„Ana și istoria” și ziua Canadei!

M-am obișnuit ca 1 Iulie să-mi fie sărbătoare și azi se împletește cu alte două evenimente: un nou tiraj din „Ana” și o recenzie excelentă, scrisă de Valy. 

Nu cred că este om care să fi trăit în Canada ori care să o viziteze și să nu o îndrăgească. Motivele sunt multe: geografia splendidă, babilonia culturală, permisivitatea, organizarea socială, șansele pe care le primește oricine, la orice vârstă etc. Am făcut cunoștință cu ea în 2001 și a fost dragoste la prima vedere. Nu e perfectă. Are tarele ei și pentru prima generație de emigranți viața nu e ușoară. Încerci să te altoiești pomului, dar tot înflorești diferit de restul crengilor. Avantaje și dezavantaje. Nu se potrivește tuturor, dar odată ce o vizitezi și ești botezat cu gustul arțarian, îți rămâne o duioșie în suflet pentru țara asta mare și atât de tânără. Iubesc România, țara mea de origine, însă îndrăgesc și Canada, țara care mi-a permis să-mi fac cuibul în brațele ei generoase. Nu puteam să nu-i spun La mulți ani și la cât mai mulți oameni buni! Dacă v-aș spune ce înseamnă Canada pentru mine, mi-ar fi tare greu să mă opresc la o postare scurtă, pentru că în 19 ani s-au întâmplat multe și mi-am promis, dacă Dumnezeu și timpul îmi permit, să scriu o carte cu râsul-plânsul vieții de emigrant român. Țara asta frumoasă mi-a dăruit scrisul. M-am născut cu litera la piept și am scris de când mă știu, dar acolo a venit momentul și s-a copt fructul. Și am scris așa cum știu eu, românește, pentru că a fost contextul și relaxarea și locul și momentul. Și Canada mi-a permis să fiu româncă în brațele ei și m-a mângâiat pe frunte și cărțile au ajuns la cititori români, stabiliți ca și mine pe pământurile ei.
Nu e numai dar Canada, e și luptă, e și încercare, e și mirare, e și fior, e și fericirea absolvirii, e și tristețea telefonului ce sună la miez de noapte, e și distanță și zbor lung cu avionul. E un tot care face parte din noi cei care am ales într-o zi calea pribegiei. Azi ți-am cules flori din grădină. La mulți ani, țară frumoasă! La mulți ani, Canada!

Și în ziua asta de sărbătoarea am scos alt tiraj din „Ana”. Al treilea de până acum. Chiar am avut emoții că am fost la limită cu cărțile în librăria SIONO. În ciuda pandemiei și a faptului că are în spate o editură foarte nouă, Ana a zburat în lumea largă, nepăsătoare la aceste detalii, zâmbind fericită cititorilor, iubindu-i și lăsându-se iubită.
Foarte curând în librărie fizică. 🙂

Sunt fericită tare când ajunge la voi, bloggeri dragi pe care simt că vă cunosc de o viață, pentru că din talentul vostru m-am adăpat și parcă ajunge în familie. Azi o nouă recenzie, excelent scrisă de Vavaly .
Valy și-a cumpărat cartea în format electronic din America și… dar vă povestește ea. 🙂

„Scrierile lui Em Sava nu trec neobservate, fie ca sunt sub forma de carte fie ca sunt postari pe FB. Em vorbeste mult despre viata satului, despre bunicii ei, despre traditii si obiceiuri. Abia dupa ce am citit cartea am inteles care e sursa ei de inspiratie.
Cartea cuprinde în paginile ei multe detalii despre tradițiile de altă dată, portul popular, hora satului, șezătorile, munca câmpului, ierarhiile și relațiile sociale. Sunt descrieri vii, moderne, deși sunt folosite cuvinte arhaice. Cred că e un bun material de studiat în școală, limba română curge frumos, fără asperități și imagini distorsionate sau șocante, chiar și atunci când e vorba de război.
E o carte vie, moderna, pe care eu o vad transpusa intr-un film de succes.”

„Copilăria și tinerețea mi le-am petrecut la oraș. Nu prea am avut legături cu viața satului, nu am avut unde să merg la sat, nu am mers la muncile câmpului la bunici. Primele mele cunoștințe despre viața satului au venit din cărți. Mai întâi au fost lecturile obligatorii pentru școală, cele pe care le citeam mai mult de nevoie decât de voie. De fapt nici nu prea ne puneam noi problema dacă ne place, făceam ce ni se spunea fără să ne punem prea multe întrebări, fără să știm dacă există și alt fel de cărți.

Viața satului în cărțile de atunci era de multe ori despre suferință, despre nedreptate, despre umilință și război. Imagini mult prea dure pentru niște copii. Poveștile de viață și caracterele personajelor erau strivite sub senzația de dur, de urât, de sudoare și frustrare.

Pe de altă parte erau și cărțile în care viața satului era idilică, în care tot ce era frumos găseai în rândurile alea, în care vremurile apuse erau cele mai frumoase și mai bune, în care cei mai buni oameni erau cei din trecut.

Am cunoscut târziu viața satului prin oameni reali, prin oameni care au trăit sau trăiesc acolo. Am cunoscut târziu viața satului prin portul, prin gastronomia și prin filosofia lui. Vrem sau nu, acolo, în vatra satului, sunt rădăcinile noastre. Acceptăm sau nu, către vremurile de demult ne întoarcem privirea pentru a afla cine suntem noi, cei de azi.

Am câțiva oameni în online pe care îi urmăresc și de la care aflu mereu câte ceva despre cum se trăia în alte vremuri, despre bunici și străbunici. Printre acești oameni este și Em Sava, autoarea unui alt roman cu ecou în rândul cititorilor, romanul Pași. Postările ei despre sat, despre bunici, despre bucate și obiceiuri, nu trec niciodată neobservate.

Când am aflat că Em Sava a început să scrie povestea bunicii ei am fost foarte curioasă să aflu ce viață deosebită a avut această femeie pentru a deveni personaj de carte. Eram convinsă că nu va fi doar despre poveste, știind câtă muncă de documentare făcea deja Em. Am avut mare dreptate.

