O mică nebunie

0

Iarnă românească, vis al emigrantului ce-și mijește ochii sufletului în dor de „Viflaime, Viflaime!” și al părinților cu palmele ce ard a mângâiere.

Ani în Canada, cu viață în Canada, cu job și resposabilități în Canada și două, trei săptămâni furate la fiecare doi ani, ca să te-mbrățișezi cu ai tăi pe românește. Pune-te masă și ridică-te masă. Că mama ți-ar face pane luna de pe cer dacă ai cere. Iar tu ești în turneu acasă, că așa zice fratele tău. Că te vede printre picături: când la Cluj, când la Sibiu, când în Brașov, ba o fugă scurtă în Italia ori Franța, oprire și pe la București. Dar punctul central acasă și nici nu știi când decolează avionul înapoi spre Toronto.

Și vine altă iarnă cu dor și doruri. Brusc decideți să mergeți la colindat acasă. Sunt zile libere de Crăciun și Anul nou. Mai rotunjiți cu vreo câteva să puneți de două săptămâni și, fără să spuneți nimănui, luați bilete. Piper de scumpe. Las’ că renunțați la cadouri de moș Crăciun pentru voi în următorii j’ de ani (yes, right!!! 🙂 ).

Vorbești la telefon de câteva ori pe zi cu mama. O păcălești că ai nu știu ce, ca să chiulești ziua aia când ești pe avion. Cam greu se lasă păcălită, că te pufnește râsul și te cunoaște și are ea un talent de a-ți vedea vocea… Dar îți muști limba și nu zici nimic. Aterizați în Ajun. Ți-e inima mică, ciorchine de bucurie în gât. Miroase românește zăpada și oamenii sunt atât de frumoși la Cluj.

Opriți în holul mic al casei, colindați cuminți cu toții, căci fratele tău te-a ajutat, ca de obicei, la complot. Mama aprinde lumina să vadă colindătorii și se zăpăcește când vă vede și stinge lumina la loc, să nu spulbere visul. Și „Ce vedere minunată” are cele mai dulci și mai sărate versuri, pentru că lacrimile, nu știu de ce, udă obrajii. Ninge și e cald și bucurie-n lacrimi. Și pomul de Crăciun clipește complice, cu aceleași instalații pe care le știi dintotdeauna, cu globuri de sticlă vechi și noi, de când erați voi mici și până acum. Și Blackie latră în curte. Și-n casă miroase a sarmale și a cozonac și a dragoste.

 

Moșu’

download

Diseară vine Moșuuu’! Inflație de moși pe fb, pe messenger și Whatsapp. Oriunde întorci privirea iese câte-un moș, ori câte-o cizmuliță la iveală. Moșuliada secolului. HO! HO! HO! Iubim momentul și ni se strânge inimioara sub formă de emoție și dor copilăresc. Că-n preajma lui toți suntem copii. E 5 decembrie și iarna hornăie nărăvașă pe străzi.
Ne plângem că vaaaiii! cât de comerciale și de șopinguite au devenit sărbătorile! Că nimeni nu le mai știe semnificația. Că pierdem esența lor în rotunjimea globurilor colorate, a meselor mult prea îndestulate și nebunia cadourilor. Dar toți avem un zâmbet larg zugrăvit pe față și fulgii se izbesc de obraji grăbiți și curioși. Decembrie. Și-abia așteptăm.

Vine noaptea. Vine și dimineața. Îți sare somnul în bule de săpun colorat și tragi cu ochiul spre hol, unde ți-ai lăsat strategic cizmele Uggs, că-s ca doi ursuleți cu blăniță albă, imposibil de ignorat. Dar nu vezi nimic. Sunt exact unde le-ai lăsat tu.
Nimic?! Măi, să fie! Te gândești că n-ai fost cuminte. Ori ai fost atât de cuminte că l-ai plictisit până și pe moș și-a uitat de tine. Că putea și el să pună acolo măcar o boticuță. Una mică. Un simbol. O crenguță din grădină, legată cu o ață. Așa de-un zâmbet. De-un hă! hă! la anul voi fi mai cuminte. Dar nu! Nimic. Și atunci nu mai gândești lozincard că sărbătorile sunt prilej de bani aruncați pe cadouri și haleală. Nope! Te gândești că pe tine nu te iubește nimeni și ți se strânge stomacul. Că ești singurul om de pe planetă pe care moșu’ îl evită. Fir-ar el de moș discriminant. Și te superi. Putea și el așa, simbolic, o bomboană. Una ieftină dacă n-a avut bani, da’ gestu’ contează. Însă nimic, fir-ar el să fie! Nu-i pasă de tine. Te prefaci că nu-ți pasă nici ție. Asta e! Dar nu! Sigur te așteaptă un cadou virtual, un ceva special făcut pentru tine. Îți deschizi plină de speranță computerul. Te așteaptă zeci de e-mailuri, comentarii pe fb, comentarii pe blog. O armată de moși înșiruiți pe culori și categorii de mesaje cu tot felul de urări. Te scarpini în cap cu o jumătate de zâmbet că uite, e lume care nu te cunoaște, dar s-a gândit și la tine o secundă. Dar moșu… MOȘU! Nimic. Nimic? Te întristezi, dar te prefaci că ești ok. El se pregătește de plecare, te pupă și exclamă mirat și bucuros: „Aaa! A trecut moșu’!” și își mută de pe pantofi punga cu nimicuri pe care i-ai pregătit-o. Se grăbește tare că s-a trezit târziu. Te salută ca de obicei, se închide ușa, iar casa rămâne gri și liniștită. Îți curg trei lacrimi și te înfurii pe tine: „Termină! Nu ești copil!” Apoi tot tu îți răspunzi plângând: „Ba da! Ba da! Sunt copil chiar dacă am față și corp de adult.” Te doare, deși știi că e un nimic. Știi că sunt nimicuri. Doar că pentru tine nu sunt. În piesele de lego care construiesc viața ta, magia și surpriza au fost mereu acolo.

