Luni și martie și ploaie

x171
Plouă a curățenie de primăvară. Peste trei săptămâni sunt Paștele. Plouă încet cu gânduri mărunțite, ca pătrunjelul pe tocător. Grădina e sepia cu mici irizări verzi, nehotărâte. Mugurii prunului crapă încet a floare. Ceilalți pomi din grădină par ușor întârziați, nehotărâți, fără chef. Liliacul se rotunjește ușor a frunză. Miroase a primăvară, în ciuda griurilor general împrăștiate simetric. Viața renaște și aici. Mai încet. Ardelenește.
Doi robini dau târcoale să-și facă cuib în vița de vie. Veverițele mă pândesc să strice gazonul.
Vin sărbătorile, împărțite virtual pe Skype, cu cei de acasă.
Ce ne mai iubim ecranele! La masă ne vom aduna tradițional trăitorii în țara frunzei de arțar, prieteni fabricați aici, cu doruri și ei prin buzunare. Vom ciocni ouă roșii. Arome de cozonac, sarmale, miel și drob vor polei românește pereții casei mele frumoase, greșit poziționată, la capăt de pământ, la captă de lume, la mii de kilometri de casa copilăriei mele, de casa părinților mei.
Se pregătesc să vină Paștele pe strada mea, iar gândurile mele, mărunțite ca pătrunjelul pe tocător se aliniază soldățește în două coloane: ce trebuie și ce vreau. Îmi iau pensula să așez pe pânză tot ce nu pot spune. Fac o cafea, deși e târziu, iar la noapte, când pleoapele vor refuza să se închidă mă voi întreba degeaba de ce.
Aromă de cafea și Bebe. Voce cald-șoptită, ploioasă și ea în ton cu soarele absent azi. Nori gri petrol îmi fac cu ochiul. Dar mâine va fi soare.
Știu. Simt. Trebuie.
Azi plouă. Gânduri cu ploaie…
***
Am chef să pictez. Culorile se joacă de-a v-ați ascunselea cu mine. Așa cum mi-au făcut și cuvintele o vreme. Aș picta ploaia de azi cu toate dorințele ei ude. Aș picta toate semnele de întrebare și toate frunzele care mi se desprind cu ușurință din palmă. Nu sunt copac, pentru că am aripi. Însă în palme îmi cresc frunze colorate cu nervuri transparente și muzicale. Cafea fierbinte și Bebe.
Și gânduri mărunțite ca pătrunjelul pe tocător…

poante ritmate – răspundeți în poante

24d0bff7d2f9d1ef23d528be4fd6facc

E pojghiță subțire,
dar te iubesc de mor,
pășesc în poante astăzi
în viață și-n amor…

Iar am gafat, iubite,
acum ești supărat.
Aș vrea să fug de tine,
să vin când m-ai iertat.

Îmi place așa de mult ideea lui Papa cu ale lui invitații la poezie în rubrica lui celebră Privește-mă-n versuri, că vă invit la același joc. (Papa, sper că nu te superi.)
Ce versuri vă inspiră fotografia de mai sus? 🙂

Liniște sau dragoste (X)

antonio_mora3[1]

Azi sunt minus șaisprezece grade, dar mă încăpățânez să simt în aer primăvara. Un soare cu dinți mușcă cu poftă din obrajii mei. Îi zâmbesc cu ironie… Cât crede că mai poate? Mâine e 1 Martie. Am primit din țară trei mărțișoare. Le voi pune pe toate trei și povestea mărțișorului mă va însoți toată ziua: firul alb și firul roșu…