Am citit cartea în format electronic. Nu mai aveam răbdare să ajung acasă, o vroiam ca lectură pentru orele lungi de zbor la plecarea din America. După un an petrecut pe continentul american, într-o comunitate de oameni de pe tot globul, după ce am luat contact cu porturile, culturile și mâncărurile altor popoare, era necesară o recalibrare la România. După un an în care am citit mai mult cărți pentru copii, în care lectura în limba engleză a predominat, aveam nevoie de o reconectare cu limba mea. Aveam nevoie de o lectură care să mă țină cu sufletul la gură, concentrată pe carte pentru a uita de fricile mele de zbor.

Cartea ”Ana” s-a dovedit alegerea perfectă. Am citit jumătate în timpul zborului și cealaltă jumătate în două nopți de nesomn și readaptare la fusul orar.

Am îndrăgit-o pe mama Anei, pe Maria, încă de la primele rânduri. E genul de personaj cu charismă, de personaj care e în stare să mute munții sau să schimbe lumea. Într-un fel a schimbat-o. E genul de personaj care îți arată că în viață nu e totul numai alb sau negru, că nuanțele apar tocmai pentru că așa e viața, cu suișuri și coborâșuri. Calea dreaptă nu e întotdeauna cea mai bună cale, chiar dacă pare a fi fost bătută de mulți alții înainte. Să fii fată, să asculți de părinți, să ții cont de ce zice lumea – erau cutume la care se raportau toate femeile aflate la început de drum. Dar nimeni nu le spunea și câtă suferință, câți mărăcini și câte capcane se aflau pe drumul ăla.

Nici iubirea și asumarea propriei alegeri nu erau mai ușor de îndurat. Romanul e scris asemenea unui scenariu de film.  Când crezi că lucrurile se așează, când crezi că soarta înclină în sfârșit în favoarea femeii puternice și deștepte, mai apare o lovitură capabilă să o pună la pământ. Dar cu încăpățânarea omului simplu, a omului care nu stă să se întrebe de zece ori până face o dată, femeia merge mai departe. Totul lasă urme pe chipul ei, pe portul ei, pe reputația ei. Dar nu se lasă doborâtă.

Copila Ana apare ca o punte între două lumi. În Ana se unesc două lumi. Sunt două lumi aflate în același sat dar despărțite de imaginare linii: obicei, port, credință. Aflându-mă în urma experienței americane, percepția mea a fost mult amplificată, absurdul acelor linii despărțitoare îmi strigau parcă în minte. Nedreptățile îndurate de femei, preocuparea celorlalți pentru ce se întâmplă în viața și în casa altuia, preconcepțiile peste care nu se trece nici cu prețul tristeții și privării de iubire – sunt realități prin care societatea noastră a trecut și care, din păcate, se regăsesc încă în unele părți sau familii.

Cartea cuprinde în paginile ei multe detalii despre tradițiile de altă dată, portul popular, hora satului, șezătorile, munca câmpului, ierarhiile și relațiile sociale. Sunt descrieri vii, moderne, deși sunt folosite cuvinte arhaice. Cred că e un bun material de studiat în școală, limba română curge frumos, fără asperități și imagini distorsionate sau șocante, chiar și atunci când e vorba de război.

”Ana se făcuse fată holteie. Strălucea și la horă dar și la lucru pe hotar. Era harnică și iute ca argintul viu. Purta niște cămeși albe, spuma zăpezii, pe care erau cusute meșteșugit flori și frunze, de-ți venea să le culegi. Iar catrințele-i stăteau drepte pe trupușoru-i subțire, ca și cum abia ar fi luat ticlazăul de pe ele.”

”Sava era tăcută și clară, doar câte o muscă îndrăznea să tulbure liniștea amorțită dintre dealuri. Drumurile prindeau viață abia către ojină. Cizășul tocmea muzicanții  cu banii adunați de la tinerii satului și cântau țiganii de săltau cămeșile pe flăcăi și pe fete. … Muzica era însoțită de fluierături și chiuituri: Io la joc/Mama la joc/ Mălaiu-i de joi pă foc.”

”Câte o nevastă tânără bătea ritmic din picior. După măritiș îți puneai nu doar năframa dar și pofta-n cui. ”

”Bărbații se adunau și povesteau plini de importanță, cei de vază la mijloc,.. iar cei mai săraci și blegovani la margine…”

”Copiii se jucau pe pusta din apropiere de-a bicele, cu cinci pietricele alese cu grijă și țipau tare până ce vreun părinte venea la ei și îi sfădea să se ostoiască.”

Satul avea rânduielile lui de când lumea dar lumea era în schimbare și nici lumea satului nu a rămas la fel.

Azi spunem că trăim vremuri grele. Dar oare a fost vreodată cu adevărat ușor?

”Cărămidă cu cărămidă au așezat și au clădit cu palmele goale, în credință și în frumos, o familie mare și binecuvântată… Au primit cu inima deschisă și binele și greul și zâmbetul și lacrima și au știut că după rău vine binele, iar clipele de fericire le-au trăit chibzuit. Viața lor nu a fost ușoară pentru că au trăit în vremuri tulburi și sărace. …Au și lăcrimat, e drept. Însă de cele mai multe ori de fericire ori de mândrie…”

Pentru că până la urmă oamenii găsesc o cale să își facă o viață frumoasă și să ducă viața mai departe.

Cartea are deja o viață a ei despre care autoarea consemneaza pe blog si a ajuns în multe colțuri din lumea asta în format electronic, așa cum am cumpărat-o eu și am m-am bucurat de ea, (de pe Amazon cu un singur click dacă aveți aplicația), dar și în format clasic, așa cum am primit-o de la Editura Siono și am putut să o savurez încă o dată pentru a scrie aceste rânduri despre ea.”

Mulțumesc din tot sufletul, Valy!

Lume, lume!

Writing Contests for Unpublished Novels | LoveToKnow

Dragostea… minunea din viața omului. Motorul ce conduce Universul. Oxigenul vieții de zi cu zi. Se spune că la început se naște poezia, care se transformă încet în proză. Totuși, cele mai frumoase iubiri sunt cele neîmplinite. Cele în care poezia a rămas ca o șampanie încă nedesfăcută. Ce gust o fi având?

