Ziua aceea când…

Trezit de dimineață. Lumina! Un tumult de senzații psihedelic. Acasă. WordPress-ul îmi spune La mulți ani. Cinci ani de zbor, zice.
Zbor? Cică-i ziua mea. Zbor… Hmmm.
Stele și nori, podea și băltoace și oameni. Dar multe stele. Cinci ani de când.Scris de cinci stele. Oameni cu ele.
Între timp multe. O viață. Metamorfoze. Aripi. Când de fluture, când de vultur.
Scrisul mă scrie. Mă înalț în litere. Mă hrănesc cu ele.
Scriu. Lucrez. Corectez. Editez. Redactez. Timp nu-i.
Sunt acasă cu mine. Mă caut. Leitmotivul respirației mele: acasă, literă și mere.
Mulțumesc, Doamne! Tu mi-ai dat litera.

Asta scriam anul trecut. Acum sunt șase ani. Decorul și computerul sunt aproximativ la fel. Doar textele. Ele s-au schimbat. Concluzia zilei:
Aceeași Mărie cu altă pălărie. 🙂

Cum mâncați?

Este posibil ca imaginea să conţină: fructe şi mâncare

Acum cinci ani participam la un concurs de „cum să mănânci sănătos”. Dietele sunt story of my life, am genul de organism yo yo, adică salt cu ușurință la +zece și scad cu greu, extrem de greu, la -10. Ideea e că pe drum am învățat multe și mă pasionează atât nutriția sănătoasă cât și bucătăria sățioasă  . Știu teorie, știu. Dar tot practica mă omoară și sfânta calorie mă îmbrățișează iute când e vorba de pâinea cea de toate zilele, aburindă din cuptor, ori diverse plăcinte, langoși, gogoși etc… adică tot ce înseamnă carbohidrați.

Nu mai cred în diete cum nu mai cred în Moș Crăciun, pentru că tot experiența m-a învățat că frustrarea de moment prin înfometare ori prin poftirea diferitelor minunății artistic culinare (gastronomia e o artă, până la urmă) o plătești mai târziu și cântarul are grijă să te muștruluiască atunci când vine vremea. Pe scurt, e bine să mănânci cumpătat, să mai sari calul câteodată, dar să nu faci un obicei din asta.

Pasiunea pentru nutriție a început cu foarte mulți ani în urmă, eram mică și slabă, iar verișoara mea era și mai mică, dar rotundă. Eram aproape adolescente și mătușa mea, sora tatălui meu, o tipă elegantă, o instruia pe fie-sa ce anume să pape ca să mai scadă la cântar. Pentru mine, la ora aia, mâncarea era o chestie enervantă. Nu-mi plăcea mai nimic, ciuguleam forțată, drept pentru care arătam ca o scândură. Doamne, unde-s vremurile alea? Acum îmi place tot, excepție mazărea, sfecla de zahăr, merele prea dulci, slănina, țuica și încă vreo două.

În fine, ideea e că pe mine m-a fascinat mâncatul pe porții, calcule de calorii, jumătăți de pere, iaurturi cu zero calorii și țineam și eu dietă cu vară-mea (când nu mă vedea mama) ca să-i demonstrez ce ușor e.

Anii au trecut, m-am măritat și eu ca omul și am ajuns la minunatul loc, nu-i așa, numit coada cratiței. Și cu cât tata se mira mai abitir de ce minunății îmi ies din mână (că jurase că nu voi fi în stare vreodată să fac nici măcar un ceai – v-am povestit cum am încercat să fierb un ou și am uitat să pun apă) cu atât îmi complicam existența experiențelor culinare în creme, cozonaci, chiftele și tot felul de fonfleuri, unele mai șmecheroase decât altele.
Ideea e că, după ce am început să gătesc, am început să cresc mare și pufoasă și periodic să-mi bag picioarele și să trag câte-o dietă criminală. Slăbeam zece kilograme, eram fericită, răsuflam ușor și puneam înapoi unșpe. Și tot așa, până când am realizat cum merg treburile. Că toate în viață trebuie să le faci deștept și cu limită. Sigur că pentru asta ai nevoie de anumite condiții, trebuie să faci mișcare și să-ți tratezi organismul ca pe un cuptor. Câte lemne bagi, tot atâtea (cel puțin) să arzi. Depinde, firește, și de metabolism. Că sunt demoazele de toate vârstele slabe ca ața și nu mișcă un pai. Dar la mine așa funcționează. Și să nu am stres. Stresul mă duce la frigider. 🙂
La voi cum e? Ce funcționează?

„Despre Ana” de Escaleopi

Nicoleta Beraru

Am avut musafiri. Frumoși. Cu sufletul mare au călcat cu sfială colbul satului. Mi-au adus flori culese de la margine de drum, flori proaspete și parfumate, flori alese pe sufletul lor și pe sufletul meu. Musafirii sunt cuvintele și gândurile ei. 

„În ultimele două zile, am fost plecată. Într-un alt timp. Într-un alt spațiu. Am fost în Sava.

De curând, am achiziționat o carte, Ana. Scrisă de Em Sava.

Am cunoscut un tărâm fermecat, care ar fi fost  greu de descris. Am cunoscut oameni fermecați, cu povești și istorie. Am cunoscut dragoste, ură, dârzenie, am cunoscut viață și moarte.  Am cunoscut, într-un cuvânt, destine. Am cunoscut, într-un cuvânt, istorie. Am cunoscut diferențe între idei și mentalitate, specifice între generații. Dar și specifice între timpuri.

Din tot ce a reliefat Em, citind, am rămas cu sentimentul care predomină, în întreaga carte, printre fiecare dintre rândurile sale: dragoste. Aflați și voi de ce, pentru că este dragoste, în toate cuvintele, în toate situațiile. Că este pentru locuri, pentru lucruri, pentru pământ, pentru ființe. Este dragoste față de rădăcini. Și, de la primele pagini, am așteptat rândul acela, de final, care a reprezentat și scopul de a fi citit pe nerăsuflate: acela de a o cunoaște pe autoare, fără a mai fi nevoie să mă întreb de unde a ajuns ea acum, prin lume.

Dacă îți dorești să fii pe un tărâm de vis, să cunoști dragostea, ura și dârzenia unor vremuri, nu eu voi reuși, în câteva cuvinte, să te ajut să o faci. A reușit cu prisosință autoarea, și acesta este faptul cel mai important.

Nu vă așteptați la o recenzie. Cine sunt eu, să îndrăznesc a scrie o recenzie? Am pierdut, pe drum, multe cuvinte. Nu am citit de peste douăzeci de ani. Să nu mint, cred că trei cărți am citit, în tot acest răstimp.

Nu, aceasta nu este o recenzie. Este despre cum afli cine sunt oamenii, din propriile lor povești. Fiindcă, dacă citești tot ceea ce scriu, fie că este despre ei înșiși, fie că este despre cei din jurul lor, îți dai seama cine sunt, de unde vin și, de ce nu, încotro se îndreaptă.

Am fost plecată. Într-un alt timp, într-un alt spațiu.Am fost în Sava.”

Recenzie???

