Discutam azi cu o doamnă pe care o admir și o iubesc. Mă știe din leagăn, am copilărit cu fiii ei. E scriitor, poet, pictor. Mi-a fost aproape mamă, aproape profesor, șef pentru o perioadă (când am ajuns profesor la rândul meu și ea era director la aceeași școală). Prietenă cred că mi-a fost întotdeauna și, în ciuda diferenței de vârstă dintre noi, m-a învățat să-i spun pe nume. Mi-e drag să povestim. În căldura ei se ascunde și suferință.
E o personalitate completă și complexă. Scrie extraordinar de frumos. Poezie. De fapt cam tot ce face și a făcut ea este poezie. Și, firește, scriind poezie nu e citită îndeajuns și nici răsplătită pentru munca și creația ei.
Știind acum ce se întâmplă și în bucătăria internă a unei edituri, am trista experiență să aflu că, în general, librăriile nici nu vor să audă de poezie. Poezia nu se vinde, lumea nu cumpără poezie. E răspunsul la indigo primit de peste tot.
Bine, în perioada pandemică este greu spre imposibil să ajungi în librărie. Oricum, părerea mea, judecând din experiența personală și a celor apropiați, este că mai mult se cumpără online. Ne place ideea de librărie fizică, ne place să o avem în mall sau în oraș, dar îi călcăm rar pragul, din motive cât se poate de obiective.
E mai mult o recunoaștere a cărții, un premiu cu coroniță să ne fie cartea în librărie.
Sunt pustii magazinele cu cărți, sunt doi trei oameni, de fiecare dată când trec.
(Profit să spun, să mă laud totuși un pic, că Ana se găsește la librăria Mihai Eminescu – București și librăria Gaudeamus – Cluj.)
Și discutam azi, la cafea, așa cum vă spuneam, cu omul acesta minunat și ne întrebam. Retoric, firește. Și retoric mă întreb și acum: de ce competiția între autori, edituri etc.
Oricum doar posteritatea va fi cea care va pune ștampila. Posteritatea va culege fructul creației celor de azi. Poporul român (nu știu cum sunt alții) își prețuiește mai degrabă artiștii trecuți în neființă. Omul, așa cum este el, cu bune și cu rele, nu este suficient de bun pentru contemporani. Abia când se vorbește la trecut, se spune: Ce talent! Păcat! A fost un mare artist!
Repet, nu știu de e specific românească treaba asta, pentru că nu cunosc o altă realitate. În asta mă scald, în ciuda geografiei care mă mai aruncă din când în când din praștie. Poate, vor zice unii că n-am dreptul la cuvânt. Ar fi, însă, o răutate gratuită pentru că trăiesc în ambele țări și mă bat și mă zbat românește, și iubesc românește și-mi culeg zmeura din spatele casei tot românește, așa cum mi-am vegheat și dus prin spitale părinții. Pe românește. Și cum l-am înmormântat pe tata. Tot românește.
Azi divaghez. Am pornit de la Ana și am ajuns la Caiafa. Dar nu e stilul meu să pictez în negru, doar pentru că negru se poartă.
Deci, revenind la cafeaua noastră de toate zilele, unde mărturisesc că am avut și bucățele de ciocolată cu lapte… Am filosofat amândouă și am ascultat poveștile din trecutul ei, trecutul lor. Îmi plac oamenii lângă care, în ciuda vârstei mele, încă mă simt copil. O ascultam și-i dădeam dreptate din toată ființa, pentru că așa izvorăsc și eu în lumea asta mare. E bine acasă. Vecinul încă îmi zice domnișoară, deși sunt în etapa de „fost-ai lele cât (sau când?) ai fost”. Dar el așa mă vede și diferențele dintre generații sunt spiralate și râsul e întreg.
Canada mi-e departe. Biletul meu este o hârtie fără valoare. Un soi de cec în alb. Dar acasă e un alt bine. Un bine de-a o vedea pe mama zi de zi, de-a simți cum durerea ei nu se stinge, dar începe să fie înconjurată de liniște. Un bine în care doi căței înnebunesc de fericire în fiecare dimineață când eu ies în curte, indiferent cât de ciufulită sunt. Un bine unde mi se mai spune încă domnișoară, dar, în același timp, pot fi prietenă bună cu o femeie extraordinară ce are mai mulți ani decât mama.