Vă invităm la un concurs de proză.
1.Subiect la alegere:
– povestea unei iubiri neîmplinite/neîmpărtășite
– povestea unei iubiri cu năbădăi
– povestea unei iubiri foarte frumoase
– povestea unei iubiri neobișnuite
– povestea unui sacrificiu făcut din și pentru iubire
– sau alte variațiuni pe aceeași temă:
2. Textul trebuie scris în Word, font  Times New Roman, dimensiune caracter 12, spațiere de 1.5. și să aibă diacritice.
3. Să fie de minimum 2 pagini, maximum 5 pagini (A4).
4. Se poate trimite un singur material.

Orice stil, orice abordare, oricât de năstrușnică, abstractă ori concretă…

Condiție: textul sa nu fi fost publicat în altă parte (excepție pe blog).

Eh, acum premiul! Cele mai bune texte vor fi publicate într-un volum SIONO, care va fi oferit autorilor câștigători și va fi distribuit în librăria SIONO și nu numai.

Vă rog să trimiteți textele până la sfârșitul lunii iulie pe adresa: office@sionoeditura.com
Evaluarea se va face de către membrii redacției SIONO.

 

„Ana” în viziunea scriitoarei Nicoleta Beraru – articol Catchy

20200119_103119

Cu curiozitate, cu încântare și înfrigurare am citit romanul Ana al scriitoarei Em Sava, căci stilul acesteia este o continuă oscilare între nuanțele de dulce şi amar, care te plimbă când pe dealurile dimprejur, când, mai ales, în satul cu ulițele „așezate cuminți ca într-un fund de căldare, cu marginile întinse și împădurite până la casa bunicilor.” E atâta frumusețe în felul în care Em Sava scrie, încât, e aproape nefiresc să nu-ți dorești să redevii copil, nepot al bunicilor tăi, într-un sat românesc, în care am copilărit şi în care, cu nostalgie, am dori să ne reîntoarcem. Bunicul şi bunica fetiței despre care aflăm, la final, că este autoarea însăși, sunt portretizați în stilul lui Delavrancea:

„În ogradă, parfumul cald de struguri și prune coapte era tulburat de aromele ce veneau din cohie. Bunica amesteca iute în labos. Făcea tocană albă și mămăligă. (…) Când era gata mâncarea, bunica mă trimitea să-l chem pe bunicu’. El mulgea vacile și-mi dădea să beau lapte direct din sustar.”

Atmosfera idilică de la începutul romanului, plină de dragoste și pace – „Bunicii veneau fără grabă, povestind și zâmbind bucuroși, de parcă ar fi fost despărțiți mult timp, nu doar câteva ore…” – face loc poveștii, căci eu așa am perceput cartea: ca pe o poveste a două femei: Maria și fiica sa, Ana. Povestea aceasta evoluează ca toate poveștile în firul tors al timpului, atingând punctul culminant în momentul în care viața Mariei e pecetluită de nașterea Anei. Nașterea copilei, din doi părinți care se iubesc, dar care nu sunt încă luați nici în fața lumii, nici în fața lui Dumnezeu, e dublată de despărțirea Mariei de Sandor, un ungur frumos și bogat, care o iubește pe Maria din tot sufletul și pe care ar vrea să o ia de nevastă, dar care este supus presiunii comunității maghiare cu rânduielile și prejudecățile sale. Căci acesta este satul Sava: un sat cu două etnii, reprezentate de cele două biserici: cea românească, micuță și veche, ocrotită de coroanele rotunde ale pomilor bătrâni, și cea ungurească, albă, înălțându-se luminoasă de printre tufele de melin. În satul acesta e puțin loc pentru iubirile curate când e vorba de amestecul sângelui: „Sandor nu-i de nasul tău. E ungur și-i bogat. Cum crezi că se oprește la o româncă văduvă și cu doi copii? (…) Da’ cum crezi tu că-și lasă neamu’ pentru tine?”, o sfătuia propria sa familie pe Maria și: „Neam de neamu nost’ n-o făcut ce faci tu, mă ! (…) Ai lăsat o văduvoaie cu doi copii să te îmbete de cap! Să nu mai știi de noi, de familie. (…) toate îs pă lumea asta cu un rost. Tu uiți un lucru: că ești ungur. UNGUR!!!”, îl obrăzea tatăl lui Sandor cu năduf, cu ochii în lacrimi și mâinile tremurânde, „de parcă dintr-odată n-ar mai fi avut aer îndeajuns”.

Autoarea descrie drama Mariei cu multa dibăcie. Din femeia frumoasă și cuminte, dar mândră, Maria se preface într-o femeie aspră și ursuză, care refuză cu tărie dreptul tatălui de a se apropia de fatal lor, Ana, care se anulează ca femeie, trăind doar pentru copiii ei, forțată să îndure oprobriul satului românesc, excluderea socială și batjocura.

Em Sava reușește cu măiestrie să surprindă mentalitatea satului românesc la începutul secolului al douăzecilea: „Lumea râdea de ea și-o împroșca cu vorbe urâte. Nu le mai asculta. Se ducea cu privirea-n pământ și nu mai dădea binețe. Oamenii oricum nu-i răspundeau.”

Mentalul colectiv nu permite abaterea de la tradiție. Un copil din flori e o rușine și trebuie înfierat, iar satul, prin cei mai veninoși reprezentanți ai săi, nu întârzie să amendeze grosolan păcatul: „Lelea Nastasie (fosta soacra), cu tot neamul ei, o dușmănea de moarte. Cum să facă fleandura bitang? O blestema cu sete și hohotea în plâns mincinos. (…)”
„Vâncioaie avea poalele murdare, iar soră-sii îi ieșeau de pe sub năframă lațe de păr slinos:
– Ai auzit că Sandor amu-i cu Idli? Fată faină și cuminte. Amu ce vrei și tu? Unguroaică de-a lui. Tu ce-ai crezut? spuse și Solomia. Și prinseră a râde amândouă.”

Batjocura și deznădejdea ajung să-i tulbure mințile femeii și, într-un moment de slăbiciune, ajunge să dorească să scape de fetiță, dar dragostea de mamă e mai puternică și, trezită ca dintr-un vis urât, o salvează – o readuce acasă din scorbura în care o părăsise. Sunt momente de mare dramatism pe care scriitoarea reușește să le transpună pe hârtie cu măiestrie. Nici un moment aceasta nu-și trădează propriile sentimente, ci, fidelă poveștii, o deapănă, detașându-se de amărăciunea situației.

