Bună dimineața, soare! Sâmbătă, aeroportul Avram Iancu din Cluj. Zbor scurt. Aterizăm în Istanbul, fosta capitală a Imperiului Bizantin, singurul megalopolis din lume întins pe două continente.
Fratello, nefiind un novice în ale Turciei, ca majoritatea dintre noi, ne-a organizat o vacanță perfectă. Simțim aroma Orientului în cele mai mici detalii, de la arhitectură, istorie, gastronomie, culoare, relaționare cu localnicii, îmbinare între nou și vechi, european și asiatic.
Carla și Bogdan zboară pentru prima dată, așa că emoțiile lor sunt înmulțite cu doi, dar noul aeroport turcesc e perfect pentru o impresie de început.
Ajungem la Sokullupașa, hotelul unde suntem cazați, o clădire istorică aflată-n centrul orașului. Din prima secundă, pășim în lumea misterios nuanțată de culori stinse, ascunse în țesătura covoarelor și metalele bogate ale ornamentelor ori dantelăria porților. Suntem numai ochi și senzații, oamenii ospitalieri, camerele frumoase. Ne începem aventura cu cafea turcească eu și Mihaela și ceai la fel de turcesc ceilalți, apoi o luăm pe jos prin oraș.
La fiecare pas ne întâlnim cu pisici de diferite culori, extrem de prietenoase, care se apropie și se lasă mângâiate. Se vede că-s niște răsfățate, pentru că vin sigure pe ele să-și colecteze mângâierea. Par niște sultane cu forme pufoase, transformate pentru o vreme în feline. De altfel, dau o notă aparte orașului, pentru că moliciunea lor orientală se simte în aer. Nu seamănă cu acel dolce far niente al italienilor, dar există o relaxare în ciuda babiloniei culturale, a traficului imposibil ori a valurilor de turiști.
Primul punct al itinerarului nostru este Moscheea Albastră, construită în secolul al XVII-lea, unul dintre simbolurile naționale ale Turciei. Aici femeile trebuie să intre cu capul acoperit. Ne luăm cuminți năframe gri, făcute dintr-un material destul de tare, însă avem un ușor recul când trebuie să ne descălțăm și să pășim pe mochetă alături de un val de omenet, desculț și el. Strâmbăm din nas, dar până la urmă face parte din farmecul locului și al călătoriei. Admirăm plăcile de ceramică albastră de Iznik și aflăm că sunt nu mai puțin de 21 de mii și că moscheea, având șase minarete, e pe locul al doilea în lume după Moscheea de la Mecca, înzestrată cu șapte, minaretele fiind un soi de turnulețe înguste, prevăzute cu câte un balcon circular de unde muezinul cheamă credincioșii la rugăciune. De altfel, zumzetul orașului este întrerupt periodic de vocea vibrantă, ca o tânguire melodioasă, cu siguranță extrem de sugestivă pentru ei. Noi o percepem ca pe ceva exotic, iar Mihai și Bogdan, datorită dispunerii camerei lor, ca pe un ceas deșteptător iritant, prima chemare petrecându-se pe la cinci dimineața. Cum ne-am culcat în prima noapte după ora trei și jumătate, cred că băieții or fi zis ceva de Doamne ajută prietenilor turci atât de credincioși, dar mai ales sonori. Deh, când ți-e somn, ești cam… turc.
După incursiunea în vestita moschee, Radu ne-a dus să mâncăm într-o zonă specială, populată de terase și restaurante. Era un peisaj în sine să vezi mulțimea de scaune și mese, ca niște soldați pregătiți de atac. Câtă frunză și iarbă, vorba românului.
Mâncarea ar merita un capitol special pentru că turcii sunt migăloși și pretențioși, atât în combinarea aromelor cât și în prezentare.
Tentațiile te pândesc la tot pasul, începând de la tarabele cu castane coapte, porumb fiert sau fript, cu covrigi, ori cu citrice și rodii, până la magazinele cu dulciuri care-ți fac cu ochiul, aranjate geometric parcă de un arhitect al baclavalelor și rahatului, pentru că, înainte de gust și aromă, ochiul înregistrează frumosul acestor delicii turcești. Arta culinară își spune cuvântul și în magazinele de ceaiuri și mirodenii. N-aș zice decât atât: parfum și culoare.