Iosif said:
A revenit fiul meu din România, însa nu mi-a adus-o pe Ana, negasind-o prin librariile din B.Mare, ceea ce ma determina sa mi-o doresc si mai mult, mai ales ca scenele se desfasoara prin regiunea în care m-am nascut, si care ma cheama irezistibil la întoarcerea cu 180° la retrairile vremurilor grele, dar originale, naturale, magnifice ale copilariei din trecut, cel putin imaginar, prin cuvântul superb din carte, pe foi albe de hârtie asternut…”La început era Cuvântul…”
Zile binecuvântate, cu liniste, pace, bucurie si sanatate, draga Em !
LikeLike
sweet & salty said:
Iosif, Ana se află deocamdată la București și Cluj în libării fizice.
Online se poate comanda de la librăria Eminescu, de la librăria Gaudeamus, de la librăria SIONO și de pe Emag. Nu știu cum lucrează celelalte librării cu străinătatea, însă de la SIONO au fost trimise cărți în toată Europa și chiar în America. Este simplu iar prețul este la fel cu cel din țară. Poșta are o rată mai mult decât rezonabilă. Eu îți pun aici site-ul și, în caz că decizi să o comanzi, e la un click distanță și probabil o săptămână, două de așteptare. 🙂 https://www.sionoeditura.com/product/ana-em-sava/
LikeLike
Iosif said:
Merci ! Desi nu agreez afacerile online, de nici un fel, am sa-l rog pe fiul meu sa o comande. Utilizez acest sistem doar pentru strictul necesar si pentru comunicare, socializare, în special cu familia raspândita din România pâna în America,
M-am pacalit cu astfel de cumparaturi de doua ori, când din dorinta de a face o surpriza placuta partenerei, am comandat câteva obiecte vestimentare. Toate bune si superbe, însa mult prea mari pentru talia ei, iar în dorinta de a corecta eroarea am facut a doua încercare, de data aceasta fiind mult prea mici, iar de atunci am renuntat definitiv la asemenea teste de afaceri incerte si iluzorii.
Nu sunt nici eu purtator de masca, iar aici în orice spatiu comercial este obligatorie (înca) iar pentru cumparaturile curente apelez la fiul meu care respecta cu strictete legile acestea exagerate, aberante si panicante pentru majoritatea celor bogati.
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
E greu să cumperi haine sau pantofi fără să le probezi. De acord. Însă la cărți nu o să ai nicio surpriză neplăcută. Eu am început să comand online cărți pentru le găseam doar online pe unele. Așa cum am spus, e foarte greu să ajungi pe raftul librăriilor.
Lectură plăcută pe când ajunge la tine!
LikeLiked by 1 person
Iosif said:
Merci, cu anticipatie ! Abia astept ! Va fi în mod sigur o deosebita placere sa fac cunostinta cu Ana …ardeleana !
La Multi Ani, tie si tuturor Doamnelor de Sf Marie, cu sau fara palarie ! 🙂
LikeLike
sophisticatedwords said:
stiu ce ai in suflet, fata frumoasa. intre doua lumi traiesc si eu. mi-e dor de diminetile ciufulite de acasa si mi-e dor sa beau o cafea cu mama! stii ce vreau sa te intreb? cand,in sufletul tau, mai e timp de tine? intru pe furis pe unde iti lasi scrisul, si de uimire si frumos spun: fata asta e un jar necontenit! (abia astept sa ajung acasa, la Iasi, prima ta carte a ajuns cu greu la mine, pe “Ana” vreau sa o cumpar eu, de acolo de pe raft. spune lumea ca-i pretioasa 😊 ) cu drag!
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Mulțumesc mult, draga mea și felicitări pentru vestea pe care ai primit-o azi! Frumos scrii!
Da, așa este, realitatea noastră: poleită de unii, condamnată de alții, înțeleasă de mulți…
„Ana” mea nu a ajuns deocamdată la Iași. Primele tiraje au fost cu ISBN personal (am grăbit eu lucrurile, tata era foarte bolnav – și voiam tare să o atingă -, eu trebuia să plec în Canada și ISBN-ul personal se obținea în trei zile), abia din iulie are ISBN de editură și am putut să o prezentăm frumos, ca pe o fată la primul ei bal librăriilor.
Te îmbrățișez!
LikeLiked by 1 person
sophisticatedwords said:
despre tata stiu si ti-am simtit sufletul ravasit. lumini de stele cu liniste sa-i fie!
