Punct cardinal al întoarcerii

coffee-pound-cake

Îmi iubesc casa, deși m-am născut cu dor de ducă și mă duc. Tu știi că mă duc cât de des pot. Destinații exotice sau la o aruncătură de băț, nu contează. Omul drumului sunt. Dar aici pot fi regină, vrăjitoare, sclavă sau artistă. Doar să-închid ușa. E locul unde locuiește libertatea mea.

Da, vei spune, îți iubești casa, tu și restul de planetă. Ghici, degeaba se zice Home sweet home? Așa o fi. Dar cum fiecare simte că a lui e cea mai cea, așa-mi simt și eu cuibul. Nu-l construiesc din paie (n-ar fi o bună idee, locuind printre arțari), ci din culori și pasiuni și ustensile de bucătărie și pensule și cărți.
Și încăperi aerisite cu geamuri imense și spații clare, unde intră lumina și curățenia. Cu pereți albi, așa cum am văzut eu casele în California, unde aur curat de soare se prelinge din grădinile-nflorite rai.
Aici tablourile mele explodează din baza albă, îndrăgostind de două ori ochiul, pentru că altfel țâșnește culoarea când e cuprinsă de nonculoare. Nuanțele țipă, te iau de mână și te invită să visezi și să valsezi lângă ele. Și totul e păcăleală, totul din cauză de alb.

Casa mea se află pe strada cu nume Departe. Ferestrele dinspre grădină vorbesc în fiecare an cu patru pomi ce îmblânzesc aceeași primăvară pe care-o dezbracă toamna. În culise, iarna stă la pândă, dar în general pomii se descurcă binișor, mai ales gutuiul care e bilingv ca și noi. Cred că și mărarul, dar el e neserios și nu poți pune prea multă bază în ce spune. E un fel de zumzet verde, nehotărât, crescut cu entuziasm, de trebuie să-l tai cu foarfeca, să nu se creadă floare.
Casa e vie, dar cam sucită, pentru că niciodată nu-i bate inima în aceeași cameră. În bucătărie țâșnește în arome care lustruiesc în dragoste fiecare latură a cuvântului acasă. Se aprinde în declarații cuminți în limba română cu nume ochioase de clătite, plăcinte ori gogoși. Dar i se întâmplă la fel de cald și de pașnic să se întindă-n tăvi de muffins ori bana bread. Dublă cetățenie, ți-am zis, are casa mea.

Acum să nu crezi că de sărbători nu stă cu mâna la chipiu, salutând tricolor sarmalele și cozonacul. Da-n zilele obișnuite e mai modestă, mai cumsecade. Așa, ca azi, când în bucătărie, în cuptor se coace o banana bread și toată casa trage aer în piept să-i intre prin toți porii aroma de chec parfumat, făcut din trei banane și un ou bătut, 1/3 c unt topit, 3/4 c zahăr, 1 1/2 c făină, 1 linguriță bicarbonat de sodiu și-un pic de sare. Și-o linguriță de vanilie. Esență. E una din formulele mele magice, dar ți le spun și ție.

Și, crede-mă: nimic nu e mai acasă decât o felie aburindă de chec, cu o cafea și o poveste cu zâmbet. Aici e. Punctul cardinal al tuturor întoarcerilor mele. În casa de pe strada cu nume Departe, unde în bibliotecă e, sau era, un dicționar în care clătita, ori gogoașa și alte dulciuri se convertesc  ușor în culori și catrene, în umbre de zâmbet și povești lungi.

Ai să te miri, dar nu e de mirare. Aici, acasă, e punctul cardinal al tuturor întoarcerilor mele.

Articol apărut inițial aici. 

Grăbindu-mă prin ierni

sneg-zima-chasy-budilnik-boke

Uitasem cheile de la mașină. Era un frig crunt. Din ăla de îți simți rimelul scoțând note muzicale atunci când clipești. Îmi venea să înșir pisici pe băț de nervi. Că așa înjur eu, deși îmi plac pisicile. Adică atunci când zic: „pisici pe băăăăăț!!!” nu vizualizez pisici înșirate pe model Vlad Țepeș pisicesc. Nicidecum.
Dar cheile nu erau la locul lor. M-am pus în fund în hol și mi-am răsturnat conținutul genții pe gresie. Nu erau nici acolo. Mi-am pipăit încă o dată buzunarele. Nimic. Îmi aminteam clar cum le-am luat din cuier și m-am încărcat ca un brad de Crăciun, doar că nu eram brad și nu era Crăciunul, ci o zi normală de muncă. Cheile într-un deget, poșeta, destul de voluminoasă, pe un umăr, geanta de laptop pe celălalt, lunch bag-ul într-o mână, termosul de cafea în cealaltă, mănușile sub braț și telefonul lipit de cana de cafea. Ajunsesem la mașină fără să alunec pe scări, fără să uit să închid ușa, însă disperatele alea de chei își aleseseră fix ziua de azi să se joace cu mine de-a v-ați ascunselea. Știam că le-am atins, încă simțeam urmele brelocului la buricele degetelor. Am pus cafeaua pe mașină, mi-am înfundat telefonul în buzunar, să-mi eliberez cât de cât mâinile și m-am întors cu atenție, să nu alunec pe scări.