Cartoon itchy cat scratching | Premium Vector

 

Am primit recenzii excepționale. Îmi sunt extrem de dragi, așa cum îmi sunt și autorii lor. Sensibilitate, talent, trăire…
Mărturisesc că de ceva vreme, aproape imediat după ce a plecat tata, am primit una care… cum să zic? Era diferită. O să vedeți de ce.
Nu i-am dat importanță. De fapt am și uitat de ea până zilele trecute.
La vremea aceea m-a uimit, așa cum mă uimesc multe în România plaiului cum dor. Nu voi înțelege în veci pururi cum oricine poate să facă orice. Fără pregătire. Fără școală. Doar cu numita școala vieții. Am promis că scriu despre asta, dar la pomul lăudat să nu vii cu sacul, spune-o vorbă românească. Așa și voi, nu vă așteptați la prea multe de la acest articol. E părerea mea strict personală și la fel de subiectivă. Mă voi lega de cel mai apropiat exemplu pe care-l știu: al meu. Nu voi da nume pentru că sunt destul de bleagă să nu vreau războaie. Adică am pățit eu mai multe și nu m-am inflamat, ce să mă tulbur de la o recenzie (să-i zic recenzie?) care nu spune nimic?

Pe scurt, un blog nu știu cât de popular, dar bine făcut din punct de vedere al site-ului, care se ocupă oficial de recenzii și are și un nume sonor, a trimis editurii un mesaj în care cerea „Ana” în vederea, nu-i așa, unei recenzii. Am fost întrebată dacă sunt ok, am zis da, sigur. Ca o paranteză, eu nu prea îmi găsesc nu-ul în vocabular.
Ideea e că atunci când am văzut recenzia m-am scărpinat cu mâna dreaptă la urechea stângă, întrebându-mă de ce oare doamna cu pricina n-a vrut să citească Ana mea, că lumea zice că-i mișto. 

A lălăit-o luuuung, dar extrem de scurt, ca pe un ceai de zahăr ars cu multă apă și n-a zis nimic. A citit coperta și prologul. Despre asta bag mâna-n foc.
În fine, treaba ei. Eu sper că n-a citit prea multă lume textul respectiv care, nu mă înțelegeți greșit, e de bine. E de foarte bine, dar nu e de mine. Adică e de mine, că zice ce am făcut și dres eu în viață (că scria pe coperta patru) dar nu-i despre Ana mea.
Cine citește compunerea cu pricina e clar indus în eroare.

Exemple:
„ Ana este bunica noastră a tuturor. Este acea bunica care ne citea povești seară de seară și care ne-a învățat viața simplă de la țară.” – spune doamna cu pricina. Nu!!! Țip eu. O fi Ana bunica mea, deși aș prefera să descopere asta cititorul singur, dar în carte ea e… pam pam! Nu zic.

„Presară printre paginile cărții sale regionalismele copilăriei noastre.” mai spune printre altele și iarăși mă uit cruciș, gândindu-mă câți dintre cititori au avut parte de o copilărie gâdilată de regionalismele din Ardealul secolului trecut. Dacă vă spun că nici eu nu le știu pe toate, că am săpat…

Ce e o recenzie? Scurtă prezentare cu comentarii sau aprecieri critice asupra unei opere literare, științifice, zice dex-ul.
Aprecieri critice nu înseamnă că desființezi opera, ci că o analizezi. Că și aici am dat de bai odată. Am zis eu într-un context că ar fi frumos și educativ să facem critică literară și niște cucoane au sărit pe mine că ce-am cu ele, ce vreau eu să critic…

O recenzie este, ca să spun mai plastic, ca viermele din cârligul undiței. Trezești interesul peștișorului. Îl prinzi. Metaforic vorbind. Nah! Nu sună bine faza cu viermele, dar înțelegeți ce vreau să zic.
Ideea e să analizezi tema, contextul cultural/politic/istoric în care a apărut cartea, genul, specia, curentul literar căruia îi aparţine. Personajele, structura narativă etc. Îți poți susține argumentele cu citate din carte, cu trimiteri în literatura română sau universală.
Adică ai ce face la o recenzie, dar trebuie să îndeplinești două condiții mari și grase:
– să citești cartea cu atenție și, poate, creionul în mână.
– să ai o cultură, măcar aproximativă, ca să poți plasa undeva opera, să poți să raportezi ce citești la niște valori, să faci niște comparații etc.
A! Și să nu povestești cartea că e ca și cum ai spune poanta finală de la film, când toată lumea e în suspans, mai e un sfert de oră până se termină filmul și tu hăhăi și zici: la final ea moare și el fuge cu banii.

 

Ana noastă și Potecuța noastă

Știți ce mie se pare mie interesant? Că cele mai frumoase recenzii le-am primit de la cei care au făcut o introducere argumentată despre cum ei nu pot face recenzii.
Cea mai proastă mi-a fost făcută pe un blog consacrat, unde doamna cu pricina bag mâna în foc că nu a trecut de prolog, că habar nu avea despre ce e cartea. De la început la sfârșit a vorbit de nepoței și bunicuțe și copilărie și apa-n piuă.
Dar despre blogurile care fac recenzii la foc automat (când a face o recenzie este o uriașă responsabilitate) promit să vorbesc altădată.

Potecuța a citit „Ana” și mărturisesc că am așteptat cu emoție să ajungă la ea. Mi-am dorit atât de tare să citească ea cartea asta. Special ea. Și, cu cât timpul trecea, mă gândeam că nu va mai ajunge la Potecuța, că entuziasmul sigur s-a diminuat și s-a stins încet. Că poate s-a vorbit prea mult despre Ana și s-a săturat lumea și de mine și de Ana mea.

Surpriza a fost mare. Când mi-a spus că o are pe noptieră, m-am emoționat de-a dreptul. Iar recenzia m-a îmbrățișat pur și simplu. Așa că iau recenzia și o așez cu mare grijă aici, în cutia mea de comori.

„Știți cum fac copiii atunci când sunt extrem de entuziasmați de ceva şi vor să povestească totul dintr-o singură respirație şi ar spune, dacă-ar putea, câte cinci cuvinte dintr-o dată, să nu piardă timp, să împartă cât mai repede bucuria lor cu ceilalţi, să-i vadă minunându-se, să-i vadă zâmbind şi aprobând, să-i vadă pur şi simplu fericiţi? Aşa sunt eu acum. Şi cred că ştiţi deja că nu mă pot preface nici măcar de dragul cuvântului.
Mă sugrumă emoţia şi cumva mă bucur că am în faţă o tastatură, nu o portavoce, chiar dacă aş vrea să existe o variantă în care eu să vorbesc, precum acei copii, şi scrisul să se înşire singur, la fel de repede. Mă bucur că nu o am, aş rămâne fără grai din cauza nodului din gât. Şi va trebui să încerc să mă temperez în scris, să dozez entuziasmul, să opresc ploaia de cuvinte care picură pe buze, direct din suflet, să pot pune punct, să nu scriu totul dintr-o suflare.