Mesele încep cu o abundență de aperitive din legume combinate, sărmăluțe mignone, înfășurate în frunză de viță de vie, care, stropite cu lămâie, sunt un deliciu. Felul principal e foarte bogat în carne și e însoțit de cuș cuș, bulgur, lipii tradiționale și legume. Ayranul și ceaiul însoțesc mâncărurile deosebit de parfumate alături de băutura lor tradițională, Raki, ce se completează cu apă și devine ușor tulbure, ori cu suc de morcov negru, un soi de ridiche, cred. Nu am avut curiozitatea să o gust, în schimb m-am împrietenit cu ceaiul lor, deși în mod normal nu-mi place ceaiul. Fac parte din categoria celor care nu beau cafea ca să se trezească, ci se trezesc ca să bea cafea. Și, apropo de cafea, aici e delicioasă. Se servește într-o cănuță mică, în care jumătate e zaț, iar licoarea pare o catifea dulcie.
În unele restaurante sunt formații care se plimbă printre mese și cântă, încercând să ghicească naționalitatea clienților. Ana îmi spune cum odată, convinși că e rusoaică, au început direct să le cânte în rusă.
Vin și la noi: români? Deci Hagi și Andone, în plus Petre, cu tricoul lui roz, atrage magnet simpatia turcilor, demonstrându-se încă o dată că haina, de fapt, îl face pe om. 🙂
Cred că fiecare dintre noi are cel puțin o experiență inedită. Pentru mine e cea a fumatului narghilelei care s-a întâmplat într-o narghilerie autentică, având și ea cu siguranță o vârstă de sute de ani. Luăm trei tipuri diferite de arome: cappuccino, măr verde și căpșuni și schimbăm aromele între noi, punând pe rând muștiucul în câte o narghilea. Nu pot să zic că m-a dat peste cap senzația ori că a creat vreo dependență, însă a fost fun.
Coborâm în port. Strâmtoarea Bosfor leagă Marea Neagră de Marea Marmara și alcătuiește granița între Rumelia, partea europeană a Turciei și Anatolia, partea asiatică. Peisajul începe a se ascunde în noapte și vedem podul Galata punctat de luminițe multicolore și grupuri de minarete ce înțeapă cerul din loc în loc, pentru că mereu răsare în drumul nostru câte o moschee.
Urcăm înspre turnul Galata pe un drum pieziș. Zâmbesc în gând, amintindu-mi de străzile din San Francisco, pentru că sunt la fel de înălțate spre cer și aici. Gâfâim. Ajungem și în zona Taksim, unde vedem vestitul și vechiul tramvai roșu.
Ne întâlnim cu pisici. Câte un câine cu privirea caldă ne privește timid, stând ca un covrig, blând pe trotuar, fără să facă vreun pas către noi. Supremația clar o dețin răsfățatele feline. O văd pe Carla, Angelina Jolie a grupului, cum a numit-o un negustor turc, vrând să mângâie un ghemotoc de blană. Pisicuța îi dă cu lăbuța peste mână pe model: give me five! Prietenoase. Oameni buni locuiesc un oraș în care animalele nu sunt speriate.
Istanbulul e nesfârșit și, oricât de lung e drumul, aglomerația de oameni și culori nu se sfârșește și nici sutele de magazine cu suveniruri.
Cel mai impresionant punct pentru, majoritatea dintre noi este capodopera bizantină Hagia Sofia, sau Biserica Sfintei Înțelepciuni, una dintre cele mai mari construcții religioase din lume, clădită timp de cinci ani pe ruinele altor două biserici și inaugurată în anul 537. Se spune că ar sta la baza creștinismului. În secolul al XV-lea, biserica devine moschee și i se adaugă minarete.
Informații, imagini, gusturi, culori, parfumuri – Istanbul este un carusel al senzațiilor, un oraș al contrastelor, un loc de întâlnire al civilizațiilor, al geografiei și istoriei.
La tot pasul, vânzătorii te îmbie încercând să-ți vândă marfa la suprapreț. Negociezi, nu se supără. Încearcă să-ți ghicească backgroundul ca să-ți spună ceva în limba ta sau despre țara ta.
Oricâte poze am fi făcut, oricâte șaluri, baclavale, rahat, mirodenii sau ceai am fi cumpărat, cel mai frumos suvenir pe care l-am adus cu noi e râsul bun ce ne-a însoțit de-a lungul a două zile (și nopți) foarte pline.
Se spune că nu contează unde mergi, ci cu cine. Noi le-am avut din plin pe amândouă.
Dar cartea mi-a fost balsam și muncă și grijă. Am citit și făcut observații pe text și a fost bine. O zi a plouat. Am tras cu ochiul la ocean din vârful patului, îmbrățișându-mi computerul. Și m-am minunat cât de mult vorbește apa. Câte nuanțe îmbracă. Cum își dizolvă linia orizontului când e pe bune cu cerul, de zici că-i una, ori când, dimpotrivă, își marchează scurt și bleumarin teritoriul.