Nu știu cum să-ți spun, dar nu era cel mai bun moment să se joace cu mine. Era luni dimineața și trebuia să ajung la serviciu. Aveam stare de luni și nu voiam decât să intru în mașină și să plec. Simțul umorului era mort și îngropat. Era luni. Era frig și trebuia să ajung la timp. Am refăcut traseul de cinci ori. Casă-mașină, casă-mașină, casă-mașină și tot așa.
Frate!!! Au venit extratereștrii? Ori mă uit prin ele și nu le văd???
Am intrat în casă două minute să mă încălzesc. Mi-am trântit toate gențile pe jos și mi-am zis: „Gata! Ești Zen. Respiri adââânc. Le găsești!” Și am tras aer în piept. Și-am tras degeaba, că tot n-am dat de ele.
Mintea a început să calculeze alternative. Rezolv eu cumva. Mi-am amintit brusc de cafea. O lăsasem pe capota mașinii. M-am întors a șasea oară la mașină. Era un frig marcă înregistrată: Canada. Un soare tâmp se scălda în zăpadă, fără să se obosească să schimbe măcar un pic cifrele termometrului. Când am luat termosul de pe mașină, m-am dezechilibrat și am alunecat pe stratul gros de gheață, prilej pentru un generos șir de pisici înșirate una pe față, una pe dos… pe băț.
Mi-am pipăit genunchiul zdrelit și am constatat că mi-am rupt și ciorapul. Cafeaua se întindea într-o baltă maronie, întinsă falnic pe o suprafață incredibil de mare. Parcă în micul termos de mărimea unei căni normale, pe care, din cauza grabei, nu-l închisesem bine, fuseseră litri, mulți litri de lichid cald.
Îmi venea să plâng de nervi și de Zenu’ zenului, care cine știe prin ce țări calde stătea ca nesimțitu’, la umbră de palmieri. Când să mă ridic, mi-am întins mâna să mă sprijin și am atins ceva dur. Erau cheile de la mașină care îmi căzuseră din mână și, silențios, din cauza zăpezii, ajunseseră la vreo jumătate de metru mai încolo de zona unde făcusem eu rondul, ca în armată. Am zâmbit umed. Gata! Mă schimb și plec.

Cinci minute mai târziu porneam mașina cu genți și gentuțe și altă cafea și GPS și telefon. Toate la locul lor. Am ajuns pe autostradă și, firește că, după cinci minute eram bară la bară. Însă mă liniștisem. Eram o furnică într-un mușuroi de furnici cu genți, cafea și GPS-uri, înjurând în toate limbile pământului ziua de luni, șeful și faptul că ajung târziu la serviciu.
Începuse să ningă încet și cafeaua era deja rece. O lăsasem fără capac. După vreo jumătate de oră, traficul s-a decongestionat și am începu să merg chiar rezonabil. Nu foarte tare, pentru că deja ningea consistent și mașinile de curățat zăpada nu mai făceau față. Era pericolul de-a prinde o pâclă de gheață sub ninsoarea proaspătă. Aveam cauciucuri de iarnă și mașina mea era destul de solidă, însă eu merg întotdeauna preventiv.
Trebuia să străbat orașul. Aproape treizeci de kilometri, majoritatea înșirați pe Gardiner hwy. Eram perfect liniștită pentru că intrasem în normalitate: o zi de luni tâmpită în care toate mergeau anapoda și toată lumea va ajunge târziu. Inclusiv șeful.
O mizerie de iarnă, împopoțonată în alb, zădărnicea crud viața normală a orașului. Obișnuiam s-o iubesc. Da, când stăteam în România și venea ca pudra de pe prăjitură. Atunci era cuminte și civilizată. Se ducea la treburile ei când îi venea vremea. Dar în Toronto se simțea pesemne confortabil. Stătea ca un musafir indolent care uită să plece.

