Aprilie, sâmbătă de primăvară

20170417_175531

M-am trezit de dimineață pe partea stângă. Am uitat să închid jaluzelele, iar soarele, ca o pisică obraznică m-a tropăit și-a intrat pe sub pleoape la ora opt. Cum azi-noapte pe la două mă perpeleam ca o clătită în tigaie, nu-mi era deloc în plan să mă trezesc așa devreme. Mi-am verificat telefonul. Alt motiv de: Mrrr! Am închis ochii, hotărâtă să mai adorm, însă brusc mi-a crescut o cafea pe noptieră. Fierbinte și aromată…. hmmm. După o scurtă negociere cu mine însămi, am decis să nu o las să se răcească, așa că un pic de laptop, un pic de net, un pic de ce mai e prin lume…

Apoi, tot cu cafeaua am ieșit în grădină. Un soare catifea mângâia timid, cu dragoste de părinte, pomii înfloriți. Era un peisaj… japonez. Na! Asta mi-a sugerat delicatețea și fragilitatea petalelor abundent înșirate pe fiecare crenguță, culorile pastelate, cerul fără nori și briza ușoară. Iarba era prea mare, deja trebuia tunsă. Leușteanul și mărarul, în tufe generoase, se ițeau mândre, stăpânind deocamdată teritoriul destinat ierburilor aromatice. Aici grădina se plantează abia din mai, așa că cele apărute peste noapte sunt generoasele și nepretențioasele, care fără mofturi se trezesc în grădina mea an de an. După zece minute mi-am încărcat complet bateriile, uitând că mă trezisem pe invers.  Și, cu toate că doar vreo două zile nu călcasem în grădina din spate, se petrecuse în lipsa mea o adevărată invazie vegetală: mulțime de muguri împrăștiați peste tot, o producție serioasă de lalele, abia îmbobocite, liliac pregătit de scandal, prunul, cireșul, mărul și gutuiul cu frunzulițe noi, lucioase, gata de expoziție florală.

O să pun fotografii și știu, o să mi se spună că sunt ca găina babei care se laudă cu o mărgică, pentru că în inventarul meu la ora actuală e o singură floare. Un toporaș. Promit că revin în câteva zile cu nebunia. Asta dacă nu vine iarna. 20170422_120438

Dar grădina e în dispoziție de sărbătoare, pe cuvânt. Hostasul e cu țepișorii verzi în sus, hotărât să cucerească teritoriul, iar florile acelea,  pe care mama le numește ca pe mine pentru că acasă înfloresc de ziua mea, au apărut și aici primele. Complotează, cred, să mă surprindă, că nu mai e mult până atunci.20170422_120040

M-am apucat de grădinărit, și, în timp ce extrăgeam niște fire de iarbă rătăcite în rondoul de flori din fața casei m-am trezit cu niște musafiri simpatici: o fetiță, un băiețel și o bunică. Dintr-un motiv necunoscut atrag copiii și animalele. Îmi și plac. Deși sunt jenant de fricoasă în ceea ce privește necuvântătoarele și recunosc, aș fi în stare să mă tem și de o veveriță dacă ar veni hotărâtă la mine.20170422_120302

Cum ziceam, au venit la mine și au început să-mi vorbească râzând într-o păsăreasco-engleză. Băiețelul, ceva mai mare, încerca să-mi câștige simpatia în pofida soră-sii care era păpușă haioasă, îmbrăcată tradițional. Mi-a râs știrb și arătându-mi-o cu degetul: sistăăăăăăă. Și am înțeles din vocea serioasă că el, marele bărbat are cinci ani, că se trag din Pakistan și unicul motiv pentru care trăiesc în Canada e pentru că aici poți să faci oameni de zăpadă. Aveau cu ei o bunică. Simpatică și ea, știrbă și ea, deși părea să aibă mai mult de cinci ani și care nu vorbea boabă de engleză. A bolborosit ceva cu un zâmbet cald ca o pâine de casă și m-a atins cu blândețe pe umăr, apoi pe frunte. Nu îmi place să fiu atinsă de străini, însă mângâierea ei a fost ca o binecuvântare.  Avea o față de om bun și un cercel foarte frumos în nas. I-am spus și cu vorbe, dar mai ales cu gesturi că-mi place cercelul ei. A râs gâdilată de compliment, cu cochetărie de fată mare. Și mi-am amintit cum în vară ieșisem în fața casei. Era una din acele zile cu soare nebun. Ea stătea liniștită pe un scaun, peste drum de mine. M-a atenționat prin gesturi să intru imediat. Și-mi arăta agitată soarele și pielea și îmi făcea semn să plec din arșiță.  Probabil se gândea că pielea mea albă nu e la fel de îndurătoare cu focul soarelui, pentru că ea nu avea nici o intenție să se adăpostească la umbră…

M-am jucat un pic cu copiii. Le-am făcut poze cu telefonul și am râs. Bunica a râs. Soarele a râs și el. Grădina a râs și ea. Doar păpădiile smulse din gazon și firele de iarbă crescute aiurea stăteau într-un sac de hârtie, bosumflate.