( multumesc mult! lasa-ma sa nu spun nimic, draga Em, ca nu m-am trezit inca, sunt atat de surprinsa incat vorbesc singura. vai de capul meu, sa-mi spuna Em ca eu scriu frumos! doamne ajuta!♥️)
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Iulia, mi-ai pus punctul pe buze. Te îmbrățișez!
LikeLiked by 1 person
Poteci de dor said:
Deşi există două părţi dureroase în textul tău, una personală, a voastră, mamă şi fiică, şi o alta a noastră, a tuturor, cu soarta cărţilor şi a scriitorilor noştri, e şi o linişte care face bine între rânduri. E, da, un acasă al celor care citesc.
Nu ştiu să răspund de ce aşa. Aseară am spus, revoltată, că “nu se poate aşa ceva. Plângem un cămătar pe toate canalele şi actorii ne mor în sărăcie şi-n singurătate”. Aşa e şi cu scriitorii. Nu ştim să spunem că iubim scrisul unui om, nu-i arătăm preţuirea şi nu ştiu de ce ne place să răscolim prin viaţa lui în loc să ne limităm la talentul pe care ni-l dăruieşte nouă prin cuvânt…
LikeLiked by 5 people
sweet & salty said:
Nu mă uit deloc la știri. Însă mă doare realitatea imediată. Oamenii frumoși care chiar fac ceva pentru umanitatea românească, pentru sufletele noastre și sunt la margine, în umbra ignoranței, neatenției, uitării.
Viața unui scriitor și opera sunt două părți distincte. Dacă umanul este obișnuit, genialitatea lui îl înalță. Îl pune deopotrivă cu stelele. Dar ne place să-l tragem în jos, să-l târâm în troaca personală, să subliniem cu roșu, cu verde, cu galben păcatele omenești ca să demonstrăm că e la fel cu noi.
LikeLiked by 3 people
Drugwash said:
Pentru a simţi poezia, fie ca s-o scrii fie ca s-o citeşti, ai nevoie de o anumită stare propice. O stare care nu depinde de voinţa proprie ci de o multitudine de factori – externi şi interni, fizici şi psihici. Cînd acei factori se aliniază corespunzător, poezia vine de la sine, se scurge cuantic din suflet pînă pe hîrtia fie ea reală ori virtuală, sau îţi ia sufletul de mînă şi te trimite teleghidat în căutarea ei prin librăriile la fel de reale ori virtuale.
Dar poezia nu poate cu pistolul la tîmplă. Iar acum, Terra are un mare pistol la tîmpla sa. Puţinele excepţii – cei deconectaţi de realitate ori neafectaţi de ea – sînt doar atît: excepţii. Restul lumii îşi plînge groaza şi neputinţa într-o proză seacă şi amară.
LikeLike
sweet & salty said:
Poza este mult mai mare. Or fi și unii care se simt cu pistolul la tâmplă, dar să nu uităm figura general valabilă și atât de concretă, flămândul de bunuri materiale și senzații imediate. Puțină lume mai citește carte. Internetul, articolele de scandal (emisiunile aferente) potolesc foamea de cuvânt. Omul se grăbește și apucă ce poate: junk food și junk-literatură. Îmi spunea o doamnă, absolventă de școli înalte, că ea nu citește poezie, de fapt o enervează la culme pentru că, în opinia ei, este modul de a spune ceva la modul complicat, când, de fapt, ai putea să spui lucrurile simplu.
LikeLiked by 1 person
Drugwash said:
Şi graba asta de care spui are de cele mai multe ori originea în modul de funcţionare al societăţii care îi induce omului panica, teama de moarte şi îi sugerează făţiş îmbrăţişarea dictonului consumerist carpe diem. Cultul egoului nu se împiedică de poezie. “Iubeşte-te pe tine însuţi” (pînă la refuz). Poezia se naşte din iubirea pentru altul – o persoană anume, o ţară/naţiune, natura întreagă sau o parte din ea – şi exprimă acelaşi lucru… Omul nu-şi scrie lui însuşi poezii şi n-are de unde să citească aşa ceva. Şi dacă nu există poezie care să mîngîie egouri şi orgolii, cui îi mai trebuie poezie în ziua de azi?