Mi-am lăsat ochii să alunece în dreapta. Autostrada mergea acum paralelă cu lacul și erau niște culori… De ce nu s-o fi inventat oare un aparat de fotografiat care să se atașeze la pleoape? Să clipești și țac să iei imaginea. Am simțit un șoc mic, urmat de un scrâșnet teribil. Mi s-a făcut brusc rău și sete, iar șoseaua și lacul au început a tremura albastru, metalic și alb. Frumusețe tremurată, mi-am spus. Fracțiunile de secundă se întindeau calme și moi, iar eu nu reușeam să mă adun. Încercam să mă concentrez la volan, dar nu mai găseam volanul. Eram într-un carusel care mă învârtea. Culori moi și calde…
– continuarea aici – Literaturacautopie 

Gardul din noi

love locks at the Trocadero Paris

La început a fost găina babei și mărgica ei roșie.
Apoi o ușă deschisă. Cu toarte. Un soi de clepsidră unde puteai juca șotron.
La capăt erai tu cu mâinile întinse ca eu să pot sări gardul. M-ai prins.
Zborul și timpul mi le-ai făcut cuib.

bird-3180681_960_720 (1)

Aer și apă și foc câteodată. Și cer, mult cer pe care se dau de-a lungul și de-a latul avioane. Un gard trezit brusc din somn când puii de dor însetați și zăluzi își pun în minte să îl sară. De fapt departele e-atât de-aproape. Doar să sari gardul.

Flat-Earth-theory-Australia-not-real-conspiracy-953382

O idee apare și se împrăștie neîngrădită peste mări și țări și peste fuse orare și pune într-o singură fotografie Castelul Bran, Tower of London, Statuia lui Eminescu, La Tour Eiffel și CN Tower. Când nu e gard. Căci nu e gard  când scriem românește. (definiție) 

***

Ideea Danielei a încolțit în noi, niște noi care iubim litera și literatura. Am pornit cu dreptul și am luat-o la pas hotărât fără să ținem cont de gardurile văzute și nevăzute, simțite sau nesimțite 🙂 care sunt sau ar putea fi.

Cuvântul ne e și armă și mărunțiș de buzunar pentru cafea, și mângâiere, și umbrelă. Am pornit la drum cu scop (zicem unii), fără scop (zicem alții) să ne plantăm cuvântul. Azi e aniversarea blogului meu și îl lamulțănesc urându-i bun venit unui blog nou  cu aripi largi, deschis pentru voi toți, unde scriem mai mulți autori.

Când m-a notificat wordpressul că au trecut patru ani, am avut un moment de uimire, pentru că eu am o problemă cu numerele. Le uit. Dar blogul e parte foarte importantă din viața mea. Practic, a însemnat revenirea mea la scris și la limba română. Și am făcut un mic bilanț canadian și m-a pufnit râsul. Când Dumnezeu te face român, degeaba îți faci casă în Canada. Am visat să fiu profesoară de română și asta am devenit. Am fost profa de română din liceu. 🙂
Vântul m-a adus în Canada și aici am predat la Școala de limba română (am scos și o mică publicație în românește pentru copii),  am publicat o carte în limba română și o povestire într-un volum colectiv. Sunt corector la ITACA (Dublin), revistă de limba română a scriitorilor români din diaspora, unde public și eu, am rubrică permanentă în ziarul OBSERVATOR de Toronto, scriu la publicația LA REVISTA din Statele Unite și la CATCHY din București. Adică… really?
Păi, Happy Anniversary with WordPress să fie!

Pași

O recenzie de la un om de nota zece. Când tu plantezi vorbe, iar ele răsar firesc și la fel de albastre în alt suflet, care vibrează pe aceleași note muzicale.

O carte nescrisă

Am intrat în lumea Pașilor cu multă curiozitate și nerăbdare. Aveam o idee despre drumul pe care îl voi parcurge, cel puțin așa credeam. Dar, pagină cu pagină, pas cu pas am realizat că o carte se trăiește atunci când o citești întreagă. Nici un fragment nu îți poate reda cu adevărat atmosfera reală.

Em Sava și Axel ne oferă o poveste de dragoste. O poveste de viață. Un drum al autocunoașterii și al curajului, conturat de o iubire neașteptată și surprinzătoare.