M-au impresionat mult destinele celor două femei: mândria Mariei devine mândria Anei. Fata crește frumoasă și bună, nealterată de cruzimea fratelui ei Neculai, de cruzimea copiilor, de cruzimea satului care o tratează fără menajamente, ca pe o bitangă.

„- Să moară! Las-o să moară! La dracu’ cu bitanga și cu tot neamu’ ei de bozgori!” își vărsa Niculae ura, în timp ce Maria se uita la el cu milă.

Ana devine sprijinul și lumina ochilor mamei sale. Muncește fără să se vaiete, fără să ceară cuiva ceva, înțelegând că viața sa nu e ca a altora, că greutățile sale au în plus greutatea păcatului mamei pe care satul i-l pune în spinare. Dârzenia și tăria Mariei i se transmit și Anei care, deși frumoasă, aruncându-se spre neamul unguresc al lui Sandor, nu vrea să audă de tatăl său. Nu din răutate, căci răutatea nu a atins-o nici pe mamă-sa, care nu e pizmașă că „Sandor o ducea bine cu Idli”, ci din înțelegere pentru viata grea și austeră emoțional a mamei și din devotament pentru aceasta. Mulți flăcăi visau la Ana și de trei ori rupe fata logodna cu doi flăcăi de neam de gospodari, fiindcă, deși râvnită, ea e încă copilăroasă și, apoi, nu-și dă sufletul decât celui ce-i e foarte drag, Alexandru, bărbat frumos din oameni gospodari, dar orfan și cu o casă de frați. Ana alege după suflet la fel ca Maria. Dar dragostea ei nu mai dă greș.

Romanul Ana impresionează prin autenticitate, print-un realism idilic. Satul ardelean e zugrăvit cu precizie, graiul acestuia și descrierea tradițiilor consolidând autenticitatea. Contextul istoric și socio-cultural al începutului veacului douăzeci (satul între cele două războaie mondiale, Dictatul de la Viena 1940, cel de-al doilea război mondial și venirea „eliberatorilor” ruși cu cruzimile și orgiile lor) e precis și presupune o documentare serioasă. Destinul Mariei e răscolitor, al Anei înduioșător. Ce desăvârșește povestea este scriitura autoarei: duioasă, picturală, dar bine ancorată în realitate. Narațiunea curge susținută de frumusețea vorbei ardelenești căreia autoarea, deși trăind deja de două veacuri în Canada, îi rămâne fidelă – un farmec aparte!

De câte ori am fost nevoită să las cartea din mână, de atâtea ori am făcut-o cu regret; de câte ori am reluat lectura, de atâtea ori am făcut-o cu nedisimilată bucurie, cu sentimentul că redevin copil în satul bunicii mele, căci Ana are puterea să te transpună în lumea satului românesc, în lumea bunicilor noștri, cu icoane și miros de gutui, cum spune autoarea, lume care, deși dispărută, ne farmecă încă în amintire. Ana este un roman autentic care m-a dus cu gândul la romanul lui Duiliu Zamfirescu „Viața la țară”.

Semnat Nicoleta Beraru, apărut la Catchy

 

Sânzienele sunt Diane


Azi e triplă sărbătoare. Ancestralul și tradiționalul se împletesc în cununa de sânziene, ziua de 24 iunie din calendar fiind singura sărbătoare păgână admisă în calendarul creştin-ortodox care consemnează în aceeaşi zi şi pe Sfântul Ioan cel Nou şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. De asemenea, tot azi e celebrarea iei naționale.

Mitologia și credința, creativitatea populară a prins viață în mințile și mâinile harnice ale româncelor care au transmis din generație în generație nu doar poezia sufletului, dar și cea a culorilor pe care le-au așezat înflorite pe ii și pe catrințe.
Așa cum știți, deși trăiesc de mulți ani la capăt de lume, îmi iubesc țara, credința, poveștile și obiceiurile, pentru că mă identific cu ele. Mă întristează un Haloween românesc, însă o zi de Sânziene în care-mi port cu mândrie ia și-n care primesc (chiar virtual) un buchet adevărat de sânziene de la o prietenă foarte dragă (Cristina :* ), mă conectează la Univers. Știți cum? Românește.
Și, firește, vorbind de ii mă gândesc la cele adevărate. Căci ia cu care mă mândresc e făcută la Breaza și e lucrată manual sută la sută, cu broderii din lada bunicii. În modelele lucrate cu măiestrie  „și-au pus energia și speranțele înaintașii noștri pentru a ne ajuta să nu ne pierdem în timp divinitatea și tradiția.” (Anda Mănescu – ii breaza de anda manescu)

”Frânturile aistea de frumos trebuie să trăiască peste veacuri, vorbind de măiestria străbunelor noastre, ca într-o mare carte”.

Image may contain: 2 people, people standing, tree, outdoor and nature
Ii feminine, sânziene, credință și istorie, asta este ziua de azi.
Sânzienele, sau Drăgaica, este un ritual de origine agrară, practicat la 24 iunie în preajma solstițiului de vară, ritual ce vizează prosperitatea și protecția culturilor, mai ales de cereale. Tradiția cere ca astăzi nimeni să nu lucreze, pentru că este cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază.

Drăgaica se sărbătorește printr-un dans făcut de un grup de 5-10 fete din care una este aleasă, ca Drăgaică. Ea este îmbrăcată ca o mireasă și împodobită cu spice de grâu, în timp ce fetele celelalte se îmbracă în alb, poartă un val pe față în care sunt prinse flori de sânziene, iar în mână țin o coasă. Odată constituit, alaiul Drăgaicei pornește prin sat și pe ogoare. La popasuri, în special la răscruci, fetele se așează în cerc, cântând și executând un dans săltat ale cărui mișcări desenează o cruce.
Sânzienele provin dintr-un cult roman, raportat la zeița Diana – Sanctae Dianae:

„Pârvan presupune că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeași divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalență, oricât de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată, dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiță aborigenă. Or cultul acestei zeițe a supraviețuit după romanizarea Daciei și numele de Diana se găsește în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (<San(cta) Diana), figură centrală a folclorului românesc. Continuitatea religioasă și lingvistică a fost asigurată mai ales datorită faptului că procesul de transformare a avut loc într-un mediu popular, adică rural (campestru și silvestru).”

