Am văzut undeva o fotografie în care o fetiță se privește în oglindă, însă imaginea reflectată e cea a unei bătrâne. Morala era că viața-i o clipă. 

Ana a plecat acum șapte ani. În 13 iulie. O parte din lumea ei s-a dus, o alta ne-a rămas moștenire.
Este motivul pentru care am scris „Ana”, pentru că mi-a dăruit povestea ei! 

Mi s-a confesat. Mi-a pus în palmă secretul ei, viața ei. Mi-a tapetat cu dragoste și înțelepciune copilăria. 
Când am deschis ochii, lumea mea era plină cu bunici. Cinci la număr. Buna și bunu, bunica și bunicu și tata-bun (străbunicul). În plus, mătușa Valerie și unchiu’ Cornel, care erau tot un fel de bunici.

Bunica și bunicu erau părinții mamei și locuiau la Sava. Acolo locuia și libertatea mea. 
Un copil ia de bun și de firesc lucrurile găsite pe pământ, pentru că atunci când deschide ochii, universul este deja mobilat. El face inventarul și se bucură sau plânge experimentând. 

Trăiam în aceeași curte cu bunicii paterni. Geografic erau la o aruncătură de băț. Însă distanța dintre mine și ei era mare. Bunu era înalt și drept, un gospodar deștept, cu agoniseli așezate, cu vorba rară și o mustăcioară a la Hitler. Avea casă frumoasă, atelier de scule, pivniță plină cu vinuri alese și, la modul general, lucruri de calitate. 

Seara citea „Darwin” și „Viața lui Napoleon”. Avea vorba rară, cumpătată și respectul nelimitat al celorlalți. Când am început a pricepe îmi spunea să învăț, că învățătura e cea mai mare bogăție a omului. Și așa este.

Însă curtea era plină de interdicții și cele două porți de la grădina mare de legume și fructe aveau lacăte care se uitau la mine mari și reci. E drept că era un tărâm fabulos, stăpânit cu pricepere de bunu, acel geniu al grădinăritului, cu legume gargantuești și soiuri de struguri nemaivăzute, trandafiri demni de palatul Buckingham, zmeură cu bobul mare și cele mai zemoase vișine. Nu știu de ce, dar n-am escaladat niciodată gardul înalt. Nu cred că m-au oprit nici înălțimea lui și nici lacătele intimidante. Stavila era chiar personalitatea puternică a tatălui tatălui meu.

Verișoara mea, care venea doar în vacanțe, era cuminte și liniștită, pe când eu făceam lucruri: răsturnam sau udam chestii și eram pedepsită. Mereu capul răutăților. Pârâtă că tulbur ordinea și liniștea. N-am cuantificat niciodată pălmuțele luate de la mama pentru prostiile, nevinovate cu siguranță, pe care le făceam în curtea bine organizată și patronată de bunu.

Ne-o fi iubit în felul lui bunu, însă viața lui era atât de farmaceutic și exact împărțită, încât până și iubirea lui era atent drămuită, repartizată pe merit și greu de tradus în înțelegerea mea de copil. Oricum, afecțiunea acelor vremuri nu era explicită. Copilul trebuia pupat doar în somn, ca să nu și-o ia în cap. Așa se spunea, așa se făcea.

Buna era complet anihilată de personalitatea covârșitoare a bărbatului ei. Suspectez că-n tinerețe a fost spontană și jucăușă, pentru că îmi povestise cum, odată, uitând că e măritată se dusese la o nuntă de unde bunu o recuperase și adusese acasă cu o nuielușă subțire și dureroasă de alun, plesnind-o tot drumul. Dar la vremea când am prins-o eu, era o figură destul de ștearsă, topită în regulile de fier ale casei. 

De cealaltă parte, la Sava, nu existau pedepse. Nu existau limite. E drept că nu erau copii de vârsta mea cu care să mă joc, dar aveam „soră de pat” și „soră de drum” – surorile mamei nemăritate la vremea aceea, era Rimbor, un ciobănesc mioritic, mai mare ca dimensiuni decât mine, care mă asculta, erau poveștile lui bunicu și explicațiile bunicii.

Bunicul mă adormea cu basme, și mă învăța rugăciuni, cu o voce caldă, mulată pe sufletul și nevoia mea, iar bunica avea explicații și filosofii și pentru cele mai banale situații, pe care le dizolva spre înțelegerea și acceptarea mea. La drept vorbind, azi știu că mă și prostea bunica la greu, pe principiul că și minciuna-i vorbă și-mi alimenta imaginația cu invenții de moment, care o scoteau din dificultate. Pentru că nu-mi plăcea carnea, îmi dădea din tocană inima, sufletul și bătuca găinii. Bucățile deveneau delicioase cu poveste și mâncam suflet cu mămăligă fără să comentez. Psihologia bunicii nu dădea niciodată greș. Și, dacă toată lumea era mulțumită și fata hrănită, ce mai contau mijloacele de convingere?  

Multă răbdare aveau bunicii materni. Erau bunicii din poveste. 

Cum să nu mă simt norocoasă că am crescut în ograda lor? Și cum să nu port cu mândrie numele paradisului unde am fost arăduită? Sava. 

*
Anii au trecut. Primul s-a dus bunicul.  După ce a rămas singură, bunica și-a petrecut la noi toate iernile, iar când mergeam în România venea să stea cu mine. Și nu sunt cuvinte suficiente în dicționar să pot descrie liniștea mea, când îi știam pe toți trei sub același acoperiș: părinții și bunica. 
Mi-au rămas multe de la bunica.  

Material, doar o farfurie pictată cu un cocoș și o găină. 

Dar atâtea amintiri. Atâta dragoste. Toată copilăria atent vegheată.
Râsul ei dulce, lipicios ca de fetiță.

Avea o expresie a superlativului absolut, care mi-e tare dragă. 
– Cum e rochia bunico?
– Nu se poate mai frumoasă. 
Anii au trecut. Ana, o copilă născută în vremuri grele, ducând pe umerii ei stigmatul unei societăți rudimentare și-a dus viața dincolo de hotarele veșniciei. 

A fost credincioasă. A iubit și a făcut copii, și a crescut nepoți. Și-a așezat înțelepciunea în fiecare dintre ei. Și într-o zi de 13 iulie a plecat. 
Iar eu, deși am vrut să zic două vorbe, m-am lăsat dusă de valul poveștilor.