În vară am revăzut Sava gândurilor și dorurilor mele. Sava copilăriei și identității mele. În pașaport (că buletin n-am) nu mă cheamă Sava. Dar eu asta sunt înainte de toate: Sava.
Amprenta maternă m-a cuprins ca-ntr-un cuib.
Am iubit toată viața ochii lor albaștri sau verzi, dar eu semăn cu tata.
„Mi-ai dus chipul în lume”, obișnuia să-mi spună blând și căprui…

Sava e azi doar o entitate geografică. Un sat ca oricare altul din județul Cluj. Un loc pe hartă unde oamenii cresc mari, plâng un pic, râd și îmbătrânesc.
Sava nu mai e patria copilăriei mele.

N-am fost la Sava de mulți ani și satul s-a chircit, s-a făcut mic. Iar casa bunicii și-a strâns brațele la piept, nepăsătoare. Nu mă mai cunoaște.
În fața cohiei, o femeie blondă râde.
N-am întrebat-o cine e.

În casă, încă erau atârnate cusăturile pe etamină, făcute de mine pentru ziua bunicii: un pui gras și un Mickey Mouse. Și un tablou cu liliac mov și alb, pictat tot de mine, țanțoșă la vremea aceea. Doar eram pictoriță mare.

Bunicul se minuna de furtunile de culori ce creșteau flori și păduri din pensula mea. Iar bunicu’ era lumea mea. Deci lumea se minuna de ce pictoriță grozavă eram ori puteam să devin. Nu mai știu.

Pictam în ulei. Mă simțeam importantă că pictez în ulei.
Pentru că se lucra mult mai greu decât cu acuarele, pânzele se uscau în multe ore. Și-mi cumpăram vopsele de la Fondul Plastic de unde se aprovizionau pictorii. Vopselele erau scumpe. Deci trebuia că sunt pictoriță.

Într-o zi aveam să cresc mare și atunci aveam să semnez tablourile la colțuri uite-așa: Sava.
Bunicu’ se mira cu bucurie, albastrul ochilor prindea soare, iar eu știam că mai e doar un strop până cresc mare.

Mi-era nesuferit să cos. Aveam porție de câteva rânduri și abia apoi puteam să ies la joacă. Că eram fată. Trebuia să știu și să cos, nu doar să pictez și să citesc. Auzeam copiii afară și împungeam cu necaz pânza rară. Când era gata, mama o spăla, o călca și-o înrăma. Era cadou pentru bunica, buna sau mătușa. Se lăuda că-i făcută de mine, iar eu mă bucuram că scap de ea.

Pe pereții bunicii nu mai erau poze cu mine. Niciuna. Doar puiul gras de găină, Mickey Mouse-ul și tabloul cu liliac mărturiseau tăcute că, odată, am trăit și eu acolo.

Am urcat la morminte. În capătul grădinii, sus pe deal, unde era nucul, se odihnesc azi Alexandru și Ana.

Pomii erau atât de triști că nu se mai puteau ruga. Aveau mâinile uscate și se uitau la mine ca la o străină. Obosiți. Purtând în cârcă două trei poame strepezite de vânturi și de necazuri.

Și pomii mor, mi-am spus, aprinzând câte-o lumânare.