Sânzienele erau considerate, încă din vremea lui Cantemir, ca reprezentări fitomorfe (Florile de Sânziene) şi divinităţi antropomorfe. În credinţa populară, Sânzienele erau considerate a fi nişte femei frumoase, adevărate preotese ale soarelui, divinităţi nocturne ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om.

Conform tradiției, Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă și dansează, împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite, înmulțesc animalele și păsările, umplu de leac și miros florile și tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor. Fetele strâng flori de Sânziene pentru a le pune sub pernă, în noaptea dinaintea sărbătorii, în credința că își vor visa ursitul. În unele zone fetele își fac coronițe din Sânziene pe care le lasă peste noapte în grădini sau în locuri curate. Dacă dimineața găsesc coronițele pline de rouă, e semn sigur de măritiș.

Pentru a fi plăcute feciorilor, fetele se spală pe cap, în ziua de Sânziene, cu fiertură de iarbă mare. Pentru a scăpa de boli, fetele și nevestele se scaldă în ape curgătoare, iar pentru a se umple de fertilitate, femeile trebuie să se tăvălească dezbrăcate în rouă, dimineața, înainte de răsăritul Soarelui.

În dimineața de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui, oamenii strângeau buchete de Sânziene pe care le împleteau în coronițe și le aruncau pe acoperișul caselor. Se consideră că omul va trăi mult în cazul în care coronița rămânea pe casă sau, dimpotrivă, că va muri repede, atunci când coronița alunecă spre marginea acoperișului sau cade de pe acoperiș.

Bogați suntem noi, românii. Bogați în credință, în cultură, în tradiții și în frumos. Azi ar trebui purtate de fete și femei cununi de sânziene. Știu, iubiți florile și ar fi mare prăpăd… dar s-ar înălța bucuria spirituală și am planta de zece ori mai multe la anul care vine, să nu ne piară sânzienele.

Image may contain: one or more people

No photo description available.

Daruri de la Itaca

Cu bucurie salut apariția editurii Itaca Publishing House și îi urez viață lungă, mii de volume, milioane de cuvinte și mulți, cât mai mulți cititori! 
„Primul proiect al Itaca Publishing House îl reprezintă realizarea a două volume colective, diaspora ’20, de proză și poezie, incluzând câte 20 de poeți și prozatori români din diaspora. Selecția a fost realizată cu deosebită exigență, rezultatul fiind extraordinar.
Volumele se bucură de atenția a două nume mari din cultura română, criticul Alexandru Cistelecan realizând prefața volumului de poezie, iar scriitorul Liviu Antonesei pe cea a volumului de proză.
Așa cum am agreat cu scriitorii incluși, volumele vor fi puse la dispoziția cititorilor în mod gratuit, putând fi citite pe site-ul editurii, în meniul “Biblioteca”.
(Itaca Publishing House) 

Și pentru că e ziua lor, a copiilor, vă reamintesc un text care a apărut în volumul colectiv Diaspora ’20 – proză.

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni

Eram îmbrăcată într-o rochiță roșie cu buline. Aveam un guleraș alb, mătăsos și două cozi împletite strâns de mama, cozi pe care le antipatizam din tot sufletul. Abia așteptam să cresc mare să le harșt – tai.
Dar mama îmi repartiza în fiecare dimineață părul în două părți simetrice și bine determinate printr-o cărare clară, apoi fiecare la rândul ei în trei șuvițe egale pe care le împletea strâns, extrem de strâns, ca nu cumva vreun fir de păr să aibă cel mai mic gând de evadare. Eu n-aveam niciodată răbdare să aștept ca operațiunea să ajungă la bun sfârșit și, de obicei, calculând greșit timpul, mă smuceam să plec. Durerea îmi amintea că părul meu e încă mâinile mamei care nu avea de gând să îi dea drumul decât atunci când își termina epopeea, punând punct fiecărei cozi cu un elastic foarte bine strâns.

Nu aveam gânduri de prințesită, să-mi pun părul nu știu cum, sau să fac nu știu ce. Nu. Părul era acolo pe cap, așa cum îl avea toată lumea și singurele mele probleme cu el erau că nu aveam timp să stau la împletit zilnic și că mă durea când mă trăgea mama de el. Deși sărăcuța era și eficientă și grijulie. Însă la ora aceea toleranța mea la durere se afla cam pe la zero, iar eu eram extrem de neastâmpărată.

Mama e un om foarte talentat și cu bun gust și îmi cosea niște minuni de rochițe, una mai frumoasă decât alta. Chinul lumii era însă pentru amândouă să stau la probă, că ori voiam să merg la baie, ori mă mânca pielea exact atunci când materialul era firav prins în ace pe mine și, nu doar că mă înțepam, dar mai primeam și câte o scuturătură, pentru a da câteva minute de pace mâinilor harnice ale mamei.

În ziua aceea m-am proțăpit în fața oglinzii și am început foarte atentă să mă studiez. Mi-am inventariat cu foarte multă seriozitate trăsăturile, încercând să ajung la mine cea de azi. Ardeam de curiozitate și trebuia să știu atunci, exact în acel moment, cum voi fi eu când voi fi mare. Nu îmi amintesc exact ce treabă avem cu mine mare, ori dacă intenția mea era să schimb ceva în caz că întâlnirea cu mine m-ar fi dezamăgit în vreun fel. Îmi amintesc doar că eram sigură că pot, că era doar o chestie de timp și de gândit. Saltul în viitor, unde nu aveam nici o intenție să rămân de tot, era ceva perfect realizabil, cu puțin efort din partea mea. Eram ok să fiu deocamdată mică, pentru o listă de motive la care nu aș fi renunțat, însă, așa, cinci minute, aveam să trec iute pe la mine mare, pentru că îmi amintisem că într-o zi voi fi mare. Apoi aveam să revin la ale mele.

Și am avut dreptate. Am făcut pasul acela de-atunci, pentru că ziua când mi-am amintit de mine mâine a ajuns la mine nealterată. Poza fetiței în rochiță cu buline e clară și completă, mai fidelă decât orice selfie extrem de studiat pe care mi l-aș face acum. Pulsează stins ora de după-amiază, în soare ce se scurge moale prin jaluzele. Aud lătratul jucăuș al lui Grivei în curte și vocea mamei undeva în bucătărie. Camera miroase a vară și a noi și a acasă. Văd în oglindă porii materialului roșu cu buline albe, genunchiul drept zdrelit și ochii. Privirea mea curată, curioasă și căprui.

