Rugăminte

thPDWARCU4

Așa cum știți majoritatea dintre voi, manuscrisul Pașilor se apropie cu repeziciune de momentul în care va deveni carte. Pe cât de simplu mi se pare scrisul, pe atât de complicat și plin de hățișuri mi se pare drumul administrativului, al concretului. Am început să căutăm edituri. Corina mi-a spus că e inflație pe piață, că se scrie prea mult, iar editorii nu mai pot face față avalanșei de manuscrise. Cum răbdarea nu e punctul meu forte și nu am  nici cea mai mică intenție să inventez roata, m-am gândit să vă întreb pe voi. Unii sunteți deja autori, deci ați bătut drumul acesta antipatic dintre scriitură și carte cu coperți. Alții sunteți mai în domeniu, ori pur și simplu mai ancorați în concretul românesc. Așa că vă rog să-mi spuneți voi cum ați făcut, să-mi dați sfaturi și idei. Vă mulțumesc. 🙂

De marți cu trei

flat,550x550,075,f

Am pornit târziu și, ca întotdeauna când lucrurile se încurcă, o fac de-a binelea. Se împletesc-împleticesc în felul lor, cu gând poate să-mi facă în ciudă. Cică marțea sunt trei ceasuri rele. No kidding! Or fi undeva pe glob, dar aici lumea e ocupată cu primăvara. Cine are vreme să socotească orele? Se trăiește oricum la secundă. Nu? Și, chiar de aș avea intenția să le număr, n-am decât zece degete la mâini, și ălea ocupate cu volanul.
Am întârziat două ore. Ei și? M-am luat după minte de GPS și m-am împotmolit pe o stradă, habar n-am unde. La margine de Cluj. Coboram din Gruia, de pe lângă Belvedere și Clujul se vedea dumnezeiește.
Ați văzut de sus Clujul în floare? De floare crudă.

Ce-ai căutat în Japonia? l-a întrebat un prieten pe fratello. Tu nu vezi că ai Japonia în grădină?”
Nu știu cum sunt alte primăveri, dar asta din grădina alor mei și din grădina lui Radu bate toate primăverile.

Și-am mers trei kilometri și jumătate în patruzeci de minute. Bară la bară. Și ce? Dacă viața-ți dă lămâi, fă-ți frate o limonadă! 🙂
O super cafea de la Jogo,Why you are” (Mihail) torsul încet al mașinii și magnolii făcând cu ochiul complice din curți.
Ați observat că florile primăverii nu-s deloc cuminți? Își arată nurii. Ațâță. Pleznesc toate simțurile cu obrăznicie erotică și ești fericit așa, degeaba. Creierii sunt spălați. Nu mai ai nici o amintire despre alte primăveri când se întâmplă Primăvara. Sub ochii tăi se naște viața. Frumos se mai naște viața și curge spre tine din curți pudice, jenate parcă. Neputincioase. Că nu pot ține-n lesă atâta frumusețe.
Eu? Singurul regret al zilei e că nu am atașat de pleoapă un aparat foto să le fur din frăgezimea înnebunitor colorată. Magnolii și flori de cireș și de caiși. Și flori de măr. Și verde, crâncen de fidel copacilor și tulpinilor de păpădii. Muguri ce pleznesc petale.
Marți. Marți de aprilie. Ce ceasuri rele?

Luni gând ud

toronto-545882

Într-o dimineață am plantat un ocean.
În joacă l-am plantat.
Pentru că în lunga listă a nepriceperilor mele e și grădinăritul.

Sunt un om nepriceput, de aceea tot ce fac iese pe un fel de dos
care e un fel de față a unei stângi ce se vrea dreaptă.

Nu mă pricep la nimic.
De aceea cuvintele cresc ciorchini cu gust de mere și aparență de frezii,
iar numerele nu sunt. Pur și simplu-s baloane de săpun
care semnează absent de fiecare dată când m-ar apuca vreo eventuală aritmetică.
Așa că un banal unu plus unu iese fărâmițat atât de mărunt
că pare mai degrabă o pictură abstractă.

