Timpul și Ana mea

Am scris Ana cu emoție, iar emoția mi-a fost înmiit înapoiată. Cu dobândă grasă.
Am scris ca în transă, complet transportată în lumea veacului trecut. Când am terminat, dezmeticindu-mă m-am întrebat dacă vocea mea va găsi urechi care s-o asculte. Sufletul îmi era înaripat, întristat că pusesem ultimul punct al manuscrisului, imună și egoistă la eventualele reacții. Ești sfâșiat când te desparți de un manuscris… 
Trebuise să scriu Ana. O scrisesem. Mission accomplished! Dar curiozitatea exista. Publicasem cu doi ani înainte Pași. Iubită carte! Cu feedback ca o explozie de artificii. Cu lansări multe și mai multe noi prietenii, cu declarații de iubire față de scriitura mea. Corina Ozon îmi spusese că e mai greu să scrii a doua carte decât prima, pentru că ai creat deja așteptări. Așa era. După  Pași, roman contemporan, ușor exotic, exploatând o poveste de dragoste, venea Ana cea zbuciumată și atât de ardeleancă. „Ori o să placă, ori nu”, am răspuns fratelui meu când m-a întrebat la ce lucrez. Și a fost să fie!!! Am simțit fiorul românescului zbătându-se în cititori. Am simțit cum mândria unei povești românești, greu dusă, istoric trasată, sisific construită, a curs ca mierea printr-o pâlnie în inimi.  Și aici, la ceasul dimineții mărturisirilor mele feisbuciste, vă spun că a fost o mână de oameni care m-a uimit și înduioșat până la plăsele cu emoția receptării lor. Printre ei și un băiat de 17 ani, un necunoscut din București care a spus că Ana e un „rollercoaster de emoții”. 
Au trecut aproape doi ani de când a ieșit la lumină Ana mea. Fb-ul conștiincios îmi amintește. Iar eu sunt recunoscătoare că prin venele mele curge sângele Anei și pentru că Dumnezeu mi-a pus în mână condeiul. Și că prin ea rămân notate niște datini și obiceiuri ce se pierdeau, o poezie a obiceiului care moare odată cu bătrânii noștri care se duc. Multe din cele povestite de Ana nu erau consemnate. Greu găsite. Și atât de românești. Mi-e drag că le-am pus bine și, la o adică, stau mărturie pentru cât de frumos e să fii român.

Aventurile lui Andrei

Secretul de a fi copil, de-a te răsuci de trei ori și a sta de vorbă cu un șoricel sau o furnică… Copiii țin în mâinile lor adevărurile simple ale planetei. Noi, adulții, le complicăm cu obiceiul nostru de a despica firul în patru și a trage concluzii și pune etichete. În curând „Aventurile lui Andrei”. Cine este el? Un șoricel care trece printr-o serie de întâmplări pentru a învăța lecția ascultării. Toate mulțumirile Sashei Segal, cea cu magia în vârful degetelor. Coperta e ravisantă, Sasha! Lui Răzvan care a realizat fiecare scenă îmbinând desenele și le-a sucit și amețit după cum i-am cerut. E incredibil de grea realizarea unei cărți pentru copii. Scrierea textului a fost floare la ureche. În celelalte etape au intrat tare multe ore de muncă. La un punct am vrut să abandonez șoricelul cu toate ciupercile și florile și cățeii și pisicile. Cinste și respect celor care se ocupă de asta. Nu am realizat ce muncă sisifică e în spate. Mulțumesc Paulinei Popescu și lui François Mallette. Lor li se datorează versiunea franceză. Paulina a avut ideea traducerii, așa că datorită ei domnul Andrei este bilingv. Mulțumesc Issabelei Cotelin pentru corectură. Vouă care m-ați încurajat când am mai pus pe aici câte ceva din text și desene. Și în primul rând mamei care s-a distrat copios când i-am citit epopeea șoricară și mi-a dat ideea să o pun pe hârtie.

Scriitor dur într-o țară pudibondă

Oameni mari!

