Este posibil ca imaginea să conţină: interior

Îți pui muzică și-ți ascuți tăcerile. Wandering Thoughts. E dimineață, momentul tău. Macini cafea. Miros crud și proaspăt. Prima cafea a zilei: perfecțiune. Cât de ieftin ești tu fericită… Zâmbești. Umpli filtrul și-n timp ce susură liniștitor și casnic, pregătești un bol cu fructe de pădure și papaya. Adaugi o jumătate de banană, rodie și un pumn de chia seeds. Desfaci jaluzelele și privești în stradă. Automatisme. Zilnic aceleași gesturi: intri în papucii de casă, îți iei telefonul și verifici mesajele în drum spre bucătărie.
În fața casei, strada curge calmă și liniștită. Tragi aer în piept și guști liniștea aceea tihnită care se întămplă doar dimineața și doar în bucătărie, când verdele crud al ierbii și arțarul tânăr din față te privesc iute prin fereastră. Ori tu îi privești. Îți plac copacii. Au personalitate. Înainte de puiul ăsta de arțar a fost altul. Tinerel și ăla, să fi avut doi-trei ani, dar creștea strâmb, într-o parte, și ție-ți părea rău. Nevoia ta de simetrie era zgâriată. Stătea sucit ca și cum ar fi vrut să o ia la goană. Nu ai zis nimic nimănui, că nici nu știai că se poate zice. Dar o canadiancă s-a mutat în vecini. Și a zis ea. Adică a sunat la primărie să se plângă. Oamenii s-au sesizat. Au venit într-o dimineață, au scos strâmbul și-au plantat puiul ăsta mic. L-au asigurat cu două legători într-o parte și alta, să nu cumva să-i vină vreo idee să crească altfel decât în sus.
Privești pe geam ca în fiecare zi ca și cum te-ai asigura că pământul și cerul sunt la locurile lor și tu poți să-ți continui rutina. Te așezi în fotoliu și respiri liniștită. Îți place casa ta. E frumoasă. Culorile contrastează cald, lumina se împrăștie în voie peste tot.
Ai chef să scrii. Îți iei laptopul în brațe și începi:

„E o dimineață crâncen de friguroasă. Însă în casă sunt 23 de grade cuminți și tu scrii. Nu ai decis tu asta ci Dumnezeu. Când te-ai născut, ți-a pus stiloul în mână, iar tu, în loc să îl bagi în gură ca orice copil cumsecade, te-ai apucat să scrii norii și cerul și pământul. Cu o viteză de olteancă, deși El te-a plantat în Ardeal. Nu știi de ce scrii și de unde vine scrisul când vine, pentru că tu nu faci altceva decât să-ți așezi buricele degetelor pe tastatură și gândurile curg fără o aparentă legătură cu tine.”

Un pocnet surd se aude de undeva. Te oprești din tastat și asculți, dar liniștea se reașează grea și protectoare. Gândești că o fi fost ceva afară. Ai terminat cafeaua și, cum muza a luat-o deja la sănătoasa, te ridici și faci câțiva pași. Te uiți pe geam, dar strada pare la fel de nepăsătoare și la fel de curgătoare înspre-ale ei probleme. O pereche trece agale fără să pară afectată. Îți mai torni o cafea, gândindu-te că bei prea multă și ar fi cazul să o reduci. Una pe zi ar ajunge. Oricum, te lauzi că nu ești dependentă. Da, în principiu ești de acord cu tine. Dar nu azi. Amâni ca de obicei.
Ai mult de lucru: două deadline-uri săptămâna asta. Și, chiar dacă ești organizată, îți mănâncă tot timpul, pentru că nu știi unde și când să te oprești. Ești workaholică. Ți-a spus bine Arnold că te-ai născut sclavă. Doar tu ești de vină că muncești atât. Ar trebui să-ți amintești câteodată că există și „nu” în dicționar. Data viitoare! Promiți în gând știind că minți un pic, că nu te vei putea ține de promisiune. Nici tu nu știi de ce amâni lucrurile care-ți fac bine. Prietena ta ar trebui să-ți fie exemplu. Ea are grijă de ea și te bombardează și pe tine cu mesaje motivaționale. Ea se ține de ele: „You need to love yourself. Love yourself so much to the point that your energy and your aura rejects anyone who doesn’t know your worth.” Ție pe o ureche îți intră și pe cealaltă îți iese. „Nu te iubești suficient” îți repetă de fiecare dată când vă vedeți. Așa o fi, îți spui, și gândul zboară pe geam. Uiți și de îndemnul motivațional și de zgomot. Te apuci de muncă, lăsând la o parte scrisul. Oricum, ideea s-a dus, nu mai știi ce voiai să spui.
Același zgomot bizar ca înainte pocnește liniștea. O fracțiune de secundă doar. Ca o părere. Tremuri cu un soi de presentiment. Iarăși tăcere. Ești sensibilă la sunete. Mult prea sensibilă. Poate de data asta a fost doar în mintea ta. Poate doar tu…
Încerci să scapi de sentimentul neplăcut și îți pui muzică în surdină. Alegi de pe youtube o selecție: relaxing music. Te apuci de treabă și uiți, însă, după vreo oră, zgomotul se aude din nou, ceva mai aproape. De data asta ai auzit foarte clar. Inima îți sare din piept și țâșnești rigidă, ca o scândură, drept în picioare. Simți că transpiri rece. Știi cu siguranță că se aude din casă. Ce bine ar fi fost să ai măcar un suflet de câine sau de pisică. Dar lui nu îi plac animalele. Adică îi plac, dar să le vadă pe stradă sau la alții. Încercarea cu labradorul a fost un complet dezastru. Ghinion să ai un câine cu personalitate proastă. Că nici ei nu sunt fabricați în serie să alegi rasa și să știi că e câine bun. V-a spus veterinarul: și câinii sunt ca oamenii.
Ești singură și nu-ți vine să cobori la parter să verifici. Acte de vitejie ca-n filmele stupide când femeia își cuțitul mare din bucătărie și coboară în basement unde criminalul o așteaptă sigur pe el… Brrr! Doamne! Ce-ți trece prin cap.
Să suni oare la 911? Dar dacă nu e nimic? Te oprești în capul scării și asculți. Liniștea e de lână. Înfundată. Spaima te strânge de gât, de umeri, de coapse. Uiți cât de frumoasă-ți fusese dimineața cu câteva minute înainte. Tihna s-a dus naibii. Te întrebi ce să faci. Pe cine să suni. Ești paralizată de spaimă și scenarii ți se derulează cu viteză în minte. Poate ai uitat ușa de la garaj deschisă? O fi intrat vreun hoț? O fi coborât prin șemineu un raton? Clatini din cap cu putere. E un cartier liniștit. Dar, dintr-odată, te lovește ca un pumn în cap episodul din primăvară…