Ce frumoși sunt oamenii!

20170422_120045

 

Pași (2)

images

Tresar când oglinda retrovizoare se umple cu o grilă cromată, care strălucește vag în soarele de seară. Zâmbesc amuzată și-mi imaginez că e același camion care parcase în fața barului. Dar n-am de unde să știu. Până la urmă toate camioanele albe sunt la fel. Nu i-am reținut numărul. Încerc să-mi alung gândul, însă dintr-un motiv care-mi scapă, necunoscutul întâlnit în barul de nicăieri se încăpățânează să-mi rămână în minte. Realizez că-mi face plăcere existența lui pe aceeași planetă cu mine. Și iar zâmbesc. Apoi mă surprind că-mi doresc cu ardoare să fie el. Dar rațiunea intervine: Ce prostie! Cum ar putea fi el? De ce ar fi el?  Și chiar dacă ar fi…?

Șoseaua se întinde cuminte de la botul mașinii mele spre infinit. Plus infinit… minus infinit… Oare unde duce? Până la capăt. Glumesc amar cu mine însămi și rămân pe prima bandă. Nu mă grăbesc să ajung nicăieri. În plus nu vreau să atrag atenția asupra mea vreunui polițist zelos, mai ales după ce trecusem prin barul uitat de lume, pentru un șah imaginar cu un necunoscut și un pahar de vin. Trebuie să recunosc, câștigase runda. Băusem vinul, în ciuda faptului că nu accept nimic de la străinii întâlniți întâmplător. E drept că nici să conduc de nebună fără țintă nu-mi stă în obicei și nici să beau la volan.

Camionul se încăpățânează să rămână în spatele meu. Foarte aproape. Acum știu că e el. Nu aș putea să spun de unde această convingere, însă nu mai am nici o îndoială.  Mă întreb de ce se apropie atât de mult.  Ce vrea? Mulți dintre șoferii de camioane au siguranța tonelor pe care le poartă cu nonșalanță.  Profită de gabaritul mare și acționează în trafic după un fel de lege a junglei, cu atu-ul celui mai puternic.

Încerc să văd în oglinda retrovizoare chipul șoferului, dar cabina e mult prea înaltă. Am un sentiment ciudat simțindu-l atât de aproape. Vrea să mă intimideze? Ha! Cine se crede? Nu mă las. Se joacă. Intru și eu în joc. Încetinesc. Îl oblig și pe el să facă la fel. Nu mi-e frică. Îmi simt mașina. E seară, iar el vine în urmă, ca un câine de pază uriaș, cu botul metalizat lucind în lumina apusului de soare. Hyundai-ul meu e o scamă în comparație cu mașina de mare tonaj, însă mă urmează cuminte, ca și cum o lesă invizibilă, foarte scurtă l-ar ține la aceeași  distanță egală de mine. Orice mișcare de frână sau accelerație provoacă aceleași manevre din partea lui. Nimeni nu s-ar putea intercala între noi. Stăpânește bine motorul. Îl face să toarcă, să-l asculte, ca pe un uriaș îmblânzit. Haide, vino cu mine, îi spun. Mă ascultă și mă urmează docil. Glisăm așa, în tandem, mulți kilometri, sincronizându-ne perfect, într-un dans ciudat pe șosea. Îl privesc din când în când: Așa! Protejează-mă!