Pași… a fost descrisă în nenumărate rânduri, ca o carte scrisă la patru mâini. Doi autori, două stiluri diferite, construind împreună și separat cele două personaje: Nicole și Alex. Vreau să vă povestesc ceva, pentru a mă face mai bine înțeleasă. Pe vremea când studiam pianul, îmi doream nespus să ajung să cânt împreună cu profesoara mea. Era un adevărat privilegiu să fii tu, cel ales pentru a…

View original post 312 more words

Miercuri clătitănzi

Tags

, , , , , , , , , , , ,

20180808_174357

Căldura mi-a topit și gândurile. O vară umedă, cu gust muiat și fierbinte. Doamne, cât de dor mi-a fost de ploaie! Visam cu ochii deschiși cântec de paparude. Iarba pe gazon se usca încrâncenată într-o disperare galbenă de fân. Doar mușcatele nu păreau a avea nicio treabă. Și nici gălbenelele. Rezistente flori! De aceea nimeni nu le cântă nicio odă. Nicio mireasă nu-și alege buchet din gălbenele. Sunt un fel de țărăncuțe nesofisticate, ce nu știu folosi cuțitul și furculița. Se mulțumesc cu puțin și își înmulțesc cu generozitatea sămânța sănătoasă.

Am ieșit un pic pe balcon (ce minune că are casa asta balcon, deși am comentat ironic atunci când l-am văzut, că ce, adică, ai nevoie de balcon la casă) și era caldul ăla cleios ce ți se prelinge pe toată epiderma și te alungă la răcoare, în casă.

Spre seară a început să țârâie neserios, așa, fără chef. Am mutat ghivecele din balcon spre marginea balustradei, să prindă stropi de ploaie. Să simtă sărbătoarea udă. Sărbătoare H2O. Să le dau iluzia că se destrăbălează la bal, că-s flori de câmp, libere, nu soldăței roșii, înghețați, precum Queen’s Guard, în ghivece frumoase de balcon.

În primele secunde a venit capricioasă, abia atingând pământul, apoi s-a năpustit nebună și a pleznit dramatic tot ce putea atinge. A ținut așa toată seara. Am oprit muzica să aud ploaia. Să nu cumva să se furișeze și să plece, când nu-s atentă. Am adormit pe bătăile ritmice din geam și tot așa m-am trezit. După masă, șiroaiele spălau încă străzile și acoperișurile, iar în casă era bine.

M-a apucat chef de ceva pașnic și am făcut, din trei ouă, clătite. Nu îmi plăceau clătitele în copilărie. Exista un război constant între papilele mele gustative și multe, foarte feluri de mâncare. Aluatul lipicios, umplut cu gem, nu mă inspira deloc. În schimb îmi plăcea tehnologia lor și, deși mama nu mă punea să gătesc, clătitele erau excepție de la regulă. Mi se părea artistic să pun o jumătate de polonic de sos albicios și apoi, cu dexteritate, să învârt iute fundul tigăii încinse până când era acoperită toată suprafața. Apoi să urmăresc cu atenție când e gata și s-o întorc pe partea cealaltă.
Îmi pierdeam interesul când trebuia să pun gemul, iar de mâncat… nici să mă bați.

Mă aflam la un restaurant de fițe, în primul an de la terminarea facultății, invitată la un fel masă festivă, cu un grup de colegi, profesori și ei. La desert ne-au adus clătite flambate cu înghețată și frișcă, iar când eu am refuzat, s-au uitat la mine ca la o extraterestră: „Serios? Nu-ți plac clătitele?”
În timp, gusturile mele au început să se deschidă și azi îmi plac până și clătitele. Ce n-aș da să fiu mofturoasa de atunci?

Azi ploua strașnic și vedeam prin geamul de la bucătărie cum gălbenelele își întindeau botul rotund spre stropi.
Am făcut iute materialul de clătite și l-am pus în frigider vreo două ore. Abia apoi le-am copt. Le-am rulat cu dulceață de zmeură și caise, rețeta lui Daniel din Quebec. De când știu rețeta asta nu ne-am mai atins de alt soi. Am spălat și câțiva pumni de zmeură și afine și le-am așezat acolo. Am lăsat câteva clătite goale, să le pun la cuptor cu cașcaval, mai târziu, să fie mâncate calde, cu iaurt sau smântână.

Zi de august cu ploaie, clătite și gălbenele. Total nepretențioase, precum gustul din bucătăria bunicii. Bucuria vieții vine din simplitate. Casa dinainte a bunicii, unde gutuile impregnaseră povestea multor ani în lemnul dulapurilor și în pereți. Acolo e paradisul meu și uneori mă vizitează așa, ca o boare, din nimic, pentru că locuiește în amintirile mele.