Într-o dimineață am plantat un ocean.
Mic. Jur că era foarte mic.
Ca un „nu știu” înmugurit la întâmplare în colț.
De ochi.

L-am sădit lângă casă.
Căci sunt responsabilă când mă apuc de ceva.

A doua zi dimineața era deja albastru.
Iar eu, cred că din greșală, i-am pus articol hotărât.
Și-atunci s-a apucat să crească pești.

A treia zi am avut nevoie de binoclu
ca să privesc în curtea casei părintești.
Iar după o săptămână mă aflam pe lună.

Însă mă auzeam cu mama și tata la telefon zilnic.
Apoi de dragul nostru s-a inventat skype-ul să ne puteam vedea.
Și ne priveam. Cu dor ne priveam și fiecare dintre noi
ținea la piept o toartă de ocean.

În fiecare zi oceanul mic, devenit mare, înmugurea.
Albastru înmugurea miros de sare.
Cum nu mă prind ușor (văd cenușiul roz)
nu observam mirosul de lacrimă cu gust de dor.

Până-ntr-o zi.
Când în inbox am găsit un e-mail:
Nu vă faceți griji.
Eu sunt lacrima și dorul vostru”
Semnat: oceanul.

Duminică

4Și-au cumpărat rochii noi și au intrat cu pantofii de lac în grădină.  Le-am întrerupt fără să vreau dansul. Câteva reverențe. Anotimpurile lui Vivaldi. Alb și roz aprins, picurate din vârful pensulei. Și un verde, frate, de-ți trosnesc dinții a crud.

Parfum fresh, abia simțit. M-am strecurat jenată de blugii și adidașii mei. M-au ignorat suveran și după câteva secunde am uitat că n-am rochie de bal și nici frunze și m-am învârtit între ele. Fără cuvinte. Fără cifre. Fără timp. Un acum generos  revărsat în toată grădina. Aprilie flori de cais, de măr, de cireș…

Fără cuvinte. Ce atâtea cuvinte, de prea multe ori vorbe.

237

Într-o dimineață am plantat un ocean

20180404_171443

Iarba verde de acasă
și-a pus straiul violet.
Mă pândește prin fereastră
în veșmântul ei cochet.

Parfumată, mă întreabă
cât mai stau pe la părinți,
îmi zâmbește cu ispită
în petalele-i cuminți.

Îi explic c-aș sta o viață
lâng-a mamei vorbă dulce,
unde-mi este-atât de bine
încât, zău, că nu m-aș duce.

Lâng-a tatii-nțelepciune,
gând ocrotitor și sfânt,
părintească alintare,
mângâiere și cuvânt.

Însă, ca și toporașul,
pun amprente parfumate
pe obrajii de părinte,
apoi… florile-s uscate.

Las în urmă amintirea
și speranța că revin,
să aduc acasă vara
cu căldură, cu alin.

„Suntem bine, draga mamei”
vocea de la telefon.
Și durerea surd-a tatei:
„Draga noastră, ne e greu”
spus în gând, să nu mă doară
greutatea vorbelor,
eu să cred că le e bine,
c-a trecut, că e ușor.

Mint frumos părinții noștri
nopțile lor nedormite.
Mint cu greu, să n-avem grija
trupurilor chinuite.

Mint să ne-amintim verdeața
ierbii verzi din curtea casei,
liliacul din grădină,
râsul bun din jurul mesei.

Mint cu dragoste și milă
să ne cruțe, să ne-aline.
Mint și-nchid sertare grele
cu medicamente pline.

Mint cu zâmbetul pe față,
dar surâsu-i ud de ploi
C-au sărat cu dor și lacrimi
Tot Oceanul dintre noi.

IMG_20180405_164210_442

Duminică de luni

0Când o mâță mâțâită
Nu se poate hotărî
Ce s-aleagă pentru cină…

Mofturoasă!
„Ce să-mi iau??”

4 
Casele stau cățărate.
Pân’ la soare s-ar urca.
Minte-n colțuri! Ce pretenții??
Se înghesuie pe dealuri
colorate, hăbăuce
s-ar sui și în copaci.

