157da8c01f51e74f587764094945

E iarăși opt și jumătate dimineața. Altă zi. Altă astăzi. De când stau în casă, zilele nu mai poartă nume. Sunt la fel toate. Doar orele diferă, personalizate în funcție de temperatură și de starea mea sufletească. Opt și jumătate. Ora de energie pură a dimineții, cafea și natura care se zbenguie, impasibilă la frământările omenirii, instaurând o speranță clară, calmă și solidă. Nu poți fi pesimist dimineața, pentru că tocmai ți-a fost demonstrat un alt răsărit de soare.
Nu știu cum vom ieși din anul simetriei absolute: 2020. Suntem izolați. Familii răsfirate. Vorbim la telefon și pe Skype cât putem. Pandemia a ridicat un zid între noi. Reacționăm diferit. Presiunea și tensiunea e otrava care, perfid, intră-n minți. Știrile urlă derulând aceleași imagini hidoase. Evit cât pot televizorul. Dacă nu aș cunoaște limba română, m-ar irita oricum tonul: ceartă, învinuire, pesimism cu găleata. Apocalipsa, prăpădul în subsidiar. Efectul media este evident. Se propagă pe paginile de FB unde acuzele și scenarita merg în paralel cu mesaje de „va fi bine”, rețete de bucătărie și teama de îngrășare. Mai apar din când în când imagini cu flori, câini și pisicuțe. Și viața vedetelor în „captivitate”. Omul ia cu lingurița ce-i dă destinul. Și așteaptă. Realizează brusc că liberul arbitru nu folosește prea mult. Doar să decidă cum să-și prepare oul: ochi sa omletă.

Zilele de vacanță erau lungi, cu tentacule extra de minute în plus. Nu știu de ce, pe măsură ce vârsta te-mbrățișează, timpul se scurtează ca și cum un croitor nepriceput l-ar tăia la repezeală și te-ar lăsa cu gleznele goale. Pe vremea aceea de crisalide, nu bănuiam pe unde vor curge drumurile noastre. Aveam absolut tot viitorul la picioare. Visam toți trei. La asta ne pricepeam cel mai bine. Părinții noștri minunați erau în floarea vârstei și splendid ne ocroteau. N-aveam habar cât de protejați eram. Consideram că totul ni se cuvine. Abia adult am realizat ce copilărie minunată am trăit. Însă atunci era firescul nostru. Descopeream lumea și nu existau opreliști ori limite și, firește, sufeream toți trei de un idealism acut. Eram premianți și, în timpurile acelea, premiantul era tipul cool, popular, nu ca în zilele noastre când balanța s-a răsturnat în favoarea celor care înfruntă profesorii, regulile și se fac aliați cu lenea și minciuna. Dar asta e altă poveste și, pe atunci era rușine mare să nu înveți bine și un adevărat stigmat să fii corigent.
În plus aveam parcul și drumurile care se pierdeau pe dealuri sau către pădure. Aveam cerul înstelat unde priveam atât de concentrați, stând culcați în iarbă, unul lângă celălalt, ca niște sardele, încât aveam impresia că picăm în el. Vorbeam despre extratereștri, despre OZN-uri și despre planete necunoscute. Eram obsedați de subiect. Ne hrăneam cu lecturi și debordam de imaginație.
Eu și Andreea eram ca două surori. Haioase de la distanță. Toate amintirile încep cu ea. La început două gălușcuțe ce se plimbau pline de importanță, purtându-și scăunelul făcut de bunu’, al meu maro, al ei albastru, și olița. Apoi ținându-ne de mână și crescând an de an. Tot de mână. Ea, cu păr scurt și breton, mai rotunjoară. Eu, o așchie de fată cu două cozi împletite strâns de mama, folosite adesea drept hățuri când nu eram cuminte. Doamne, ce-mi uram cozile și cum mai visam eu la ziua când voi avea părul tuns scurt ca verișoara mea.
Mătușa o chinuia pe Andreea cu diete, pe care le îmbrățișam și eu cu plăcere, s-o ajut, pentru că oricum nu-mi plăcea mâncarea, iar porțiile calorice, atent calculate, mă fascinau. Însă eu eram neastâmpărată și fără stare, de parcă mă ardea fundul scaunului când trebuia să stau la masă, iar ea era liniștită și pofticioasă. Și, cu toate eforturile mătușii, n-a slăbit Andreea mea decât târziu, prin facultate. Cred că aceste presiuni au făcut-o mai timidă, dar cu noi era fericită și liberă, iar acasă izbucnea rar cu câte-o încăpățânare de catâr, surprinzătoare pentru o fetiță atât de cuminte. Nu ne făceam confesiuni amoroase, dar îmi amintesc cu câtă atenție îl asculta pe Bogdan și cum buna îi punea în aceeași propoziție cu previziuni de viitor comun. Părinții mei erau oameni simpli, ai lor nu. Andreea era preferata bunicilor paterni. Ea era fetița cuminte. Eu nu. Toate ideile de răsturnat nisip în curte, de cățărat pe garduri sau în pomi, de bătut cu apă ori rătăcit cine știe pe unde până târziu în noapte, îmi aparțineau. Eu le dădeam emoții și pe mine mă certau. În curtea bunicilor paterni era o ordine care trebuia respectată și pe mine mă ducea valul și uitam de ordinea aceea înghețată a lucrurilor. Mătușa le spunea părinților mei că eu trebuie să devin contabilă, sau ceva de genul acesta, adică să fac un liceu bun și să mă mărit. Pe când fata ei era sigură că va face facultate. Așa i se părea firesc, așa trebuia să fie viitorul. Însă, deși zvăpăiată, eram preferata mamei și bunicii lui Bogdan.
Andreea locuia cu părinții și sora ei mai mică într-o vilă impresionantă dintr-un cartier de lux și mergea la cea mai bună școală din oraș. Noi aveam o existență normală, de oameni obișnuiți. Buna mi-a spus într-o zi cu mândrie că părinții mei nu vor face în șapte vieți ce-au făcut părinții Andreei. Tata, un om extrem de harnic și priceput la orice, era fiul ei.