Azi de februarie

26195838_1469534656497610_3581953105916507767_n

Ninge lăptos și lacom. Fulgi mari, complicat construiți. Ca oamenii. Cu amprente sofisticate,  modelate modern, pretențios navigând pe unde apucă, așezându-se în praguri de case. Alte case.  Pe unde-i duce vântul…  Pe unde i-a dus vântul cândva… Pe praguri de case străine… vântul și gândul și frigul… căutători de acasă.
Fulgi lipicioși. Buni de făcut oameni de zăpadă. Cu ochi mari și pâlnii cuprinzând toată iarna asta: inima ta e casa mea. Fulgii mei, fluturii tăi…
Aromă de cafea și-un pui gras de dor:

„Liniștea mea ascunsă în linia vieții tale, moale arcuindu-se iederă pe linia vieții mele, iubite.”

„Culcă-te în palma mea. Nu fii îngrijorată! Totul va fi bine. Hai! Adormi cuminte. Vezi? Ți-am spus eu că va ninge azi. Toarce-ți încet respirația pe buzele mele, să mi-o așez pe somnul tău. Ninge, iubito! E liniște, dragostea mea. E acasă.
Tu scrii în palma mea:” 

A fost odat’ ca niciodat’
de n-ar fi fost… ???
O mână.
Ce-a scris și a pictat
și a gătit
a mângâiat.
N-a căutat.
Și n-a iubit. Că n-a-nțeles.
Și a-ntrebat…
Nu a știut și-a acceptat
Și-a dăruit.
Dar nu s-a dat.

Și s-a-ntâlnit cu mâna ta
și-abia atunci a început
a desena și a picta
a scrie și aduna
a mângâia. A săruta.
Și a iubi.
și ți s-a dat.

Era a ta?

Ninge lăptos. A februarie…

Ploaie spre cer

Tags

, , , , , ,

16997797_1659985554306602_8386987368546333952_n

Când te naști în România te obișnuiești cu cele patru anotimpuri ale climei temperate care se succed în fiecare an, no matter what. Unii veți nega această evidență calendaristică și veți spune că de fapt sunt două, ori trei. Prea puțin contează.

Eu mă voi lega de cel de-al cincilea anotimp care vine, deși nu ai nici ce mai vagă idee despre existența lui. Nimeni nu-ți spune, nimeni nu te învață. Nu-l aștepți, nu-l știi, nu-l recunoști. Nu există în manuale.
Cumva, toată lumea uită de el, până când dă cu nasul în tufa aridă de brad, care crește spurcat, uscând o realitate trezită la viață de obicei de un telefon ce vine în stridențe nepotrivite: mama ori tata nu se simt prea bine. Și atunci începe. E anotimpul când părinții încep să obosească și brusc vorbesc o limbă în care devin fluenți peste noapte.

Simți că plouă și deschizi umbrela, însă stropii curg invers, dinspre pământ înspre cer și arunci obiectul inutil, că nu mai ai mâini și pentru el. Ești ud și sărat până-n adâncul sufletului și nici nu știi dacă e oboseala ori lacrima, ori ai devenit dintr-o dată râu și curgi la vale, ca un soi de pui de timp.

Luna răsare doar pentru a lumina discret cutiile de medicamente de pe noptieră și la Favourites ai numărul doctorului de familie și al farmaciei.
Dormi iepurește și te enervezi pe tine când te-ai trezit cu cinci minute mai târziu, iar mama sau tata au apucat să-și ia doctoria fără să vezi tu exact dacă e un mililitru sau doi. Te-au lăsat să te odihnești, că tușești ca o capră în deșert.

Te-ai pune deoparte să le fii carne și suflet, să le fii liniște, să le dai din tine, ori măcar să îți dea voie un pic să le iei tu povara. Să duci tu boala un pic de tot în locul lor. Măcar cinci minute pe zi să le fii carne și oase. Să le fii suflet, să le fii sănătate și să le dai odihna ta și liniștea ta. Și tihnă. Și-un pic de somn în care să nu-i doară. Măcar cinci minute pe zi…

Orizuru

2

N-am scris de multă vreme. Nu că n-aș avea ce, pentru că mi-e plină mina pixului și a creionului cu gânduri înaripate. Fluturi ori lilieci, ori porumbei sau ciori… Zburătoare pentru toate gusturile, în primul rând pentru ale mele. Iar dacă mi se pune pata pe orizuru, aia e…

Am adunat în suflet frunze. Atât de multe frunze… ca un copac ce înfrunzește brusc primăvara. Ca nebunul. Mult peste ce prevede legea.
Nu știu cum o să vină ele ca să le așez cuminte (sau nu) pe foaia virtuală. Cum le voi îmblânzi (sau încolona) sau dimpotrivă împrăștia în culori vii sau stinse, în pleoape care se închid in lacrimă, ori se deschid în zâmbet. Nu știu.
Dar asta mi se întâmplă de fiecare dată când joc șotron cu realitatea și nu apuc să-mi scot cuvintele la soare. Îmi cresc copaci cu frunze.