La un moment dat, nu știu ce se întâmplă. Brusc, coloana din față încetinește. Tot mai multe mașini mari și mici se înghesuie pe banda întâi. Uff! Un blocaj îmi trebuia!  O fi fost vreun accident? Nu văd nimic în oglinda retrovizoare. Nu are logică ce se întâmplă. Traficul pe banda întâi devine tot mai sufocat. Așa nu se mai poate! Hai prietene, trebuie să acționăm. Vino cu mine! Îi clipesc de câteva ori cu avariile și semnalizez. Oare te prinzi? Mă trag cât mai spre stânga, însă nu văd nimic, nici un obstacol. Marele alb e atât de aproape, încât m-ar atinge dacă aș pișca un pic frâna. Hai să fugim de-aici! îi spun și repet semnalizarea. Mă îndrept spre banda doi. Vreau să ies, să depășesc aglomerația asta fără sens. Vede intenția mea și-mi acoperă spatele, ca un scut. Aprinde faza lungă și claxonează prelung. Tresar speriată. Claxonul lui puternic pare goarna unul vapor. Ce vrei să-mi spui??? Dar nu se întâmplă nimic. Nu mai am răbdare. Trebuie să acționez rapid, dacă vreau să ies de pe banda aproape paralizată.  Eh! E vremea să renunț la serviciile tale de bodyguard, băiete!  Însă, ca și cum ar ști ce gândesc, înainte să fac vreo manevră, îmi anticipează mișcarea și iese cu botul în față, aproape paralel cu mine, blocându-mă și obligându-mă să păstrez banda. What a heck…? Dar n-apuc să-mi duc gândul la capăt, pentru că în secunda următoare pe lângă noi trece ca vântul un Corvette roșu, urmat în viteză maximă de câteva mașini de poliție cu girofarul pornit și o gălăgie infernală. Câteva secunde iadul pare răsturnat pe pământ. Apoi nebunia se pierde în zare și autostrada se liniștește, redevine fluidă. Cele trei benzi intră în normalitate, iar noi rulăm ca înainte, el la distanță egală, în spatele meu. Acum înțeleg. Mă împiedicase să schimb banda ca să mă protejeze. Privesc recunoscătoare în oglinda retrovizoare: mulțumesc!!! Răsuflu ușurată și mă simt obosită brusc, înțelegând pericolul pe care tocmai l-am depășit.  Nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla dacă aș fi ieșit în calea bolidului urmărit de poliție.

Îmi doresc dintr-o dată să simt pământul sub picioare și să stau mai aproape de salvatorul meu. Văd un indicator. La câțiva kilometri în față e o ieșire de pe autostradă. Hai, vino să te cunosc, eroul meu! îi transmit, clipind prietenos cu avariile. Îmi răspunde și el cu un flash scurt. Oare a înțeles? Pun din nou avariile și semnalizez dreapta. Haide, vino!  Farurile se aprind și se sting:  Mulțumesc de invitație, însă el nu semnalizează intenția de-a o lua la dreapta, cum ar fi de așteptat. Nu a înțeles? Ori… e un refuz? Repet jocul luminilor. Insist: Haide, vino! Și semnalizez dreapta să înțeleagă clar intenția mea. Din nou avariile. Și iar dreapta. Însă clipește din nou: Nu, mulțumesc! fără să semnalizeze. Micșorez viteza cu ochii în oglindă, sperând până în ultima secundă că se va înscrie și el pentru ieșire. Inima îmi bate cu putere. E în spatele meu foarte aproape. Însă semnalizarea lui rămâne mută. Înțeleg cu tristețe. Jocul s-a terminat. Eroul meu își va continua drumul fără mine. Misiunea lui, în ceea ce mă privește, este îndeplinită. Mă salvase de pericol. Acum zbura în căutarea altor aventuri, altor jocuri ale destinului, altor necunoscute din baruri ciudate, presărate pe șosele ce duc la infinit. Plus infinit… minus infinit…

Apusul se așterne plictisit, trezind încet la viață lumina artificială a farurilor. Înregistrez fără interes culorile, stăpânindu-mi cu greu lacrimile care vor să curgă fără nici un sens, dintr-un motiv doar de ele știute.
Îmi lipesc mâna pe geam, într-o timidă mângâiere pentru eroul meu și ies cuminte de pe autostradă, fără să știu dac-a văzut gestul meu de rămas bun.

Pași (1)

Drumuri

20170412_194506

Din ciclul: Dor de ducă cu un pic de Windsor și Detroit. Culori și personaje de-a valma. Zi și noapte. Un pescar (amator cred) cu față de personaj. Un om poveste pe care l-a surprins atât de tare dorința mea de a-l fotografia, încât derutat, a acceptat. Apus în apă. O rață care trece clandestin din Canada în State. Și peste toate primăvara șoptind că e Săptămâna Mare, că sufletele se apleacă-n rugăciune și se pregătesc pentru marea sărbătoare creștinească.
Mulțumire pentru clipă. Pentru zâmbet. Pentru oamenii frumoși din viața mea. Cei cunoscuți, dar și cei pe care-i știu pe de rost, deși nu-i voi vedea vreodată.
Ieri soare, azi ploaie. Deasupra tuturor, umbrelă de binecuvântări e primăvara asta capricioasă.

