Într-o zi o păpădie
ce sta-n clopul lui Ilie
a decis să-l părăsească,
viața să-și reconstruiască.
S-a dus în călătorie
nime-n lume să n-o știe
nici măcar al ei Ilie
ce-o ținea la pălărie.

Nici un neam să n-o găsească,
ei de viață să-i tihnească.
ar fi vrut. De-aceea fata
a ales pentru moment
să se singularizeze
pe o pată de ciment.

Să se simtă orhidee
ori zambilă, ori un crin
unicat, bijuterie,
doamnă, cu un fin destin.

Se văzuse într-o baltă
și știa că e frumoasă
galbenă, ca o lămâie
blondă, trupeșă, pufoasă.

Însă dup-o perioadă
de exil pe strada mare
se-ntrebă de viața-i viață
pribegind peste hotare.
Și decise să se-ntoarcă,
lângă Someș să se-așeze,
lângă prieteni, lângă neamuri.
Nu-i de ea să emigreze!

Nu e cerul mai albastru,
și nici iarba nu-i mai verde,
și nici cântul mai măiastru,
peste mări și peste țări.
Deci… Adio depărtări! 😀