N-am scris de mult. Valuri de bine și de rău bat la poartă și mă întreb. Eu mă întreb. Nu prea mult, pentru că unele întrebări, chiar dacă înțeapă lemnul tare al intrării înspre mine, sunt croite anapoda și ajung dintr-o întâmplare absurdă a sorții aici. Și cad neputincioase în bot ca niște câini stupizi ce latră la lună, tocmai când lună nu-i. Că luna-i rătăcită pe la urechi de soare. Când noaptea e densă, țesută în șah de stele. Și mat. Impenetrabil, negru, lăptos. De catifea. Dar cine sunt eu să amendez câinii?

Nu am intrat de mult nici aici și nici pe fb. Nu. Nu am pățit nimic. Nici nu am făcut conștient o pauză. Pur și simplu s-a întâmplat să nu am timp să intru pe laptop într-o azi de dimineață până seara. Apoi a urmat un mâine la fel de azi și tot așa. Iar zilele s-au adunat că deh! de-aia sunt zile care n-au decât ore și minute și clipe. Și se întâmplă ca realitatea, cu frunzele ei multe de copac nebun ce curge invers, plantând stelele în cer, se-apucă brusc să ningă încercări de primăvară. Scoate limba la vară și râde. Râde, frate cu o dantură perfectă și cu buze moi, rujate sau nu. De zi ori de seară. Purtând o boare de parfum. Și te trezești uimită, te uiți în calendar și vezi că e doar 31 ianuarie – ultima zi din prima lună. Și gânduri-orizuru se-aprind ca niște felinare care conduc cuminte un drum spre „a fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti…”

Iar răspunsurile sunt încercări de ghiocei. Încercări! Să respectăm adevărul. Că e totuși iarnă, deși am văzut niște violete ce trăgeau cu ochiul ispititor și niște boabe de cătină portocalii și sănătoase.

N-am spus nimic. Pentru că n-am nimic de spus. Am chef de scris. Mă mănâncă tare buricele degetelor. Le-am scărpinat un pic pe tastatură.
Așa sunt eu. Pot să vorbesc mult fără să spun nimic. Nimic important. Mai ales atunci când n-am nimic de spus. Și totuși…

Sunt plină de povești, de oameni, de răsărit și de apus. De dimineața cu gust tulburător de cafea…

Un om hotărât

26815058_1478275408956868_4954906686295237000_n
De când mă știu mi-au plăcut bărbații serioși. Cu prestanță. Bărbații hotărâți. Cei care știu ce vor și obțin ce vor. Cu zâmbet drămuit și privire pătrunzător analitică. Bărbații puternici. Bărbații lideri. Sobri în public. Scumpi în gesturi tandre și declarații siropoase. Bărbații cu vorba clară și răspicată, care atunci când spun ceva lumea se oprește și-i ascultă. Bărbații importanți.

Bărbații-clown or fi ei simpatici, o fi veselie viața cu ei, dar nu sunt genul meu. Nici cei care turuie cât e ziua de lungă. Păi, eu când mai vorbesc?
Nu-mi plac bărbații slabi. Nu-mi plac bărbații leneși. Nici cei care mereu au nevoie de ajutor și confundă femininele din viața lor cu mame de ocazie.
Nu-mi plac cei care veșnic au câte-o problemă, ori cei supărați pe viață, pe sistem, pe zi și noapte, pe omenire și în general, pe secolul în care s-au născut.

Bineînțeles că întâlnirea noastră m-a emoționat profund. Mai știam eu lucruri despre el: personalitate puternică, pretențios, gusturi clare.
Mi-a aruncat o privire scurtă și m-a scanat. M-am străduit eu să-i citesc privirea, dar n-am priceput dacă mă place și el sau nu. Am încercat discret să mă apropiu de el, însă politicos m-a ținut la distanță. Nici urmă de zâmbet de salut, ori așa, de ușoară simpatie măcar. Nimic.

