Ți-e rușine că ești român?

Image result for disgust

Experiența dezrădăcinării și încercării de adaptare pe alte plaiuri e traumatizantă din foarte multe puncte de vedere. Ne adaptăm cât și cum putem țării noi, dar niciodată nu ne putem spăla genetic, oricât de oripilați am fi de „românismul” arătat peiorativ cu degetul de mulți dintre noi, cei care nu mai trăim în țară. Rămânem copiii părinților noștri români, nepoții bunicilor noștri români și ei. Oricât de parfumat e aerul pe care-l respirăm, oricât de mult ne-am înfige degetele în solul străin, arborele nostru genealogic tot tricolor înflorește. Ne putem dezice declarativ de România, dar nu putem scoate România din noi. Putem strâmba din nas atunci când auzim limba lui Eminescu, dar o fărâmă de accent tot se va strecura în engleza (ori mai știu eu ce limbă) noastră și atunci când ne certăm, tot în românește devenim creativi.

Trăind în Canada din 2001 am întâlnit tot felul de oameni: români sau alte nații și am avut o multitudine de experiențe de toate felurile, ca fiecare emigrant. Singurul lucru pe care pot să îl spun cu certitudine e că nu putem cataloga și generaliza. Nu există pădure fără uscături. Nu putem defini drept „românism” lipsa de educație, isteria, suficiența și exemplele negative pot continua.

Tipologia umană se repetă plictisitor, cu accente specifice, desigur, în fiecare nație. Dar așa cum românul nu deține drept de autor la frumusețe și inteligență, așa nu îl deține nici la prostie ori lipsă de caracter.

Am văzut de prea multe ori priviri de sus în jos ale celor aciuați într-o țară mai civilizată decât România, care au senzația că au primit brusc perfuzie cu sânge nobil, le-au crescut trese pe umăr și au devenit aleșii nației, nemaifiind atinși de praful drumurilor mioritice.

„Nu suport românii!” îmi spunea de curând cineva, uitându-și complet obârșia. „Nu mai pot suporta românismele. Am învățat să trăiesc altfel. Să nu îmi complic viața.” „Asta-i România!” a exclamat un tânăr, nemulțumit de o situație în care bunul lui simț ar fi trebuit să funcționeze. De ce? Cât e România și cât suntem noi?
De ce punem lipsei de educație, lipsei de caracter, lipsei de cultură de multe ori, etichetă națională? Nu. Nu e România. România nu are nici o vină că tu ești nedus la școală, că tu ești isterică, iar tu ești limitat.

România e acasă. Și acasă nu e nici clasa politică, nici echipa sportivă cu care ții, nici măcar Simona Halep. România e mama și tata, obiectele copilăriei, amintirile din liceu, dulapul unde mama îți păstrează rochii de când erai de-o șchioapă și până la maturitate. România e gustul pâinii scoase din cuptor, e râsul bun cu prietenii la un pahar de vin în nopți de vară scurte. România e primul sărut furat și primul fard pe pleoape. E tot ce strânge sufletul, ori crește ritmul inimii. E bucurie și întristare câteodată. Dar și cei șapte ani de-acasă, tot acolo sunt așezați frumos în sertar.

Iar adevărul înstrăinării nu e roz. Trăim cu dor și doruri, cu inima cât un purice atunci când telefonul sună la ore ciudate, să nu aducă vești grele… Rozul, văzut de la distanță, pălește dacă te apropii și câinii cu colac în coadă sunt doar desene animate. Românul încearcă să se descurce, să supraviețuiască. Și el, ca oricine. Nimeni nu e cu stea în frunte. Nimeni nu a plecat doar din spirit de aventură de acasă. Românul și-a părăsit glia pentru o viață mai bună. Pentru un job mai bun. Pentru o pâine mai bună.
Că a găsit una mai plină de E-uri și de alte litere ale alfabetului, e deja altă poveste. Dar românul e mândru. Îi place parada. Își etalează cu mândrie casa cu multe camere și grădină cochetă, dar nu suflă un cuvințel despre ratele la bancă care-i hrănesc iluzia de bogăție, de bunăstare, de confort. Indiscutabil există avantaje să trăiești afară. De asemenea sunt destine menite să crească la umbra pomilor străini. Nu e o regulă să-ți duci viața în țara în care te-ai născut. Dar e o lege nescrisă care spune să-ți iubești părintele. Să nu uiți de țara mama și să nu îți negi trecutul. Dragi îmi sunt românii mândri că-s români. Și nu-i voi înțelege în vecii vecilor pe cei ce se rușinează de asta, ori își arată cu degetul frații de neam.

