E gata cafeaua. Ce minune e în viața noastră licoarea asta neagră și parfumată!
Și e miercuri. Mie-mi fug zilele ca nebune și vă spun sincer că e vina mea. Pentru că intru cu dinții în muncă. E drept că îmi place mult. Știu că am promis detalii și din viața canadiană, dar nu prea simt că sunt în Canada, cetățean universal ce sunt, la câte ore pe zi lucrez cu România și diaspora, deci…
Ninge cu spume, e alb și mult și frig și am auzit că vine și mai frig.
Dar poștașul e un super-erou, care, nu contează de ninge, plouă, e arșiță, el ajunge. E un soi de Ana lui Manole din legenda bine-știută. Și a venit mări el așa cu castanele Simonei în plic frumos pus de colegii mei.
(Știți, îi implor ca primul drum pe care-l fac atunci când vin cărțile din tipografie e să fie la poștă să-mi trimită mie iute să văd și să pipăi și să urlu, vorba lui Arghezi: este!) Doamne, ce m-am bucurat!

N-o aveți încă? Ok, eu cred că e magică. În primul rând e mult mai frumoasă în realitate decât în poză.
E o bijuterie cartea asta.
Vă spun sincer că înainte de SIONO nu băgam în seamă detaliul copertelor, dar acum m-am îndrăgostit de acest aspect și realizez ce important este ca o carte frumoasă să aibă o haină pe măsură.
Are niște nuanțe elegante, o catifea pastelată a maroului. Un luciu delicat și fin. Zici că e o castană adevărată. Și aici Sandra Segal a folosit bagheta ei magică și a scos o minunăție. E un obiect rar.

Ei, bine, de când energia pozitivă a castanelor a răsărit în Nottingham-ul ei de adopție, Simona a înflorit. Bine, înflorită era și dinainte, că e frumoasă și talentată și apreciată și în Anglia și în România, însă castanele parcă au spart o bulă mică din Univers și s-a abătut asupra poetei multă lumină și o aură de bucurie psihedelică.  
Nu, nu am luat-o razna, dar simt de multe ori energiile negative ori pozitive la anumiți oameni ori anumite situații. E greu să le definim și spune în cuvinte, dar e ceva… Poate că și voi ați simțit? Nu?
Când vezi cum cineva se luminează… E miracol. Oi fi eu un pic psychic. Nu psycho, să ne înțelegem. 🙂

Pe Simona o știu de ani de zile, este una din vocile lirice contemporane extrem de muzicale. Trăiește în Anglia, scrie bilingv și își simte apartenența la mai multe zone geografice, care vin la pachet, fiecare cu cultura proprie. E de o sensibilitate cristalină și transmite emoția atât de clar, ca printr-o linie telefonică performantă ce nu deformează trăirile ei intense. De multe ori îți dă senzația că se transferă în propria-i poezie și vibrează ca și cum ar cânta la chitară, indiferent de subiectul abordat, indiferent că suferă, că iubește, că e fericită, că e meditativă, că e vocea întâi sau se transformă într-un observator de situații, trăiri colective ori fenomene sociale.
Schimbă valențele geometrice: „Te văd din unghiul primăverii mele/ Aşa cum poate nici n-ai fost vreodată…”, se joacă cu gramatica, cu sintaxa propoziției, cu fonetica și, când are nevoie se servește din alte limbi: „Subito am dat un giro printre mințile expate/ Să-nțeleg de ce Cuvântul e știrbit de realitate”.
Ori, cu aceeași nonșalanță, scoate bisturiul ironiei „de mă focusez mai bine peste web-ul avansat/ Pot găsi și râsu-plansu’ în oglindă răsturnat./ Stă pitit și plin de teamă un foot în engleza școlii/ Că i-a pus gând rău o mamă și-l vrea șters din portofolii.”
Poeta nu-și construiește propriul Univers, pentru că îl are la îndemână, e ca propria-i mănușă unde își lasă trăirile să se dezlănțuie, fără măști, fără tabuu-ri ori interdicții. Se transformă în omul de la meteo „– La știri au anunțat iar ploi/ Sub dealul gândurilor noastre,/ Stropi reci pe amintiri albastre/ Lăsa-vor poate șoapte noi/ Pe nostalgii dărăpănate,/ Rostogolindu-si prin noroi…”.
Anotimpurile simonice își schimbă esența și morfologia, substituindu-se trăirilor: „Auzi cum se plimbă tăcerea,/ Troiene adânci lasă-n urmă…/ Pe ochiuri de dor stă mirarea. /E toamnă. Pustiul o curmă…”
Poeta se oprește din cotidianul ei liric (nu poate fi altfel cotidianul ei) și se adresează unor personaje, cum este Miseriosul domn Z(et) ori găsește leacuri și soluții la orice, poțiuni magice vindecătoare. Până și la dorul dorurilor noastre, pe care toți îl cultivăm în suflete: „Se ia dorul încet, să nu-l doară…”.

Citind și iubind poezia Simonei m-am trezit recitând-o. Pur și simplu nu m-am putut abține să nu pășesc în lumea care mi-a deschis porta cu o castană.
Azi la cafea vă servesc cu castanele Simonei. Pentru că-mi sunteți dragi și pentru că lumea are nevoie de poezie ca să supraviețuiască.