Ella:
„Am închiriat un apartament mic și ieri m-am mutat. Ai mei s-au împotrivit până în ultima secundă. Nici nu știu ce îi îngrijorează mai mult, cum mă simt eu, sau ce zice lumea. Sunt șocați de mine, de atitudinea mea. Fata bună, mândria lor de până acum, a dat rău de tot în petic. De altfel, cu mentalitatea lor e greu să înțeleagă. Dacă mi-ar fi fost alături… însă ei par să îl susțină mai mult pe Doru. Am încercat să le explic. Nah, nici nu vor să audă. În ultima vreme cultiv doar dramă în jur.
E prima dată când locuiesc singură și într-un mod ciudat, trebuie să-ți mărturisesc, chiar îmi place. Am control asupra spațiului, tăcerilor și cuvintelor. Nu trebuie să dau explicații, nu trebuie să mă forțez să fac nimic din ceea ce nu vreau. Pot să… respir. E un soi de libertate pe care n-am cunoscut-o și n-am știut că o doresc.
L-am rugat pe Doru să nu mă sune o perioadă, să lăsăm lucrurile să se așeze. Mama mă exasperează cu telefoanele, cu dorința ei de a înțelege ce se întâmplă și a-mi da sfaturi peste sfaturi.
Nu l-am sunat pe Payam, deși era în mintea mea să iau legătura cu el. M-a sunat însă el. Voia să vedem o casă. Firește că nu avea de unde să știe ce se întâmplă. I-am spus, fără să-i dau nici un detaliu că, deocamdată am renunțat la acest proiect. A fost mirat, dar nu a părut supărat. Agenții imobiliari investesc zile întregi de munca în clienții lor. Dacă nu se finalizează o tranzacție, ies în pierdere. Trebuie să fie diplomați. Nu-și pot arăta nemulțumirea, indiferent de situație, pentru că oricine, oricând e un potențial client. Ingrată muncă. Dar Payam chiar a părut sincer. Nu mi-a cerut nici o explicație. Dimpotrivă. A fost cald și prietenos. M-am simțit bine vorbind cu el. Cred că am stat la telefon mai mult de o oră. Nici nu știu cum a trecut timpul și n-aș putea spune concret despre ce am discutat. Nu am vorbit despre Doru dar, dincolo de cuvinte, am simțit că mă înțelege.
După ce am închis telefonul am plâns. Nu cu durere, nici cu disperare, sau deznădejde. A fost… descătușare? M-am golit de toată încărcătura și tensiunea ultimelor zile și săptămâni. Lacrimile au eliberat toată energia negativă acumulată.
Azi-noapte am dormit bine pentru prima dată în ultimele săptămâni. M-am trezit odihnită și cu o ciudată poftă de viață, cum nu mi s-a întâmplat de foarte multă vreme. Voi lua lucrurile pas cu pas, fără grabă.
Te pup
Ella”

Iar mi-e dor.

Relax

M-a apucat dorul de pictură. N-am mai pus mâna pe pensulă de la Paști, când m-am prostit un pic cu bietele ouă. Și, dacă nu pun la socoteală niște acuarele făcute pentru un eBook scos de o prietenă, sunt ani de când n-am dat nas în nas cu pictura. Practic de când m-am mutat în Toronto. Am tot amânat momentul și găsit scuze, că ba renovare, ba una, ba alta. O prietenă care pictează și ea (frumos tare) mi-a reactivat dorul. Am și o cameră în casă unde-mi pot improviza zona de mâzgăleală și lăsa la uscat tablourile, fără să mă împiedic de mulțimea de ustensile care trebuie și ele să stea undeva.
Închid ușa și gata. Restul casei nu intră în revoluție.
Am găsit și scos de prin cutii vopsele, diluant, culori de apă, acrilic, ulei, șevalet, paletă, pensule, etc. Nu am găsit uleiul de in, deși sunt sigură că am pe undeva. Însă, de fiecare dată când să mă apuc, ceva lipsea. Când fu Tache, nu fu Tică…
Așa că m-am dus hotărâtă la un mall să cumpăr ulei de in. Am străbătut toate aleile și scanat din mers magazinele. Necâștigător: haine, accesorii, pantofi, mâncare, electronice și …. în reluare. Am plecat cu buza căzută. Noroc că în drum am văzut un Canadian Tire. Dar aici altă bubă: erau mai multe tipuri. Pe care să-l aleg? Instrucțiunile nu erau de ajutor. Se presupunea că știu ce-mi trebuie. Nop. Nu știam.
Indianca de la raion, „doamna știe tot”, s-a apucat, mai neajutorată decât mine, să citească ambalajele, deși i-am explicat că nu asta era problema. De citit știu și eu. Pe mine mă interesa să-mi spună care e deosebirea între uleiul de in crud și uleiul de in fiert. Am ales crud și-oi vedea. Iar dacă nu-mi va fi prea rușine de rezultat o să postez mâzgălelie mele. Posibil că vor fi un fel de studiu de culoare, deci ceva abstract, pentru că intenția mea e să fac să se pupe culorile din dormitor: mov, bej și alb. Am nevoie de un tablou în care să se împrietenească, chiar să se iubească, dacă le pot convinge. Să vedem cum va funcționa chimia.