V-am mai spus, şi nu doar o dată, că eu nu ştiu să scriu recenzii. Şi nici nu aş fi dispusă să încerc. E mare lucru să poţi face asta. Necesită, pe lângă multe altele, o oarecare detaşare. Pentru ca textul tău despre o carte să poată fi numit aşa, trebuie să reuşeşti să dai dovadă de o doză, fie ea și foarte mică, de obiectivitate, iar mie asta-mi lipseşte cu desărvârşire, mai ales atunci când încep să-i respir filele. Deci ceea ce veţi citi în rândurile de mai jos nu e recenzie.
În primul rând, pentru că Ana scrisă de Em Sava nu e o carte. Îi spunem aşa pentru că, la un moment dat, „toate trebuiau să aibă un nume”, dar ea e istorie şi viaţă, e miros de pâine caldă şi de pământ care rodeşte, e urlet şi e scrâşnit din dinţi, e strâns din pumni şi e privire ridicată înspre rugă. Şi e, mai mult decât orice, câte puţin din noi, din fiecare. Pentru că-n ea ne sunt strămoşii şi între rândurile ei ne sunt rădăcinile.
Ana este acea poveste care nu poate fi povestită decât, eventual, de o bunică ce-şi leagănă nepoţii pe picioare. Altfel nu poate fi nici explicată, nici rezumată, nici spusă. Ana se simte şi se trăieşte.
Deşi se citeşte uşor, datorită stilului extrem de aerisit şi graţie talentului autoarei (pe care-l ştiam de pe blog şi din „Paşi”), mie mi-a luat mai mult decât aş fi vrut sau decât aş fi crezut. Pentru că fiecare pagină m-a făcut să mă opresc, să-mi amintesc, să revăd, cu ochii de adult, ceea ce auzeam, fără să înţeleg, pe uliţele satului bunicilor mei, în special în zilele de duminică, atunci când oamenii se adunau la porţi, în timp ce câmpurile pustii îşi trăgeau sufletul, şi puneau la cale zile de mâine, judecau vieţi, şi condamnau alegeri.
Acolo am auzit prima dată despre copiii născuţi din flori şi, asemeni Anei, când l-am văzut pe uliţă pe acel copil, l-am privit cu un soi de admiraţie, imaginându-mi că a fost găsit între trandafiri sau margarete. Am înţeles repede că nu e ceva de bine, se vorbea cu ură, se suduia şi se şoptea, ca şi cum ar fi fost ceva care, spus în gura mare, s-ar fi lipit de cel care o spune. Cum se fereau să spună numele „necuratului”, aşa vorbeau şi despre el.
Vorba dulce și toate regionalismele de care mi-a fost atât de dor m-au ajutat să mă transpun pe una dintre băncile alea şi să las povestea să curgă. Şi, Doamne, cum curge prin vene povestea asta și prin câte stări m-a trecut!

Am avut de multe ori impresia că Maria e întruchiparea unui popor întreg, al nostru, nu e doar o femeie, nu poate fi doar un om. Duce Maria cu ea, din copilărie până în adolescenţă, atâta gingăşie şi dulceaţă, câtă e-n toată limba asta a noastră în care râdem şi plângem, în care-am învăţat despre icoane şi Dumnezeu şi-n care am strigat-o prima dată pe mama. Şi duce şi durere şi duce şi răni, cum au tot dus, secole întregi, oamenii de pe pământurile astea care au rodit și lacrimi și patimi. Şi are Maria asta şi-o dârzenie cum am învăţat noi prin cărţile de istorie că ar fi avut toţi strămoşii noştri şi aşa cum greu ne e să ne imaginăm măcar că s-ar fi putut duce în acele condiţii și în acele vremuri.
Te face să te chirceşti de durerea ei, să strângi şi tu pumnii să-i fii aliat în lupta cu toată lumea şi cu toată viaţa, să-ţi duci mâinile la gură, de teamă şi de disperare, dar şi să-ţi pleci ochii a ruşine de toate câte te-au făcut să plângi şi să crezi că eşti învins, realizând cât de mic era de fapt acel lucru în faţa căruia ai fi fost dispus să cedezi.
Ai vrea să poţi intra în Sava, satul ăla cu oameni din două neamuri, aşezaţi „ca sâmburii unei nuci”, cu două biserici şi două limbi vorbite, dar un singur fel de a se bucura şi de a suferi, de a spera şi a respecta legi nescrise, reguli care stigmatizează pe oricine îndrăzneşte să le încalce.
Să intri acolo, să le strigi, să le explici, să îi rogi. Dar, mai mult decât orice, ai vrea să poţi să o iei pe Maria-n braţe. Să nu mai fie atât de singură-n disperarea ei.

Şi când crezi că durere mai mare nu mai poate fi, apare Ana, copilul cu tot cerul în privire, care îţi rupe bucăţi din suflet cu felul ei de-a înfrunta o lume despre care nici n-a apucat să înveţe prea multe, dar care o pedepseşte ca şi cum ar fi adus cu ea toate păcatele acelei lumi, pentru singura vină de a se fi născut. Se poartă Ana cu lumea asta de parcă ar fi simţit încă din pântecele mamei ei câtă nevoie are de blândeţe şi de lumină, de vorbă bună şi de chip senin. Dar lumea nu înţelege şi lumea nu are loc de căldură. Sau nu a ei.
Şi o iubeşti pe Ana şi din nou simţi nevoia să o aperi, aşa cum ai fi făcut şi cu mama ei. Şi te învaţă ea să iubeşti, să răspunzi urii cu zâmbet pe faţă, tăind însă cu privirea, să râzi şi să te bucuri, să visezi şi să speri. Şi să duci dureri şi să răzbeşti. Să înduri şi să nu spui nimănui Să ierţi şi să mai faci un pas.
E o carte pe care am ţinut-o la piept după ce-am citit ultima filă. Nu am putut-o lăsa. Am simţit nevoia să fac asta, ca şi cum aş fi îmbrăţişat o Marie şi o Ană şi, odată cu ele, şi toată viaţa lor care n-a reuşit să le învingă.

Vă rog să o citiţi! Nu e recomandare, e o rugăminte. Îmi veţi mulţumi, ştiu asta, deşi nu aştept mulţumiri. Şi nu mie. Lor, că au știut să ridice privirea atunci când nimeni nu ar fi crezut că se mai poate. Şi că prin asta ne dăruiesc nouă un alt motiv de a privi puţin altfel, mai plini de încredere poate, spre mâinele ce va să vie. Şi lui Em. Pentru cum a dat glas acestor vieţi. Și pentru că ne-a dăruit suflet între coperți.

În satul care se vede în poză, lângă carte, un sat aşezat tot într-o căldare, ca şi Sava, dar mai mică, în două familii diferite, înrudite prin cununie, naşi şi fini, s-au născut, la diferenţă de puţini ani, două fete cu acelaşi nume. Mai lung puțin, dar alintate la fel: Ana.
Bunicii lor, când vorbeau despre ele, spuneau fiecare că „Ana noastă a zis, Ana noastă a făcut… Ana voastă ce-a făcut?”. Erau, pe rând, Ana noastă și astfel le-a și rămas numele acolo. Ana noastă ăsta era mai mult decât un alint. Era iubire și era dulceață cum numai bunicii știu să ofere și să arate.
De acum, deși Ana e a lui Em, pentru că ne-a dăruit-o nouă și pentru că eu am simțit-o așa cum n-am mai simțit de ceva vreme o carte, va fi a treia Ana noastă și așa va rămâne în sufletul meu.

Em, mai mult decât mulțumesc nu pot să mai spun. Am vorbit serios când am spus că o iubeam pe Ana înainte să o citesc. Acum parcă e parte din mine.”

Mulțumesc, Potecuță dragă! 

 

 

Mama doar cu majuscule

Este posibil ca imaginea să conţină: floare, plantă şi natură

Îți place movul. Respiri pentru familia ta și ești sărbătoare.
Îți plac parfumurile delicate. Îți adori familia. Când ceva sau cineva are intenția să ne atingă cu o un firicel de vânt, devii dinozaur și anihilezi inamicul. Apoi ești din nou delicată și dulce și ascultătoare și super inteligentă. Îndrăgostită de movul florilor și de puii tăi și de puii puilor tăi.

Am spus și voi spune mereu că cea mai adâncă și înaltă și binecuvântată calitate a mea e să fiu fata ta.
Ziua ta a fost grea deși frumoasă. A sunat telefonul necontenit, a fost plină casa și curtea. Dar pentru prima oară o voce a lipsit. Vocea.
Pentru prima oară de ziua ta ești văduvă.