Vorbește la fel ca Iohanis. Rar, răspicat, hotărât. Cu voce groasă, tonalitate joasă. Observații pertinente, propoziții scurte și din când în când cuvinte pretențioase.
M-am topit în fața lui, dar nu prea știam cum să-i intru în grații.
De fapt ce topit? M-am îndrăgostit pe loc. Lulea.

Deși părea că nu mă observă, l-am văzut studiindu-mă discret cu coada ochiului. Încurajată de eventualul lui interes, am făcut eu primul pas. Timid. Ce să fac? Am ieșit la el (era în fața casei și admira zăpada, refuzând să intre) și i-am spus:
– Știi? În grădină este zăpadă. Dacă vrei mergem și construim împreună o casă mare pentru Blackie și pentru pisică.
M-a măsurat cu privirea de sus până jos, subit interesat de propunere.
– Vrei? l-am întrebat.
Nu ar fi vorbit cu mine că deh! nu ne cunoșteam. Cum să ne tragem de șireturi? Dar tentația era mare. Așa că a stat să se gândească vreo două minute.
– Da! mi-a răspuns apoi tare și  răspicat, pe model Iohanis.
– Cât de mare vrei să fie casa?
– Până aici, mi-a spus ridicând mâinile deasupra capului.
Dar „mama” ne-a întrerupt începutul de socializare și, luând „marele bărbat” în brațe, l-a dus la căldură și dezbrăcat de hainele groase.
El, înțelept fiind,  înțelegând pe deasupra și seriozitatea propunerii mele, a cântărit avantajele și dezavantajele, apoi a decis să-mi ofere vot de încredere. A venit la mine, m-a prins de un deget și mi-a împărtășit un mare secret:
– Sunt băiat mare! Fac pipi la oliță și la wc. Bebelușii fac în scutec! mi-a mărturisit pe același ton de politician hotărât și cam ardelean.
Am apreciat la superlativ încrederea acordată, așa că am început să desenăm.
– Fă-mi o mașină, un soare mare, un soare mic și un soare supărat. Și o găină care face ouă, mi-a spus cu generozitatea celui care dăruiește favoruri și a omului care știe ce vrea de la viață.
Din acel moment am devenit prieteni la cataramă și mai mult, am început să primesc pupici rotunzi și dulci, cu gust de ciocolată. Ștampiluțe de guriță cireașă pe obraji.

E frumos-frumos. Are doi ani și un pic. E un pătrățel de bărbat în miniatură, în plus e cea mai dulce ființă de pe planetă. Un om hotărât cu zâmbet rar.
De ce? Pentru că bărbații adevărați nu se hlizesc ca femeile și el știe asta. Nu sunt nici pupăcioși decât rar, când vor ei și cu cine vor ei. Sunt selectivi. Așa că un pupic de la el e mai dulce ca mierea, iar zâmbetul luminează nu încăperea, ci casa.

El e Ștefan.

Numere fără rost

26229474_1472566392861103_6213313416437493923_n

Arnold era trecut bine și de prima și de a doua și de a cincea tinerețe, dar tot tânăr era. Un tinerel octogenar. Venea la cafenea zilnic. Subțirel, foarte bine întreținut, iute și flexibil ca un puști. Ochi albaștri, privire blajină și vorba politicoasă, la fel de îngrijită ca el. Văduv deja de mulți ani, tată de familie serioasă, nu mai țin minte câți copii și nepoți îi purtau numele.

Barb era domnișoară. Avea peste șaptezeci de ani, dar nu fusese niciodată măritată. Subțirică și cochetă, cu o privire jucăușă căprui, un nas acvilin, generos, peste o gură mică cu buze subțiri, mereu deschisă în zâmbet și un chicotit feciorelnic. Venea de fiecare dată împreună cu Evelyn, nonagenara ei prietenă, o femeie cu ochi fascinanți, mari, de un albastru cum nu am văzut niciodată și o figură aristocratică. O personalitate extrem de puternică, un om dificil, mereu nemulțumit. Se deplasa cu un mobility cart, iar Barb trăgea după ea o sacoșă de cumpărături pe roți. Erau o apariție cele două prietene nedespărțite, veșnic însoțite de huruitul discret al roților.

Pe cât era Evelyn de bossy, pe atât era Barb de umilă și conștiincioasă. O ajuta în multe treburi casnice, îi și gătea uneori, iar când Evelyn s-a îmbolnăvit și a crezut că o pierde, zâmbetul nelipsit și chicotul feciorelnic au amuțit într-o tristețe care-i alungea fața.