Miercuri de martie

download

Stau în fotoliu și tremur. Îmi clănțăne dinții în gură. Cafeaua s-a răcit. Încerc să scriu, dar degetele se mișcă nesigure. Parcă n-ar fi ale mele. Gândurile se joacă de-a v-ați ascunselea, înfrigurate și ele. Nu știu pe care să-l înhaț primul.
E un soare exploziv și explodat. Se aruncă cu toată lumina și se tăvălește prin camera unde stau zgribulită. Are culoare de cald. La fel arată și termostatul. Cică 23 de grade.  Nu-mi iese… Degetele aleargă degeaba pe tastatură, pentru că în mine s-a instalat program de frig. Arunc cafeaua. Îmi pun de-un ceai. Tremur. Apa aproape fierbe și nu pot să mă decid ce să aleg. Nu îmi place ceaiul. Beau foarte rar, însă am o prea largă varietate, pentru că mă entuziasmez pe moment de proprietățile așa zis miraculoase, de reclamă și îl cumpăr.
M-am hotărât: ginger și turmeric. Cică și slăbești cu combinația asta. Măcar dacă tot beau ceai să fie dublu efect.
Mă setez singură că ceaiul nu e bun, poate de aceea nu are nici un efect.
Aleg câte o rădăcină micuță din fiecare și le curăț cu atenție. Degetele mi se îngălbenesc de la turmeric, de aceea evit să folosesc chopper-ul, să nu-i murdăresc pereții transparenți. Îmi iubesc bucătăria și-mi place ca totul să strălucească, să folosesc cu plăcere ustensilele.
Aș fi putut răzui cele două rădăcini, dar frigul mi-a dat și o stare de moleșeală. Așa că-l tai mărunt și torn apă fiartă peste bucățelele mici. Revin în fotoliu, unde mă fac ghem. Nu funcționez. Încă. Mi-a intrat frigul până în suflet, deși am fost doar un pic afară și îmbrăcată bine, de iarnă. E 22 martie, ora șapte după-masa. Vântul a intrat prin fiecare por al hainei și m-a invadat până-n suflet. În casă e cald. 23 de grade Celsius. E soare explodat pe pereți. Însă în mine e frig. Sub zero grade. Aproape îmi ard degetele cu ceașca fierbinte. Îmi clănțăne dinții.
Cică e primăvară. Unde? Când? Cum? în mine e miez de iarnă…

Când s-a inventat culoarea

x3

Lumea mea era perfectă înainte să te cunosc. Nu știam că se inventase culoarea. Totul era armonios rotunjit în tonuri elegante de gri. Doar griuri…
Visam cuminte alb, știam că paleta se întinde ca o cale ferată până la negru, dar nu prea des și nici prea curând pentru că de obicei dormeam când soarele, adică albul cum ar veni, își scutura norii și se stingea în tuș negru…
Lumea mea era perfectă: începea cu literă mare și se încheia cuminte la punct. Avea subiect și predicat, iar după-masa se adăugau civilizat atributele și complementele. Fraza avea aceeași intonație melodioasă.
Tu nu ai făcut mare lucru decât mi-ai demonstrat. Albastrul.

Liniște sau dragoste (IX)

sad_Man[3]

Am deschis Inboxul să-i răspund Ellei și… am înghițit în sec. Mă aștepta un e-mail de la Doru. E adevărat că am petrecut de-a lungul anilor multe vacanțe și diferite evenimente împreună. E drept că am doar cuvinte de laudă la adresa lui, dar el pentru mine, pentru noi, e doar… soțul Ellei.
Doru este un tip foarte ambițios, a terminat cu rezultate excelente universitatea și a fost racolat de o firmă puternică din V. încă din timpul facultății. În câțiva ani a ajuns CEO (Chief Executive Officer) în cadrul firmei. Extrem de ocupat, muncește mult și, din cauza asta spune el, nu are prieteni. El este precum savantul din banc. Nevasta-l crede la amantă, amanta-l crede acasă, iar el e la birou încântat că-și poate vedea liniștit de treabă. Ellla este responsabilă la capitolul socializare, deși are și ea un job mai mult decât solicitant. Așa că, prietenii lor sunt de fapt prietenii ei.

