Vară de august. Soare hohotind pe pământ, arzând pieile albe de dimineață, roșii acum. Nori nu
sunt. Apa lacului e ceai. Frumusețea se împrăștie necontenit în jurul meu, ca un robinet defect
din care curge miere. Zumzăie fericită, luându-se la întrecere cu păsăretul muzical.
Un orășel din Ontario, lipit de lacul cu nume ciudat – dar babilonia canadiană e permisivă – își
duce zilele ca o splendoare paradisiacă a veșnicei fericiri. Aș putea trăi pe mal de albastru, într-o
veșnică zi de august fierbinte, cu umbră deasă arțariană, la maluri tivite când cu iarbă verde,
când cu nisip argintiu.
Mă plimb prin apă. E mică. Abia de-mi ajunge la genunchi. M-am învățat, ca orice om modern,
să-mi număr pașii. Aplicația de pe telefon e bucuroasă când reușesc și mă anunță mândră,
satisfăcându-mi nevoia de numere. Bifând confirmări. Punctând recorduri personale.
Pășesc prin apă într-o aritmetică simplă a bunei circulații periferice și-a arderii de calorii. Trec
de golfulețele unde oamenii mari se prăjesc, iar oamenii mici se joacă.
Ajung în zona de vile ce stau ca niște bostani la soare, cu botul geamurilor spre lac. Aici partea
de uscat e proprietate privată, dar apa e a tuturor. Iar lacul, curios, își întinde marginile ca untul
pe pâine până la buza punților de lemn, făcând să tresară de emoții nebănuite și ude, iahturile
aranjate ca la armată. Mici și mari. Văd și câteva bărcuțe, cu buze răsfrânte, ca și cum ar vrea să
se scuze că sunt liliputane.
Mă iau după mintea lacului. Casele cresc mari și au multă sticlă. Arhitecții-s deștepți. Să nu se
piardă niciun bit de informație albastră, nicio secundă care-ar putea schimba nuanțele de apă,
ar putea răsări sau apune soarele.
Backyard-urile sunt îngrijite cu flori mari, colorate. Pe mine gânduri practice mă-mpresoară. Or
fi având și grădinari? Cine are grijă de vegetație?
Una dintre clădiri are un tobogan ce coboară direct de pe terasă și, ca un sfredel, își oprește
spirala deasupra lacului. Ce distracție să sari din pat în apa curată și caldă ca ceaiul!
Case diferite, stiluri diferite, culori diferite, oameni diferiți. Toate cu ambarcațiuni pe ponton.
Toate cu scaune frumoase, ușoare, de grădină, așezate cu fața spre întinderea albastră, ca și
cum lacul ar fi un perpetuu spectacol pentru norocoșii locuitori.
Mă mișc prin apă și adun pași, adun imagini, adun gânduri. Mintea îmi croșetează nori. Mi-e
bine. Îmi văd picioarele prin cristalul apei, iar pălăria cu boruri largi mă ferește de pârdalnicul
aprins. Briza mă înfășoară într-o mătase parșivă, fals protectivă. Dar nu îmi pot opri nici pașii
curgători și nici mirarea ce se oprește-n loc, gândind cum poate fi viața pentru cei care au case
pe margine de lac. Cum e să locuiești în paradis? Cât de bogată trebuie să fie dimineața
oamenilor bogați? Cum e să vadă în fiecare zi apusul de soare? În suflet am o floare-de-soare
înflorită.
Pe mal, un om admiră lacul. Privirea lui e bucuroasă ca a mea. El nu se uită la vilele ce se întind
mărețe, ca un șirag de Swarovski arogant, lipit meșteșugit de arhitecți pricepuți.
Omul e-n scaun cu rotile. E invalid. Are doar un picior.
Îi dăruiesc, fără să știe, floarea-de-soare înflorită din gândul meu.
Iar norii croșetați de gândul bogăției se sfâșie precum pânza veche și inutilă a comparației cu
alții. Mereu unii sunt sus și alții jos. Iar noi, trecând, ne numărăm pașii.

(articol apărut în Observator de Toronto – 12 septembrie, 2022)