Clătite. Dacă ar fi flori ar fi gălbenele, sau poate gălbenele ar fi clătite, dacă s-ar hotărî într-o zi să devină ceva dulce, ceva făcut în doi timp și trei mișcări, într-o zi de august cu ploaie adevărată.

20180808_17231320180808_17392320180808_17393520180808_17433220180808_17460620180808_17434920180808_174845

Marți

summer-rain-hd-connelly

Ziua internațională a ploii am scanat eu în grabă. Apoi am citit corect: nu a ploii ci a piersicii. 🙂

Mai târziu a venit ploaia. Am stat puțin pe balcon și m-am uitat la ea și la nori. Nu mult, pentru că nu mă știu gospodări în așa fel ca să am timp să stau și să mă uit pur și simplu.
Rafale puternice cădeau în valuri oblice, ondulate, pe stradă și grădină și pe casele de peste drum. Apa curgea sănătos, hrănind pământul flămând și spăla arșița umedă, insuportabila fierbințeală vâscoasă a zilei. Peste drum, la casa din lateral se întrezărea o siluetă. Părea a fi ea.

Azi ieșisem în balcon, doar să-mi limpezesc un pic ochii de ecrane, că nu era de stat afară. Și am văzut-o venind ață către mine.
Gesticula, îmi arăta ceva și vorbea în limba ei. O însoțeau patru copii: o fetiță și trei băieți, care încercau să-mi traducă ce zicea bunica. Nici ei nu pricepeau ce vrea femeia, dar era clar că se străduiau, cât puteau, s-o ajute să-și îndeplinească scopul. Se vedea că sunt extrem de respectuoși.
Aici, chiar dacă nu sunt garduri, lumea nu trece așa, că are chef. O priveam uluită cum vine din stradă direct către mine, traversează gazonul, vorbindu-mi și gesticulând, ca și cum noi două am avea de rezolvat ceva foarte important. Era învăluită din creștet până la călcâie în roz. Avea șalvari și un soi de rochie până deasupra genunchilor, cu mâneci lungi și o marama imensă care îi cădea ca o pelerină, depășind în spate lungimea rochiei.
Pe nas îi strălucea cercelul cu piatră roșie sau vișinie și purta niște șlapi prea mari pe care-i tărșâia ușor. Nu contenea să explice și să gesticuleze cu o mână. Pe cealaltă o ținea pe lângă corp, pierdută în faldurile largi, roz.
Se uita în ochii mei, nemulțumită că nu-i pricep păsăreasca, apoi s-a dus glonț la ușa de la intrare, urmată de cârdul de copii. A încercat clanța, dorind să intre în casă. Sigur că era închis.
Mi-a cerut prin semne, și apoi copiii mi-au spus și ei, să deschid ușa. Nu aveam nici o poftă să invit înăuntru trupa asta colorată și gălăgioasă, care venea revoluționară să facă un ceva pe care nu îl înțelegeam. I-am arătat gheata ortopedică și i-am spus prin semne că mi-e greu să cobor scările.
Dă-ne parola de la ușă, mi-a spus îndrăzneț unul din puștii bruneței. Parola e secretă, i-am spus zâmbind. Nu i-a plăcut răspunsul meu.
Mi-a făcut semn să mă apropiu de colțul balconului și, de pe treptele casei s-a întins la mine. Avea în mână un soi de lipie subțire, ca o clătită. Și vorbea, vorbea. Fetița mi-a spus: bread. Nu era pâine, dar cine știe, posibil ca ei să o utilizeze pe post de pâine.
Mi-a apucat glezna sănătoasă, a cuprins-o cu o mână, iar cu cealaltă mi-a înfășurat-o în lipie. M-am gândit că o fi vreun leac băbesc și îmi explică cum să-mi oblojesc piciorul cu probleme. Dar fierbințeala zilei de august, contactul cu mâna aceea străină și cu lipia cleioasă, care nu avea nici o treabă cu piciorul meu, era o combinație cât se poate de grețoasă.
M-am retras, încercând să nu fiu nepoliticoasă, însă gestul meu de refuz o irită în mod vizibil, la fel de mult cu faptul că nu puteam comunica, că eu nu-i pricepeam limba.
Am refuzat, zâmbind și i-am mulțumit pentru intenția ei, care-o fi fost aia. Iar copiii i-au spus în limba lor ce-am zis. Ea s-a uitat urât la mine. Cercelul i-a strălucit roșu sau vișiniu în soarele turbat și, uitându-se în ochii mei, mi-a spus ceva scurt, care se termina clar cu semnul exclamării.
She said: get lost! mi-a zis unul dintre băieți. Apoi au plecat la fel de furtunoși cum veniseră, ca un stol de țânțari, bâzâind un august fierbinte, descompus. Am intrat în casă și mi-am dezinfectat glezna îmbrățișată de lipie.