Omul e om, indiferent în ce limbă spunem definiția. Iar schimbarea cetățeniei nu schimbă esențele. Caracterul rămâne același. Poți renunța la „escu” din coadă și adăuga un „th” spus printre dinți. Însă tot mai des, privindu-te în oglindă, vei vedea în tine imaginea părintelui tău.

Pe diagonală

e-books

Printre multitudinea semnelor de întrebare din sertarul cu nelămuriri, am două intrebări rotunde și mari cât doi pepeni verzi.
Una se referă la cititul pe diagonală.
Voi citiți pe diagonală? Eu nu. Da, dacă-s prea obosită ori, mai ales, dacă nu mă dă pe spate ceva ce citesc, mai fușerlesc niște pagini. Una, două, nouă… dar aia se cheamă că le-am cam sărit. Că nu le-am prea citit, deși ochii mi-au patinat pe rânduri, într-o încercare disperată de a le ingurgita.
Am asistat la situații în care, vorbind cu o anumită persoană despre o anumită carte, să am senzația că ne referim la două subiecte diferite. Să o întreb uimită detalii, ca să mă asigur că suntem pe același tărâm și să se scuze: știi, am citit pe diagonală.
Păi pe diagonală ai și înțeles. Explicați-mi și mie cum e cu acest mod de citit? Cum se face?

A doua întrebare se leagă de carte. Carte clasică de hârtie sau format electronic?
În vacanțele ultimilor ani, am remarcat că lumea împrăștiată pe plajă ori în jurul piscinelor avea în mână telefon sau tabletă. Rare excepțiile cu cartea în mână. Foarte rare.

 

Urma urmei

2b3861900d13c63f2e508ab9693c4e4b

Pășesc încet.
Nu tulbur apele copacului ascuns între coperți.
Pășesc încet,
abia ating nisipul ce odat’ a fost castel.

Pășesc încet.
Nu mă aud.
nu știu,
Sunt pașii mei?
Ori urma visului ce-o fi pornit la drum
să mă găsească.

Pășesc încet
cu miezul de furtună încheiat la gât,
strâns bine între palme.
Și mere verzi își lasă urmele
pe fiecare drum.

Pășesc încet.

Eu cu mine – cam multă lume

dontknow[1]

– Mi-e un dor de scris!!!
– Păi scrie!
– Am chef să scriu.
– Cin’ te ține să n-o faci? Ești enervantă!
– Nu am timp. A fost nebunia „Pașilor”…
– Care nebunie? Poate a ta? Ce mare lucru!? Toată lumea publică azi.
– Eh, multă lume publică, dar am așteptat, am avut emoții.
– Aiurea! Parcă poți tu controla ceva. Lucrurile se întâmplă după voia lor, nu după a ta.
– Știu. Dar atunci când te arde, nu te poți culca pe o ureche făcându-ți liniștit treaba.
– Tu nu poți asta. Tu! Tu te stresezi pentru orice.
– Nu chiar pentru orice. Pentru lucrurile importante doar.
– Da? Te stresezi pentru vorba oricărui prost. Pot să-ți spună lucruri frumoase o mie de oameni. Dacă unul îți spune ceva negativ, gata, pe ăla ai tendința să îl crezi. Recunoaște!
– Și ce să fac, dacă așa sunt?
– Să fii mai puternică, de exemplu. Să nu îți pese…
– Ei da, că tu poți! E ușor să dai sfaturi, dar când e vorba despre tine…
– E ușor. Îți amintești de momentul în care ai învățat secretul liniștii?
– Care-o mai fi și ăla?
„I don’t know, and I don’t care!”
–  🙂
– Ai o singură viață. Și nu poți să placi tuturor.
– Da. Cam așa e.
– Învață să nu îți pese! Să te iubești și pe tine. Și nu uita: orice minune ține trei zile.
– Câte învățături pe secundă!!! Parcă ești mama. Mai lipsește să-mi pui mantre pe oglinda din baie.
– Ți-aș pune pe frunte, să fiu sigură că le vezi. Apropo de mama, nici de ea nu ai prea avut timp zilele ăstea.
– „Pașii”, corectura revistei… așa e.
– Realizezi că ești obositoare cu „Pașii” ăia? Ia mai lasă-i în drumul lor!
Pune mâna și scrie! Bea apă mai multă și mișcă-ți fundu’ la sală, sau afară: fast walking sau copilit* roșii. Ce alegi. Nu! Nu de mâine. Din secunda asta.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

*copilit roșii – ceva ce ține de grădinărit… neinteresant.

