O carte proaspătă ca ploaie de vară românească, o carte autentică, o construcție matură în care vocea titrată a povestitorului se îmbină perfect cu limbajul moldovenesc neaoș. „Luluța și Petrișor” este, înainte de orice, o radiografie complexă a realității românești, a societății umbrite de plecarea masivă în străinătate la muncă a părinților, plecare a cărei consecință e ascunsă în enunțul tragic: „Ni se golește țara, mamă!” E, în același timp, un studiu de caz al unui cuib care se dizolvă, căci doi pui de moldoveni rămân singuri pe lume. Mama, Florica, un nou tip de eroină a literaturii românești, este smulsă brutal din viața ei de țărancă moldoveancă, nu mulțumită de soarta ei, dar cu siguranță resemnată, și silită să ia drumul străinătății. Țăranca devine prea brusc, nu orășeancă, ci degrabă trăitoare într-o lume nouă, cu altă ordine și altă așezare a lucrurilor, lume pe care o filtrează prin înțelegerea ei îngustă și o transmite mai departe la telefon. Viața în Belgia e un soi de carusel în care mintea femeii vrednice nu se poate aduna. Ea știe că musai să stea departe și să trudească pentru copiii ei. Dorul o frânge, dar drumul ei este cel al destinului, iar soarta ei pe pământ este pecetluită și, înainte de orice, e mamă. E vrednică și acasă, vrednică și printre străini, obișnuită fiind să le facă pe toate. Bărbatul nu-i e de niciun folos, însă „poartă nădragi șî pălării”, adică-i lăsat de Dumnezeu pe pământ cu un pas înaintea femeii. De aceea Florica tace și-i îndură lenea, trădările și mofturile, apoi îl jelește cu încrâncenată durere când piere. Se sacrifică pentru puii ei, având sufletul însiropat de teama majoră a depărtării și tulburărilor din țară: „Eu am lăsat doi copchii sănătoș’ acasî șî doi vreu să găsăsc când m-oi întoarci.”
Luluța este frumoasă, deșteaptă și muncitoare, cu ochii deschiși asupra vremurilor care se schimbă cu repeziciune. Are milă de Florica, a cărei versiune modernă e. Fata pricepe că șansa ei în viață e cartea, nu doar pentru că mă-sa-i repetă obsesiv la telefon „Învațî că numa’ învățătura ti poati salva”. Dar, dacă fata e ascultătoare și harnică, Petrișor e alt aluat. El vede viața superficial și ia lucrurile așa cum vin. Visează trai cu muncă puțină și bani mulți, având un soi de dispreț pentru latura feminină: „Dumnezeu a creat-o pe femeie ca să slujească de mână dreaptă a bărbatului – un assistant manager! Eva e desprinsă din coasta lui Adam, nu invers…”
Modelul lui în viață este diferit de al Luluței și sacrificiul mamei i se pare oarecum firesc, plătit corect de blugii de firmă și geaca de blugi și banii de cheltuială, întotdeauna atent strecurați în mânecă. „Ș-apăi tăț’ cari s-o ajuns o avut nevesti buni cari i-o suțânut. Niciunu’ n-o făcut studii la Oxford. Da’ li-o umblat mintea, s-o discurcat. O mulțâmi di politicieni o pornit di la o cârciumî di sat sau di la bișnițî cu anvilopi di mașâni și o ajuns ditamai oamini’! Tot așa o sî mp descurca șî eu, dac-o sî fiu băiat diștept.”
Planurile cărții se apropie și intersectează ca o serie de colaje într-un slideshow perfect organizat de scriitoare: depărtarea și dorul, societatea românească strâmb guvernată, valurile mișcărilor politice, stratificarea socială, dar și iubirea și întrebările ei, delicat desenate și filtrate de sufletul sensibil al Luluței. Sunt surprinse, de asemenea, o serie de tablouri, pictate în tușe stridente: satul moldovenesc scăldat în sărăcie, orașul, cu diferențierile lui sociale acute și străinătatea, locul unde pleacă părinții buni de lucru, în cazul acesta un oraș din Belgia – o lume depărtată, nu atât geografic, dar, ca mentalitate și stil de viață, aflată la mii de ani lumină față de Moldova lăsată în pripă de Florica.
Scriitura Nicoletei Berariu este bine proporționată, completă și autentică, inteligent concepută, foarte bine structurată, neascunzând sub preș situații ori expresii, uneori mai ascuțite decât lama de bisturiu, însă, în același timp având forța de-a toarce catifeaua unor metafore delicat și vibrant pastelate, definind nuanțat sentimente ori situații trăite de protagoniști.
„Nu ploile sunt triste, oamenii sunt triști, gândește el, simțind tristețile multiplicate ale tuturor celorlalți Ștefani, prizonieri impotenți ai ouălor de cleștar făurite de cer.”
Întreg romanul surprinde simplu și trist o realitate dureroasă: consecințele grave ale depărtării de țara ta și de neamul tău, amarul unor despărțiri inutile, până la ultima, cea finală:
„Avea să se ducă bătrâna singură-cuc la casa ei din țințirim, care-o aștepta rece și străină, ca orice străinătate”
„Luluța și Petrișor sau povestea cuiburilor părăsite” este o carte savuroasă, românească în esență, extrem de bine scrisă, o carte de nișă, adresându-se cititorului de calitate, cititorului avizat.