Am adorat personalitatea bunicii mele, Ana. Modul în care și-a dus luptele. Spre deosebire de „psihologii” autodidacți de astăzi, care predică rețete de liniște, fericire și împăcare după modul propriei vieți, ca și cum ar explica lumii, spre exemplu, că mărimea 37 la pantof se potrivește tuturor. Ea și-a dus cu demnitate luptele. Nici vântul și nici pământul nu i-au știut greutățile. A ales, la peste optzeci de ani, să mi se confeseze. Dintr-un singur motiv. Să nu moară și să ducă taina cu ea în mormânt. Atunci a simțit că secretul nu-i mai aparține. Că e datoria ei să dezvăluie copiilor „marea rușine” înmormântată cu dârzenie în suflet. Nu le-a putut spune direct că au sânge amestecat, că-n neamul lor curge și sânge de ungur. Cât s-o fi frământat până mi-a spus: „Aș vrea să-mi scrii povestea…” ? Mândria ei de om curat, în ciuda deschiderii și a fantasticei flexibilități de a fi și pe mintea nepoților, nu a priceput sau nu a acceptat că trăiește într-o lume în care rușinea și regulile sociale stricte s-au distilat și înmuiat. Că ordinea în care ea credea devenise un fel de butaforie pentru o societate unduind în îndoieli.Mică fiind, o vedeam ca pe un general. Un strop de om, cu vorba blândă, de care asculta întreaga familie: o cohortă de oameni mari – pentru că i-au trăit cinci copii, care s-au așezat pe la casele lor, apoi au venit pe lume unsprezece nepoți. Îmi amintesc râsul ei de fetiță, explicațiile sfătoase și sintagmele „așa a vrut Dumnezeu” sau „cum o vrea Dumnezeu”. Nu, nu era fatalistă, nu avea filosofii mioritice. Lupta până la plăsele. Dar avea înțelepciunea aceea de a schimba ce se poate și de a accepta ce nu se poate. Și o credință care e har nu alegere. Ori har după o serioasă și asumată alegere. Nu se plângea, nu se jeluia. La douăzeci și doi de ani i-a pus unguru’ pistolu-n tâmplă, ea, cu nou-născut la țâță, a pus mâna pe resteu cu toată îndârjirea, deși cocoșul armei a pocnit a moarte. Și-a îngropat prunci, doi ani de zile nu a știut nimic despre bărbatul dus pe front, a îndurat boală și sărăcie, dar nu s-a înclinat, nu s-a îndoit și, mai ales, nu și-a îngropat credința. Nu vorbesc din Netflix, ci din povestea ei dureros de adevărată. A murit la 96 de ani lucidă. Citea cărți de rugăciuni și beletristică. A avut coloană verticală, spirit pozitiv și n-a citit nimic motivațional. Niciun manual nu a învățat-o cum să fie mamă ori cum să-și aranjeze mobila. Era zen instinctiv și presupun că totul era potrivit după legile feng shui în casa ei zmeurie de la marginea pădurii, pentru că nicăieri pe lume nu am dormit așa de bine ca acolo. Respect psihologia. Tarele societății moderne sunt parșive și greu de dus. Sufletul se îmbolnăvește la fel ca trupul și trebuie dus la doctor. E musai să fie dus la doctor! E nevoie să fie lecuit. Am evoluat, au evoluat și neliniștile noastre. Monștrii personali sunt apanajul societății moderne. Am compasiune și față de cei care au puterea să deschidă gura fără teamă și să spună public ce îi doare. Până la urmă suntem diferiți. Unora le țipă ochii și zâmbetul se sparge în cioburi, fără să poată scoate un sunet. Alții cultivă lacrimile ca pe viorele și găsesc, poate, alinarea mai degrabă. Copilul care nu plânge, nu e hrănit. Nu-i așa?