Mi-e drag tare. Mă atașez de oameni, de obiecte, de locuri. Le adopt pe toate și-mi sunt dragi.
Atâta am de la Sava. Blidul meu. Și puzderia de amintiri…

Pereții bunicii erau încărcați, da’ le sta bine. Pentru că Universul Savei era perfect. Așa-l găsisem eu. Și tot ce fusese pe lume înaintea mea era musai desăvârșit. Pentru că Dumnezeu crease munții, apele, cerul, oamenii, veșnicia și casa bunicilor.

Erau multe poze cu noi toți. Și eram mulți. Cinci copii și unsprezece nepoți. Fiecare cu serbări și nunți și mers la mare și la munte. Dăruiam bunicii poze, iar ea le punea pe perete. Să ne vadă. Să se bucure.
Apoi mai era un păretar cu un lac și o lebădă, pe care l-am regăsit aici în Canada. Și lacul și lebăda.

O oglindă uriașă stătea așezată sus, pe perete, înclinată, chiar deasupra fotografiilor, între cele două geamuri, prin care se vedea Botăul. Era uriașă oglinda. Am regăsit-o în vară în același loc. Nu știu când a crescut mică.

Când am plecat în Canada, totul era aproximativ la fel. Cu mici și antipatice modernizări care nu împovărau parfumul de gutui din casa dinainte. Doamne! Rai pe pământ era Sava. Aș fi vrut să-i rămână drumurile la fel de colboase și înverșunate împotriva roților de mașini, iar dealurile să fie pentru totdeauna împotriva semnalului la telefon. Ca să vorbim trebuia să urcăm la morminte. Jos, în ogradă, liniștea nu era întreruptă de niciun clinchet de mesaje pe FB ori de apel țârâitor și insistent.

Toate ca toate, dar mândre și vechi erau blidele ce se înșirau sfătoase și colorate ca niște mărgele nealcoșe sus, de jur împrejurul pereților, aproape de tavan. În fiecare seară, când mă culcam, le petreceam cu privirea ca-ntr-un soi de inventar ghiduș. Unele erau gemene. Altele nu.
Preferata mea era cea cu cocoșul și găina pentru că îi știam taina. Acolo era cocoșul și găina din Punguța cu doi bani.

„A fost odată un moș care avea un cocoș și o babă care avea o găină…”
Când am plecat în Canada, am rugat-o:
– Bunică! Îmi dai mie blidul cu povestea bunicului, să-l duc cu mine departe?
– Cum să nu ți-l dau, draga bunicii?
Apoi, după ce mi-am luat blidul, eu nepoata cea mare, toți și-au revendicat câte unul și povestea pereților bunicii a rămas cu gura știrbă și cu limba scoasă la dealuri și păduri. Fără bunica, fără bunicul, fără pomnițerul mare ce acoperea ograda ca o umbrelă și fără blide pe pereți…

Cred că eu am încheiat povestea și-am încălecat pe-o șa și v-am spus iarăși așa. L-am adus cu mine în Kitchener, apoi în Toronto. Și-mi zâmbește ghiduș cocoșul. Și găina.
Iar eu țin pe rând, când cu unul, când cu altul.
Și de-o mai fi poveste, oi mai spune…