M-am întrebat adesea de ce a existat episodul cafenea în viața mea. M-am întrebat și nu am găsit răspunsul mulți ani, pentru că nu se potrivea cu nimic nici din formația mea intelectuală, nici cu forma… fizică. Azi, căutând niște poze cu cozonac (încă nu l-am tăiat pe cel făcut acum), am ajuns la poze din perioada aceea și m-a năpădit pur și simplu bucuria pe care am trăit-o în acei cinci ani. Și dorul. Nu o să spun cum am ajuns să luăm decizia respectivă, niciunul neavând nimic în comun cu bucătăria, profesional vorbind, decât pasiunea mea, descoperită la maturitate, pentru arta gastronomică. Revăzând pozele, a fost ca și cum aș fi mușcat dintr-o madlenă proustiană. O serie de parfumuri trecute și-au ridicat brusc aripile. Au fost niște ani plini în care am cunoscut o mulțime de oameni, le-am devenit și mi-au devenit familie și m-au încurajat în nevoia mea creativă. Doamne, cât de creativ poți fi când ai o cafenea! Am intrat în contact cu tot felul de neamuri și am înțeles niște adevăruri și despre compatrioții noștri. Dacă nu aș fi fost extrem de flexibilă, am fi falimentat rapid. Am să vă spun de ce. Inițial intenția a fost să deschidem o cafenea cu specific românesc, unde să aducem și produse din Europa. Doar pentru români, comunitatea noastră fiind mare. Însă, și acum am să vă spulber un mare mit, românii sunt la fel de uniți și în Canada ca peste tot. Adică puțin înspre deloc. În loc de hai să-l susținem că-i de-al nostru, românul gândește: de ce el și nu eu. În fine, prea puțin contează acest amănunt, pentru că până la urmă câinii latră și ursul trece. Eu m-am adaptat rapid, am considerat: clientul nostru e, nu stăpânul nostru, ci prietenul, familia noastră și, păstrând specificul ca un praf exotic într-o cafea, am adus în magazin produsele și ideile care au dat roade. Și au dat.
La început am fost uimită de reacțiile unor români pe care-i cunoșteam bine, pentru că am fost implicată până-n dinți în comunitate: predam română la școala internațională și la două biserici românești din oraș. Apoi, am înțeles că ăsta-i mersul, că sunt ultima care pricepe niște realități, adică aia care iese la urmă și stinge lumina. Că până atunci în prezența mea nu se putuse vorbi de rău despre români sau România. Simțeam atac la persoană. A mea.
Dar anii aceia au fost minunați în primul rând pentru că am trecut din fața computerului de la compania unde lucram, la contactul direct cu oamenii și am realizat ce dor îmi fusese, cât îmi lipseau clasele mele de adolescenți! Și clienții noștri îmi erau un surogat perfect.
În România mi-aș fi dus cuminte existența de profesoară de liceu, adunând anii, dar Canada a însemnat o lume nouă cu experiențe insolite. E lungă și extrem de frumoasă povestea itinerariului meu canadian și am intenția să povestesc, însă, văzând pozele azi, m-au năpădit amintiri în buchete de senzații. Am realizat (a câta oară?) diferența dintre români și alte nații. Nu toți. Am întâlnit și români minunați, să ne înțelegem!
Nu voi pricepe niciodată oamenii care-și formează părerile din impresiile geloziei cuiva. Fraților, judecați singuri! Doar pentru că x vă spune că y e nu știu cum… Nu e. De cele mai multe ori nu e. Se spune că dacă nu ești bârfit, nu exiști ori nu ești suficient de important. Ei bine, eu cred că e o doar o vorbă românească și obiceiul aceste e oribil.
E Sâmbăta mare și printre picături scriu. Îmi bubuie aragazul și cuptorul. Și pe mine mă ard degetele să scriu.
Nu faceți rău! Răul pe care-l faci cuiva se întoarce bumerang. Cuvintele nu se uită. Poate se iartă, dar se scrijelesc acolo în inima celui care le încasează. Și doar pentru că ție ți se pare că… nu e suficient.
Oh, scrisul! Acest har și dar minunat pe care ori îl ai ori nu-l ai. Nu există competiție. Urând și vorbind de rău un x nu vei obține mai mulți cititori. La urmă ulciorul ți se sparge. Chiar virtual fiind. În ziua de azi e ușor să te ascunzi în spatele unui ecran și să faci rău. Dar nu ești ascuns. E cerul cu stele deasupra ta. Sunt pomii înfloriți. E nasol când auzi că un cineva te vorbește pe la spate, când altcineva îți spune că… și că… și știi? Chiar o credeam, că are șarm și mă adora și la ora aia chiar credeam despre tine ce zicea…
Și te întrebi de ce. Ce-o fi în mintea lui cineva, când voi sunteți paralele ca șinele de cale ferată? De unde și până unde? Și realizezi că vorba aceea otrăvită o fi impregnat multe urechi. Eh! Și te întorci la vorba bătrânească: câinii latră, ursul trece. Te întristezi o clipă, știi că nu ai ce face, apoi te-ntorci la ale tale și uiți. Ai atâtea de făcut!
Dragilor și dragelor! Nu există competiție în scris. E loc sub soare pentru fiecare foaie de hârtie. Pentru fiecare literă. Fiecare are vocea lui, cu ea cântă. Și amprenta proprie. Cu ea atinge. Și fiecare carte are destinul ei. Niciun om nu citește un singur volum ori un singur autor. Fiți buni și generoși, la fel cum sunt cărțile pe raftul bibliotecii.
Mi-au fost madlenă pozele de azi. Dar și un pic de strângere de inimă ieri când vântul serii a bătut la geam… cam românește.

Ce dor mi-e de oamenii aceia frumoși, de Doreen, mama mea canadiană, de libertatea absolută, de micile conversații, de sărbătorile din cafenea, de mirosul acela de cafea prăjită dimineața, de orele de deschidere, de timpul trecut, de mine cea de atunci…

Vă doresc Sărbători frumoase și curățenie sufletească! Liniște, fără strângere de inimă. Doar speranță în voi și în alții și răbdare pentru binecuvântările ce sigur vor veni!