234567111213

Pași

 

images (10)

Singură într-un bar în nicăieri. Sătulă. Seacă. Pustie.
***
M-am urcat la volan și am plecat fără să mă uit în urmă. Condusul mă liniștește. Vibrația muzicii, șoseaua întinsă, liniile clare și precise îmi dau senzația unei iluzorii libertăți. Gândurile se așază aliniate soldățește cu fiecare kilometru lăsat în urmă. Calc accelerația. Mă unduiesc la volan și fredonez, chiar dacă nu am voce. De multe ori plâng și țip. Aici mă liniștesc. Aici mă regenerez. Mașina e prelungirea mea. O înțeleg, mă ascultă.
Nu știu câți kilometri am mers, când acul rezervorului a început să se încline către zero.

Văd o benzinărie la marginea drumului. Opresc să pun benzină. Realizez că-mi trebuie ceva. Mi-e foame, ori sete… Intru în barul din vecinătate. Mă văd în ușa glisantă. Oops! Ținuta mea atrage atenția. Am o rochie neagră dintr-o mătase ușor satinată, care se termină într-un cloș, gen sirenă. Pantofi cu tocuri foarte înalte, mănuși lungi, asortate cu rochia și un colier de catifea cu un diamant mic. Port o pălărie cu boruri largi, care mă ascunde parțial de eventualii ochi curioși. Deși… cu cine aș putea să mă întâlnesc aici?
Sunt norocoasă. Nu e nici un mușteriu, iar barul e rezonabil ca aspect. Ușor întunecos, cu lambriuri impregnate cu iz de vin și whisky. Pe fiecare masă e câte o lampă cu abajur, iar în surdină se aude B.B. King – The thrill is gone, la tonomat. Barmanul, un tip de vreo 60 de ani, un fost rocker probabil, cu un cercel în ureche și o coadă soioasă, încărunțită, mă măsoară cu privirea. Este evident șocat de apariția mea insolită, pentru că uită să fie politicos. Cască ochii fără să întrebe nimic. Mă așez la bar și cer un pahar de vin roșu. Îmi pune în față meniul. Nu-mi pasă. Îi spun să aleagă el. Îl văd cum toarnă într-un pahar de cristal Shiraz. Whatever… Îl pune cu grijă în fața mea pe tejgheaua lucioasă, cu urme vagi de pahare. Atmosfera, ușor cețoasă, e accentuată de lampa de plafon, care luminează galben și obosit lemnul și barmanul și mesele și farfuriile cu fistic și arahide, așezate ici colo. Îmi iau paharul și încep să sorb absentă… arta sunetului mă domină. Nu mai există nimeni decât eu, regele bluesului și vinul, care e ceea ce-mi trebuie pe moment. Închid ochii și mă mișc ușor. Mă relaxez. Sorb din vin. Mi-e sete și îmi place.
În bar intră un tip atletic, obișnuit al locului, cu siguranță. Îi văd cu coada ochiului cămașa șifonată, blugii uzați, culorile șterse. Îmi plăcea singurătatea asta din colț de nicăieri. Prezența lui mă indispune și-mi devine brusc antipatic. N-am chef să împart muzica, barul, singurătatea mea cu el.
Cere o bere și se așază aproape de mine. Îmi face prietenos semn cu berea. Ce au bărbații ăștia? Probabil că-și imaginează că sunt o centuristă de lux.
Fac o ușoară grimasă, care ar putea fi interpretată drept zâmbet și întorc capul. Mă concentrez la vin și muzică. Însă observ cum schimbă priviri și gesturi cu barmanul. Solidaritatea masculină…
Îi simt din când în când privirea și înțeleg din câteva vorbe, schimbate monosilabic cu barmanul, că e șofer. Văd prin geam  camionul lui parcat lângă maşina mea, iar grila mare, cromată,  străluceşte vag în soarele de seară. Barmanul lustruiește dozatoarele din spatele tejghelei.
Aproape am terminat vinul, când îmi aduce un alt pahar. Ridic privirea mirată. Barmanul rânjește, ridică din umeri și-mi face semn din ochi către bărbatul care bea bere. Din partea lui. Azi n-am chef să fiu prietenoasă. Nu-l primesc. Îl împing către el cu degetul și-mi întorc fața în direcția cealaltă. Însă mă surprinde. Nu acceptă refuzul meu și-mi împinge paharul înapoi. I-l împing la loc. Ripostează. Ne jucăm așa, un du-te vino cu paharul. Îl iau în mână cu intenția să i-l arunc în față, dar renunț în ultimul moment. Ceva din privirea lui mă oprește. Are ochii căprui, greu de citit. Iau o sorbitură, fără să mulțumesc. Bem amândoi în tăcere. Ciudat, dar îmi place liniștea. B.B. King și alcoolul mă relaxează. Respir ușurată. Zâmbesc ușor. Plătesc și plec. Îmi iau mașina și mușc nervos din șosea. Dau drumul la radio. Din boxe, Amy MacDonald începe să cânte:

And the boys chase the girls with the curls in their hair
And the shy tormented youth sit way over there
And the songs get louder each one better than before…

Ascult cu un zâmbet vag pe buze, apoi tresar când oglinda retrovizoare se umple cu o grilă cromată, care strălucește vag în soarele de seară…

 

Îmi bag picioarele!

Tags

, , , , , , , ,

Andre-Kohn-01[1]

Iubești o femeie. O așezi în centrul universului tău, îți construiești viața în jurul ei. O adori. E iubita ta, prietena ta, amanta ta, omul tău de încredere, e… rațiunea ta de-a fi. O iubești mai mult decât pe tine însuți, decât pe părinții tăi… Ți-e dragă și-o vrei fericită. Fericirea ei e fericirea ta: „Happy wife, happy life”.

Dorințele ei devin dorințele tale. Nu-ți place viața la casă, dar îți construiești o casă pentru că ea vrea. O mobilezi și colorezi după gusturile și ideile ei, deși tu ai vrea mai cuminte, mai… așezat. Dar îi accepți nebunia. I-o susții. Digeri uneori mai greu spiritul ei mai hoinar, dar observi în timp că intuiția ei funcționează, deși contrazice de multe ori logica și lucrurile ies bine când o asculți. O iubești în pat, o iubești în bucătărie, o iubești în societate. Iubești tot ce atinge. E minunea ta.
Mai vezi în stânga și în dreapta feminine ochioase, te-ar trage ața, ar vrea și ele, dar… ea e femeia ta. Știi. Simți. Râzi cu ea, te iubești cu ea și ești fericit că e a ta. Doar a ta.

La un moment dat vrea să moară, o boală stupidă vrea să ți-o ia. Te iei la luptă cu tot ce vrea s-o răpună, chiar și cu ea când nu mai poate. Dărâmi sistemul. Te pui în mijlocul furtunii și obligi chirurgul să ia în secunda aceea răul din ea. Răstorni munții. Te rogi cu lacrimi de sânge, deși n-ai mai făcut-o până atunci. Și scapă ca prin minune.
O iubești și mai mult. E a ta. Încă o dată și încă o dată a ta.
Are momente de visare din când în când, dar ea e mai artistă și mai zboară. Iar anii trec. Tu o iubești ca la început pe femeia ta, rațiunea ta de-a fi. Așa, dificilă de multe ori, mofturoasă mai tot timpul. Și nimeni în lumea asta nu te enervează ca ea. Nimeni nu te aprinde ca ea. Nimeni nu te liniștește ca ea. Nimeni nu te atinge ca ea.
***
Într-o zi o vezi cu ochii plânși. Nu-ți spune ce are, dă un motiv aiurea. Și zilele trec, iar ochii ei rămân cerniți. Te îngrijorezi. Te gândești c-o fi boala din nou… că ascunde de tine… Dar o simți strecurându-se din pat, când crede că tu dormi. O vezi închizând brusc computerul când tu intri.
Faceți dragoste nebună, dar când îi atingi fața i-e udă de lacrimi.
Și dintr-o dată știi. Știi. E cineva în viața ei. Altcineva.
Suferă. Suferi. Subit vrea să plece, să se detașeze puțin, zice ea. Nu vrei să o pierzi. Ai luptat cu boala, cu timpul, cu părinții ei la început. Cum poți lupta cu sufletul ei? O lași să plece, sperând că e un nor negru trecător, că nu e nimic serios. Doare ca naiba.
***
Când vine, îți mărturisește că s-a îndrăgostit de alt bărbat. Că a luptat din răsputeri să se rupă, dar nu poate. Că tot ce i-a mai rămas e să fie sinceră cu tine și să-ți spună. Ce faci?
Îți bagi picioarele în mama ei de viață!