Ai primit flori, ai spus din timp că nu vrei tort, că e o zi în calendar pe care o înduri de dragul nostru, dar nu vrei tort. Așa că ți-am cântat la mulți ani cu multe sortimente de înghețată și multe prăjituri colorate. Dar fără tort.
Ai fost tristă cu râs pentru că toată ziua a sunat telefonul. Doar el nu te-a sunat.

Ți-am explicat că sufletul are douăzeci și ceva de grame ce nu se pierd. Că sigur e undeva și-ți zâmbește. Și-ți spune la mulți ani și el.
„Nu mi-e teamă că mor, ți-a spus, dar mi-e teamă că n-o să te mai văd”.
Greul. Am cunoscut și s-a scrijelit pe fruntea noastră cuvântul acesta spurcat. În ridurile noastre și în lacrimă. L-am strivit sub călcâie, dar tot ne mai scoate limba din când în când și ne amintește că viața se curmă brusc, cu un punct pus cu pixul negru, proptit sălbatec la final de propoziție.

Quote

Redactarea corectă — ALTERA PARS PANDEMICA

A lua aminte!!!

– Cel mai normal – textul va fi scris cu caractere Times New Roman, corp 12, interliniaj simplu; – în text, numele autorului și titlul textului vor fi plasate în partea de sus a paginii, în stânga, cu litere drepte de rând (NU scrise cu majuscule, NU cu litere bolduite, nici cu italice); – textul […]

via Redactarea corectă — ALTERA PARS PANDEMICA

Nervi de dimineață, țară dragă și Fan curier, atât de românesc!!!

Top Stupidity Researcher: Do These 5 Things to Be Instantly Smarter |  Inc.com

Ș-așa-mi vine câteodată, să dau cu cuțâtu-n piatră… Dorule! că bine zis-a rapsodul popular român. Știa el ce știa.
Că-ntr-o nu știu care țară, într-un un știu care sat…
În dimineața aceasta sună telefonul și-o voce cristalină îmi spune că am de ridicat un colet de la Huedin.
???
Fusesem cu o săptămână în urmă în cochetul oraș transilvănean, unde am avut geniala idee să trimit un colet la Breaza.
Greu i-am contactat, a venit curierul până la urmă, am plătit 21 de lei prețul cerut. Coletul a plecat. Happy end! Așa părea.
Am cerut AWB. A spus că nu se poate, că fetele de la birou… etc. Eu înțelegătoare: bine.
Boon! Azi, 8 zile mai târziu, am fost sunată să-mi ridic coletul care NU a ajuns la destinație.
Pourquoi? Am întrebat legitim. Păi nu știm, dar să ne uităm. Inițial mi-au spus că trebuia coletul ridicat de la sediu de destinatar. Iar pourqoui pentru că am trimis prin curier, nu prin poștă. Cadoo pentru o doamnă super dragă mie, de aia am ales curier și nu poștă, să îi fie dus acasă. Nu-știm-nu-cunoaștem, mi-a răspuns și să vorbesc peste o vreme cu șefa. Am sunat. Nu vă spun CÂT am insistat până a răspuns. Doamna șefă a zis că nu-știe-nu-cunoaște, dar eu trebuie să plătesc și returul și încă o dată transportul care e mai mare decât mi s-a cerut inițial pentru că eu am plătit până nu știu unde, un undeva cu mai puțin kilometraj. Booon și că oricum e vina mea, pentru că nu au avut numărul MEU de telefon, număr la care totuși doamna de la Fan curier mă sunase în dimineața asta. Păi și cum m-ați sunat, întreb. Dacă tot nu aveați numărul.

Păi nu știm, poate l-a dat destinatarul. Deci curierul s-a dus la destinatar să-mi ia numărul de telefon și nu a lăsat coletul? Întreb. Doamna tace, apoi iar îmi servește un nu-știu-nu-cunosc, vorbiți cu fetele, dar trebuie să plătiți mi-a răspuns. Ați plătit prea puțin. Ton de șefă.
Nu, îi răspund. Nu am plătit prea puțin. Am plătit fix taxa cerută de curier. Nu am negociat cu omul. Jur. Cât a cerut atâta am dat.
Omul nu știa unde duce coletul?
Nu-știu-nu-cunosc, zice doamna.
(Unde ești tu Țepeș Doamne?)
Recapitulare:
– am trimis un colet, sperând să ajungă în două, trei zile…
Păi vedeți? Aia e, că ați vrut urgent. Și nu am avut numărul dumneavoastră de telefon.
– Și cum m-ați sunat, doamna doamnelor Fanului curierilor de Huedin?
Nu am vrut urgent. Am ales CURIER, care e mai rapid decât poșta. Nu v-am cerut niciun favor.

Mă întreb unde locuiește Sfânta protecție a consumatorului.
Și cum pot să fie toate cu fundu-n sus. Cum să ajung să plătesc de trei ori transportul? Mai bine-mi fac un plin de benzină, mă duc la Breaza și-mi cumpăr și o ie de banii dați semi-zeului de Fan curier.

Stomacul mi-e în gât. Cred că am o alergie la neputință și nedreptate. Sunt un om obișnuit care SCRIE. Care are naivitatea să se hrănească cu doi lei și are alte valori decât împuțitele de hârtii și metale la care alții se închină. Realitate asumată. Nu mă plâng. Asta este. Nu le poți avea pe toate.

Frumoasă țară, spune poetul anonim contemporan… păcat că-i locuită.
Da, mi-o iau în barbă de multe ori și-o să-mi spuneți să stau în Canada, că tot am emigrat. Să nu mușc din România plaiului cu dor. Nu mușc. Jur. O iubesc și o vreau curată. E și țara mea și stau aici mult, chiar dacă nu am drepturile cuvenite unui cetățean cu dublă cetățenie, cum mie (în subiectivismul meu) mi s-ar părea firesc.

Ce ar fi trebuit să fac?
Când m-ar fi taxat Fan curierul cu o sumă, ar fi trebuit să zic:
– Ne, ne, ne băiatule! Ia mai mult, că nu se știe niciodată.
El, probabil ar fi protestat, spunând că el își cunoaște jobul, nu eu.
Nu m-aș fi lăsat:
– Dar un sandwich să nu-ți fac? Dacă pici în barbă cu trei km înainte de destinație?
El probabil s-ar fi uitat urât.
– Ne, ne, maică! Și de-o bericică, drumu-i lung, pericole multe, Breaza aia cine știe unde e!? Poate ai fost repetent la geografie, nu ai GPS și-o fi taman peste ocean. Dacă mușcă un rechin? Ia de la maica aici… Să fim prevăzători.

Că de la Fan curier Huedin m-au sunat fără să aibă numărul meu de telefon: ce? e prima dată când se întâmplă ceva paranormal?
Păi n-au dreptate? Au. Și până la urmă eu vreau liniște, nu dreptate.
Pace în lume și să ajungă pachetele unde le trimit.

Acum serios. Voi ce faceți? Țipați? Vă certați? Fumați un pachet de țigări? Faceți reclamații. Vă împăcați cu soarta mioritică: „și de-o fi să mor…” ?

P.S. – logic că aveau numărul de telefon. Dohhh! Așa contactasem curierul și bănuiesc că au totuși o vagă evidență.
P.S.2 – Eu ? Cu nervii cât casa (Poporului), cu banii luați,  cu datorii la cei care nu și-au făcut datoria, cu pachetul care nu știu când va ajunge la destinație pentru că îl voi lua de la ei (logic că trebuie să fac un drum la Huedin) și nu știu prin cine și cum să îl retrimit…
Și ultimul PS: am recuperat azi (24 iulie) coletul pe care FIREȘTE nu-l voi mai trimite prin Fan curier, colet cu adresa completă de Breaza și două numere de telefon ale destinatarei. Plus, lipit falnic și AWB-ul buclucaș, cu numărul meu întins clar și mare ca untul pe pâine. Acolo. Nevătămat. O fi fost scris cu cerneală simpatică? (știți, de aia invizibilă). Ori l-au văzut, m-au sunat, apoi le-a lovit brusc amnezia?
Eh, mai degrabă au umflat o minciună grețoasă. Din obișnuință.

