Când te naști în România te obișnuiești cu cele patru anotimpuri ale climei temperate care se succed în fiecare an, no matter what. Unii veți nega această evidență calendaristică și veți spune că de fapt sunt două, ori trei. Prea puțin contează.

Eu mă voi lega de cel de-al cincilea anotimp care vine, deși nu ai nici ce mai vagă idee despre existența lui. Nimeni nu-ți spune, nimeni nu te învață. Nu-l aștepți, nu-l știi, nu-l recunoști. Nu există în manuale.
Cumva, toată lumea uită de el, până când dă cu nasul în tufa aridă de brad, care crește spurcat, uscând o realitate trezită la viață de obicei de un telefon ce vine în stridențe nepotrivite: mama ori tata nu se simt prea bine. Și atunci începe. E anotimpul când părinții încep să obosească și brusc vorbesc o limbă în care devin fluenți peste noapte.

Simți că plouă și deschizi umbrela, însă stropii curg invers, dinspre pământ înspre cer și arunci obiectul inutil, că nu mai ai mâini și pentru el. Ești ud și sărat până-n adâncul sufletului și nici nu știi dacă e oboseala ori lacrima, ori ai devenit dintr-o dată râu și curgi la vale, ca un soi de pui de timp.

Luna răsare doar pentru a lumina discret cutiile de medicamente de pe noptieră și la Favourites ai numărul doctorului de familie și al farmaciei.
Dormi iepurește și te enervezi pe tine când te-ai trezit cu cinci minute mai târziu, iar mama sau tata au apucat să-și ia doctoria fără să vezi tu exact dacă e un mililitru sau doi. Te-au lăsat să te odihnești, că tușești ca o capră în deșert.

Te-ai pune deoparte să le fii carne și suflet, să le fii liniște, să le dai din tine, ori măcar să îți dea voie un pic să le iei tu povara. Să duci tu boala un pic de tot în locul lor. Măcar cinci minute pe zi să le fii carne și oase. Să le fii suflet, să le fii sănătate și să le dai odihna ta și liniștea ta. Și tihnă. Și-un pic de somn în care să nu-i doară. Măcar cinci minute pe zi…