„S.
Iartă-mă dacă că te pun într-o situație delicată cu e-mailul meu. Cred că știi, Ella a plecat de acasă. Îți poți imagina disperarea mea. După atâția ani, nu înțeleg ce s-a rupt. Ella s-a schimbat foarte mult în ultima perioadă, și-a pierdut veselia și volubilitatea, a devenit închisă în ea, tăcută, de nerecunoscut.
Ca orice bărbat care are o soție frumoasă, am fost de multe ori gelos. O să te surprindă ceea ce spun, pentru că de fiecare dată am ascuns cât am putut acest lucru. Lipsa totală de interes a Ellei în fața avansurilor altor bărbați era evidentă și mă bucuram de încrederea ei. În ultima perioadă însă, nu mai comunică cu mine. Nu știu ce să cred. Sunt neliniștit. Poate are nevoie de o pauză, dar mi-e frică să nu fie mai mult de atât. Nu știu ce să fac, mă frământ căutând soluții. Sunt foarte singur. Nu vreau să o pierd. Gândul că ar putea… Nu. Trebuie să fie o soluție.
Știu că ești alături de ea. Te rog, fii alături de noi!
Să ai o zi bună!
Doru”

Omule!

x8

Știu că ți-e greu, că lupta e a ta, că ți-e plin podul de sfaturi. Că tu ești în mijlocul focului, nimeni altul. De-aceea azi mă abțin. Nu-ți spun nimic decât: zâmbește!
Știi? Lucrurile oricum vor curge așa cum trebuie. Independent de dorința noastră. Și va fi bine. Ai încredere și… zâmbește. Viața e frumoasă.

Amintiri: Oopsy daisy!

aa5

Nu știam eu care e afacerea cu barza, sau cum apar copiii. Habar n-am ce era în mintea mea, însă cu siguranță mama nu mi-a explicat anatomic cum apare un bebeluș.
De altfel ea a încercat să mențină magia copilăriei cât mai mult posibil.
La cât am fost de naivă, probabil că am fost ultima din generația mea care a aflat că nu există Moș Crăciun.
Firește că nu am observat nici burtica mamei. Nu știu cum m-au pregătit și când am aflat eu că devin soră mai mare. Însă fericirea a fost la cote maxime.
Era un job important pentru mine. În plus, în mintea mea un bebeluș era un fel de păpușă vie, în concluzie o jucărie personală.
Când au dus-o la spital mi-au spus că e din cauză că o doare un picior. Dar s-a întors cu un bebeluș. „Bine, bine că te doare piciorul, dar de unde e bebelușul?” cică am întrebat eu. Nu știu ce mi-au răspuns, însă întrebarea a rămas memorabilă. De la ei am aflat-o.
Fratele meu era adorabil. Nu o dată i-am făcut rău, din prea multă dragoste și prea mult zel. Nu am fost nici o secundă geloasă, însă la un punct am observat eu că lucrurile nu mai stau ca înainte. Și cumva am realizat că sunt în plus, așa că am calculat cu grijă alternativele și m-am apucat să-mi fac bagajele. Mama m-a surprins în toiul acțiunii și, când m-a întrebat ce fac, i-am spus plină de înțelepciune și fără pic de supărare:
„Mă duc la bunica, că pe-aici nu mă mai iubește nimeni.”
Mi-a spus că a podidit-o plânsul și cu siguranță, după momentul cu pricina au fost mult mai atenți cu mine.
Într-o zi au avut musafiri și ai mei au ieșit să-i conducă. Bebelușul era în pătuț. Nu știu de ce mi-a trecut mie prin minte să îi dau să guste țuică. I-am înmuiat biberonul și, văzând că-i place, i-am scurs în guriță pe rând tot ce rămăsese în pahare. În noaptea aceea a dormit tun. Nu știa mama ce are, pentru că era perioada în care îi ieșeau dinții, și era foarte agitat. De fapt bebelușul ei era… beat.
După ce a mai crescut era un grăsan dulce, iar eu, slabă ca un șnur, îl căram după mine peste tot. Cineva i-a spus mamei :„ Vezi că-ți nenorocești fetița cu bondocul de copil!”
Însă era dorința mea să-l iau cu mine, nu mă obliga mama.
Și uite-așa într-o zi a fost cât pe ce să-l înec, iar în altă zi i-am spart capul încercând să-l dau în balansoar. După ce a mai crescut și mă puteam înțelege cu el, îl convinsesem că sunt vrăjitoare. Îl puneam să închidă ochii și mă cățăram iute undeva la înălțime. Când îi deschidea, se uita fascinat la ce vrajă mai făcuse soră-sa. Și, pentru că voia să ajungă și el vrăjitor, accepta toate poțiunile magice pe care i le combinam cu ceea  ce găseam prin bucătărie: de la bicarbonat cu cafea, sare de lămâie, făină, piper, zahăr, scorțișoară. Detergent nu cred că i-am dat. Și cumva nu l-am otrăvit.
A crescut mare și frumos, iar azi râdem de trăsnăile făcute de mine pe pielea lui.