purple-ladybugs-865x452

Ești o apariție la ora aceea coaptă. E înainte de prânz, soarele e sus pe cer, iar strada se întinde cochetă și armonioasă, extrem de pașnică și oarecum ironică. Parfumul cald al petuniilor se simt în aer. Vin chiar de la rondoul din fața casei tale. Au izbucnit obraznice și mov. Le merge tare bine și, pe timp de viață normală, ești mândră de ele. În fiecare an pui pe stratul acesta petunii, dar în fiecare an alegi altă culoare, atentă totuși să se asorteze la nuanțele casei. Acum le respiri cu un soi de iritare, aroma lor dulceagă fiind otravă simțurilor răvășite de spaimă și neliniște.
Fernanda așteaptă să-i răspunzi. De obicei întrebările ei sunt retorice, după fiecare dintre ele urmând o lecție mai lungă sau mai scurtă despre grădinărit, de obicei, sau despre pusul conservelor pentru iarnă. Te privește interogativ, dar gura ți-e încleștată. Încerci să-ți găsești cuvintele, să te justifici de ce la ora asta ești încă în pijama. Și, ca și cum nu ar fi suficient, ai ieșit și în stradă cu ținuta asta. Ea se trezește, în fiecare zi, cel târziu, la patru dimineața. Nu poate să doarmă. La ora cinci este echipată de treabă. Casa ei arată la orice oră din zi și din noapte ca un model home. Fiecare obiect vechi sau nou strălucește de curățenie și e păstrat în forma lui optimă. Lucruri ce-n alte case ar apărea vetuste, datorită vârstei lor onorbile, la ea par niște antiques cochete. Totul e pus în valoare, iar Fernanda, la fel ca propria-ți mamă e un perpetuum mobile. Curăță, lustruiește, gătește, spală și apoi o ia de la capăt. Genul acesta de om e stăpân pe o mare liniște și cred că aproape fericit. Zic aproape datorită faptului că fericirea e formată din crâmpeie, nu e un status quo permanent. Tu ești peste medie creativă, visătoare, cu o altă ordine și organizare a vieții. Te apuci de prea multe și uneori obosești chiar din lipsa unei organizări la sânge. Ai nevoie de stabilitatea acestor persoane în viața ta, te raportezi la ele, însă nu te poți schimba și nici nu ți-ar plăcea să trăiești ca ele. Așa cum și ele au nevoie să-și orneze viața cu oameni mai zurlii, așa ca tine. Mama, când vine la tine, îți reorganizează întotdeauna casa în maniera ei, astfel că, luni de zile după ce pleacă, o suni să o întrebi unde e cutare ori cutare obiect. Vă amuză pe amândouă această diferență și fiecare dintre voi admiră modul de-a exista al celeilalte. Ambele faceți lucruri frumoase, dar zilele vă sunt diferit mobilate. Fernanda, care de primăvara până toamna târziu e în grădină, nu pricepea la început de ce tu faci în fiecare dimineață jogging. Adică de ce ar avea cineva o ocupație atât de inutilă, când ar putea, de exemplu, să lucreze în grădină vara și să lustruiească argintăria, iarna. În timp s-a obișnuit cu tine și chiar îți promite că într-o bună zi (care nu se va întâmpla vreodată) va ieși cu tine la o tură de cartier, că o dor oasele și teoretic știe că e sănătos. Dar până va veni ziua aceea… Azi pentru ea e o zi obișnuită. Așa că se apropie de tine și înțelege într-o secundă că ceva nu e în ordine. Nu atât din ținuta vestimentară, neobișnuită, cât din expresia feței tale. Te atinge protector. Atunci îți lași pe lângă corp mâna cu ciocanul de șnițele. Îi povestești. Te ascultă atentă, apoi, fără să spună nimic, o ia înaintea ta, în casă. Simte că ceva neobișnuit se întâmplă. Ai vrea să o oprești, să te înțelegi cu ea, dar, în ciuda faptului că e ca o bilă și dă senzația că mai degrabă se rostogolește decât merge, se mișcă repede. Pare o forță a naturii. O strigi de câteva ori, dar nu se oprește. Nu se teme de nimic. Nu știe să se teamă și, în condițiile de față, nu e un lucru bun. Ajunge în hol, urcă cele câteva trepte ce duc în zona de living-dinnig și se oprește atât de brusc, că te ia prin surprindere și te ciocnești de ea. Vrei să spui ceva, dar, înainte să apuci să articulezi, ridică mâna în aer și te oprește. Nu se aude niciun sunet. Însă deja e alertă și, când un fâșâit subtil, ca o folie de celofan strânsă în pumn, se aude, îți apucă ciocanul de șnițele din mână, îți face semn: șșșt cu degetul la buze, își scoate încet încălțămintea de cauciuc cu care grădinărește și se apropie de baza scării. Te duci umbră după ea, însă îți arată din nou poruncitor degetul cu sensul: tu stai aici. Rămâi nemișcată în timp ce ea coboară foarte încet, treaptă cu treaptă. Tresari îngrozitor când, la o mișcare, lemnul scării scârțâie ușor sub greutatea ei. În liniștea albă a casei sunetul este amplificat de frica ta. Fernanda rămâne nemișcată pe ultima treaptă, aproape lipită de ușă. O strigi în șoaptă,  să vină înapoi. Până la urmă sunteți două femei neajutorate și nu pricepi de ce nu realizează că nu este Xena, prințesa războinică. Dacă pățește ceva? Acum te simți responsabilă și pentru ea. O strigi iar îngrozită, într-o șoaptă șuierată, apoi cobori prima treaptă, însă ea îți aruncă o privire enervată. O implori să se întoarcă, însă te ignoră și încet, foarte încet, deblochează ușa dintre etaj și parter. Zgomotul metalic al închizătorii îți dă frisoane fierbinți. Palmele îți transpiră, inima ți-e în gât. Ea stă preț de un minut, probabil, dar timpul trece încet, ca o smoală neagră. Sub privirea ta îngrozită întredeschide ușa, apoi întreabă cu voce tare și foarte sigură pe ea dacă e cineva acolo. Firește că nimeni nu îi răspunde. Deschide larg ușa și se oprește în cadrul ei. Nu se mai aude niciun zgomot și o vreme stați amândouă așa, ascultând. Apoi cobori încă o treaptă, dar realizezi că ai nevoie de ceva să te aperi ori să o aperi la nevoie. Curajul ei îți dă și ție un pic de prezență de spirit, așa te întorci și o zbughești spre bucătărie. Vrei să iei un cuțit din suportul de cuțite, dar niciunul nu e suficient de mare. Deschizi sertarul și îl iei pe cel mai mare, aproape un iatagan cu care se taie carnea cu os, și revii alergând cu el în mână. Fernanda este în aceeași poziție, în cadrul ușii, ascultând. Se întoarce către tine și-ți face iar semn cu degetul la buze: șșșșt! Cobori trei trepte foarte încet și te oprești în spatele ei. Ascultați amândouă.

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a