Ați văzut vreodată emisiunea Românii au talent? Când vine câte unul care întoarce jurații cu roțile în sus și țipă de surpriză. Ați văzut. Da? Când am primit e-mailul ei la redacție cam asta a fost reacția noastră.
Ați văzut vreun tablou înfiorător, cu o imagine atât de bine redată, că vi s-a îngrozit carnea pe oase? Ați văzut. Da? Eh, asta e cartea ei.
SIONO nu a ținut cont nici de vârsta ei, nici de experiența ei, nici de subiect, nici de limbaj, nici de multe altele. Pentru că totul a înclinat în favoarea talentului ei uriaș. Mult mai mare decât ea.
Fata asta minunată  a creionat cu desen sigur un tablou realist, o lume mizeră, infectă, imperfectă la modul grotesc. A surprins cu ochi matur, cu verb puternic,  emoții și trăiri închegate, personaje credibile. Cu mâinile ei  adolescentine a realizat o construcție solidă, măturată de un vânt rece, care îți trece prin pori și te induce într-un univers despre care nu vrei să știi, pe care nu vrei să-l cunoști.  A deschis ușa spre o lume sordidă, unde compromisul umblă liber pe stradă, a arătat cu degetul sistemele sociale șubrede, politica bolnavă, învățământul corupt, fenomenul de bullying, discrepanțe, inadvertențe, scârțâieli, relaționare mai mult sau mai puțin defectuoasă cu cei de drept sau posibil apropiați și implicați.  Legea junglei, dragi adulți, guvernează subtil tot ce mișcă. Politicul și business-ul, socializarea, succesul în orice domeniu.
Realitatea suburbiei existenței respiră la câțiva kilometri de bula roz pe care o purtăm  ingrați, cu grație trasă pe frunte, astfel încât perspectiva este direct proporțională cu lungimea nasului.
E o realitate care există chiar dacă  o negăm. Cu un limbaj specific.  Abject poate. Murdar cu siguranță. Dureros de realist.
Știți că de multe ori sub zâmbet copiii voștri ascund drame?
Viața nu este roz, dragi adulți! Înainte să arătați cu degetul un copil pentru că a avut curajul să zugrăvească o lume existentă, cu bălți sădite de cei mari, uitați-vă în oglindă. Apoi schimbați canalul de pe telenovele, pe filme americane premiate. Nu fiți ipocriți!
Dacă autoarea despre care vorbesc s-ar fi născut într-o țară mai puțin pudibondă, cu mai puține prejudecăți, probabil că succesul ei ar fi explodat ca un foc de artificii de 4 iulie.
Și mă gândesc ce soartă ar fi avut Stephen King dacă s-ar fi născut în România.  
Închei prin a vă recomanda cu tot sufletul cartea Theodorei Savuli, cel mai tânăr autor SIONO, cu siguranță unul dintre autorii cei mai tineri din țară. Bucurați-vă pentru ea!
Noi am făcut-o. Am pus sigla editurii noastre pe cartea ei,  fiind primii spectatori ai vieții ei literare.
Theo face parte dintr-un procent infim de autori susținuți integral de o editură românească și suntem fericiți că i-am dăruit această șansă, dăruindu-ne la rândul nostru bucuria și ocazia să fim parte din viața și evoluția ei. Este, nu doar excepțional de talentată, dar și organizată și muncitoare, pentru că în spatele cărții ei se ascund  sute de ore de trudă și 80 000 de cuvinte ce curg într-o avalanșă copleșitoare, te prind cu ghearele și te fac prizonier scriiturii.



Instrumente de zbor

FB-ul amintirilor îmi spune că a trecut timpul și noi două cu el. Prin viață, deasupra unui deal și-a unei văi, deasupra muntelui cărunt și a câmpiei verzi, deasupra oceanului ce a crezut că îngustează apropierea dintre noi (aiurea!), deasupra multor lacrimi și multor râsete (mai mult râs), deasupra devenirii noastre: fetițe, adolescente, femei, soții, mame – dar mai presus și întotdeauna și pentru totdeauna – prietene. Ne dăm huța cu același zâmbet (râs de multe ori), cu povești care nu se sfârșesc. De câte ori am adormit în timp ce vorbeam!? 🙂 De câte ori ne-am îmbrățișat? Și de fiecare dată ne-am înțeles în pofida lumii și chiar a logicii. Nu. Nu e ziua ta – dar FB-ul mi-a amintit poza asta din 2015, pentru că noi așa suntem: în continuă mișcare, continuă activitate, fără timp de plictis. Cu o mie de proiecte. Cu optimism. Cu voință și dorință. Cu zbor. Și, dacă nu găsim iute o pereche de aripi, folosim un scrânciob.

