Help make renting better in Lewisham - here's how - Ladywell Live

În primăvară…

Aveți o casă mare după standardele europene. Mijlocie spre mică după cele americane. Cu siguranță, mare pentru familia voastră mică. Împărțită pe două nivele, largi fiecare, având două bucătării, poate, lejer și confortabil, să fie locuită de două familii care să nu se intersecteze.
Nu îți place să fii sclava propriei locuințe, ești mai degrabă prelungirea laptopului decât a cârpei de șters praf și a aspiratorului. Nici nu faci parte dintre românii care fac show-and-tell cu rudele și cunoscuții. Mulți dintre compatrioți se înhamă la construcții uriașe, asta însemnând rate nesimțite. Lucrează două, trei joburi pentru a plăti și întreține mastodontul de casă ce trebuie curățat, încălzit iarna și răcit vara. Și totul pentru licărul acela de invidie din ochiul vărului ce vine din România în vizită, ori pentru pozele puse pe FB lângă piscină ori grătar. Poze deșănțate care înfloresc în opulență o realitate ce nu e tocmai… reală. Că nimeni nu suflă niciun cuvințel despre dobânzi și rate și asigurări. E lipită de ecrane doar poezia împușcării visului american, nu ponoasele trase de bieții mioritici pentru niște pereți de rumeguș.
Ați întâlnit pe unii care n-au ajuns nici măcar la Niagara, la o aruncătură de băț, deși trăiau de zece ani în țara frunzei de arțar. V-ați mirat și nu ați înțeles, la fel cum nu ați înțeles familia aceea care v-a spus cu mândrie, arătându-vă mobila kitschoasă din uriașul living cu tavan de catedrală, că nu și-au adus părinții în vizită anul acela pentru că au preferat să cumpere placajul lucios și canapelele din mătase ce stăteau rășchirate, acoperite cu folie de plastic, să nu se păteze.
La antipod, mulți canadieni locuiesc toată viața în apartamente închiriate, refuzând ideea de-a plăti băncii sume rotunde prin dobânda ce se strânge de-a lungul anilor.
Una peste alta, ați decis să închiriați partea de jos, basementul cum ar veni, care e parter, nu subsol, așa cum e la multe case. După ce ați pus anunțul a urmat o procesiune de indivizi,  interesați de ofertă. Unii păreau ok, alții dubioși. Greu să primești în casa ta pe oricine. Oricum, în Canada, potențialul chiriaș trebuie să aducă dovada venitului și feedback scris de pe unde a mai stat înainte, cu număr de telefon. Adică nu te poate aburi așa, oricine. Însă, dacă proprietarul este favorizat în această primă fază, în etapa următoare când actele sunt făcute și omul e bine-mersi la tine în casă, mult mai protejat este chiriașul. Am auzit de proprietari care nu își mai pot scoate chiriașii din casă cu anii și se poate ajunge la faze urâte tare, la procese duse la extrem ani de zile.  În fine,  totul depinde de om, așa că trebuia analizat cu atenție fiecare pretendent la apartamentul de jos. Oamenii veneau și vedeau și plecau… Unii erau plăcuți, alții erau bifați cu „nu” peste tot. Cel mai puțin ți-a plăcut omul acela…
Privire otrăvită… Voce mieroasă cu amenințare ascunsă: „Hai, șefule, că nu ne trebuie acte. Suntem doar români amândoi”  Tu, făcând cu ochii ca girofarul, să nu care cumva să cedeze… El  cu o voce joasă, ca într-un soi de scuză, explicând că e o procedură standard ca aplicanții pentru închiriere să aducă documente care să demonstreze… „Las-mă dom’le cu de-astea. Ce acte? Cui îi trebuie hârtii? Doar suntem români și noi, venim din Arad…”  Tu, încercând să dezamorsezi situația, întrebi copila cu ochi negri și triști, purtând adidași cu luminițe: „Cum te cheamă”. Ea, tăcând intimidată, se uită la tine ca la o ciudățenie. „Mai aveți copii?” întrebi femeia, disperată să tragi de timp. Obții o privire tâmpă din partea ei și un răspuns răspicat din partea lui.  „Avem dară…” privire hâdă că ce te bagi că el simțise o umbră de șansă. Te uiți la nevasta spășită. Are ochii obosiți și învinețiți de pumni mari, și o tăietură rotundă de-a lungul obrazului până sub bărbie.
Zâmbești forțat calm și insiști. Întrebi dacă-s copiii la Arad. Omul se opintește în fața ta și, deși mai mic de statură, se uită la tine cumva de sus și-ți spune că-s în Franța cu socrii. Apoi îți întoarce spatele scurt. Să pricepi că trebuie să taci. Nu-i pasă de bădărănia gestului. Tu ești femeie, deci mai tacă-ți fleanca. Nu cu tine vrea să vorbească. Face un pas în fața lui și amenințător îi spune că așteaptă răspuns right away. Vorbește engleză. Stâlcit tare, dar se descurcă. Tonul lui e hotărât și obraznic. Vrea să impună și îi convine casa. Nu vrea s-o scape. Se uită la detalii cu ochi de cunoscător. Zice că n-are acte, că-i de două săptămâni în Canada, dar are bani. Are destui. Nu-i problemă.  Îi dă guvernul. Iar te bagi ca musca-n lapte și te miri. Întrebi cum e posibil așa de repede. Știi că există un anumit protocol, perioade de așteptare, iar în Canada nu ai cum mitui funcționarii să te favorizeze. Asta nu zici cu voce tare. Ți-o retează iute, hârșâit și nervos. A rezolvat un prieten. Taci. Nu-l înfrunți cu privirea, dar simți că te seceră otrava ochilor lui negri. Oricât încearcă, el îi spune același lucru, că trebuie să vă trimită acte doveditoare prin e-mail și tot printr-un e-mail o să-i răspundă. Repetă de câteva ori că „suntem români, șefule, dacă noi nu suntem uniți…” Dar nu obține nimic.
Își strânge pumnii și holul mare pare dintr-o dată strâmt. Pleacă în cele din urmă, nemulțumit. Se oprește în fața casei și scanează totul ca și cum ar vrea să fie sigur că ține minte. Că vă ține minte. Nevasta, Samanta și fetița nu zic nimic. Nici nu salută când ies. Se uită amândouă absente,  așteptând semnul lui de plecare. Deschide ușile, urcă toți în mașina luxoasă, un mini-van scump.
În urma lor rămâne-o duhoare cumva cunoscută, prinsă-n zbor în drumurile de la Sibiu. Deschizi toate geamurile. Să iasă mirosul, dar mai ales amenințarea ce se lipise clisoasă de pereți.
Apoi v-ați răzgândit. Nu ați mai închiriat. Las’ să rămână gol. Era oricum inconvenientul să împarți laundry cu cineva. Apoi gălăgia, că-s casele subțiri, ca de păpuși. Ai și uitat de familia aceea, de privirea dură și pumnii strânși. Până acum când ai auzit bufnitura aceea surdă. Nici nu știi de ce te-ai gândit la ei.

Partea I