Draga mamei, de atunci nu mai suport pianul. Mi se face stomacul ghem și acum. La creierul meu nu ajunge muzica, ci presiunea turbată a unor clape plesnite peste bot cu sete de o cucoană nebună. Chopin îmi face pielea de găină, Mozart îmi dă stări de vomă. Știu că nu mă înțelegi și mă bucur că nu mă înțelegi, că tu iubești muzica până peste poate. E, până la urmă, un dar divin.
Doamna avea două fete pe care nu le băga în seamă.  Ele, sărăcuțele erau frumușele și blânduțe ca două picturi de Romako. Una de șase, cealaltă de opt ani. Stăteau lipite ca două mămăruțe zgribulite pe o frunză înghețată și se uitau cu ochii mari și albaștri la mă-sa, o străină lipită de casa lor luxoasă, o nebună ce cânta ca apucată de dimineață până seara. Nervos. Cu patimă. Non-stop. O iubeau, că alta nu aveau. Se temeau de ea, că era descreierată. Se ridica de la masă ori din cele mai banale situații, de multe ori din mijlocul unei discuții, de exemplu începea să-mi spună ce să cumpăr de la piață, se oprea năucă, se uita la mine ca și cum n-ar mai fi știut cine sunt, îmi întorcea spatele și se năpustea asupra clapelor ca și cum aia ar fi fost lupta ei cu viața.
Domnul îi era plecat în străinătate de unde venea cu bani mulți, dar degeaba. Oricât aducea, doamna tot nu era mulțumită. Crunt de geloasă pe plecările lui, pe viața lui de fante, cum zicea, îi făcea zilele un chin. Nu știu de ce avea ciuda aceea turbată pe el și nici de ce l-ar fi vrut acasă, pentru că nu-l suporta sub același acoperiș. Domnul era modest ca înfățișare,  aș zice șters. Mijlociu ca statură, cu un început luminos de chelie. Avea tenul foarte alb și din cauza asta, probabil, scăfârlia lui părea fosforescentă. Mereu umbla însoțit de o servietă din piele, pe care nu o lăsa din raza lui vizuală. Nu știu ce purta acolo. Părea important. Odată a uitat-o acasă. S-a întors panicat, roșu la față, gâfâind. A cuprins-o cu dragoste și a plecat, fără să zică nimic, deși fetele își făceau temele lângă mine, iar nevastă-sa zdrăngănea în sufragerie. Interesant, dar îmi amintesc mult mai bine cutele din piele bej și modelul cataramelor aurii, decât trăsăturile lui. 
Și, pe cât de zgomotoasă îi era cucoana, pe atât era el de tăcut. O singură dată și-a ieșit rău din pepeni și a dat cu pumnul în masă, de-au sărit pe podele cănile de cafea și s-au făcut cioburi. Cucoana a înghețat din pălăvrăgeala ei smiorcăită și plină de reproșuri. A trântit ușa după el și nu s-a mai întors două săptămâni. A revenit la fel de tăcut. Aceeași umbră cu chelie fosforescentă și servietă de piele. 
Deși cucoana îl temea, ea era cea care-l înșela cu cine apuca. Vorba aceea: hoțul de hoț se teme. Sau poate nesiguranța o împingea la gesturi definitive și reprobabile.