De azi în librărie

Boulder-Bookstore_Sam-Hall.jpg

Romanul „Pași” se găsește de azi în librăria „Mihai Eminescu” – București. E o nouă treaptă a pașilor. E prima librărie în care pun piciorul. 🙂

Știu că v-am zăpăcit deja cu atâtea informații despre carte, dar numai cine publică știe ce și cum e, câte emoții și câtă așteptare implică. Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez pe marele povestitor, dar publicarea unei cărți e un proces extrem de dificil. Ai cartea, începe labirintul prin cea mai stufoasă junglă. Poate așa e la început, poate așa e pentru noi (poate altora le e mai ușor) nu știu.

Lipsa mea de răbdare colaborează într-un mod destul de nefericit cu mersul înșet-înșetișor-stat pe loc și… mă abțin. Ideea e că de azi sunt în librărie (finally!!!) și vor ajunge cu pași mici, înceți și siguri și prin țară. Nu mai promit nimic până când, și vorba lui Arghezi-mi vene-n minte, (doar vorba, nu sensul): „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!” 🙂

 

Ea spune

 

HoldingHandsImage

Oamenii sunt frumoși. Nu în egală măsură. Ea e frumoasă in & out, vorba românului 🙂 . O știți și o iubiți. Mi-e dragă de când o cunosc și nu am să spun nimic mai mult pentru că m-a rugat să-i păstrez anonimatul, însă, în același timp mi-a permis să-i fac publice cuvintele referitoare la „Pași”. Îți mulțumesc mult draga mea!

„Am citit cartea, Em. Efectiv a rupt bucăți din mine, bucăți care oricum erau risipite iar eu mă tot chinui să le adun, lipesc sau întregesc în vreun fel. Pas cu pas, m-am regăsit, am retrăit. Au fost momente când a trebuit să mă opresc din lectură, pur și simplu cuvintele mă sufocau deși povestea “Pași” e o lectură fluentă, ușor de parcurs. Cartea e o ficțiune dar culmea, pentru mine a fost o realitate dureroasă. Încă mai e. Diferă decorul, scena, dar actorii sunt aceiași. Nu pot încă să detaliez, nu pot încă nici mie să-mi povestesc, să-mi explic sau să mă rup definitiv de povestea mea. Probabil timpul mă va ajuta sau cineva suficient de abil sau răbdător va reuși să mă vindece. Eu singură încă n-am reușit, mă tot chinui. Povestea pașilor e universal valabilă, e a naibii de reală, e ceea ce trăiesc multe femei din timpurile moderne pe care le trăim, este de fapt cheia sau răspunsul pentru toate întrebările ce ni se creionează-n minte dar ne e teamă să ni le acceptăm sau conștientizăm. Asta, până la un moment dat când ele explodează cu forța unui vulcan și nu mai pot fi stăvilite. Asta e o recenzie atipică sau o confesiune nefinalizată. Oricum ar fi privită, pot spune cu mâna pe inimă că acești “Pași” mi-au plăcut enorm!”

Pune-ți o dorință!

Nevoia de păpădii, ori floarea cu amintiri?
Cam extraterestră floare, dacă te transformi în om de știință și studiezi OZN-ul devenirii ei.
E o mireasă în galben ce-și schimbă straiul în spițe de stea când bate miezul nopții. Și evadează în puf cu vântul și cu gândul. E vremea păpădiilor: pune-ți o dorință!

Îmi vine să scriu despre flori. De fapt habar n-am dacă mie îmi vine să scriu despre ele, ori ele au decis să-mi invadeze gândurile și laptopul. Mi-a intrat puf de păpădie în cerneală și-n gânduri.

Păpădia. Definiție: e cea mai prietenoasă floare. Un fel de Golden Retriever al florilor. Special făcută pentru copii. Îmi amintesc ca ieri, deși au trecut o mie de ani de atunci: eram în parc la grădiniță și culegeam păpădii. Ne făceam lanțuri și cununi și ne îngălbeneam năsucul cu polenul călduț și moale de pe florile pufoase. Apoi le vânam pe cele ajunse mirese de stea și ne duelam suflând fulgii pufoși, unii în alții. Și râdeam.

Azi nu mai știu să mă joc. Fac țțțț! când o văd prin iarbă, galben timid zâmbindu-mi. Intru în panică atunci când e pufos alburie, pregătită de zbor. Îmi iau scula specială de extras păpădii și o scot cu grijă. O arunc în sacul de hârtie, să-mi protejez peluza.