10

Soare gras, fricos și palid
fuge noaptea să nu-l prindă,
vreo fereastră să-l transforme
într-un simplu felinar.

8

O pansea cu chip de fată,
dar cu suflet de mimoză,
s-a oprit introvertită
pe o masă într-un bar.

12

Biciclet-a fost de fată,
însă-n sufletu-i de sfântă
ea se simte candelabru.
Prin natură este… sus.

6

Iar când noaptea cerne neagră
ploi uscate cenușii,
se întreabă toți și toate:
Fuse iarnă, este vară,
unde-i primăvara, frate?

11

Ouăle îngrijorate se ciocnesc mai să se spargă.

1

Și-uitea-așa e gata ziua
luni de marți se pregătește:
cioc! cioc!

De Paște

easter-eggs-3131188_960_720 (3)

Vin sfintele sărbători pascale… vin cu soare de primăvară. Vin cu amintiri din copilărie. Vin cu gândul că niște ani în urmă, în perioada asta ai plecat. Vin cu drag, că ești prima dată de Paște aici, acasă, de când ai plecat.
Vin cu dorul de casa ta de peste munți și mări, de dragii de care ești departe, tot pentru prima oară, de sfintele sărbători.
Vin cu tremur în suflet pentru că iar te pregătești de plecare. Te duci acasă și știi că lași pustie casa și inima părinților tăi. Știi că vei pleca cu dorul prin buzunare și cu grijă. Multă grijă…
E frumos să ai două ACASĂ, dar greu tare. Pentru mine.
Și te uiți cu mirare la cei care s-au dezbrăcat de casa în care s-au născut.
Și-au plantat rădăcinile în sol străin și au vorbe grele, ori indiferență pentru România sufletului lor. Și te întrebi cum or fi reușind ei și cum o fi să ai suflet de pasăre călătoare și atât.

Vă doresc să fiți buni pentru voi și de dragul vostru. Că vorba și fapta care nu-i bună e bumerang. Se întoarce de fiecare dată…
Vă doresc să fiți buni azi și mâine și în fiecare zi.
Vă doresc veselie și culoare.
Vă doresc sănătate.
Vă doresc înțelepciune și dragoste.
Vă doresc adevăr și căldură. Vă doresc liniște.
Și mai ales vă doresc să întâlniți doar oameni buni în cale!
Paște fericit!

Carte – concurs

pasi_1

E greu să scrii. De fapt să scrii nu e greu. Personajele își fac drum și loc pe pagina ta de caiet cu foi albe. Metaforic caiet, că nu mai știu să scriu cu mâna. Pixul scrie urât. Nu eu. Degetele își găsesc locul pe tastatură. Magnetic. Să scrii e ușor. Curge de la sine. Mental vreau să zic. Personajele se dau de-a tumba în mintea ta și cad spectaculos în text. Și le iubești, sau le pedepsești. Ori renunți la ele când expiră. Sunt prietenele tale. Îți populează rândurile fără nici o problemă.

E greu să le găsești nume. Mie mi-e greu să le găsesc nume. Pași e o poveste de dragoste între un el și o ea. Nu vă spun mai mult. Sunt multe furtuni și răsturnări de situații și… shhhh. Eterna poveste curge și el e El și ea e Ea. Scriitura se adună grămezi tot mai mari și ai nevoie de nume. Te atașezi de eroii tăi. Dar nu au nume. I-am tot numit provizoriu.
Am nevoie de nume pentru protagoniști. Nu mă mulțumește nimic. Am nevoie de ajutorul vostru. Spuneți-mi un nume masculin și unul feminin, care vă place.

Cine îmi dă numele acelea pe care eu le caut primește cartea din partea mea. Pași. Promit. Mă ajutați?

Vă e dor de Pași?

pasi_1Pe drum tăcem amândouă. Pășesc automat. Picioarele cunosc singure drumul spre casă, dar fiecare pas îl lasă pe el în urmă, tot mai în urmă… Tresar când Carolina mă atinge cu blândețe. Mă roagă să ne oprim puțin, să ne așezăm pe o bancă de pe alee.