Gând și final de octombrii

Ar putea fi o imagine cu în aer liber

*

Poți alege să râzi sau să plângi. Să treci ocupat prin viață sau să te minunezi de-un grăsan de dovleac și să zici că n-ai mai văzut așa minune. Ori de o frunză ce sfidează legile naturii, colorată și nealcoșă, ca un trandafir la concursul de Miss. Poți să te superi că x te vorbește, că y nu te place, că z te ignoră. Poți să te plângi că ești muritor. Că ești o clipă pe pământ, că viața e putregai și rugină, necaz și boală. Deși… Really? O singură dată mori. Dar câte zile trăiești tu până atunci? Totul e alegere. Poți să fii flacără sau ceară topită. Poți să fii iubirea de zi cu zi, râs și mirare. Poți să fii lacrimă vărsată. Poți fi mirare. Că nicio zi nu-i ca alta, nicio toamnă ca asta. Poți să ignori și x și y și z, și să privești în sus. Răsăritul de soare topește umbra. Chiar de-i acolo. N-o vezi. O pui de-o parte și te bucuri de un dovleac.

*

E ziua morților la noi acasă. Cimitirele-s un soi de Halloween întors. Morminte. Nu dovleci.
Mama-mi trimite pe WhatsApp poze cu florile pentru tata.
E ziua morților și plouă. Eu plou. Și ploaia-mi plouă peste față. Și ploaie sunt.
Când m-am trezit, era atâta lumină, că primul gând mi-a fost că sunt în Paradis.
Uitasem să trag jaluzelele și dormitorul, fiind alb, era ca un bec aprins.
 Soarele se strecurase în casă, topind rotund linia dintre tavan și pereți.
Parc-aș fi stat într-un filament aprins. Un cuib strălucitor, cald și moale.
Al doilea gând, mult mai treaz, mi-a fost că mângâierea albă e de la tata…

Ar putea fi o imagine cu mâncare şi în aer liber

„Ana” – cronică: Corina Moisei-Dabija

O reinterpretare a romanului românesc interbelic: „Ana”, de Em Sava

Întreaga cronică o găsiți aici

Filme-Cărți.ro

„Ana”, de Em Sava
Editura Siono, București, 2021 (ediția a II-a)

Literatura română contemporană cunoaște acum un soi de revenire la origini. Ne lăsăm cuprinși de nostalgia perioadelor interbelice, dar și de cele în care am fost căliți de biciul dominațiilor ideologice. Și parcă o facem cu destulă măiestrie, încât să ne iasă de sub tipare cărți memorabile. Cert este că se scrie cu mult suflet, pe unde mai bine, pe unde mai stângaci, dar cu o sinceritate debordantă, exact așa cum îi stă bine unei creații din spațiul românesc. Cronica de astăzi i-o dedicat autoarei Em Sava, cea care ne-a oferit-o pe „Ana”, romanul puterii feminine, romanul care ne revendică locul sub soare furat de „Moromeți” sau de „Ion”. Volumul este, după cum menționez și în titlu, un fel de reinterpretare a romanului interbelic, doar că figurile centrale ale acestuia derivă spre un matriarhat puternic. Nu știu dacă Ana din acest roman este o lovitură peste obraz dată lui Rebreanu, dar cert e că Em Sava reușește să ofere glas feminității rurale.

Ne aflăm într-un cătun românesc, ascuns între dealuri, intitulat sonor Sava (să fi fost autoarea tentată să își treacă numele în posteritate? Cu siguranță. Și i-a reușit), un sat în care cele bune se împletesc cu cele rele. Doar că soarta, bat-o vina, încă îi desparte pe români de unguri și le aduce în prag Marele Război, diseminând ură și segregare. Prinsă la mijloc de mrejele iubirii, Maria se îndrăgostește de Sandor, un june maghiar avut și cu familie de viță nobilă. Acel amor împărțit la doi renaște în Ana, o fetiță marginalizată de lume pentru amestecul de sânge și pentru trădarea tatălui, dar care în timp devine expresia puterii, a forței.

Romanul „Ana” este un amestec rafinat de emoție, de sensibilitate, dacă vreți, dar mai ales este un volum ca o gură de aer proaspăt. Este suficient să citiți astfel de pasaje:

„ – Femeia tre`să rabde, draga lelii, auzise pe lelea Parastivă spunând unor neveste tinere. Că toți bărbații îs la fel. Fiecare are un tăciune – n cur, de nu arde iese fum. Rabdă câteva minute – n pat și ai liniște în casă la copilați! Că așe` o lăsat Dumnezo` lumea: femeia să tacă și să îndure și să asculte de bărbat, că el poartă clop.”