Azi nu mai știu să mă joc. Azi nu mai culeg păpădii. Le extrag cu grijă din iarbă și cresc un gazon tuns milimetric, care se ia la întrecere cu covorul de iarbă falsă, de plastic, de la Home Depot.

Azi nu mai știu să mă joc, iar un om a inventat o sculă specială de extras păpădii.

 

 

Îmbujorată

1

Toronto îmbujorat. Încâlcit în raze de iunie. Înflorit. Aglomerat. Suav îmbobocit și înfrunzit. Babilon: oameni, flori, mașini, reclame și bujori. Betoane și sticlă. Păduri și ape, căprioare și rațe. Și gâște. Grădini sunt străzile. Bujori.

În fiecare zi gândurile mele se rotunjesc în câte-o culoare pe care, pretențioase, o aleg din dulap. Azi gândesc în bujori. Nu pot altfel. Mă pândesc de prin curți ori explodați prin grădini, grăsani și înșirați lucios în alb, roz și vișiniul acela, atât de special încât mă întreb de ce nu se cheamă vișiniu-bujor.

Curioase, niște furnici se rătăcesc printre fustele florilor leneș întinse la soare, ușor indecent răsfirate spre razele ce le alintă moale și cald. E o dimineață de iunie comod întinsă-n oraș, ca untul pe o felie caldă de pâine scoasă din cuptor.

Scandalos se înghesuie în tufe bine crescute, trăgând de mână boboci rotunzi de prea bine, de viață tihnită. Bujor: la vie en rose.

În Toronto pe străzi au înnebunit bujorii. Unde este Tudor Gheorghe?

4

2

5

10

12

14

 

 

Noutăți despre Pași

Cop_6_Edited_cu_sigla_eikon

„Pașii” au pășit cu dreptul, ca să zic așa. Revista Catchy le-a dedicat două articole, ziarul Observator de Toronto le-a salutat apariția printr-un articol. De asemenea La Revista a scris despre debutul editorial. Oameni cunoscuți și necunoscuți au fost cu pulsul ridicat la cadența „Pașilor”.

Criticul Vianu Mureșan a mărturisit că pentru el a fost „o descoperire splendidă această carte” și a analizat din punct de vedere literar scriitura, încercând să o plaseze în fenomenul literar contemporan.
Editorul Valentin Ajder a salutat de asemenea laudativ apariția romanului „scris la patru mâini”.

Pe timpul lansării, am primit poze și filmulețe, așa cum v-am arătat în articolul anterior, de la oameni dragi, cărora nici nu știu cum să le mulțumesc.
Feedback-ul, venit de la cei care au citit deja cartea, a întregit bucuria noastră, a autorilor, la debutul „Pașilor” în lumea cărților, minților și sufletelor.

De azi, cartea poate fi comandată pe link-ul editurii Eikon.
De asemenea o găsiți în librăriile Eminescu, Humanitas și Cărturești. Librăria Eminescu din București este prima care deschide porțile „Pașilor”.

Pași în curcubeu

738c7443ae77b88d9dc006427a84fefc

Obișnuiam să trăiesc curcubeu. Culori moi, nedefinite. Calde și confortabile. Și atât. Într-o zi s-au separat exact așa cum separi gălbenușul de albuș. În tonuri clare. Albastru. Roz. Verde.

34201599_1721494947944356_5225812633189351424_n

Fac poze cu nemiluita. Deși parcul e aici. Nu pleacă nicăieri. În fiecare anotimp are rutina aceea minunată: pupic, cafea, culoare, căprioare, lac, lebede, pupic, verde, alb, roz violet.

34320727_1721494934611024_1259939505368989696_n

34156041_1721495184610999_7640553352782151680_n

34276549_1721495221277662_1639005596562751488_n

Ieri a fost ziua „Pașilor”.  Dar a fost și ziua prieteniei. Ziua oamenilor minunați. OAMENI. Care mi-au transformat ziua. Mi-au transformat-o-n ploaie de trandafiri. Pe unii îi cunosc, pe unii nu i-am întâlnit niciodată. Doar gândurile s-au împletit și îmbrățișat. A fost lansarea „Pașilor”. Nu am fost acolo. Oceanul se pune de multe ori în calea programului meu zilnic. Piedică se face. Nici cartea nu am văzut-o încă. Doar în poze. Nu i-am simțit mirosul de tipar crud, nu i-am mângâiat finețea paginilor.

