Am scris Ana cu emoție, iar emoția mi-a fost înmiit înapoiată. Cu dobândă grasă.
Am scris ca în transă, complet transportată în lumea veacului trecut. Când am terminat, dezmeticindu-mă m-am întrebat dacă vocea mea va găsi urechi care s-o asculte. Sufletul îmi era înaripat, întristat că pusesem ultimul punct al manuscrisului, imună și egoistă la eventualele reacții. Ești sfâșiat când te desparți de un manuscris… 
Trebuise să scriu Ana. O scrisesem. Mission accomplished! Dar curiozitatea exista. Publicasem cu doi ani înainte Pași. Iubită carte! Cu feedback ca o explozie de artificii. Cu lansări multe și mai multe noi prietenii, cu declarații de iubire față de scriitura mea. Corina Ozon îmi spusese că e mai greu să scrii a doua carte decât prima, pentru că ai creat deja așteptări. Așa era. După  Pași, roman contemporan, ușor exotic, exploatând o poveste de dragoste, venea Ana cea zbuciumată și atât de ardeleancă. „Ori o să placă, ori nu”, am răspuns fratelui meu când m-a întrebat la ce lucrez. Și a fost să fie!!! Am simțit fiorul românescului zbătându-se în cititori. Am simțit cum mândria unei povești românești, greu dusă, istoric trasată, sisific construită, a curs ca mierea printr-o pâlnie în inimi.  Și aici, la ceasul dimineții mărturisirilor mele feisbuciste, vă spun că a fost o mână de oameni care m-a uimit și înduioșat până la plăsele cu emoția receptării lor. Printre ei și un băiat de 17 ani, un necunoscut din București care a spus că Ana e un „rollercoaster de emoții”. 
Au trecut aproape doi ani de când a ieșit la lumină Ana mea. Fb-ul conștiincios îmi amintește. Iar eu sunt recunoscătoare că prin venele mele curge sângele Anei și pentru că Dumnezeu mi-a pus în mână condeiul. Și că prin ea rămân notate niște datini și obiceiuri ce se pierdeau, o poezie a obiceiului care moare odată cu bătrânii noștri care se duc. Multe din cele povestite de Ana nu erau consemnate. Greu găsite. Și atât de românești. Mi-e drag că le-am pus bine și, la o adică, stau mărturie pentru cât de frumos e să fii român.