Toate au ajuns la mine conservate perfect, pentru că m-am concentrat tare tare să țin minte acel moment.
Și imaginea aceea s-a tatuat ieri într-un mâine ce e azi.

La mulți ani tuturor copiilor, indiferent de vârstă!

Text apărut în volumul de proză. Poate fi citit aici.

Ana – recenzie Oli Georgescu – Delicatese literare

safe_image

„Am venit în Canada cu limba română prin toate buzunarele și mi-am păstrat-o în suflet, ca pe o religie” (Em Sava)

Ana, protagonista romanului cu același nume, este un personaj cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, ori alte eroine cu rezonanță literară. Frumoasă și puternică, trăiește și iubește într-un secol bântuit de istorie și de mentalitățile strâmte ale satului ardelenesc din acele timpuri. Destinul ei stă sub semnul unui mare secret, purtat în suflet toată viața. Cartea este și o frescă a satului românesc cu obiceiurile și tradițiile sale, de aceea mulți cititori își vor regăsi amintirile copilăriei, iar cei foarte tineri vor descoperi o lume minunată: cea a originii lor. Cartea este pur românească.

ÎNTR-O LUME CARE COPIAZĂ, E EXOTIC SĂ FII ROMÂN!

Ana este una din cele mai frumoase cărți inspirate din viața satului românesc din veacul trecut pe care le-am citit, urmărind impresionantul spectacol al vieții dintre granițele unui sat transilvănean, locuit deopotrivă de români și de unguri, ce trăiau alături, dar nu împreună, fără a se amesteca unii cu alții. Aflăm despre tradiții, rânduieli și obiceiuri, despre sărbători, credințe și prejudecăți, rod al unei  migăloase munci de documentare a autoarei.

Scrisă într-un dulce grai românesc (am apreciat foarte binevenitul glosar de termeni de la sfârșitul cărții), povestea se țese rând cu rând, prinzând în hora ei povești de viață cu  bune și cu rele, cu suferință, dar și cu bucurie. Poate fi privită și ca o carte-document a acelor vremuri, surprinzând o ”felie” de istorie ce traversează cele două războaie, ajungând, generație după generație, până în prezent. Este povestea adevărată a străbunicii și bunicii autoarei.

Ana a fost bunica ei.

De-a lungul timpului, am citit nenumărate cărți, dar despre câteva din ele am spus că le-am trăit, și nu doar citit. Ei, bine, Ana face parte din această categorie. O adevărată bijuterie literară pe care am citit-o cu sufletul și pe care am simțit-o scrisă cu sufletul.

Am simțit, conectată la trăirile personajelor cărții, un tăvălug de sentimente: duioșie, nostalgie, dor, tristețe, neputință, dar și speranță și multă iubire. O lectură care mi-a transmis un prea-plin sufletesc greu de redat în cuvinte. Iar dintre rânduri am cules, presărate cu folos, perle de înțelepciune: “Pentru că, draga mea, viața e doar viață. Răul și binele au fost și vor fi mereu pe Pământ. Doar noi oamenii putem să luăm frumosul și să-l purtăm în inimă. Doar noi. Nu uita asta, fata mamii, nu uita!”

Pășim în poveste intrând în Sava, un sat din județul Cluj, pe care îl vedem la început prin ochii entuziaști ai fetiței de patru ani venită în vacanță la bunici (am realizat astfel de ce autoarea a ales pseudonimul Em Sava – un nume deloc întâmplător).

”Când ajungeam în dealul Savei, bucuria mi se aduna în gât și mă ridicam pe vârfuri, întotdeauna nerăbdătoare să văd ulițele satului, înșirate cuminți ca într-un fund de căldare cu marginile întinse și împădurite până spre casa bunicilor, din spatele căreia grădina țâșnea îndrăzneață până sus pe deal, la morminte, unde nucul mare și bătrân stătea de pază. Cele două biserici, ca doi ochi de veghe, păreau dinadins așezate fiecare la câte un capăt de sat. Cea românească, micuță și veche de multe sute de ani, era ocrotită de coroanele rotunde ale pomilor bătrâni ce o înconjurau, iar cea ungurească, albă, se înălța luminoasă, având în spate tufe mari de melin.”

Apoi firul poveștii se duce mult în trecut și o cunoaștem pe Maria și destinul ei mult încercat. S-a căsătorit din voia părinților, cu cel ales de ei, așa cum se cuvenea, chiar dacă ei acela ”nu-i mișcase inima”.

”Avea să se mărite, că asta era soarta femeii… Să-și ascundă coada sub năframă, să facă mâncare la bărbat, să asculte de soacră și să facă copii sănătoși.”

Femeie puternică, demnă, hotărâtă și neînfricată, Maria a iubit și a suferit. Și iubirea nu i s-a întors pe măsură. A născut și a crescut copii și a îngropat ființe dragi. A făcut sacrificii, a trudit și a dus poveri care ar fi frânt un spirit mai slab. Cartea de față e, totodată, un omagiu adus femeilor care au dus greul casei și al familiilor lor în vremuri de restriște, fără să plece capul.

Ana e rodul iubirii interzise a Mariei cu Sandor, singurul bărbat care i-a înfiorat inima. Dar Sandor era ungur…

”Cine îi plăcea ei nu putea spune la nimeni. Sandor îi plăcea. O făcea să râdă și simțea cum o furnică atunci când i se uita în ochi. Dar Sandor era ungur. I-ar tăia limba tatica dacă ar ști. Și-apoi, nici Sandor nu și-ar spurca neamul luându-și româncă.”

Am suferit, m-am întristat și m-am bucurat pe rând, citind povestea Mariei și povestea Anei, așa frumos spuse, cu gingășie și emoție. Ana e o femeie admirabilă, o ființă frumoasă și luminoasă, bună ca pâinea caldă. Ce mult au avut, fiecare din ele, de luptat cu obstacolele vieții!

Am urmărit personajele, interacțiunea și maturizarea acestora, curgerea vieții lor de zi cu zi, în paralel cu schimbările pe care le va suferi satul sub influența evenimentelor istorice, a războaielor, a ocupației străine, care își vor pune amprenta nemiloasă asupra tuturor. Țin să remarc excepționala galerie de personaje, foarte atent desenate, pe care le vom cunoaște pe parcurs. Oameni frumoși sau mai puțin frumoși, aspriți de viață, făcând față, așa cum au putut, cărților servite de soartă.