Acest amestec de regionalisme, tradiționalismul cu care naratoarea își explorează universul creat – iată doar câteva dintre elementele sine qua non pe care cartea le înglobează. Evident, se resimte din plin faptul că autoarea a sondat stilul clasicilor, explorând fertilitatea subiectelor, dar maniera în care și-a împachetat povestirea este demnă de toată aprecierea.

Aș avea să-i reproșez doar unele momente în care a pierdut ritmul, undeva pe la jumătatea cărții, dar pun acest lucru exclusiv pe faptul că este greu să scrii despre satul românesc într-o epocă a schimbărilor masive. Pe de o parte, acest lucru este avantajos pentru linia de subiect, iar pe de altă parte te poate stagna. Am trecut însă rapid peste acest element, din simplu motiv că mi-a plăcut felul în care a răsturnat situații și a schimbat istoria, îndepărtând-o de clișee vechi. Iar limbajul este de-a dreptul savuros:

„Erau săraci ca-n palmă. N-aveau decât pământul de sub căscioara veche, ce se hâia peste ei și o fâșie îngustă, cât să-și pună câteva fire de ceapă și două, trei cuiburi de baraboi.”

Romanul „Ana” e bun de citit ca aducere aminte a vremurilor trecute, dar mai ales pentru puterea exemplului. Cred că e un roman contemporan care s-ar cuveni să treacă sigur pe lista de lecturi a liceenilor, pentru a înțelege pe deplin acel univers dureros al spațiului românesc tranzitat de războaie ale trupurilor și ale sufletelor.

Puteți cumpăra cartea: Editura Siono/Libris.ro.

Orizuru premiat :)

Ar putea fi o caricatură cu 1 persoană şi carte

Scriitorul este un instrument de construit aripi. Are zborul în ADN și citește „Micul Prinț”, pendulând între planetele colecționarilor de cocori. (…) Orizuru este povestea unui dar. E rama unei picturi semnată de Iulia Schiopu. E o ecuație de geometrie creativă, rezolvată de Sasha Segal. Orizuru e visul de hârtie al cocorilor cu aripile țintind Senbazuru.

Asta scriam într-o biografie atipică a cărții ce avea să se nască de ziua mamei mele. Bucuroasă că cele două nume dragi mie: Iulia Șchiopu și Sașa Segal erau pentru a doua oară împletite pe o carte ce-mi poartă semnătura.

Și, citez Sandra Segal:

Orizuru a câștigat Locul II la partea de vot popular a concursului de coperți Dreamstime. Vă mulțumesc foarte mult celor care ați votat pentru mine. Îmbrățișari călduroase celor de la Siono Literar. De asemenea, multă dragoste pentru Em Sava, autoarea cărții și pentru Iulia Schiopu, căreia îi aparține pictura de pe copertă.

Yooo Hooo!!!!
Nu am premii. Nu am participat niciodată la vreun concurs.
Singurul la care aș fi avut șansa, Itaca – nu puteam, că eram parte din juriu.
În rest, aflu de fiecare dată că a fost concurs la anunțarea câștigătorilor. 🙂
Nici nu e relevant. Feedbackul primit, comenzile librăriilor sunt cel mai mare premiu 🙂

Dar azi, când m-a sunat Sandra să-mi spună că, dintre toate, o carte cu numele meu e pe podium, am țopăit de fericire.
Nu am niciun merit. 🙂
E Iulia care a pictat și Sasha care le-a pus împreună.
Eu doar am scris cartea și doar le-am vrut pe ele două la coperta mea.
Dar… repet: yoooo!!! hooo!
E hăinuța cărții mele. 🙂