Liniște sau dragoste (XI)

4_2ff2ba0051687eef5ca0459cf942940c_s
Titlul zilei ar fi:
Româncă celebrând mărțișorul românesc la restaurant italian pe pământ canadian.
Zăpada, un detaliu. Temperatura de minus zece grade, alt detaliu. Nesemnificativ. Eu știu că e-nceput de primăvară. Nu las niște amănunte să contrazică realitatea calendarului meu. Nu-mi pasă nici ce spune lumea-n târg, nici cât de alb e târgul.
Ne-am întâlnit cu niște prieteni la Famoso în Yorkdale.
În jurul meu lume de toate culorile, privind cu uimire cele trei mărțișoare care se odihnesc mândre pe pieptul meu.
Ei întreabă, iar eu spun iar și iar povestea lui 1 Martie. Firul alb și firul roșu îi conving și pe ei că a venit primăvara (cel puțin undeva în lume 🙂 ). Mâncăm cea mai bună pizza toronteză (era să zic din lume, dar cea mai bună a fost, nu în Italia cum ar fi fost de așteptat, ci în Las Vegas), apoi desertul specific restaurantului, pizza cu Nutella.
Și uite-așa de Mărțișor am amestecat culorile și limbile și neamurile.
A câștigat Primăvara.

Ella
„În ultimele zile am fost ocupată cu organizarea apartamentului. Ți-am pus câteva poze. E un apartament mic, cu un singur dormitor și un living luminos. După serviciu, azi, am ieșit cu Kelly la shopping. Cred că ți-o amintești. E tonică, veselă, pusă pe glume și un pic cam prea directă și slobodă la gură. Soțul ei are o mulțime de probleme, printre care și o destul de accentuată antropofobie, de aceea nu prea ies împreună. L-am întâlnit doar de două ori, cu toate că mi-e bună prietenă. Am povestit și cu ea despre starea mea ciudată și detașarea completă de viața mea de până acum. Știi cum mă simt? Parcă sunt anesteziată, iar Ella, cea de săptămâna trecută e dintr-o altă poveste. Nu am vorbit cu Doru zilele acestea. Credeam că nu pot și nu știu trăi fără el. Sunt uimită să descopăr că nu sunt atât de fragilă și dependentă de protecția lui, cum credeam.
Eram într-o colivie de aur și nu vedeam gratiile?
Aseară m-a sunat Payam. Fără nici un pretext, pur și simplu cum suni un vechi prieten. Am vorbit cu plăcere și din nou am pierdut noțiunea timpului. E un foarte bun ascultător. Tu mă știi, par extrovertită, dar foarte greu mă destăinui. Cu toate aceste, cu Payam mi-am deschis sufletul și i-am vorbit despre părinții mei. Am simțit că îmi acceptă ritmul lent, pașii timizi cu pauze și poticniri dese. Nu mi-a pus întrebări, nu mi-a dat sfaturi, dar a fost acolo cu adevărat și cuvintele lui mi-au picat bine. Îmi place Payam, nu neg atracția fizică puternică, dar e ceva mai mult decât atât. Poate sentimentul că îl știu? Inflexiunea caldă a vocii am mai auzit-o cu siguranță undeva, iar emoțiile de liniște-neliniște pe care le simt în prezența lui, deși necunoscute până acum, am senzația că le-am mai trăit cândva.
La sfârșit a lansat și un fel de invitație, neclară, fără dată precisă, poate mai mult din politețe. Să ieșim la un moment dat la o cafea. Poate…
Sunt obosită-frântă, draga mea. Mă duc la culcare. Vorbim.
XOXO
Ella”

Rățușca cea urâtă

20170402_194028

E Canada. Fugind mereu din urmă, întârziată, încercând să recupereze cele șapte ore… Din cauza ei spun La mulți ani! în 31 decembrie la ora cinci după-masa. Simt că se schimbă anul? Cum să simt?
Mă apucă apoi pe la doișpce trecute fix, când ciocnesc și eu ca tot omul paharul de șampanie, să sun în România. În cea mai fericită situație vorbesc cu cetățeanul turmentat: „Alooooooo? Cineeeee? Hai că vorbim mâine că hâc, am băut un pic și nu…” Păi e șapte dimineața, lumea doarme, leșinată după petrecere. Deja a uitat că s-a schimbat anul… Eh?
***
Apoi primăvara. Cine? Unde? Și mai ales când?

Mitraliază pe net ninsori de petale, flori de măr și liliac, ghiocei și brândușe, la, la, la și la, la, la. Și aici mitraliază. Dar ninsori de… ninsoare. Adică zăpadă, frate. Adevărată. În 30 martie a nins frumos, gospodărește.
În România culoare. Aici… dă cu minus. Bețe în pielea goală și scaieți țepoși și aroganți, griuri și bejuri. O rață (de fapt rățoi) curajoasă, țigancă obraznică, total  nepăsătoare că Humber e cam dubios la culoare.