 

 

De la Florina citire…

IMG_6594

Când cineva îți scrie așa cum mi-a scris Florina, nu te poți opri din scris (apropo de postarea trecută). Îți ridică nu mingea, ci toate mingile la fileu. Florina realizat o construcție detaliată, un studiu de carte elaborat, cu observații și concluzii extrem de frumoase și pertinente. Mi-a dăruit recenzia azi, de ziua Anei.

„Am deschis paginile romanuluI Ana într-o după-amiază ploiasă de duminică. Abia după 12 noaptea am închis cu grijă, admirație și afecțiune ultima pagină și am știut că-l voi reciti, lucru pe care l-am făcut special pentru a putea să adun cele mai frumoase idei pentru recenzia de azi, dar și cele mai frumoase figuri de stil așternute printre rânduri. Prima dată mi-a sărit în ochi faptul că, la fel cum scrie și pe blogul scriitoarei Em Sava (Sweet&Salty), rândurile din carte sunt și ele dulci și sărate. Dacă momentele dulci pot fi numărate pe degete, cele sărate sunt la tot pasul, fie că se datorează lacrimilor, fie că provin de la sudoarea muncii istovitoare în ogradă, în casă, în grădină sau cu nașterea și creșterea copiilor. Atât prima dată cât și a doua oară când am citit cartea, am plâns cât pentru jumătate de an pentru că mi-am dat seama că mă aflu în fața unei opere literare de mare încărcătură emoțională care este, în opinia mea, o capodoperă, idee pe care o voi relua mai târziu.

Em a reușit să găsească cel mai bun început pentru romanul ei astfel că cititorul este captivat încă de când vede pentru prima dată scris negru pe alb numele personajului principal – Ana. Toate evenimentele importante din viața omului se succed apoi printre paginile uscate și liniștite și totuși triste și udate de atâtea lacrimi ce au curs din ochi curați și limpezi precum albastrul cerului. Și, pe acele pagini, fonturile deși scrise cu negru, capătă deseori culoarea roșie de la tot sângele nevinovat ce curge.

Acțiunea romanului se desfășoară de la început și până la final într-un sat din Ardeal, satul Sava, « rupt din sânul lui Dumnezeu ». Cartea urmărește din acel punct de început viața Mariei adolescentă, ce trăiește încă în casa părintească alături de fratele ei și de părinți, oameni gospodari și serioși. Maria va deveni pe parcurs soție, apoi mamă de 3 copii, soacră, bunică.

Scriitoarea reușește să contureze nu doar personalitatea puternică a femeilor din neamul ei, cu o meticulozitate, o delicatețe și o atenție la detalii infailibile, dar ea face în același timp și o radiografie atentă a celorlalte personaje. Sătenii Savei, rudele de sânge ale Mariei și apoi rudele Anei prin alianță, preotul satului și chiar figurile unor săveni unguri ce au relevanță majoră pentru acțiunea romanului, toți se regăsesc în cartea lui Em. Și toți sunt clar și frumos individualizați.

E o lume a contrastelor satul Sava și asta o aflăm încă de la început prin însușirile și trăsăturile de caracter ale personajelor, dar și prin figurile de stil folosite atât de inspirat de scriitoare. De exemplu, cele două bisericuțe, cea româneasă și cea ungurească, sunt prezentate în antiteză, « ca doi ochi de veghe ce păreau dinadins așezate fiecare la câte un capăt de sat ». Și acesta este și un prim laitmotiv al romanului Ana.

Nașterea, nunta și moartea, evenimente majore din viața fiecărui om, sunt povestite cu lux de amănunte în carte și sunt mereu însoțite de plâns. E plâns de fericire uneori, însă, de cele mai multe ori e un plâns eliberator al unor tristeți adânci, al dejnădejdii sau al rușinii și umilinței.

Rolul femeii în familie este clar stabilit în acele vremuri de demult. Astfel, în comunitățile din mediul rural, rolul femeii poate fi explicat cel mai bine de versurile cărora Em le-a găsit atât de bine locul:

« Mireasă de bună seamă/ Dau cununa pe năframă/ Da’ năframa-i tare gre/ Tăte grijile-s în ie! »

Și multe-s de spus legat de nunțile din Ardealul acelor vremuri, când copiii, deși iubiți de părinți, trebuiau „să tacă și să asculte” la deciziile celor ce le-au dat viață așa că nu prea aveau mare lucru de făcut când căsătoria era pusă la cale după cum conveneau familiile ce se încuscreau. Femeile, căsătorite de mici, unele nici 18 ani împliniți nu aveau, ajungeau repede sub tutela și stăpânirea soacrei. Pe bătătura ei, soacra își făcea de cap uneori, trecând biata nou-venită prin probe grele ca să demonstreze cu vârf și îndesat că merită statutul de noră de parcă acest statut ar fi adus cine știe ce privilegii.

Și, indiferent dacă femeia ce abia se căsătorise venea în casa soacrei știind « a mânui și furca și suveica și lingura în oala de mămăligă », atâta timp cât « soarta femeii era să-și ascundă coama sub năframă, să facă mâncare la bărbat, să asculte de soacră și să facă copii sănătoși », viața bietei fete era pecetluită. Și, de multe ori, pe cât de iubită era fata în casa părintească pe atât de urâtă și de muncită până la epuizare era de soacră ce nu arăta niciun pic de înțelegere sau de milă. Dar nu toate soacrele erau așa că mai erau și altele, săracele, pe care moartea le răpea mai înainte de a-și cunoaște nora neținând cont că-s tinere sau că sunt mame de mulți copii.

Foarte interesant de observat, legat de nunțile din Sava este faptul că, deși în cazul căsătoriilor aranjate și planificate cu tot fastul și cu respectarea la sânge a tuturor obiceiurilor locului, cu toți cei 4 părinți prezenți, de fapt fala și strălucirea erau doar pe afară. După căsătorie viața devenea un lung șir de zile pline de amărăciune. În antiteză, la o nuntă la care niciun părinte nu e prezent, ci doar mirii, din motive pe care le veți descoperi singuri, există binecuvântare de la Dumnezeu și dragostea aia durează o viață, cei doi soți înțelegând perfect marea Taină a cununiei. Pentru că romanul lui Em este și o poveste de dragoste în cel mai frumos și mai pur mod cu putință, o dragoste care se continuă și după ce protagoniștii închid ochii pe acest pământ.

Deși viața la sat în acele vremuri era încorsetată de multe reguli și cutume, Maria și apoi, fiica ei – Ana sunt două ardelence ce ies din tipar. Prin încăpățânarea și dârzenia lor, femeile acestea două reușesc să depășească situații de viață și nu se dau bătute orice ar fi, iar soarta lor e cu adevărat abominabil de grea. Primul Război Mondial, foametea, inundațiile, bolile incurabile și necruțătoare sau al Doilea Război Mondial cu și mai multe atrocități, pe toate trebuie să le rabde Maria mai întâi și Ana apoi. Și sunt nenorociri pentru care probabil, în timpurile trăite de noi azi, o femeie obișnuită ar trebui să facă terapie un secol întreg cu o armată de psihologi. Dar… pe vremea aia, când femeile nășteau acasă, aveau copii mulți, pe care uneori îi mai creșteau și singure, și o gospodărie de ținut plus alte munci istovitoare, toată speranța era la Dumnezeu și doar așa, prin credință, au reușit nu doar să supraviețuiască, dar mai ales, să trăiască demn și chiar nobil. Deși au trăit în condiții de viață de o vitregie extremă, reușesc să se ridice de fiecare dată și să o ia de la capăt. Și asta e posibil pentru că ele au credința în « Dumnezo’ » atât de mare, încât pur și simplu nici Ana și nici Maria nu-și permit luxul de a a-și deplânge soarta. Timpul necruțător le mână înainte chiar dacă, pe obrajii lor, lacrimile nu se usucă niciodată.

