Weather change after walking through Magic Doors. 4k
Soarele e sus pe cer și intră nesimțit și generos prin ferestrele mari, lățindu-se pe pereții albi și pe tablourile colorate, încingând un dans aprins și optimist în întreg livingul. Te gândești că e ciudat. Toate filmele de groază se petrec noaptea. Ori când furtuna rupe obloanele ferestrelor. Nu ai văzut nicio crimă să se petreacă într-un mediu ambiant pastelat, în ciripit de păsărele și aromă de cafea Zavida. Tu ești fricoasă. Peste medie. Ți-e frică până și de câinii pămpălăi de douăzeci de centimetri, ținuți în lesă de stăpânii lor prietenoși.
Nu se mai aude nimic, însă încă îți stăruie în urechi zgomotul surd ce clar venea din casă. Nu ai explicație și asta te înnebunește. Cauți febril în minte ceva cu care ai putea asocia bufnitura. Degeaba.
Te frămânți. Nu știi ce să faci. O iei logic. Dacă ar fi cineva jos, îți spui, nu ar fi fost atât de imprudent să facă gălăgie. Un hoț, ori un nebun, ori whatever te-ar fi auzit cu siguranță și ar fi acționat prudent. Ușa dintre cele două nivele nu e prea izolată fonic, clar ar fi auzit cum te miști.
Dar dacă totuși sunt ratoni? La vecina de vis-à-vis i-a intrat în casă prin șemineu o întreagă familie. Circ și balamuc până a scăpat de ei, că se refugiaseră în pod și firma venită să-i scoată afară s-a chinuit mult până i-a recuperat pe cei mici. Că au și ei drepturile lor. Sunt prinși și eliberați în sălbăticie. Da, dar voi aveți un sistem de siguranță la șemineu și nu au cum să coboare pe horn. Deci ratoni nu sunt. Asculți. Nimic. Ceva te cheamă să verifici. Ai suna la 911. Dar ce să le spui? Că ești fricoasa fricoaselor și te temi și de o veveriță? Ieși ușor din papucii de casă și cobori încet, foarte încet fiecare treaptă. Mai ai cinci, patru… Croșetezi în minte scenarii tâmpite de thriller. Ești sigură că cineva te așteaptă în spatele ușii! Sigură! Iar ușa e descuiată.  Transpiri rece. Îți auzi respirația sacadată. Ți-o aude și el. Sau mai rău: ea. O criminală. Nu știi de ce ți se pare mai rea perspectiva să fie o ea decât un el. Hmm! Când mai ai două trepte, te răzgândești și, fără să îți pese că ești auzită, o zbughești pe scări în sus, alunecând și împiedecându-te în propriile picioare, cu un ritm tahicardic nebun. Fixezi cu privirea ușa care separă cele două nivele. Ți-a transpirat mâna pe telefon.  Formezi 911, dar, când începe să sune, închizi. Te duci în bucătărie cu pași ușori, să nu fii auzită. Bei apă și reiei toate argumentele logice de mai-nainte. Dacă ar fi un criminal, un hoț, un cineva, un răufăcător, n-ar sta jos să citească o carte ca să te omoare ori să te jefuiască doar când ajunge la final de capitol. Sigur e o explicație logică și tot sigur e că vei râde când o vei găsi.
În casă e o liniște cu gheare ascuțite. Încerci să te liniștești, dar, când ritmul cardiac se apropie de normal, jos se aude din nou o foială ciudată ca și cum ceva sau cineva s-ar târâi pe parchet. Apoi tăcere…
Gata! Suni. Să râdă de tine, să te amendeze că ai pus pe drumuri salvarea, pompierii și poliția. Că așa se întâmplă. Să te aresteze dacă e cazul…
Te apropii de geamul de la bucătărie și te uiți dintr-o parte. Strada e pustie. Ca de obicei. Cartier liniștit canadian, locul unde nu se-ntâmplă nimic, vorba lui Sadoveanu. De multe ori râzi cu simpatie de binecuvântarea de-a trăi într-un cartier atât de liniștit. Un soi de grădină botanică cu oameni cumsecade, case frumoase, la distanță unele de altele. Eh! Râzi acum, șoarece fricos, dacă-ți dă mâna!
– Nu, spui cu voce tare. Nu e nimic!
Decizi nebunește să te vindeci de frică. Ți-ai și găsit momentul! Vei coborî și vei vedea cu ochii tăi că totul în basement e ok. Poate ați uitat deschisă ușa înspre grădină. Da, asta trebuie să fie. Nici nu te-ai gândit. Da, dar ușa e dublă, și cea din exterior are un arc strâmt și se închide de la sine.
– Boon! zici tare și intimidant.
Sigur nu e nimeni. Dar dacă e cineva să te audă. Să știe că nu ți-e frică.
– Nu e nimeni! repeți.
Îți iei inima în dinți și te întorci hotărâtă spre scară. Vei coborî! Nu mai negociezi cu tine.
Faci doi pași, dar începe să sune telefonul. Aproape-l scapi din mână. În liniștea casei, pe fondul fricii tale, sunetul e ca o goarnă de vapor muzical. Simți că-ți sparge timpanele. Sari un pas înapoi din cauza surprizei, ca și cum la telefon ar fi chiar pericolul aflat la parterul casei. Încerci să nu te dai de gol. Dacă e cineva jos e clar că nu te vede, însă te aude. Cu o voce de ușă scârțâită scoți un „Hello”. La capătul firului un funcționar enervant vrea să îți prezinte nuș-ce oferte de la nuș-ce bancă. Deși nu înjuri, îți vine să-l spurci în româneasca cea mai neaoșă. Îi spui că nu e momentul potrivit. Fir-ar el să fie de moment! Și-i închizi telefonul în nas. Asculți din nou. Nimic. Iei din bucătărie ciocanul mare de șnițele și te îndrepți hotărâtă spre scară. Însă pașii se înmoaie pe măsură ce te apropii de ușa care duce la parter. Nu-ți vine altă idee decât să te apuci să cânți. N-ai voce. Dar ce contează? Până la urmă e o idee bună. Se va auzi că ești atât de relaxată încât, chiar afonă fiind, cânți, știind că ești singură și netulburată. Doar un om relaxat cântă. Să știe și el că nu te dai bătută ușor. Să plece naibii!
Te gândești că ești nebună. Ai gâtul uscat. Te îndrepți către clanță ca porcul la tăiere. Când ajungi lângă ușă, răsucești iute închizătorul să-l blochezi și dai cât poți cu ciocanul de șnițele în lemnul ușii, aproape să o crăpi. Apoi, speriată de ceea ce ai făcut, o zbughești înapoi sus pe scări cu telefonul într-o mână și ciocanul în cealaltă.

Partea I

Partea a II-a