4

1

6

5

13

12(1)

9

3

7

Am primit deja feedback. În curs de:

15

Și după citire:

„Am terminat Paşii. Răscolitor. Am trăit povestea de dragoste alături de cei doi. Am simțit toate neliniştile, dorurile lor, am fost fericită odată cu ei. Şi mi s-a prăbuşit lumea odată cu a lor. Am terminat cartea sufocată de nodul din gât, cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Sperând însă că lucurile se vor aşeza şi paşii îi vor duce din nou împreună. Nu sunt fan al cărților de dragoste dar voi ați reuşit să mă transpuneți într-o poveste pe care am trăit-o împreună cu cei doi, cu o durere în piept ca un bolovan. Felicitări amândorura! Eu mi-aş dori o continuare a poveştii…” (Ana G.) 

Buna! Am terminat de citit a doua zi dimineata. E un amalgam de emotii, m-ati trecut prin toate starile posibile. Am empatizat cu personajele pana am ajuns sa le dau dreptate. Scriitura voastra, in doi, se impleteste asemenea povestii celor doi. Iar radiografia institutiei casatoriei e atat de sincera si de adevarata… Ce sa zic? M-ati cucerit. Voi recomanda cartea de cate ori voi avea ocazia.” (Nouria Nouri)

Aștept cu drag păreri, recenzii, poze. Orice credeți voi. E greu să scoți o carte. E greu să-i dai drumul în lume. E greu să nu fii acolo, să o ții de mână când face primii pași. E multă muncă în spatele unei cărți ce zâmbește timid din rafturile unei librării, având alte sute de surate purtând hârtie, carton și litere.

11

Pașii – prezentare la lansare –

Romanul „Paşi” este o poveste de dragoste contemporană. O poveste despre viață. Despre pașii pe care destinul ți-i dictează.
Îi stăpânești? Ori te lași în voia lor?
Ce se întâmplă când pașii te duc într-un bar aiurea, unde-ți întâlnești perechea pe care nu o cauți? Deschizi ușa altei vieți? Ori te duci cuminte, liniar, pe traiectoria fixată de lege și societate?
Ce alegi? Sentimentul? Dorința? Legile nescrise ale sufletului tău? Ori regulile clare, inflexibile ale societății și moralei, devenite paturi procustiene rigide și fără sens? Ai puterea să te rupi de un trecut care nu ți se mai potrivește? Ai curaj să-ți asculți vocea interioară?
Provenind din medii profesionale diferite, eroii romanului descoperă cu uimire că femeile nu sunt de pe Venus, nici bărbații de pe Marte. Când două suflete își aparțin vorbesc aceeași limbă și sunt de pe aceeași planetă. A lor.
Întâlnirea, dictată parcă de un destin jucăuș, se petrece într-un moment limită, când blazarea unuia și nefericirea celeilalte ating apogeul. Ambii realizează că, de fapt, întâlnirea lor este o re-găsire.
Au puterea să rupă lanțurile compromisului vieții cotidiene, compromis care le asigură o iluzorie liniște? Ori aleg greutăţile şi sacrificiile unui drum care este menit să îi aducă împreună?
Dragostea lor are de înfruntat o serie de obstacole. Sunt cei doi suficient de hotărâţi să nu-şi sacrifice în continuare existenţa pe altarul compromisului? Decid oare să-şi construiască propriul drum, pas cu pas, în pofida cutumelor unei societăţi adeseori rigide, ancorată în stereotipuri, ori aleg comoditatea unui drum bine-cunoscut?
Povestea celor doi protagonişti ai romanului „Paşi” poartă cititorul printr-o multitudine de întâmplări şi situaţii, unele ilare, altele dimpotrivă dramatice, iar din roman nu lipseşte acţiunea şi suspense-ul.
Deşi distincte, planurile acţiunii romanului se întrepătrund, iar rezultatul este un întreg dinamic, cu schimbări subite de registru, cu intrigă non-liniară, care ţin cititorul în priză până la final.
Nu în ultimul rând romanul constituie, de asemenea, o introspecţie, o analiză sui-generis a frământărilor interioare trăite de oamenii obişnuiţi în căutarea fericirii.
Cei doi autori au creionat, fiecare în parte, propria versiune, oferind cititorului două perspective extrem de diferite, dar și foarte asemănătoare în același timp: cea feminină și cea masculină. Romanul are o construcție oarecum atipică, tehnica scriiturii fiind de fapt îmbinarea a două scriituri, a două voci care se întrepătrund, ori se continuă de-a lungul celor șaizeci și două de capitole.