Culorile apusului nuanțează incredibil orașul. O tristețe portocalie coboară cuminte peste lac.
Cu o palmă strâng telefonul, iar în cealaltă țin amprenta caldă a mâinii lui. Mă simt brusc cumplit de obosită, fără să am vreun motiv.
– Tu știi că nu e bine, îmi spune încet. N-aș vrea să fiu în locul tău. Te rog nu-ți complica viața! Oprește-te!
Mă uit la ea ca și cum mi-ar vorbi în altă limbă. Ea nu înțelege. N-are cum să înțeleagă.
– În sufletul tău e o fisură, continuă pe același ton, iar individul acesta profită de slăbiciunea ta.
– Despre ce vorbești? Ce fisură? În plus nu e nimic între noi. Nici nu ne cunoaștem. Și nu-i spune individ. Nici nu am apucat să-ți povestesc…
– Știi ceva? Scutește-mă! mi-o retează brusc, renunțând la blândețe. Vă cunoașteți suficient cât să existe dorința aceea dintre bărbat și femeie. Tipul vrea o aventură. E clar. Iar tu nu ești în stare de asta, draga mea. Te știu de atâția ani…
– Deci animalul din noi, spun accentuând cu ironie cuvântul „animal”.
– Am văzut cum vă priviți. Nu e nimic spiritual în asta, spune, atotcunoscătoare. Apoi își îmblânzește iar tonul:
– Nicole, oprește-te! Tu nu poți duce o poveste ca asta. Așa că nu începe nimic. Tu crezi că există un bărbat perfect? Nu te uita așa la mine, că știu exact ce se petrece în mintea ta. Toți sunt la fel. Crede-mă. M-am convins pe pielea mea de atâtea ori. Bărbatul e prin definiție vânător. Și… surpriză! Pentru el asta e partea cea mai interesantă a relației. Ai căzut în laț? Gataaa! Brusc nu mai ești minunată. Devii o simplă femeie. Obișnuită. Adică ceva de folosit și consumat. Se hrănește, se satură, își trage un pic sufletul lângă tine, încarcă arma și pornește din nou la vânătoare. Așa e genetic construit. Să zicem că ai o aventură. Și? După? Dacă-ți prinzi urechile? Să spunem că tipul ăsta e ceea ce trebuie din toate punctele de vedere. Deși nu e. Înțelegi? Nu e. L-am văzut cum flirta cu nerușinare cu tine, în timp ce era cu alta. I-am văzut ochii. Postura. Nu-mi place. E ceva fishy cu el. Dar să pretindem că totul merge bine. Ce faci? Renunți la viața ta actuală? Ori trăiești o viață dublă?
Trec pe lângă mine toate vorbele fără sens, previziunile sumbre și totala lipsă de înțelegere. O ascult cu o ureche, în timp ce mâna mi-e încordată pe telefon: dacă sună? Dacă nu-l aud? Intru la settings. Îl pun și pe vibrate.
– Știi ce se va întâmpla? Vei rămâne singură. Nu există relație perfectă.
– Hai, măi! îi răspund. Nici nu-l cunosc și tu deja faci previziuni apocaliptice.
– Am întâlnit prea mulți indivizi ca el, relații care păreau perfecte. Așa sunt toți la început. Cuvinte de dragoste… Spui că nu-l cunoști. Te cred. Însă vrei să-l cunoști. De aceea i-ai dat numărul de telefon. Ce va urma?

Știu că nu am cum să o fac să înțeleagă. Alex nu este așa. E drept că nu am argumente. Deocamdată. Nu am argumente palpabile, pentru urechile altora. Însă eu știu. Modul în care comunicăm de fiecare dată a fost adevăr. Esență. Chiar dacă nu ne-am spus prea multe.
– Toate relațiile sunt frumoase la început. Fluturași, atracție, floricele, declarații. Nu te-ai prins? Nu. Sigur că nu te-ai prins, spune cu ironie. Pe planeta ta lumea e bună. În globul tău roz nu intră noțiuni ca trădarea și minciuna. Trezește-te! Am un sentiment negativ legat de tipul ăsta.
Știu că nu-ți convine ce zic, dar nu mă lasă inima să nu-ți spun.
Mă uit la Carolina ca și cum aș vedea-o pentru prima oară. Ochii ei mari privesc în pământ. Știu că îmi vrea binele. Că vrea să mă ferească să cad în greșelile pe care ea le-a făcut. Care au marcat-o, dar și călit-o, dar va vedea că se înșală.