Jurnal de toamnă

Fusese un an-nod și rod, un an-intersecție, un an ciorchine de struguri dulci, prea însoriți și solid parfumați în carnea unei maturități umbrite de alean și sete, și foame, și nevoie de limba mea românească. Cred că ne naștem cu meseria în mână. Unii-și urmează drumul, alții ba. Și se zbat toată viața în nefericiri și căutări. Ori se pierd, ca mine, pe drum. Eu mă născusem profesoară de română și Dumnezeu, văzând cât de prinse mi-s ghearele în limba noastră cu diacritice deloc muzicale, îmi deschisese o poartă cu ferestre înalte. Era octombrie și tocmai publicasem prima carte. Mă aflam în caruselul acela de emoții, pe care scriitorul îl descoperă când primește dragostea cititorului –senzație unică și atât de înaltă și profundă, încât cartea se metamorfozează, își topește hârtia, devenind piele de nou născut. În poza asta tocmai îl lăsasem pe Vianu Mureșan la sora lui. Era un octombrie atât de splendid cum doar în țara asta am întâlnit, iar eu îmi făcusem virtual și literar o serie de prietenii de seamă. Pe Vianu îl cunoscusem în Toronto, un soi de glumă a destinului, pentru că ambilor Clujul ne fusese casă, destin și școală timp de mulți ani.

Însă nu despre oameni vreau să vorbesc, deși ar trebui să fac câte-un portret fiecăruia dintre cei cu care m-am intersectat virtual sau real, care mi-au influențat voit sau involuntar destinul.
E toamnă iar, un alt octombrie pe care am învățat să-l iubesc. Să apreciez frumusețea poantilistă a anotimpului de catifele stinse și moi, să mi-l asum înțelept, ca pe un preludiu al iernii care, oricât aș spera, n-are să ne ocolească. Vara mi-a trecut prea repede. La fel și primăvara. Poate ploile ce vor veni vor avea mai multă statornicie în exprimarea lor udă.

Marietta despre Ana

Cu toții o cunoașteți pe Marietta. Dacă nu o cunoașteți, nu ratați să o căutați și să o citiți.
Scrie la Catchy. Nu doar scrie, este virală. Simplu să dați de ea. Dependență va scrie pe fruntea voastră.
De curând a debutat și editorial cu volumul „Fata cu cimbru în buzunar” la editura Național.
Am cumpărat cartea și a ajuns la mine, peste mări și țări.

Intr-o zi a postat Em un fragment de poveste. Se intuia ca avea sa urmeze o continuare; se terminase ca episodul unui serial de care iti pare rau sa te dezlipesti. A fost dragoste la prima vedere, am iubit-o de la primele randuri. E o carte despre viata si despre moarte, despre a fi mama si a fi fiica, despre marunte fericiri si imense dureri, despre un sat, Sava, asezat de Dumnezeu ca intr-o caldare, inconjurat de dealuri si paduri peste care stateau de veghe cele doua biserici, una romaneasca si alta ungureasca. Limbajul e fermecator, bogat in arhaisme si regionalisme pentru care cititorul are neaparata nevoie de glosar. Nu e deloc obositor sau plictisitor, daca la asta va ganditi, ba din contra e foarte placut si interesant. La sfarsit o sa fiti mai bogati cu cateva cuvinte. Em ne poarta de mana pe ulitele prafuite ale Savei si ne conduce spre gandurile, dubiile si nelinistile protagonistilor cu un stil fluid, calm. Puterea narativa extraordinara imbratiseaza cateva decenii de viata, ale strabunicii si bunicii autoarei, si ne prezinta o poveste pe cat de frumoasa pe atat de nemiloasa cu protagonistele ei. O poveste plina de traditii, de simboluri care daruiesc personajelor o aura de eternitate. Prin descrierile bogate si minutioase, Em permite cititorului sa vada gesturile, miscarile, privirile infierbantate sau stinse, pierdute in gol, atingerile timide ale indragostitilor, hainele frumos ornate sau sarace, prapadite, burtile goale si durerile traite pana la capat, cu resemnare si impacare cu soarta. Fiecare ulita a Savei aduce pana la noi gustul naturii schimbatoare, al ierbii, al colbului, al soarelui arzator si al gerului napraznic. In Maria (pe care eu am admirat-o cel mai mult) se simte dorinta de a supravietui traumelor, durerilor imense, fara leac, abandonului, tradarii si dezamagirilor. Se trezeste aruncata de viata intr-o lume cu putine reguli, dar de neclintit. Se lupta cu tragedii si cu fantasmele din trecut care ii macina viata. E darza Maria, si neinfricata, iubeste dar e in stare sa lase totul in urma, pentru ca ea vrea totul sau nimic. O femei care arde cu demnitate și tenacitate intimă. Care vede in Ana, fiica ei, cea mai frumoasa floare si cea mai nedreptatita copila, pentru care doreste viata pe care ar fi vrut-o pentru ea, dar de care nu a avut parte. Una in care iubirea sa fie fulcrul, esenta. Ana, bitanga, frumoasa rupta din soare care zambea mereu, ca un raspuns nevinovat la brutalitatea si rautatea oamenilor in general, a fratelui si a cumnatei in special. Bitanga. Cuvantul acesta pe care copiii il foloseau ca pe unul murdar, iar adultii, pe de alta parte, il spuneau cu voce scazuta, ca atunci cand vorbeau despre boli sau nenorociri care se intampla din fericire altora. Ana, cu o mama romanca si un tata ungur, de care s-a simtit toata viata orfana. Ana cea blanda si puternica, frumoasa, neimblanzita si neinfricata. Ana femeie intre taciunii din iarna sufletului si ploaia de primavara care spala ranile unui scenariu deja scris de soarta. Cartea asta are un gust pretios, maiestuos, antic. Cand o termini, te simti si tu un pic orfan. Ca atunci cand stii ca ai pierdut o lume care nu se mai intoarce. Cu bune, cu rele. Daca mi-ar sta in putere, as candida-o la premiul Uniunii Scriitorilor. Pentru valoarea ei istorica, pentru bogatia, maiestria si acuratetea depanarii unei povesti de familie, pentru pretioasa contributie la reconstruirea literara a unei epoci si gravarea ei in pliurile calde ale inimii cititorului. Felicitari, Em! Va fi greu sa te autodepasesti, dar ai toate armele, asa ca asteptam urmatoarea bijuterie.