Barb nu avea pe lume decât amintiri, așa că atunci când Evelyn, după ce s-a însănătoșit, a dispărut dintr-o toană din viața ei și prietenia lor s-a rupt, Barb a rămas singură, derutată și nefericită. Mai chicotea uneori, dar timid, fără vlagă. Se ponosise dintr-o dată. Era stingheră și fără loc. Doar plasa în carouri, pe patru roți, scârțâia la fel de discret în urma ei.

De câteva ori s-a întâmplat să se potrivească la cafenea în același timp cu Evelyn. Însă degeaba îi cerșea privirea cu ochii ei de veveriță rănită, că Evelyn o ignora cu superioritate, râzând tare, probabil voit nepăsător, la altă masă, cu alte persoane.

Nu știu gravitatea catastrofală a greșelii făcute de Barb, care la modul general era un serv perfect pentru prietena ei, dar suferea vizibil, singură la masă, cerând iertare cu întreaga ei ființă, aplecată deasupra ceștii de cafea. Îmi venea să o îmbrățișez și să-i spun că oamenii care aruncă la gunoi o prietenie ca pe un ambalaj gol de ciocolată, fără explicație și fără a doua șansă, nu sunt oameni. Sunt crescători de venin. Și otrava asta le amorțește deschiderea pentru om, le înnegurează privirea și interpretează de cele mai multe ori anapoda, după vreun moment mestecat pe partea stângă.

La cafenea, în primele ore ale dimineții se întâlneau seniorii. Cei care aveau job nu-și permiteau luxul unei cafele cu poveste. Ei apucau în grabă cana de lichid fierbinte și plecau iute la ziua fumegând ocupată.
Dar seniorii umpleau cafeneaua cu râs gălăgios, cu dezbateri înfocate și glume uneori picante. Erau de fapt niște adolescenți haioși, care se comportau ca atare. Cuminți luați câte unul, dar gălăgioși și teribili în grup. Pentru că oamenii nu îmbătrânesc. Doar trupurile se ofilesc încet, spre stupoarea sufletului care arde și nu pricepe ce se întâmplă cu coaja lui. Dacă ai fi ascultat doar, fără să vezi personajele de la mese, zumzetul cafenelei de la primele ore ale dimineții, ușor ar fi putut fi atribuit unui grup tânăr.

Arnold era fascinat de oameni și de cultura diferitelor popoare. Fusese inginer de meserie și avea câteva studii de istorie publicate și ceva beletristică, cu caracter biografic. Am avut lungi conversații spumoase pe teme diverse. Era un erudit, o adevărată enciclopedie ambulantă și am aflat de la el multe lucruri, în special despre țara de adopție. Fără discuție, micul gentleman de modă veche ascundea o minte strălucită și educația aceea fermecător de manierată, specifică doar generației lui.

Îmi pare rău că pe vremea aceea nu scriam, pentru că sunt convinsă că ar fi avut multe sfaturi să îmi dea și ar fi fost interesat de lumea care străbate rândurile mele. Sunt ceva ani de când ne-am mutat din orașul în care i-am cunoscut. Nu știu dacă mai trăiește. A ajuns la mine vestea că unii din teribilii octogenari s-au dus să discute politică și să-și bea cafeaua pe plaiuri extrem de îndepărtate de planeta Pământ.

După așa o lungă introducere, dacă răbdarea nu s-a terminat, puteți afla că dragostea nu are absolut nimic în comun cu vârsta. Că oamenii trăiesc cam aceleași experiențe sufletești de-a lungul vieții, chiar dacă, de la un punct încep joaca de-a adulții, că așa e potrivit, în special față de cei mai tineri.

(Acesta e un fragment dintr-o poveste adevărată cu „va urma dacă vă place” – nu sunt eu prea sigură de subiect – mi-e la suflet pentru că-mi sunt dragi protagoniștii).

Simplu

purple-ladybugs-865x452
Un om e suflet de aripă-n zbor.

nu-l transforma-n cenușă,
nu îl topi în plumb.
nu îl vărsa degeaba-n iarbă,
că nu rodește.

un om e dragoste.
iubește-l așa cum e, ori ocolește-l.

Lasă-l în steaua lui,
în steaua stelei lui pierdută-n galaxii de stele.

pulbere fă-l,
arzi pe altarul lui!
ori dimpotrivă
pleacă!

Un om e dragoste și spaimă,
e dor,
e frică,
e păcat.

Tu ocrotește-l, dacă poți,
ori pleacă-n drumul tău, pierdut printre cuvinte.