Iar când în sfârșit înflorește și aici și aș vrea să mă entuziasmez și eu,  să poezie, să cer albastru, să fluturași… Gata. A trecut. S-a terminat. Lumea s-a plictisit de floricele pe câmpii, ciripit și alte alea primăvărești.
E ca și cum aș râde la cinci minute după ce s-a terminat bancul.
Azi am mers cinci kilometri. Rezultat: doi boboci de floare nehotărâți și un smoc de iarbă.
Dar, până la urmă, de ce să vină primăvara? Nu e bine la gura șemineului cu laptopul în brațe?

20170402_192521

Ploi cu ploi și cu ploi și cu nervi și cu ploi

27eecc8de88c810588444ccc9cba8a7e[1]

31 martie, Toronto
Și ce dacă e frig? Și ce dacă a nins un pic (ieri)? Am strâns căldura și m-am încolăcit mai bine. Și cafea fierbinte, și english muffin cu unt de arahide și dulceață de zmeură…. E un bine delicios. Frigul mușcă în gol.
Ce dacă mi-am lăsat mașina afară, (mi-a fost lene să o bag în garaj, cine se gândea că mai ninge?)
Și ce dacă acum plouă? Îmi place ploaia. Îmi dă o liniște și un chef de muncă…
***
Azi stă sub semnul lui Nichita. Poetul necuvintelor…
***
Asta am scris într-un răgaz de dimineață. Atunci ploua. Acum îmi plouă. Cu tunete și fulgere și înșirat pisici pe băț.  Și iar înșirat pisici pe băț. Am niște nervi cât casa. Casa Poporului. Și ce te strânge de gât la modul violent? Neputința.
Cum poți să folosești ceva ce nu e al tău, iar apoi să-ți iei tălpășița, că nu te mai interesează? Vorbesc despre chiriașa noastră care a plecat. S-a evaporat. Nu răspunde la telefon, și-a dezactivat contul de fb. Nu poate fi contactată. Mai are mobilă în casă. Cheile de la uși, poștă, garaj etc. Sunt la ea. Nu mai vorbesc despre dezastre adiacente potrivite gustului ei, vopsit de pereți, găurit pereți, smulse rafturi din pereți, scos uși de la dulapuri și înlocuit cu perdele (?!?). Iar mâine vine, cip-cirip vesel și cu mobila proprie noul chiriaș. Și cu așteptări, logic. Pentru un nou început într-o casă impecabilă.
Oare dacă mă dau de trei ori peste cap ajută? (ca-n povești).
Culmea e că mă înțelegeam bine cu ea, dar se pare că în ultima vreme proverbiala mea cunoaștere a omului a dat cu stângu-n dreptu. Obișnuiam să mă pricep la oameni…
(Cele două link-uri din text sunt două părți ale unei întâmplări de pisici pe băț) .

Te uită la marte… dansează…

x55Tragem în piept tentativă de primăvără. Când e soare ne întindem ca niște pisici leneșe, satisfăcute…  Dar vântul distruge idila și mitraliază plumbuit pielea destinsă și recunoscătoare și în sfârșit…. caldă. Grădina doarme deocamdată. Noaptea coboară devreme, în ore lungi, delicioase. Plănuim zile de mâine și ne-ncălzim sufletul cu aroma ciocolatei fierbinți.  Focul trosnește în șemineu. Da. E o oarecare primăvară. Așa se spune la știri… Neclar. Prezentatorul se încurcă: vine joi, pe la trei, ba pe la cinci… Urmăresc cu atenție când răsare primul fulg de floare mai îndrăzneț. Să apuc să fac două-trei fotografii și-n primăvara asta.
Toronto, 29 martie.

 

Va trece…

Tags

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

sad

– Suferința vine în valuri. Învățăm să urâm când suntem folosiți. Când devenim unelte în construirea fericirii altei persoane, iar după utilizare suntem puși cu grijă deoparte. Ura noastră devine energie întunecată, care oprește din curgere liniștea și fericirea celui care ne-a folosit. Eliberăm o putere malefică care distruge întâi corpul și sufletul, ne pune celulele pe fugă și instalează boli ciudate cu nume sofisticate. E mai puternică decât noi. Ne pliem cu ușurință în autodistrugere și naștem monștri pe care îi trimitem cu, sau fără voia noastră, asupra celor care ne-au nefericit. Răul atrage rău și binele, bine. Eu azi am învățat să fiu unealtă. Din prințesă am devenit daltă. Și am început să urăsc. Suflecând lacrimi auzeam serenadele lui pentru o altă ea. Știam că e greiere. Dar, până la urmă, nu poți reproșa ursului că-i place mierea. Sunt o femeie pasională care… ciudat, nu a știut urî. Azi o fac cu pasiune și cu tremur de inimă neagră. Ieri vibram de iubire, azi flăcări de ură ard iadul lacrimilor mele. Sunt o durere.