Theo are 18 ani

Nu este disponibilă nicio descriere.

Theo are 18 ani și, tot ce pot să vă spun, e că o să auziți mult de ea.
I s-a întâmplat ceea ce visează fiecare dintre noi, adică un soi de vis american – generic numit așa.
A scris la editură, a trimis un manuscris, iar noi am decis să-l publicăm.
Pur și simplu și uite-așa.
Când o editură decide să te publice pur și simplu și uite așa, un miracol se întâmplă.
Mai ales când ai 18 ani.

Acum câteva săptămâni, plictisită fiind de tot ceea ce îmi ofereau rețelele de socializare, eram aproape să-mi abandonez telefonul pe canapea pentru o ceașcă de cafea și o carte bună (poate niște teme), când am dat peste o postare care invita publicul să realizeze un top 5 al cărților lor preferate și să posteze răspunsurile în comentarii. Și am stat să mă gândesc, ideea obligându-mă să evadez din tiparul plictiselii și al procrastinării pentru câteva minute. Primul titlu care mi-a apărut extrem de clar pe suprafața retinei a fost “Rage”, o povestire scurtă a autorului meu preferat din toate timpurile, Stephen King. Apoi, la fel de rapid, au urmat “Sânge satanic” de Cristina Nemerovschi, “Omul de cretă” de C. J. Tudor și “Obiecte ascuțite” de Gillian Flynn. După aceea, pauză. Blocaj total. Am căutat în adâncul minții mele, însă în van. Nu am găsit o a 5-a carte care să-mi trezească dorința de a o reciti până i se vor strica paginile. Dar asta s-a schimbat în momentul în care am terminat ultima frază din “Ana”. Nu cred că am pățit vreodată, în cadrul vreunei lecturi, să sufăr atât de tare alături de personaje și să plâng într-atât de mult încât paginile să se umezească, iar pentru a continua povestea, să fiu nevoită să așez cartea pe calorifer. “Ana” a trezit în mine emoții, emoții puternice, ardelenești, istorice, melancolice, chiar nostalgice. Scumpa mea Em, ai avut perfectă dreptate. “Ana” e…altceva. E o explozie de cuvinte pe care le trăiești, sunt vii, iar când nu ești atent, te scot din valea fericirii și te aruncă în prăpastia disperării. Mă așteptam să citesc o versiune feminină a romanului “Ion”, iar asta mă neliniștea puțin (scrisul lui Liviu Rebreanu este mult prea prăfuit pentru gusturile mele adolescentine). Însă modul în care contemporanul și istoricul sunt împletite în felul în care sunt în “Ana”, îmi demonstrează contrariul. “Ana” nu se aseamănă cu “Ion”. “Ana” e actuală, e “trăibilă”, e nemaipomenită. “Ana” e…altceva. ❤️

Theodora

Theodora Savuli