Deschide ochii inimii și încălzește-l sub pleoapa ta,
sau du-te-n calea ta, străine,
spre alte porți.

căci oameni sunt.
e plin pământul de oameni.
în serie.
armate sunt.
prea mulți.

doar omul tău e unul singur.
E țara ta.

Je m’appelle Ioan

522691_388289014582215_975018118_n

Nu mă cheamă nici Ioan, nici Ioana, nici Ionela etc, dar în copilărie eram mereu sărbătorită, ca și cum aș fi fost. Fiecare bărbat din familie purta numele de Ioan (ori și numele  Ioan) așa că mama, care, pe cuvânt că e specialistă în magie și făcut surprize, crease un fel de etimologie specială, interesantă și întortocheată a numelui meu, astfel ca să mă simt îndreptățită să stau alături de sărbătoriți, fără a fi lezată de bănuiala că mi s-ar face o concesie.

Convinsă fiind de drepturile mele, alături de bunu’, tata și Radu, fratele meu, primeam țanțoș cadou și tort și ce se mai întâmpla, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. (Bunu’ era bunicul patern. Așa erau delimitate cele două perechi de bunici: bunu’ și buna, bunica și bunicu’). Și l-am apucat și pe tata bun (străbunicul patern) care era o figură specială (dar el era Teodor). Am amintiri clare cu el, aveam vreo nouă ani când s-a dus pe planeta aceea care.

Crescând am înțeles că doar Radu e îndreptățit la sărbătoare, așa că m-am retras zâmbind dintre Ionii pozitivi (întotdeauna) apreciind diplomația mamei care, în paranteză spus, deși e de scris cu majuscule țipătoare, e cel mai minunat om pe care-l cunosc. Nu că e mama. Acu’ fiecare dintre noi are sentimentul că mama proprie e bucata lui de paradis. Dar mama a știut să ne ocrotească copilăria ca nimeni alta și să o poleiască în atâta căldură, că eu am aflat doar în clasa a unsprezecea de liceu (fiind la o prietenă în vizită peste noapte) că și părinții se ceartă. Or fi avut și ai mei probleme că asta e viața, dar se petreceau ferite de ochii și urechile noastre.

De Bobotează se făceau răciturile (aiturile), așa e obiceiul la noi. Mie îmi plăcea doar gelatina și îl priveam pe tata cum pune sare, piper și boia, ca o pictură abstractă așternută tacticos peste conținutul delicios al muncii mamei. Mușca cu poftă și, văzându-mi privirea, mă învăța să fac și eu la fel. Zăpăceam o porție pe care abia o sculptam cu furculița.
De mulți ani n-am mai fost acasă de Bobotează și de Sfântul Ioan și multe s-au schimbat…

La mulți ani, dragă Ioane! De la cel mai mic, la cel mai mare. Și invers.

(Am uitat să mă laud: poza e a mea cu prăjituri făcute de mine 🙂 )

Definiția iernii în La major

images (4)

și te ating.
blestem îți sunt în carne.
te sting și te alung în lume
să te dezgheți.

obrazul ți-l aburesc cu răsuflarea mea.
îngheț îmi dai.
fierbinte-ți sunt.

și te sărut.
otravă-ți sunt în palmă.
te încălzesc și te alint
să te dezgheț.

adânc pătrund în mintea ta deșteaptă
să te topesc, să te adun.
te strâng în pumn
și-ți sunt.

uitare-ți sunt.

și gust îți sunt
zăpadă.
apă și foc îți sunt
și moarte.
și veșnicie-ți sunt.

și mă dezgheț
și te topesc
și te transform în vară.

Chef de vorbă

toronto-winter-sunset-charline-xia[1]

E un frig de crapă pietrele. Capra crapă piatra-n patru.
Lumea stă la căldură și schimbă poze cu zăpadă și warning-uri de frig și poante despre frig. Totul e despre frig azi.

A venit în oraș nu iarna, ci mama iernii cu bunică-sa și toate mătușile și țurțurii aferenți. Azi nu e de făcut îngerași în zăpadă. Rămâi ca prostu’, bocnă, împietrit și alb și mut, cu toate păcatele întinse la soare. Nici oameni de zăpadă, nici plimbări romantice și cam nimic pe afară nu-i de făcut.
Soarele are grave probleme mentale. Ironic și căpos, se izbește ca un taur prin geamul de la dormitor în pereții albi și-i face aur, lingușindu-mi porii și plapuma și oglinzile de la dulapuri. Parșiv îmi spune… și ce nu-mi spune? Mă vrăjește, mă orbește. Cum să scriu în condițiile astea? Trag jaluzele. (Minus treizeci și opt, cred).