Ana este totodată un minunat roman de dragoste, o dragoste împărtășită și împlinită, despre care am citit cu lacrimi în ochi și zâmbetul pe buze.

”Dragostea lor nu a durat trei ani, așa cum spun astăzi specialiștii. Nu s-a topit și nici nu s-a schimbat în prietenie. N-au alungat-o nici nașterile Anei, nici ridurile ori firele de păr alb, nici colburile care s-au așezat la fel, în fiecare an pe ulițele Savei, purtând în miezul lor miros de struguri și de prune coapte.”

Nu vă dezvălui mai mult, ci vă invit să descoperiți singuri această superbă poveste profund românească. Începând de la titlu, subiect, decor, numele personajelor, limbaj și foarte inspirata copertă, totul este autentic și frumos.

O carte de păstrat în bibliotecă, de citit și recitit, pe care o recomand cu drag!

Recenzie – Oli Georgescu – Delicatese literare 

Ana e-Book a ajuns în Italia, Spania și Statele Unite

No photo description available.

Mulțumesc mult Roxana Creanga pentru prima impresie după citirea în format electronic a Anei mele! Chiar eram curioasă cum se receptează pe acest format.

„M-am obișnuit cu formatul electronic sunt câțiva ani de când îl folosesc. Nu pe telefon însă, ci de pe un dispozitiv bun, prefer chiar formatul asta exact pentru când citesc intr-o limbă diferită de limba mea maternă si am dicționare incluse și la îndemâna doar cu un clic. Oricât mi-ar plăcea să ma pierd in librării si să miros paginile cărților, n-aș avea loc în casă și nu mi se pare corect să țin cărțile în garaj. Singurul dezavantaj e că de multe ori, din cauza că nu am imaginea coperții – probabil mă ajuta memoria vizivă – am tendința să uit titlul cărților, îmi amintesc continutul dar nu întotdeauna titlul și/sau autorul. Când am cartea în mână “fotografiez” coperta.
Tare mi-a plăcut Ana ta, Em, tare! Am citit-o pe nerăsuflate, și m-am umplut de duioșie.
Admir cum ai reușit tu să completezi amintirile bunicii cu munca de documentare și cu sentiment să scoti un roman rotund. Mi-am adus aminte de imaginea pe care am văzut-o la tine când scriai romanul, cu multe bilețele colorate în jur, pagini cu texte scrise de mână așezate alături, mi-am și imaginat cum te-ai așternut tu la scris, și apoi le-ai îmbinat perfect ca într-un puzzle. Bănuiesc că bunica ți-a povestit totul în timp, frânturi, iar tu le-ai adunat, apoi ai cercetat și completat.
Cinașă scriitura ai tu, fătuță, ca o mângâiere, și tare s-ar mai nelcoși bunica ta cu tine!
Nu am avut dificultăți cu regionalismele. Pe câte unul, l-am intuit, pe altele le-am căutat, ele dau culoare si autenticitate.
Ritualurile de nuntă, strigăturile, detaliile prelucrarii cânepii, “făcutul” cuptorului, descântecele țigănești, jocul de duminică… ai fost tu acolo oare, Em? Nu? Asa pare… Și eu am fost cu Ana acolo, să știi și mi s-a strâns inima odata cu cea a Mariei, apoi a Anei.
Multumesc, a fost o încântare!”

Noutăți despre Ana

Este posibil ca imaginea să conţină: textEste posibil ca imaginea să conţină: text

„Ana” mea a ajuns e-Book pe Amazon. Deja am primit poză din Italia, cum s-a cuibărit ea în biblioteca Roxanei. Nu prea am eu încredere în formatul electronic, deși anumite cărți le-am citit așa, fiind unica posibilitate să ajungă la mine. Sunt de modă veche, prefer cartea de hârtie. Însă ieri, când s-a întâmplat, am fost tare bucuroasă, ca și cum ar fi altă etapă. Voi ce părere aveți?

Și poza Roxanei:

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Yogi Doggy cel viteaz

9

Am văzut de dimineață o scenă care m-a făcut și să râd și să filosofez. Yogi Doggy a început să latre. Cum în palmaresul lui este un obicei nou, de fiecare dată când se întâmplă, sărim să vedem ce anume îl stârnește. Mini-oaia stătea cu urechile ciulite pe ultima treaptă de sus a scării. Făcea gălăgie, dar nu mișca niciun fir din blăniță. Am tras concluzia că-i e frică. Prin fața lui trecea nesimțită o superbitate de mâță mare și neagră cu o pată albă pe frunte și niște ochi verzi halucinanți. Dumneai (cred că e a cuiva din vecini, că am mai zărit-o de vreo două ori) se mișca alene, maxim la trei metri de nasul căpriței noastre de Yogi Doggy. El, fiind stăpânul absolut al curții și fiind și câine de pandemie, (adică convins că pământul e locuit de maxim șapte oameni pe care el îi cunoaște) se teme de necunoscuți. Se ascunde după noi și, dacă e acceptat de eventualii rari vizitatori, îi prinde cu dinții în semn de afecțiune. Nu prea e deștept dumnealui.
De data asta lătra cât îl ținea gura (cel mai lung tril de până acum). Am ieșit la el. Mâța s-a speriat de noi și a luat-o la fugă, Yogi cel viteaz, simțind că au venit întăriri și văzând că pisica fuge, și-a activat aptitudinile de vânător și a luat-o și el pe urmele ei.
Happy End: a fost felicitat, mângâiat și răsplătit cu o porție zdravănă de boabe și un os. Doar e băiat curajos. Păzește curtea și dă piept cu dușmanul până numeri la 50.
Așa și omul. Poate fi gălăgios, chiar dacă e laș. Ori nesimțit, chiar dacă i se latră la ureche. Câinii latră, ursul trece, adaptată la noi: Yogi latră, mâța trece.

