91329660_2484388331875200_9211135679323439104_n

E opt și jumătate. Dimineața. În ciuda pandemiei ce scutură din răsputeri planeta albastră, îmi curge prin vene energia aceea bună de la prima oră a zilei când ideile mi se învârt în minte ca albinele în stup. Cafeaua e fierbinte și amară. Locuiesc de mulți ani în Canada, așa că am devenit în timp un soi de struțo-cămilă, cu fundu-n două luntrii, ca toți plecații în lume. Îmi place casa mea de peste ocean, însă trăiesc un paradox ca majoritatea emigranților: starea perpetuă de dor, pentru că ce am acolo nu am aici și invers. Nu-i cred pe cei care spun că au reușit să-și reteze curat rădăcinile și amintirile lor din copilărie se așează perfect în casa și tradiția nou construită. Pur și simplu nu cred într-un detergent magic ce te spală genetic. Am văzut pe FB cum cineva întreba: de ce ți-e cel mai dor zilele acestea. De Humber Trail mi-e dor, na! Fizic și metaforic.

„Noi eram trei plus unu. Adică eu, Mara. Zvăpăiată. Verișoara mea, dulcea și buna Andreea. Cuminte. Bogdan prietenul și vecinul nostru, un sensibil și, încă de pe atunci, un admirator al misterului feminin, un cavaler cu genunchii zdreliți. Confuz.
Pe scurt, el se juca mereu cu noi, cu fetele. Și mai era Cristi, fratele mai mic al lui Bogdan, dar el nu intra la socoteală decât pe repede-nainte și accidental la masă. Rar. Își petrecea timpul doar cu băieții. Ne ignoram cu câte un scos de limbă. Se uita la frate-su cu un soi de dispreț. Bogdan e cu fetele: hi, hi, hi! Cam asta era formația. Așa am crescut. Plus doi micuți, insignifianți la vremea aceea, fratele meu și sora Andreei. Dar ei erau în lumea lor de piticanii. Noi trei însă făceam plimbări lungi. Ne aventuram pe unde ne duceau pașii, botezam locuri, trunchiuri de copaci. Aveam semne distinctive, coduri și colecții de timbre, și de șervețele noi două. Și scriam. Toți trei. Citeam cu nemiluita și povesteam până târziu în noapte când ai noștri ne hâșâiau la culcare. Subiectele SF ne fascinau și eram abonați la lecturile lui Jules Verne. Ne simțeam speciali. Eram speciali. Vacanțele noastre erau. Și am crescut.
Încă de la grădiniță Bogdan mă plăcea pe mine. Andreea pe Bogdan. Iar eu visam la alte planete. Și ecuația asta s-a perpetuat în timp.
Bogdan nu ne supăra niciodată, așa cum făceau alți băieți. El era politicos. Andreea era ascultătoare, iar eu aveam idei. Râdeam mult toți trei și eram nedespărțiți. În timpul școlii ne întrerupeam legătura, dar vacanțele… ei bine vacanțele erau ale noastre și fiecare început de vară ne prindea mai mari, mai curioși, mai îndrăzneți.
Îmi plăcea Bogdan. La modul fratern. Dar el observa că mă dezvolt, că devin domnișoară…” 

Am închis laptopul. Mă obosește statul în casă, deși am ditamai curtea și ditamai puiul de câine cu trăsături umane. Care, bietul, e un pufulete de trei luni. Epitetul „ditamai” e doar pentru că a devenit preocuparea noastră majoră.
De dragii din jurul meu, nu mai zic. Sunt aici. Iar casa e suficient de mare ca să nu ne călcăm pe bătături. Mă uit la știri rar. E o lume distonică dincolo de ecrane. Stau înăuntru și mă apucă rar bâțul că nu ies. Și asta mai mult din cauza barierei psihologice. Acel „trebuie” pe care-mi vine să-l dau cu capul de pereți din când în când. Rămânem niște veșnici copii (ete veșnici!?) gata să gustăm fructul oprit. Să facem ce nu e voie. I-am trimis și lui fragmentul. Nu i-am spus că-i al meu și nu l-a recunoscut. „Are potențial, mi-a spus, dar e prea cuminte”. Când m-am deconspirat, s-a mirat sincer. „E cuminte, mi-a zis. Tu ești zvăpăiată în scris…”
Mi-am întors ochii spre word-ul meu.

„Nu. Nu eram cuminți niciunul, pentru că dorințele noastre erau păcătoase pe măsură ce deveneam adulți. Începeam să poftim, să mințim, să vindem iluzii. Fiecare dintre noi privea în altă direcție. Andreea suspina în ascuns după Bogdan. Știam asta, dar mă amuza perspectiva și o vedeam neserioasă. Nu-i dădeam nicio șansă. Mi se părea imposibil și, cu un soi de egoism al unei tinereți ce nu dăduse încă în pârg, nu mișcam niciun deget să o ajut. Mintea mea tânără nu vedea posibil ca cei doi să suspine la unison sub o tufă de liliac înflorit. Nu era răutate, pentru că nu mi-ar fi păsat dacă s-ar fi întâmplat, dar, pur și simplu, era ca și cum un măr ar fi făcut struguri. Bogdan era cu ochii pe mine, se chinuia să mă cucerească cu gesturi de cavaler întârziat. Mie îmi convenea și-i dădeam mereu challenge-uri. Într-o zi treceam pe stradă toți trei. La o casă un rottweiler stătea să mănânce gardul ce-l despărțea de noi, să ne sfâșie. Legată de curtea casei, era o grădinuță anemică cu o părere de gărduleț. Un trandafir obraznic se ițea dintre doi țăruși, cu tendința de-a ajunge la geamul casei, prin care se ghicea mișcare. I-am zis că vreau trandafirul. S-a uitat la mine o secundă și, până să apuc să-i spun că glumisem, din două mișcări a sărit gardul cu pricina, sub ochii câinelui care înnebunise. A rupt floarea și, înainte să se deschidă geamul ori câinele să rupă stinghiile de lemn, a fost lângă noi. Am luat-o toți trei la sănătoasa, că-n urma noastră se crease un haos de lătrături și înjurături.
Gâfâind, aproape de casă mi-a oferit, scurt, floarea scofâlcită de atâta scuturat, m-a privit fix în ochi, a făcut stânga-mprejur și a dispărut. Eu, care râsesem tot drumul gâdilată de adrenalina pericolului, am tăcut fără să înțeleg de ce aerul din jurul meu luase foc și devenise trist, la fel de trist ca luciul stins din negrul ochilor frumoși ai verișoarei mele.”

Va urma?