Plouă. Plouă atât de frumos, încât am oprit muzica să ascult ploaia. Scriu și ascult și mi-e bine. Și plouă. De nu s-ar mai opri!
Aș vrea să fie ziua ploii.
Mi-a fost atât de dor de ploaie, că i-aș face un tort și i-aș cânta „La mulți ani” chiar dacă nu știu să cânt. Și aș ruga-o ca vara asta să stea cu mine.
Nu! Să nu bată tot orașul, că lumea își ia vara vacanță și se duce la scăldat. Și se supără dacă îi plouă vacanța.
Să-mi stea mie în grădină. Să se lupte cu geamul și să-i spună povești. Să-mi inunde, dacă are chef, iarba și pomii și roșiile și să scalde toate veverițele nebune, imprudente ce fac zilnic echilibristică pe gard.
Să ude mai ales ratonii care pândesc strugurii copți și se urcă grași în vie și scuipă toată terasa cu pielițe verzi și sâmburi.
Să mă plouă pe mine de mine.

Soare cu gălbenele

11

Am respirat puțin cer cu gălbenele și m-am uitat, deloc critic, la soarele dezmățat, curs pe aleea din fața casei. M-am oprit să respir aer cu gălbenele și hostas și pentunii și iarbă și-un pui de trandafir fraged și galben și el.

În casă nu e atât de frumos ca afară, deși casa mea e decorată strict după gusturile mele și cică am gusturi bune. Dar n-am gălbenele.
Într-un Toronto înnebunit de culori neutre, pastelate, eu am vopsit toți pereții în alb pe model California.
Doar la bucătărie am făcut rabat și am ales nuanță de caisă. „Mă chinui foarte tare să nu te invidiez pentru bucătăria ta” mi-a spus Mary Anne. Și ea e o sfântă. Mary Anne e Sfânta Duminică. Așa că, pe bune, am o bucătărie frumoasă.

Dar afară… e dinvinitate împrăștiată. Sunt gălbenele în față și-n spate. Despuiate peste tot. Dăruindu-se prin gard vecinilor. Și roșiile sunt roșii în grădină și mărul are mere și gutuiul are pui de gutui și el. Și aerul miroase a cer.

O săptămână am stat în casă. Uitasem ce frumos e-afară. Și m-am gândit la cei din pușcării, cum gustă cerul și apa și pământul după atâta regim de patru pereți.

Jurnal de joi

20180210_154700

Azi m-am împiedicat de două poze. Obiectul fiecăreia este un patrulater cu nuanțe de roșu, respectiv vișiniu. La prima vedere nu există nici o legătură între ele, însă combinația lor a tras cu putere pârghia dorului. Dor de M. prietena mea.

Prima: o prăjitură delicioasă împărțită cu M. la Panemarul din apropierea casei ei. Ne-am comandat bunătatea din imagine, plus una la fel de bună din ciocolată și ne-am cedat reciproc jumătatea prăjiturii proprii.

A doua: un cercel din perechea pe care i-am cumpărat-o în Mexic, la Chichen Itza. Ei îi plac cerceii pătrați, roșul și mai ales vișiniul. Îi plac lucrurile adevărate, lemnul, piatra, folclorul, tradiția.
Așa că atunci când am văzut cerceii din argint și opal, manual făcuți de meșterul mexican în forma dorită de M. și atât de rar găsită, a fost ca și cum bijuteriile ar fi purtat numele ei.

4

Când suntem împreună nu avem vârstă. Ne întoarcem în timp, în clasa a noua de liceu.
Dintr-un motiv pe care nu mi-l amintesc, în prima zi de școală, în clasa a noua, am întârziat puțin. Când am intrat, era un sigur loc liber. Lângă ea.
Și locul meu a rămas acolo, lângă ea, în ciuda anilor care s-au grăbit, nu glumă, să treacă din ziua aceea. Oceanul, firește, e un detaliu nesemnificativ între noi. Oricum și pe lună de-aș fi, tot ar găsi M. o rachetă, ceva, să ajungă la mine. Sau am convinge noi două specialiștii să grăbească teleportarea.

Când suntem împreună timpul se scurge undeva, într-un fel de clepsidră, iar noi suntem iarăși adolescentele de altă dată. Râdem cu soare sau cu ploaie.
Suntem total diferite, dar perfect asemănătoare: ea adoră cerceii pătrați și vișiniul, mie îmi plac bulinele și culoare albastră.
Avem amintiri multe și frumoase și încă ne facem.
Și-avem o regulă a noastră: când viața ne dă lămâi, noi facem, invariabil, limonadă. Și zâmbim. Și credem.