E divorțată de mulți ani. Dacă în cazul unei despărțiri tinzi să crezi vina se împarte la doi, în cazul acesta singurul vinovat de ruptură a fost ex-ul ei. S-au căsătorit în grabă. Prea mare. Spre stupoarea familiei care abia apucase să-l cunoască pe Florin, un tip deștept și carismatic, cu un job bine plătit. Prea bun ca să fie adevărat. Făceau o pereche frumoasă: amândoi înalți, supli, pozitivi. Dar visul s-a destrămat ca o cârpă veche, mult mai repede decât era de așteptat. Carolina s-a trezit măritată, fără să apuce să-și cunoască prea bine soțul. Era în al nouălea cer. Colegele de facultate erau deja căsătorite și începea să devină complexată că tocmai ea, cea mai frumoasă și populară dintre ele nu avea inelul dorit pe deget.

Iubitul, apoi proaspătul soț, nu părea prea interesat de nurii ei. Sexul prost și puțin o întrista și îngrijora. Dar ea, veselă ca fire și optimistă își spunea că lucrurile se vor aranja de la sine. Timpul însă, în loc să rezolve, sublinia cu linie îngroșată diferențele între ei, diferențe mari și late. Florin avea o personalitate puternică, aproape despotică. Nopțile și le petrecea în fața computerului, iar Carolina adormea singură și nefericită, cu întrebări multe și mute, pe care nu avea curajul să le pună partenerului de viață. La început au trecut săptămâni, apoi luni între momentele lor de intimitate. L-a surprins de câteva închizând brusc, la intrarea ei, site-uri porno, iar o dată a văzut clar și s-a îngrozit. Florin își concentra energia și dorințele pe chat-uri de homosexuali. Toată umilința pe care o femeie tânără și sănătoasă, refuzată constant de soț o simte, s-a transformat în ură și indignare. Se simțea frumoasă și dorită de alți bărbați, însă Florin era distant ziua și noaptea. Nu existau cuvinte de dragoste, alinturi, mângâieri. În mintea ei se contura tot mai clar un adevăr crunt. Oare… ? Dar, de ce nu i-a spus? A avut nevoie de multe luni să adune curajul întrebării, iar când în sfârșit l-a confruntat, răspunsul lui ferm a redus-o la tăcere. Florin era gay.

Au divorțat de comun acord după alte luni în care a luptat cu sine, cu el, cu frica de gura lumii. Era implicată familia, prietenii, iar Florin nu dorea să iasă la iveală orientarea lui sexuală. După divorț a întâlnit o mulțime de bărbați. Dorea să-și reconfirme atuu-rile de femeie. Să se simtă frumoasă și dorită. Însă de fiecare dată lucrurile sfârșeau prost. Fiecare alegere se demonstra un fiasco. A suferit mult, dar s-a întărit, a dobândit o anumită duritate și a învățat să lupte pentru ea. Și-a dezvoltat o armură autoprotectoare, însă singurătatea de multe ori îi bătea la ușă în cele mai nepotrivite momente. Cu Florin a rămas prietenă și a descoperit că se înțeleg mult mai bine divorțați decât căsătoriți. El și-a găsit un iubit absurd de tânăr, o relație mult mai stabilă decât aventurile ei pasagere.

– Vezi tu, spune cu voce stinsă, lucrurile sunt mult mai profunde decât așa, un schimb de priviri și două vorbe cu subânțeles.
Nu pot să-i răspund, iar ea, pentru prima data, nu pare deranjată de tăcerea mea. Ne ridicăm și pornim abătute spre casă. Fiecare cu gândurile ei. Inima încă îmi bate cu putere, iar palma mi-a transpirat pe telefon. Nu cred că mă va suna în seara asta.