Să vă arăt poze cu iarna? Nu vă arăt! Dacă tot nu pot să vă trimit senzații tari, cum ar fi aceea de rrrrrrrîngheață mâna, cu mănușă cu tot pe portieră, ce sens are să vă minunați de dantelărie și de alb și pur?
S-a pus de-o moarte albă în oraș. Eu stau în fața șemineului. Și-aștept să treacă. Moartea e alchimistă, e precupeață vicleană cu-o singură monedă de schimb la suflet: ZĂPADA. Ce panaceu???
De fapt, nu moartea închide fiecare rană?

Dar azi mi-e sâmbătă. Și mi s-a terminat cafeaua. Zavida.20180106_141936
Cum nu există sâmbătă fără cafea, găsesc în cămară o pungă adusă din Republica Dominicană. Macin circumspectă o cantitate mică. Ăia se laudă cu Mama Juana, cu Merengue și Bachata, cu Larimar, nu cu cafea.
Însă miroase bine, și surprinzător, e delicioasă. Și mi-e chiar dragă, că vine de unde vine. Îmi amintește de țara aia, unde soarele, băiat de treabă, harnic și umil, la locul lui, pentru-un ciubuc de câțiva cenți, stătea peste program o oră, două…
*
Azi am găsit blidul.
Când am venit în Canada am adus cu mine mai multe obiecte de suflet. De la bunica am luat o farfurie tare veche, de pe perete. Bunicul îmi povestea „Punguța cu doi bani” și-mi arăta găina și cocoșul pe care artistul popular îi așezase acolo. Și eu credeam.
În fine, am adus-o aici și-am atârnat-o în bucătărie. În general am gusturi mai ciudate și-mi place ce-mi place. Produsele artizanale puțin înspre deloc. Dar în bucătăria mea albă, farfuria de la bunica era pata de culoare, acel quelque chose care atrăgea atenția exotic. Și-mi era dragă. Însă, când ne-am mutat, acum trei ani, cumva s-a rătăcit. Am căutat-o până când n-am mai avut unde și am fost sigură că n-o mai am. Și-am suferit. Era de la bunica.

Prietena mea din România, mare iubitoare de folclor, are o colecție impresionantă de farfurii de genul acesta. Dar cu dichis. Sunt așezate pe culori, într-o anumită ordine, de un designer de interioare. Complicat.
Când a aflat povestea farfuriei mele, mi-a dăruit imediat una aproximativ asemănătoare (pe care ca prin minune o avea, că sunt destul de rare) știrbindu-și colecția. Am adus-o aici și-mi era și mai valoroasă.
Azi am găsit-o și pe cea de la bunica. Acum le am pereche, de la doi oameni dragi.

Și cum e frigul frigului la noi, e ca și cum m-ar fi îmbrățișat bunica. Căldură.

 

 

Să vă fie!

1fantasyfarms00001

„Liniștea sufletească e la fel de plăcută ca orgasmul”, mi-a spus aseară prietena mea și am rămas cu vorbele în gură, interzisă la ce comparație i-a trăsnit prin minte. I-am auzit sonorul vesel și satisfăcut că m-a redus la tăcere.

Noi stăm ore în șir pe telefon sau WatsApp, ca să compensăm cei o sută de kilometri dintre noi.

Da, serios, degeaba te miri. E o plăcere supremă să ai luxul liniștii, în cap și în inimă. Să faci ce vrei, fără să te strângă sufletul că ce-o fi și ce-o păți. E atât de bine să n-ai gânduri! Dar ce-ți spun eu ție!?… tu nu funcționezi fără liniște”. Și râde.
Dap. Am un mental fantastic. Ca o apă adâncă, greu de strămutat. Când e furtună se cam schimbă configurația pământului, dar când e liniște cresc munți și flori și nori și cer. Direct din mine.
Și am fericirea, suprema fericire, să am oameni dragi care să-mi cultive liniștea și s-o ferească de furtuni.

Și pentru că e început de an, prima postare, o să zic și aici ca pe fb:
Vă urez! Ce? Fix ce vă doriți voi. Magic să se îndeplinească. Să întâlniți doar oameni buni cu sufletul în palmă și să vă fie soare chiar și pe furtună!
2018 e un an excelent! Să nu ziceți că nu v-am spus. 🙂