See, Feel, Act

download

Gura lumii s-a născut la sat. Și nu în orice sat, ci în cel românesc tradițional. Și se transmite, ca Miorița, pe cale orală, prin viu grai, din generație în generație.
Sunt oarecum imobilizată și am timp de scris. Timp am, dar chef nu. Eu mi-am zdrelit piciorul, iar muza și-a zdrelit limba. Când nu am timp de scris, Niagara inspirației îmi curge prin minte. Acum nimic. Ioc. Nada. Nothing. Rien.

Mă uit la un serial tâmpițel, dar pozitiv și mi-am instalat pe telefon două jocuri idioate, pe care tot zic că le șterg, dar să mai iau un nivel. Sparg bule și omor prăjituri. Și, pe lângă faptul că imi arată seturile (e un fel de X-0) unul dintre ele, mă și laudă când primesc puncte: Amazing!!! Excellent!!! Să îmi inducă ideea că sunt exepțional de deșteaptă că am găsit un șir de trei steluțe ori inimioare. Când mă joc mai mult, jocul mă condiționează. Trebuie să mă logez cu fb-ul sau să cumpăr cu o sumă infimă niște „vieți” ori niște inimioare. Când văd mesajul mă rușinez că fac așa ceva. Sigur că nici nu mă loghez ca să mă fac de minune, să vadă și alții ce fac eu, iar să cumpăr mi se pare și mai stupid. Dar prostia asta se încarcă singură și după o vreme iar mă joc.

Filmul e simpatico-neserios. Sunt faze haioase, dar ce îmi place e diferența catastrofală dintre americani și români.

Subiectul: o famile gay (o polițistă și o directoare de liceu) cresc împreună cinci copii. Patru sunt adoptați, unul, B. provine din fosta căsătorie cu un polițist a polițistei. Detaliu important.
Cele două mame fac față cu brio tuturor situațiilor, mai mult sau mai puțin grave, prin care copiii, în majoritate adolescenți, trec.
Hotărârile, corective uneori, sunt luate de părinți, care, în funcție de copil, pot fi doi, trei sau patru.
Primează interesul copilului, indiferent de repercursiunile posibile asupra vieții ori relațiilor adulților. În planul doi este clar creionată fericirea adultului. Și estompat, la distanță, e cadrul societății în care trăiește această familie. Societate imediată, formată din vecini, colegi, bunici – părinții celor două.  E un tablou palid, cu elemente care nu deranjează viața protagoniștilor. Când se închide ușa, casa e populată de o familie care trăiește firesc și e formată din suflete. Când se deschide, societatea oferă în primul rând respect familiei care adăpostește și educă cinci copii, zbătându-se în probleme cotidiene și abia apoi o ușoară dezaprobare din partea unei minorități nesemnificative. Dezaprobarea însă este civilizată, exprimând mai degrabă niște convingeri diferite de ale cuplului format din cele două mame, decât condamnarea acestora.

La noi, la români pe primul plan este societatea, morala, regulile scrise și nescrise. Pe al doilea plan tot societatea. Și pe al treilea și pe al cincilea.
Declarativ e și la noi fericirea copilului. Însă, din păcate, doar la nivel declarativ. Că așa trebuie. De ochii lumii.
În realitate copilul e carne de tun. E folosit de foștii parteneri ca muniție. Și nu doar. În marea majoritate a cazurilor, copilul e setat de părintele care a obținut custodia împotriva celui care e mai puțin prezent în viața lui. De ce? Pentru a câștiga. Copilul? Nici vorbă. Pentru a câștiga dulcele rol de victimă. În muntele lui de egoism părintele, titular să-i zicem, se vrea frumos coafat și aranjat în ochii societății. Iar asta presupune ca celălalt să iasă cât mai ciufulit.
Copilului i se fură dreptul de a avea doi părinți.

Am realizat că termenul gossip nu are nimic în comun cu ceea ce numim noi bârfă. E din aceeași familie lexicală, dar diferența e aceea dintre un cuțit de plastic bont și o katana. Oh! Sfânta bârfă românească!