Maria, de o frumusețe fizică asemănătoare zânelor din poveștile pentru copii întâmpină încă din tinerețe niște încercări care îi vor transforma albastrul frumos și clar al ochilor într-un cenușiu dur pentru că viața-i va fi mereu scăldată în lacrimi. Când lacrimile nu udau obrajii ei demni, era nu pentru că se gândeau să plece măcar o oră-două la plimbare și să-i dea o mică pauză Mariei să-și tragă sufletul și să-și adune puterile, ci pentru că ele, lacrimile, erau ocupate și « țeseau în mintea și în sufletul Mariei o ură densă ca smoala pe soarta și pe neputința ei. » Și acela va fi momentul când numele ei frumos va fi înlocuit de porecla lipsită de gingășie și grație feminină – Voinicoasa.

Primul Război Mondial vine ca un musafir neanunțat peste săveni și odată cu el, « sărăcia se mută cu totul la ei în sat » .

Pe Maria, Primul Război Mondial o găsește extrem de tânără, căsătorită și cu 2 copii. Finalul de război îi aduce pe lângă provocări noi și lacrimi noi pentru că, după o scurtă bucată de timp în care părea că totul se așezase pe făgașul normal în viața fetei frumoase lipsite de noroc, « ochii învață din nou căldura sărată ».

Ana se naște într-o perioadă de după Primul Război Mondial și este al treilea și ultimul copil al Mariei. Singura fată, de altfel. Ca trăsături fizice, fetița seamănă leit mamei sale. Micuța, fiind brunețică, va ieși mereu în evidență printre fetele din sat datorită contrastului dintre albastrul ochilor și perișorul ei negru. Deși concepută din iubire, Ana e un copil care se naște altfel decât ceilalți copii, într-o lume în care cutumele nu-ți permiteau să fii altfel decât ceilalți. Și ea trebuie să trăiască cu povara asta grea de a avea nu doar calitățile fizice și sufletești la superlativ absolut, ci, din păcate, și durerile, necazurile și tragediile, care parcă o pândesc la fiecare colț de pe ulițele Savei, tot la superlativ absolut.

Un merit extraordinar al scriitoarei Em Sava este crearea momentelor de suspans. Primele două momente m-au făcut să citesc paginile pentru a afla mai repede ce s-a întâmplat aproape ținându-mi respirația. Și, extrem de important: nici nu trece bine prima întâmplare de viață și de moarte din copilăria fragedei Ana că Em aduce încă un moment, la fel de încărcat astfel că cititorul nici nu mai știe dacă citește o carte sau urmărește un film de Oscar plin de suspans în semiîntunericul din sala de cinema. E totul atât de însuflețit, momentul e atât de bine pregătit și frazele atât de bine alese încât îți stă inima în loc la gândul că ar putea păți ceva personajul principal, deși din carte rămăsese mai mult de jumătate și noi știm că personajul principal nu moare, de obicei, de la început, nu?

Cât este copil, cum am mai spus, Ana își dorește doar să fie și ea un copil obișnuit, la fel ca frații ei, că doar din aceeași mamă sunt născuți. Să fie exact ca prietenii ei de joacă. Îi e greu să înțeleagă (la fel cum ne e și nouă – cititorilor) de ce e diferită, de ce trebuie să îndure pe nedrept bătăi, jigniri și umilințe, uneori de la cei mai apropiați. Apoi Ana mai crește și iar iese în evidență, prin frumusețea ei, « fiind răsărită-ntre fete ca un mac într-un lan de margarete ». Și frumusețea cu care a înzestrat-o Dumnezeu, și care nu e doar pe exterior, ci e mai ales o frumusețe sufletească, e dur taxată de invidia unora, așa că Ana iar suferă nedreptăți. Și tace, și îndură iar, smerită.

Vine însă un moment când Ana, tănără, genuină și fragedă realizează că degeaba lași capul plecat și înduri în tăcere, că oamenii tot la fel te vor scuipa. Și acela e momentul în care își dă seama că nu-i chiar așa rău să fii diferit. Și, dacă toți se așteaptă oricum să faci lucrurile diferit, ai putea să folosești lucrul ăsta în favoarea ta, să-ți pese doar de liniștea și fericirea ta. Să creezi și precedente, dacă e cazul. Să încerci să faci în așa fel încât să fii tu mulțumit ca om, de tine, de realizările și de hotărârile tale, să-ți iei sorata în propriile mâini. Și atunci, de la acel punct al romanului, Ana mai adaugă niște calități personalității sale. Pe lângă frumusețea sufletească și cea fizică deosebită cu „gingășia care nu se potrivea deloc cu o tânără țărancă„, hărnicie și onestitate, mai adaugă dârzenie și curaj. Că doar tot spun oamenii din sat mereu, că „așchia nu sare departe de trunchi„, nu? Să le arate Ana atunci că-i cel puțin la fel de dârză, de curajoasă și demnă ca mama ei, Maria – Voinicoasa.

Din momentul în care dârzenia și curajul se aliază cu încăpățânarea, toate ascultând de glasul inimii ce bate în ritmul credinței puternice în Dumnezeu, Ana devine atât de independentă și de sigură pe ea și mai ales pe ce simte încât este capabilă să-și pună nu doar toată Sava în cap, ci chiar pe propria mamă. Să se certe cu mama ei e ultimul lucru pe care-l dorește, iar refuzul de a face ceva, acel NU hotărât al ei e primit cu multă repulsie și indignare de cea care i-a dat viață pentru că modul lor de a vedea lucrurile este total diferit. Pe de o parte, Maria e mândră că Ana a creat un precedent în satul lor și nu a fost umilă cum era ea la aceeași vârstă, pe de altă parte Voinicoasa e nervoasă că o crede crudă pe Ana și ar vrea să aibă încredere în experiența ei, că de-aia e mamă. E vechiul și mereu actualul conflict între generații atunci când părintele crede că are mereu dreptate și e convins că al lui copil, neavând experiență de viață, se înșală și își distruge viitorul.

Ana – personajul principal al romanului, micuță, apoi tânără, este un personaj execepțional de la început până la final care își câștigă respectul oamenilor purtându-și cu demnitate crucea grea ce o are de dus. Și nimeni n-ar vrea să-și schimbe crucea lui pe a ei pentru că tragediile pe care Ana le trăiește, venite parcă și vorbite să cadă toate în luna lui Cuptor, fac ca focul din inima ei de femeie, dar mai ales de mamă, să nu se stingă niciodată. Luna iulie, în viața Anei este o lună a extremelor pentru că este nu doar luna în care ea e născută și în care mai are o bucurie extraordinar de mare de sărbătorit, dar e și luna durerii absolute, a neputiței de a te opune tragediilor pe care viața le aduce cu sine. E o durere surdă, de necuprins, de neacceptat și totuși ea trebuie să fie acceptată pentru a putea merge mai departe.