Mariana

Mama are o vecină. Când s-a mutat, a fost un fel de nemulțumire generală pentru că proprietatea aparținuse surorii bunicului patern și, când vărul meu a scos la vânzare casa, a fost tristețe copleșitoare că se ciuntește pământul stăpânit de strămoșii noștri dintotdeauna. Cu toate acestea vărul meu a vândut. După aceea a regretat, dar asta e altă poveste…  Cum nimic nu e întâmplător pe lumea asta, iar liberul arbitru este de fapt o jucărioară de plastic și nu zarul acela dat de destin, așa a fost și cu vecinii noștri. S-au mutat și au făcut un colțișor de rai cu bucata aceea de pământ. Iubesc grădinăritul și se vede. Iubesc oamenii. Și asta se vede.
Mariana și mama au devenit prietene și atât de puternică a devenit legătura între ai mei și vecini, încât la orice nevoie a unora sau a altora s-au sprijinit și colaborat. Cu multele probleme legate de tata au fost prezenți și nu vă spun cât de important a fost și pentru mine. Iar mama nu a fost niciodată singură. Suntem o familie mare și unită, dar factorul geografie și-a spus cuvântul și nimeni nu e atât de aproape de ei cum e Mariana și soțul ei care, practic, stau gard în gard. Mama zicea: uite cât de rău ne-a părut că a vândut Cosmin, dar, chiar rude fiind, nu ne-ar fi fost așa de aproape cum sunt vecinii. Multe și mărunte ar fi de spus despre acești oameni minunați și frumoși, trimiși de Dumnezeu să locuiască lângă noi, dar eu, pe lângă dulceața vorbei și a faptului că la orice oră din zi și din noapte zic prezent, vreau să vorbesc despre altă dulceață. Mariana face niște prăjituri fabuloase și între casa noastră și a lor circulă patiseria, mai ceva ca mașinile pe o arteră de autostradă la oră de vârf.
Bine, eu care am un sweet tooth nu mă bucur, pentru că de fiecare dată mă îngraș în Românica. Că aluaturi fel de fel și mișcare nu prea…
Dar cum să spui „nu” unei ispite ca cea din fotografie?
În fine, ieri dimineață a venit cu minunăția asta pe care nu pot să o țin doar pentru mine. Nu știu cum se numește, așa că am să-i spun prăjitură Mariana. 

Blat 1: 5 ouă, 5 linguri ulei, 5 linguri zahăr, 10 linguri făină, 1 linguriță de bicarbonat stins în oțet
Blat 2: 7 albușuri, 200 gr zahăr pudră, 100 gr mac, 100 gr nucă de cocos, 3 linguri făină
Crema se face la bain-marie: 7 gălbenușuri, 200 gr zahăr, 5 linguri lapte, 
Rece se amestecă cu un unt spumă, amestecat în prealabil cu 100 gr zahăr pudră
Blatul 1 se taie în două bucăți
Asamblare: blat 1 + cremă + blat 2 + cremă + blat 1

Vă mărturisesc că am scris rețeta aici ca să nu o uit. Cine știe? Poate pun și de o carte de bucate virtuală. 🙂

94262096_816874548819955_5074971882810245120_n

Mama are o vecină. Când s-a mutat, a fost un fel de nemulțumire generală pentru că proprietatea aparținuse surorii bunicului patern și, când vărul meu a scos la vânzare casa, a fost tristețe copleșitoare că se ciuntește pământul stăpânit de strămoșii noștri dintotdeauna. Eh, poveste fără veste cu istoria și tradiția la noi. Cu toate acestea vărul meu a vândut. După aceea a regretat, dar asta e altă poveste…  Cum nimic nu e întâmplător pe lumea asta, iar liberul arbitru este de fapt o jucărioară de plastic și nu zarul acela dat de destin, așa a fost și cu vecinii noștri. S-au mutat și au făcut un colțișor de rai cu bucata aceea de pământ. Iubesc grădinăritul și se vede. Iubesc oamenii. Și asta se vede. Și parcă au stat acolo dintotdeauna, atât de bine s-au înșurubat ei în casa lor frumoasă.
Iar Mariana și mama au devenit prietene și atât de puternică a devenit legătura între ai mei și vecini, încât la orice nevoie a unora sau a altora s-au sprijinit și colaborat. Cu multele probleme legate de tata au fost prezenți și nu vă spun cât de important a fost și pentru mine, chiar sau mai ales când eram în Canada, știind că mama nu e niciodată singură. Au fost alături de părinții mei la orice oră din zi sau noapte și sunt acum alături de mama de când tata a plecat. Suntem o familie mare și unită, dar factorul geografie își spune cuvântul și nimeni nu e atât de aproape de ei cum sunt Mariana și soțul ei care, practic, stau gard în gard.
Avea tata o vorbă, că mare lucru e să ai vecini buni, că ei îți sunt de multe ori mai apropiați decât neamurile. Și așa este.
Mama zice adesea: uite cât de rău ne-a părut că a vândut Cosmin casa, dar, chiar rude fiind, nu ne-ar fi fost așa de ajutor cum sunt vecinii. Multe și mărunte ar fi de spus despre acești oameni minunați și frumoși, trimiși de Dumnezeu să locuiască lângă noi, dar eu, pe lângă dulceața vorbei și a faptului că la orice oră din zi și din noapte zic prezent, vreau să vorbesc despre altă dulceață. Mariana noastră face niște prăjituri fabuloase și, cum nici mama nu se lasă mai prejos, între casa noastră și a lor circulă patiseria, mai ceva ca mașinile pe  Highway 401 când e rush hour.  Și vecina asta a noastră plină de calități nu are somn, așa că începe să robotească încă din creierii nopții, așa că dimineața, la prima oră, la cafea, se întâmplă de multe ori miracole dulci cu gust de vanilie, lămâie sau scorțișoară, proaspăt scoase din cuptor.
Eu? Nu mă bucur, pentru că, având ceea ce se numește sweet tooth sunt o clară victimă colaterală a luptei dintre cele două gospodine desăvârșite. În nebunia lor gastronomică, ele uită scârba aceea mică ce intră în dulapuri și strâmtează hainele: sfânta calorie.
Zilele astea au fost prilej de curățenie. În casă și-n suflet. Ne-am șters de praf valorile și ne-am îmbrățișat, poate, mai strâns credința. Omul bun e sărbătoare, de aceea am vrut să vă povestesc despre Mariana, vecina mamei. În Toronto o avem pe Fernanda, mama noastră portugheză. Poate aveți și voi vecini minunați care suplinesc de multe ori familiile din România.