– Va trece- îi spun-, sufletul se regenerează. Nu-ți risipi lacrimile… Bunica are o vorbă: Nu spăla fundul lui cu lacrimile tale. Nici măcar nu l-ai cunoscut. Putea să spună orice folosindu-se de inima ta curată și slăbiciunea de cuvânt. Știu… e nedrept. Dar, cu siguranță, la un punct vei înțelege de ce ai trăit această lecție și vei vedea întreg tabloul cu luciditate, nu doar detalii ascunse. Alungă deznădejdea și privește pe geam. E octombrie… un octombrie ce nu se va mai întoarce. Fii așa cum te știu, la poarta râsului și a dimineții. Unii oameni trec prin viața ta ca o părere și sădesc lacrimi pentru că s-au născut cu această menire. Nu uita că binele și răul se împletesc pe acest pământ. Și fie bine, fie rău, se întoarce mai repede sau mai târziu, ca un bumerang.

– Da. Tocmai… e octombrie… E singura lună în care nu pot construi cuburi cu dragostea domestică din jurul meu. E timpul din an când toate frunzele sunt negre… chiar și fără vânt de trădare. Să nu se întoarcă octombrie… să rămână coșmar uitat între filele nopții. Sunt o durere. Simt greutatea palpabilă a dorului și gustul dulceag al otrăvii minciunilor lui până-n ultima clipă. Și nu înțeleg…

– Ignoră. Nu poți pierde ceva ce nu ai avut niciodată. Te-a mințit și folosit. S-a instalat fără voie în ființa ta, iar când ai început să-l accepți, a plecat. Pentru că a fost ispitit de alți ochi, de altă poveste… Tu știi că nu a fost real. A fost interesant și deștept și bun doar pentru că a trăit în mintea și imaginația ta. Dacă l-ai fi cunoscut în real, ar fi fost doar tinichea și stridență. Ce nu te omoară te întărește. E o lecție de la viață pentru mai târziu.

– M-a învățat păcatul, și ura, și durerea. M-a învățat că sunt slabă, că pot ceda. Că aplec urechea la cuvinte dulci. M-a învățat să accept minciuna ca pe o realitate firească. L-am ajutat să mă mintă. M-a învățat să mă aplec, să mă ascund, să mă târăsc. Mi-a arătat că sunt mai puțin bună și mai puțin puternică decât mă știam. Poate m-a învățat să mă cunosc. Știi? Mă plăceam mai mult înainte.

– E doar un ceas din noapte. Un minut trecător. Mâine când răsare soarele vei vedea cu alți ochi. Scuipă ura. Ducă-se! Nu o lăsa musafiră în sufletul tău. Șterge-ți lacrima și zâmbește clipei. E atât de multă iubire în jurul tău. Iar ispita face parte din viață. Așa a fost mai bine. Și adânc în tine tu știi asta.

– Când plâng o fac cu lacrimi de sânge. M-am uitat cu atenție dimineață în oglindă și am văzut urme adânci pe față de la plânsul ultimelor zile. Interesant. Fața se adaptează. Sapă șanțuri pentru apa sărată și curgătoare care s-a mutat la mine în suflet. Ce față deșteaptă am. O ironizez. În loc să-mi trântească fiecare lacrimă de pământ, dar știi cum? De să nu mă văd… Ea, cuminte, îmi creează condiții pentru suferință.

– Lacrima nu rezolvă, dizolvă. Plânge-le pe cele otrăvite. Cinci minute, hai zece. Varsă amarul. Dar nu prea mult. Nu e timp de durere. Ridică-te!

Și zâmbetul cu greu miji pe fața ei ca un curcubeu pătat și greu de dus. O aripă de înger îi șterse lacrimile. Chiar dacă ochii erau înnourați, știam că va învinge. Știam că zâmbetul va birui suspinul, că ispita fusese aruncată pe lista de ghinioane și accidente ale vieții. Un înger ocrotește sufletele bune și le prinde cu aripa, uneori chiar în secunda dinaintea căderii.