Orașul curgea la poalele castelului. Weird, dar ea chiar locuia într-un castel. Fără glumă. Nu era alegerea ei. Da’ parcă fusese vreodată alegerea ei! Ar fi vrut un studio micuț la ultimul etaj în vreun bloc de pe malul lacului Ontario, aproape de CN Tower. Să fie singură. Și liberă! Să facă ce vor mușchii ei. Nu o interesa istoria prăfuită din spate. I se rupea de toate mumiile ălea constipate și importante din picturile obosite de pe lambriuri, neamurile ei ilustre. Ea trăia CLIPA și uita tot ce era în afara ei. Era uitucă rău și, râzând, spunea că asta-i principala ei calitate.
Trăia intens, pasional, fiecare moment, cu excepții enervante, când timpul îngheța așteptând timid, în dining, să bată pendula care era mai bătrână decât însuși Cronos.
Castelul gotic se înălța spre stele, purtând mândru istoria vechii familii cu sânge albastru, provenită din Anglia și stabilită în tânăra Canada pe la începutul secolului trecut, iar ea lua cina cu bunica și mătușile, patru la număr, dintre care trei domnișoare bătrâne. Atunci trebuia să stea dreaptă, înțepată și înțepenită, ca și cum ar fi înghițit o coadă de mătură, să mânuiască cu delicatețe tacâmurile de argint, ca pe niște silențioae instrumente muzicale și, în principal, să tacă.
Părinții îi muriseră de mică, înainte să învețe ce e suferința. Se trezise cu patru pseudo-mame: o bunică frigidă și trei mătuși virgine și atât de corecte, că miroseau toate patru a naftalină, deși pulverizau discret pe gât și la încheietura mâinilor parfum fin, franțuzesc, în fiecare dimineață.
Mintea ei așezase-ntr-o ramă ideea de mamă, privind fotografia mare din salon, unde o femeie frumoasă râdea extrem de veselă și fericită. Mama era binele absolut,o figură blândă și bună, confundându-se cu Moș Crăciun, Zâna Măseluță și îngerașul, luate împreună. Știa că-i zâmbește din cer și-o ocrotește…
Prima dată când se revoltase fusese pe la vreo șaisprezece ani, când ar fi vrut să vorbească cu ea. Îi frânsese inima un băiat, la școală, și nu putea spune nimănui ce-o frământă. Mătușile se născuseră bătrâne, avea ea o bănuială, iar bunica trebuia aprobată oricând și în orice condiții:
– Da, doamnă!
– Olivia, stai dreaptă! Olivia, nu râde! Olivia, vorbește mai încet! Olivia, îmi spargi timpanele! Olivia, nu alerga! Olivia, nu-mi place rochia ta. Olivia, ai părul dezordonat!
Dacă încerca o explicație, ori o justificare, bunica ridica mâna în aer și o oprea cu acel gest scurt care făcea să înghețe întregul castel. Fața i se strângea într-o grimasă de adâncă suferință, ca și cum vorbele fetei ar putea produce un rău iremediabil.
Olivia se retrăgea tăcută în camera ei unde vântul plesnea obloanele noaptea și dușumelele scârțâiau. ca și cum niște fantome de balerine indiscrete ar păși în poante prin camera ei. Se ascundea sub plapumă și asculta înfricoșată, până când adormea.
Dimineața, soarele intra grăbit, cu chef de joacă, în camera ei, îmbăia în alb-lăptos pereții și tavanul înalt cu candelabru uriaș, iar figurile din tablourile masive, care seara se uitau urât la ea, nici nu mai erau așa de antipatice. Iar ea uita frica de noapte.
Castelul era așezat pe coama dealului, Austin Terrace, și Olivia vedea bine din curtea interioară de sus, de lângă fântână, zgârie norii și CN Tower-ul. Mai ales CN Tower-ul care-și schimba culorile și clipea ironic: „Hei, bătrâne! Nu ești cam ciudat în peisaj?”
Așa i se părea ei și-și imagina ziua aceea când va pleca. Va lua cu ea doar fotografia mamei și se va muta într-un studio mititel, fără nici un pic de istorie în spate, cu mobilă minimalistă. Va ședea pe covor și va mânca înghețată direct din ambalaj. Poate-și va face un selfie și-l va trimite bunicii, care va deschide telefonul și, din obișnuință, va ridica mâna în aer. Doar că ea nu va mai fi acolo să o poată certa…
– Olivia, de ce râzi singură? Stai dreaptă!
– Da, doamnă! spuse fata și-și arcui ca o pisică spatele, într-o poziție nefiresc de rigidă.
Femeile mâncau tăcute, din obișnuință, fără să se bucure de mâncare, de seară, de viață. Olivia era veselă. Imaginea bunicii, rămasă cu mâna în aer văzând un selfie cu ea trântită pe covor, mâncând înghețată, i se părea extrem de comică.
La sfârșitul mesei, ieși în grădină. Salută grădinarul, care lucra la ei de mulți ani, cu mulți înainte de-a se naște ea. Omul, foarte credincios familiei, curăța stratul de trandafiri cu o grijă aproape părintească.
– Ce faci fată frumoasă? Parcă ești bunica ta, când era de-o seamă cu tine, îi zâmbi.
Olivia se opri, oripilată la gândul că ar putea exista vreo cât de vagă asemănare cu femeia austeră și seacă, care era mai degrabă un soi de pedagog sever decât o dulce bunicuță de poveste. Dacă n-ar fi respirat, doamna în vârstă ar fi putut fi extrem de ușor confundată cu o statuie. (Va continua… cred)
(Casa Loma – 4 iunie 2019)