Şi desigur mai există hedoniştii care au în sînge cultul egoului, nu au nevoie de influenţele exterioare ale societăţii. Poate că, într-un fel modul lor de trai poate fi descris ca poetic, poate ei îşi creează propria poezie a vieţii fără să fie nevoie s-o citească de undeva ori s-o scrie fizic. Dar n-am de unde şti – nu sînt nici hedonist, nici egoist, nici egocentrist… Şi cu toate astea, nici eu nu mai pot poezie. Am un nod în gît. Sau pistolul la tîmplă, după cum spuneam mai sus.
LikeLiked by 1 person
racoltapetru6 said:
E minunat că foarte mulți dintre noi avem înclinația de a scrie poezii, dar e păcat că prea puțini sunt aceia cărora le place să le și citească. Indiferent că sunt din cele ale poeților consacrați sau anonimi, dar cu mult talent. Îmi permit să redau aici îndemnul care mi-a venit în minte după ce un vizitator a afirmat că lumea nu mai are nevoie de poezie:
Viața fără poezie
Ar fi tristă și pustie,
Ca mândra fără de ie
Sau soțul fără soție.
P.S. – Parcă ai descris-o pe fosta mea profesoară din Cluj-Napoca. Tot poetă și pictoriță, tot un om minunat.
LikeLiked by 2 people
sweet & salty said:
Sunt mulți poeți, foarte buni mulți dintre ei, dar opera lor azi este pe muchia indiferenței omului practic, mai degrabă căutător de satisfacții materiale imediate, decât de trăiri puse-n cuvânt. Se citește mai puțin, se scrie mai mult. Nici proza nu stă foarte bine, însă poezia este pusă la martine și ocolită. Lumea vrea senzații imdiate, de aceea scrieri ca „S… Ramona” au succes fabulos. E o tristă realitate, o fotografie cât se poate de realistă a nivelului culturii generale. Nu vorbesc despre cititorul avizat, care devine cititorul de nișă. Dar tot posteritatea va face dreptate. 🙂
LikeLiked by 2 people
Alex said:
Ai atins multe puncte sensibile. Da, este în firea românilor să spună vorbe mari despre cineva, mai ales după ce nu mai este… Așa discursuri înfoiate ce știu românii să zică la înmormântări și parastase… Păcat că nu prea știu să prețuiască valorile și când sunt în viață…
Da, oamenii de azi nu prea mai știu de poezie. Și e păcat, pentru că și așa viața este prea…. prozaică și dură. Poezia ne dă aripi, ne face să zburăm, să simțim viața și… altfel.
Am văzut într-o zi doi adolescenți îndrăgostiți, pe o bancă. Fata era vecină de pe scară. Am intrat în vorbă cu ei. Îmi era drag să-i văd așa, îndrăgostiți. Și luîndu-ne cu vorba, le-am zis în glumă că sunt la etapa cu poezii și floricele. S-au uitat mirați la mine și au râs. Cine mai scrie poezii de dragoste iubitei, în ziua de azi? Dar ce e rău în asta? Ba chiar e.. altceva, decât graba cu care cei mai mulți sar peste etapele îndrăgostirii. Nu, nu este interesant, nu vor să fie… altfel decât ceilalți…Păcat…
Mă bucur că poți să îi fii mamei tale alături. E foarte greu….
Numai bine îți doresc cu drag și o zi minunată! 🙂
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Mulțumesc, Alex! Așa este, lumea se grăbește: să judece, să eticheteze, să fure spuma de pe șampanie și cireașa de pe tort. Pentru poezie este nevoie de profunzime, e o altă etapă, o altă cameră în care trebuie să intri după ce ai străbătut deja câteva încăperi ale cunoașterii, ca să fiu plastică. Televizorul și ecranele (la modul general) cam bătătoresc câmpul poetic al individului. 🙂
LikeLiked by 1 person
Florina said:
Se scrie greu poezia așa că am învățat să nu forțez nimic, o scriu doar când o simt, în rest la proză parcă am am mault spor 🙂
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Să știi că așa sunt și eu. Uneori am zboruri mărunte, dar nu mă simt în mediul meu în poezie. Cu toate astea nu pot să nu scriu când îmi vine. Și, foarte curând, e pe ultima sută de metri, îmi apare volumul de… versuri. O considero o joacă. Dar s-a copt. Și va fi. 🙂
LikeLiked by 1 person
Florina said:
IEEE, super, abia aștept. Felicitări! 🙂
LikeLiked by 1 person