Timpul, însă, mereu timpul, el e cel ce va decide. E acel timp cu care Em se joacă cu atâta plăcere împodobindu-l cu același gust și aceeași îndemânare cu care coseau femeile iile odată, cu metafore, epitete și comparații, dintre cele mai alese. Astfel, timpul, uneori « târându-și cleios minutele », e judecătorul suprem care va hotărî dacă Ana a ales bine sau nu trecând peste toți și peste toate, inclusiv peste cuvântul persoanei care o iubise cel mai mult pe lume până atunci.

În romanul lui Em, timpul este și el la extreme și când nu se „târăște„, „pornește brusc„. Iată o frază care deși exprimă tristețea, pentru că legată de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, e de o frumusețe de neegalat:

„Timpul (…) porni brusc (…) ca o roată de car ruginită, (…) pierzându-și echilibrul și orice urmă de blândețe”.

Ei i se adaugă și alte idei despre timp și trecerea lui implacabilă, de aceeași profunzime:

„toamna trecu precum un vis ruginit„, sau „săptămânile treceau degeaba”, sau „anul trecu încet, târându-și cu de-a sila fiecare zi”.

Când nu este război și oamenii mai au vreme și de jucat, de mers la horă și șezători, Em exprimă veselia lor cu multe fraze pline de umor. Și e umor românesc, autentic, uneori în versuri („Io la joc/ Mama la joc/ Mălaiu-i de joi pă foc/”) 🙂 .

Dar mie, recunosc, cel mai mult dintre toate replicile mai amuzante mi-a plăcut replica Mariei despre Ana. Și Maria zice: « Doamne, proastă fată mi-ai mai dat, Doamne. Proastă ca mine! » Am râs cu poftă la așa replică și m-am bucurat apoi că i s-a înmuiat inima până la urmă femeii care părea duritatea în persoană de la atâtea furtuni și vijelii câte trebuise să îndure de la viață că doar de aia era poreclită Voinicoasa.

Personajele principale negative din cartea lui Em sunt și ele conturate cu o precizie extrem de mare. Ca mamă, desigur că mi-a sărit în ochi un personaj negativ pe care Em ni-l arată de când încă nu avea copii și până când ajunge să fie și mamă, cu mai mulți copii. Ce e extrem de interesat e de observat cum măsura cu care femeia asta judecă, este măsura cu care ea însăși va fi judecată, încă de aici, de pe pământ, așa cum scrie în Biblie. Dar, cel mai mult rău, mai rău chiar decât unele acțiuni maladive ale personajelor negative (bârfă, judecată, jigniri și atacuri fără niciun temei) cred că poate face indiferența. Nepăsarea, lipsa de responsabilitate vizavi de aproapele tău, dar și refuzul de a îngriji un om, un copil de fapt, o fată bolnavă și aflată în stadiul terminal al bolii face diferența între viață și moarte și dezlănțuie iadul pe pământ. Nu dezvălui mai multe, cititorul va descoperi singur la ce mă refer. Pentru mine acela a fost cel mai crud, mai trist și mai atroce moment al romanului: consecințele ce au decurs dintr-o inacțiune, repet: indiferența oamenilor. Și ea, indiferența, din toate timpurile și până acum, ucide. Și ei nu-i pasă pe cine răpește. E covârșitor de trist acel pasaj. Nu am cuvinte.

Maternitatea în romanul Ana este descrisă cu o sensibilitate sfâșietoare. Modul prin care Em exprimă cel mai bine ideea este prin intermediul unui dialog în care moașa iese, și, vâzând fratele nou-născutului, îi spune: „Hai c-o scăpat mă-ta”. În vremurile noastre, doctorul iese din sala de nașteri sau din sala de operație, în funcție de tipul nașterii, îl vede pe soțul femeii sau pe alt membru al familiei și zice: Aveți un băiețel, o fetiță, de nota…, e sănătos etc. În vremurile acelea, ale secolului al XX-lea, nu ieșea doctorul că femeile nu nășteau la spital, ci acasă cu moașa și ea primul lucru pe care-l spunea era despre mamă, dacă a scăpat cu viață sau nu din travalii ce durau uneori chiar mai mult de 20 de ore. Abia apoi veneau veștile despre nou-născut. Cam așa stăteau lucrurile și cam așa era soarta femeii, iar femeile erau bucuroase că au scăpat cu viață după asemenea experiență traumatizantă a nașterilor naturale în condiții atât de grele.

Acesta este și motivul pentru care mă simt obligată să spun că nu recomand a fi citită cartea de către femeile în lehuzie sau femeile însărcinate care, din cauza hormonilor sunt mai vulnerabile și pot fi afectate emoțional. Să citească acest roman minunat, dar după ce le trece perioada de nopți nedormite și nu mai sunt așa vulnerabile. Căci e multă moarte în cartea lui Em, iar „moartea nu umbla numai noaptea ci și ziua în amiaza mare” și ei nu-i păsa de răpește bebeluși, adolescenți, ostași, mame mai tinere sau mai vârstnice sau chiar familii întregi.

Cele 4 generații de femei sunt femei cu o viață grea și extrem de tristă, încercată de dureri felurite. Cartea ne-o prezintă inițial, pe mama Mariei, care este stră-stră-bunica lui Em, apoi pe Maria stră-bunica, pe Ana (bunica lui Em) și pe micuța Zamfira (mama scriitoarei). Dintre toate aceste femei, ultima născută – Zamfira, fiica Anei, vine pe lume în niște condiții inimaginabile și vine ca o alinare și ca o mângâiere pentru mama ei. Și nu o să spun mai mult, veți descoperi singuri la ce mă refer.

Credința puternică în Dumnezeu, este un alt laitmotiv al romanului și ea însoțește personajele principale care „se străduiau să se potrivească în lumea știrbită„, în fiecare secundă a vieții grele. Ana se ruga continuu: „când se trezea și când adormea, când mulgea vacile și când aprindea focul în cuptor” pentru că, pentru tânăra femeie, tânăra mamă, „credința-i era perină și somn”.

Romanul Ana este despre credință în Dumnezeu, despre istorie, maternitate, văduve și orfani, sacrificiu și moștenire genetică, război, iubire de țară, rădăcini, dar și despre muncă, multă muncă. Și munca Em o exprimă așa: „țăranii aveau doar cămașa de pe ei și sudoarea de sub ea”.

Am găsit în romanul acesta frumusețe, puritate și sensibilitate, alături de lupta acerbă între bine și rău, lupta pentru supraviețuire sau lupta pentru dreptul de a iubi.

În ce privește limbajul, Em a ales, și bine a făcut, să folosească foarte des graiul pur ardelenesc al acelor vremuri. Eu, fiind născută în București, nu știu exact dacă unele regionalisme se mai folosesc și azi în satele din Ardeal, sau s-au transformat deja în arhaisme. Cert este că scriitoarea a incorporat atât de bine regionalismele din zona Ardealului printre cuvintele uzuale și larg uzitate din limba română exact așa cum ai incorpora toate ingredientele pentru prepara un aluat fără pic de cocoloașe. Pe unele dintre cuvinte le mai știam și eu, iar pentru celelalte mi-a folosit de minune micul dicționar adăugat foarte inspirat în paginile finale ale romanului.

Mi-au plăcut deosebit de mult obiceiurile pe care Em le explică cu lux de amănunte, habar n-aveam de prelucrarea cânepii, de obiceiurile de la nunțile din Ardeal sau alte detalii. Nici despre faptul că pe vremuri se cultiva tutunul sau cum se recolta nu știam. Em știe extrem de bine toate îndeletnicirile acelor vremuri și acest lucru transpune cititorul fix acolo, în centrul evenimentelor. Și iată cum, cititul unei cărți se tranformă într-o plimbare prin trecut, pe câmp la adunatul recoltei toamna, prin livadă, primăvara când înfloresc copacii sau în casa, în miros de gutui coapte.