Eh! Imaginați-vă scenariul acesta transpus în plan mioritic: ea, polițista, divorțează de polițistul ei soț, îndrăgostită fiind de frumoasa și mulatra directoare de liceu cu care se și căsătorește. Și e fericită. Soțul, polițistul nu o împușcă, nici măcar n-o înjură, ci rămân în relații de prietenie și iau decizii în trei (pentru că se cosideră toți trei părinți) atunci când vine vorba de prezentul și viitorul lui B.
O să ziceți că-i mai prost ca Garcea. Nu e. Nația asta digeră altfel, trăiește altfel. Boala e doar boală, nu-i ridică statui de neputință. Iar când o poveste se termină, o lasă să se ducă. Culmea e că rămân prieteni cu foștii, pentru că nimeni nu deține pe nimeni.
Și nimănui nu-i pasă dacă vecinul are capră, câine sau pisică, dacă e iarba verde-n curtea lui, ori crește bolovani. Oamenii trăiesc simplu și, foarte important, își acceptă aproapele. Așa cum este. Iar societatea nu are rolul de ceaslov strivind muște.

Da, sunt româncă. Dar de multe ori aș vrea să fiu un pic, un pic de tot americană. V-am zis. N-am chef să scriu. Dar asta nu înseamnă că n-o fac.

Nuanțe cu pisici

Tags

, , , , , ,

Ți se întâmplă uneori să te împiedici de un obiect care nu rimează cu nimic din casă? Eu da. Nu știu de unde am mâța asta și, cu toate că am o casă mare, nu am putut-o plasa pe nici un perete fără să risc să-i compromit feng shui-ul. Casei, nu mâței.

Nu se potrivește cu nimic. E un tablou vechi, copia ieftină a unei lucrări semnate de un necunoscut. De nenumărate ori am avut intenția să renunț la ea, pentru că nu are nici un fel de valoare. E o reproducere cu o ramă solidă din lemn, potrivită nuanțelor cuminți, ruginii ale întregului. Cumințenia se oprește însă la culorile desenului. Mâța, gen Disney, cu niște ochi disproporționați, are o privire incredibilă de iubește-mă chiar dacă fac tâmpenii. Ar fi de ajuns privirea, însă pictorul vrea să fie sigur că mesajul e clar, așa că așează demonstrativ la bază o ceașcă spartă și o conservă, de pește, goală. E o mâță rebelă strecurată printr-un gard de lemn ca rama tabloului vechi.

Am pus-o pe un dulăpior, rezemată de perete, ascunsă pe jumătate de rafturile bibliotecii din birou. O văd de fiecare dată când deschid jaluzelele și îi zâmbesc. Se uită la mine mustrător. Nu știu ce vrea. Să fie iertată odată pentru gafa aceea imortalizată de o pensulă ghidușă? Zâmbesc.

Am devenit de curând iubitoare de pisici. Nu am crescut cu animale în casă. Mâța era o individă care trecea adesea prin zonă, se freca de picioare și  se ducea în treaba ei. Nu deranja, nu se voia deranjată. Copil fiind nu m-am jucat cu pisici. Câinele voia atenție. Dădea din coadă și lătra cu personalitate până îl răsplăteai. Pisica ignora totul cu superioritate și o ignoram la rându-mi. Credeam că nu-mi plac pisicile pentru că sunt infidele și pierd mult păr.

Prima care mi-a atras atenția a fost Red. Se numea așa pentru că era un ghem obez, roșcat, cu doi ochi verzi, inexpresivi. A fost prima pisică pe care am văzut-o în lesă.  Era priponită în fața casei și se uita cu jind la jumătatea de metru la care nu ajungea. Obișnuia să mă fixeze cu ochii ei inexpresivi când îmi luam mașina. Mă opream și o mângâiam consolator. Într-o zi a scăpat de lesă și mi-a lăsat un cadou. A pus în fața garajului un șoricel. Dar calul de dar nu se caută la dinți și trebuie apreciat gestul, nu valoarea cadoului, așa că mi-am continuat sesiunea de mângâieri. Eu mângâiam, ea torcea și periodic mă exaspera cu câte un cadou. Într-o zi a venit și mândră și mi l-a pus la picioare. „Bucuria” mi-a fost auzită de tot cartierul.

Apoi, după ce ne-am mutat în Toronto, o pisică din vecini a venit ață la mine, pe model personalitate de câine. Pe asta aș fi luat-o acasă. O văd des. Vine la mine hotărâtă de fiecare dată, ca și cum noi două am fi prietene de când lumea. Face parte din categoria animalelor care, dacă s-ar apuca să vorbească, nu te-ai mira.

Se întâmplă uneori să te împiedici de un obiect, care nu înseamnă nimic, dar într-un fel să fie parte și el din universul tău. Ți se întâmplă?