de manuscrise pe piață. Ați văzut poze cu lumea la mare în China? Om lângă om. Ce șanse are un înotător să meargă în larg? N-are. Sau are șanse mult mai mici, abia după ce străpunge stratul gumos, gelatinos de ființe umane. Așa se întâmplă și cu scriitorii.

Nu devii scriitor. Te naști scriitor. Poți să ții în tine diamantul ca un cărbune, să scrii doar în tine, să arzi în tine și să nu pui penița pe hârtie.

Poți să publici sute de cărți, dar să nu fii scriitor, pentru că a așeza cuvinte pe hârtie nu e har. Harul e să iei materialul și să-l topești în emoție. „…vocația artistică, cea mai misterioasă dintre toate, căreia îi consacri viața întreagă fără să aștepți nimic de la ea (…) pe care o porți înlăuntrul tău de când te naști (…) așa cum este vocația de preot.” (Gabriel Garcia Marquez)

Oricât ai fi de bun în ceea ce faci ai nevoie de o contra-opinie. Un alt ochi care să vadă din unghi diferit textul tău și să discutați zonele cu gheață subțire. Am citit povești absolut admirabile care șchiopătau din cauza cuiului din pantof (ușor de reparat de un corector bun) și texte care nu am înțeles cum au reușit să vadă lumina tiparului.
Se fac multe greșeli și, citind în ultima perioadă de timp foarte multă literatură română contemporană în scop de analiză (pentru o revistă), am observat încă o dată cât de mult contează ochiul străin și avizat care vede cartea și cât de ușor se molipsește stilul de moda de moment.

• • Nevoia turbată de neologisme, trântite de prea multe ori unde nu e cazul, în scopul de a face un text mai prețios, mai pretențios. Sigur că scopul autorului e acela de a-i mări valoarea, de a-l duce peste limita vulgului, însă textul e ca și o mâncare. Trebuie să se asorteze gustul. Dacă pui la ciorba de perișoare vanilie, parcă nu e bine. S-ar putea să găsești doi trei nebuni care să-ți perie orgoliul și să zică: „Moamă ce idee! Ești genial! Doar noi pricepem această mirobolantă viziune!” Însă pe termen lung mâncarea în sine nu are șanse. Tot clasica ciorbă va avea succes, clasicul fiind mereu punct de referință și va fi așezată cuminte în cartea de bucate.
  • O altă tendință e aceea de a-ți introduce cultura reală sau google-istică în text. Abundență de citate și de referințe, ca să vadă el, ăla de citește cartea, că are un autor serios și titrat în mână.

Două adevăruri în care eu cred din tot sufletul aș vrea să fie concluzia mea de azi:
1. În scris nu există concurență. Un autor nu îl exclude pe altul. Nici un om nu citește/iubește un singur scriitor sau o singură carte. Loc sub soare e pentru fiecare muritor și a citi e o algere extrem de personală și intimă.

2. În scris ești singur. Nu te raportezi la nimeni altcineva. Scrisul nu e o producție. E lumea ta interioară. Vocea. Timbrul tău. Amprenta ta. Dacă nu ești singur pleacă. Du-te! Caută-te pe tine însuți!