Cartea este autentică, originală și profund captivantă tocmai pentru că, descrie cu bune și rele, anotimp după anotimp, aproximativ trei decenii din viața locuitorilor din satul Sava. E o lecție de istorie vie în care bucuria jucatului duminica la horă și răsetele de pe la șezători se împletesc cu amărăciunea și tristețea întâmplărilor abominabile aduse de boală și de Războaiele Mondiale.

Și totuși, după atâtea lacrimi de dor, de neputință, de jale și de doliu, binele învinge. Exact ca în viață, Binele are mereu câștig de cauză și seninătatea oamenilor fericiți că s-a încheiat războiul este poetic redată de Em: „bucuria zbura în aer ca și umezeala ploii. O puteai atinge, mirosi și simți pe piele”.

Cuvântul cel mai potrivit despre romanul biografic Ana este că e o capodoperă a literaturii române, prin tot ce am spus mai sus: figurile de stil extraordinar de bine alese, limbajul cu regionalisele atent selectate, modul lin în care se face trecerea de la un capitol la altul, perioada descrisă, o perioadă extrem de tulbure, persoanjele principale, obiceiurile despre care Em s-a documentat și pe care le cunoaște foarte bine, cutumele acelor timpuri, laitmotivele găsite de Em, armonia dintre formă și fond a cărții. Ana e o carte care mă va însoți toată viața, o carte pe care eu am citit-o nu doar în calitate de mamă, soție sau fiică a părinților mei, ci și în calitate de stră-stră-nepoată a unei tinere femei ardelence plecate prea repede din această viață. De aceea, valoarea sentimentală a romanului biografic Ana pentru mine este cu atât mai mare.

Romanul scriitoarei Em Sava nu e un simplu roman biografic, ci, în umila mea opinie, e o filă din Marea Carte a Vieților Sfinților căci, cum să spui despre un om că-i un simplu om, când el trece prin niște experiențe de viață de o cruzime și o duritate pe care numai un sfânt le-ar putea suporta și, precum sfinții, în înțelepciunea lor, omul acela rămâne lucid și, mai ales, își păstrează credința. Și nu doar viața Anei pare ca viața unei femei sfinte, ci mai sunt în carte și alte vieți absolut excepționale ale unor oameni care s-au sacrificat, unii cu întreaga familie chiar, pentru dreptate, adevăr și credință.

Cartea aceasta e genul acela de carte pe care, după ce o termini de citit spui: mare păcat și pierdere ar fi fost pentru literatura română ca cineva să nu o scrie. Toată munca imensă de a documenta cele așternute pe foaie, toate notițele lui Em, toate lacrimile câte s-or fi strâns să adune zilele bunicii ei și chiar ale străbunicei și străbunicului, dar și ale propriei mame în cartea asta, își găsesc acum mulțumirea în recenziile celor ce o citesc și o recomandă mai departe. Iar în ce mă privește, am simțit de la început că mă aflu în fața unei capodopere, părere pe care mi-o mențin, o carte care este absolut minunată de la copertă și culorile extrem de frumos alese și până la ultimele file.

Cuvintele lui Em, de la final nu mai sunt doar cuvintele scriitoarei Em Sava, ci sunt cuvintele celei ce este nepoata Anei, și ele, așa am simțit eu parcă poartă o urmă de posesivitate când Em spune « Ana a fost bunica mea ». Parcă, la final, după ce a isprăvit de scris ar fi vrut să o păstreze doar pentru ea și totuși, știe că o astfel de viață trebuie să ajungă să fie cunoscută de cât mai mulți oameni. De aceea, cu greu, după ce în prealabil a strâns-o bine la piept, dar știind că face bine, îi dă drumul. Ne-o dăruiește nouă, cititorilor și eu am speranța că va veni vremea când Ana lui Em va fi tradusă în multe limbi, poate chiar în ungurește prima dată (veți înțelege din carte de ce) și apoi sper să aibă și o ecranizare pe măsură.

„Ana era bunica mea„, își încheie Em Sava ultimul rând din roman.

Eu închei această recenzie spunând: azi, pe 20 iulie 2020, în zi de mare sărbătoare a Sfântului Ilie, era ziua ei de naștere. A ei, a Anei, cea născută în anul 1920, acum exact 100 de ani. Și cum nimic nu-i întâmplător în viață, iată așa a fost să fie ca anul 2020 să fie anul în care Em Sava și-a lansat romanul, la editura SIONO.

Dumnezeu să o odihnească în pace, pe ea, pe soțul ei, pe strămoșii noștri și pe toți ostașii români căzuți pe câmpurile de luptă ale celor Două Războaie Mondiale, pentru care se roagă în fiecare duminică preoții în Biserică. Iar nouă, celor ce trăim aceste vremuri să ne dea înțelepciunea de a ne păstra credința pe care ei au avut-o și pe care nu și-au pierdut-o nici în cele mai crunte ceasuri, fie că au fost vremuri de război, de secetă, foamete sau inundații sau chiar vremuri cumplite de boli incurabile cum trăim și noi astăzi.”

Pozele aparțin Florinei.

IMG_6597-COLLAGE

Stop cadru: cer și cafea

110203870_304892760704969_3623733974500757498_n

Cum să trimiți în lume o poză fără nicio vorbă? Mi-ai spune că e ca și cum ai uita să pui punctul propoziției și prin ușa aceea deschisă ar intra toate gândurile celorlalți. S-ar țese iute în pânze de păianjen, construcții sofisticate cu pretenții psihedelice, și poate că ar fi bine, pentru că imaginația lor ar da high five cu imaginația ta, și-ar scoate apoi împreună șosetele și ar păși tandru pe iarba din fotografie cu grija de a o amprenta: am trecut pe aici cu ochii și buricele degetelor care s-au lipit delicat pe foaia de hârtie a vorbelor tale,  a semnelor tale de punctuație și a întregii tale gramatici interioare ori exterioare.

Da, ați ghicit. Am schimbat în ultima secundă fotografia. Și ce dragoste puteam să pun în locul altei dragoste?  Cafea. Și un peisaj care-ți face sufletul să bată din palme. Nu am putut să pun mirosul acela edenic de dimineață nu foarte devreme și liniștea care s-a manifestat ca o căpriță prin iarbă, spre munte unde uriașul acela dormea. Dormea că munții dorm ziua și se trezesc noaptea. Nu am putut să pun nuferii roz și albi și galbeni înfloriți exclusiv dimineața pentru cei care se desprindeau din somn. De fapt pe aceea aș fi putut să îi pun, doar că vă zăpăcesc cu poze și oricum voiam să pun altă poză.

Fac prea multe, am peste șase mii în telefon. Când le organizez și șterg ce e de șters?
Nu știu. Se strică el telefonul la un punct sau îl pierd, deși eu nu pierd obiecte. Ori îmi angajez o secretară pe care să o plătesc cu idei și cu dat de lucru.

E ciudat pe pământ fără tata.
V-am spus? M-am schimbat.
Sunt, cred, un alt om de când scriu și un alt om de când tata a… tata nu mai este.

Un alt om de când s-a născut Ana mea, cartea la care se râde și plânge și plânge și râde. Sunt fericită că am scris-o și îngrijorată. Mi se spune că e bună (deci sunt fericită) mai bună decât Pași (?!?), deși cică nu se poate face comparație între ele. Și foarte greu, spre imposibil, că mă voi putea ridica la nivelul ei cu următoarea, mi se mai spune. (îngrijorată)
Și atunci de ce să mai scriu, întreb.

 

0