Inima ți se ascute în dor și durere pentru că Moșu’ ăsta, în loc să-ți dăruiască ceva, îți ia. Îți ia bucuria cu care ai trăit până acum, când în ușă, pe hol era cadoul acela împachetat în celofan. De fiecare dată era și o nuielușă de culoarea bronzului, cu panglică de hârtie creponată, roz, și-n casă mirosea dumnezeiește a portocale. Te îmbraci tăcută.

Când vrei să te încalți, piciorul se lovește de ceva mic și tare în vârful cizmei stângi. Inima îți bate cu putere. Nu îndrăznești să speri… Scoți iute cizma. O scuturi. Din ea cade o cutie mică din catifea. Lacrimile se întorc, de data asta bucuroase. Moșul drag nu te-a uitat…

Cioc! Cioc!

47199965_2063911973655110_2530543199785582592_n

Sunt o bleagă. Daaa! Puteam fi lebădă, ori privighetoare. Dar nu. Io-s tare-n cioc. Și-atât. Doftoricesc copacii. Doftoricesc tot ce prind. Doftoricesc întreg pământul. Păi nu voia dumnealui să se facă negru ca tăciunele? Voia! Dar i-am dat eu pace? Nope! M-am prins strașnic cu ghearele de primul arțar scorțos de negru și am început. Cu răbdarea treci marea! Așa și io. Nu-s frumoasă ca o lebădă. Nu cânt ca o privighetoare, dar scot duhurile vitrege ale stelelor ascunse-n umbră. Scot tot.

Când am ieșit din ou, lumea era alb negru. Hmmm! M-am uitat în stânga. M-am uitat în dreapta și m-am pus pe treabă. Prima gaură am făcut-o așa, la nimereală, dar hotărâtă și determinată, ca și cum aș ști exact ce fac și am un plan ingineresc bine stabilit. Aveam pe cucu! Că și-ăla-i unu!
Toate înaripatele își vedeau de cirp-cirip-ul lor, mai cu talent, ori mai afon. Mie-mi era rușine. Începusem o treabă și găuream serioasă și ciocoasă. Unii se uitau cu respect că, neînțelegând ce fac, credeau că e complicat rău, că stăpânesc vreo taină, c-oi fi vreun geniu. În pana mea, că habar n-aveam ce fac. O cioară mă poreclise picamer, dar nu băgam pe nimeni în seamă. Eu sfredeleam în legea mea.
Prima gaură a eliberat o bulă de culoare. Să vezi nebunie! Am devenit brusc Dr. Honoris Coloris Causa. Am căscat ciocul și-am vindecat omenirea de non-culoare. Bule colorate, urme de stele ce-au locuit pământul ies încet-încet. La început s-a înverzit pădurea, apoi apele și cerul au devenit albastre, apoi au prins viață florile și oamenii. Și curcubeul…

Doar doamna cioară a rămas neagră, că n-o pot uita. Auzi! Picamer. Hmmm….

Textul acesta e scris iute, răspuns unei provocări. Daniela a făcut poze în Toronto și a surprins minunea de mai sus. I-am zis: „Poza asta cere poveste”. Și am plecat. Și am uitat.  Doar că s-a întors bumerang prin provocare de la Veronica. Vă provoc la rândul meu. Pornind de la poza de mai sus, vă invit la poveste!

„Pași” împreună cu Simona

A fost odată ca niciodată… așa încep toate poveștile lumii. Și personajele cresc mari și frumoase, iar culorile înfloresc sub formă de aripi.
„Pași” a întâlnit imaginația Simonei Czene, un om căruia i-am admirat ochiul. Nu glumesc, iar Simona nu e ciclop. Ea are doi ochi frumoși, nu doar unul, însă eu am făcut cunoștință cu talentul ei, văzând o poză cu imaginea mărită a irisului ei căprui. Simona e un artist fotograf extrem de talentat, care vede lumea din ea și din afara ei, iar poveștile i se lipesc de aparatul de fotografiat și torc cu fire subțiri, construind lumi.
După ce a citit „Pași” a creat un itinerariu format din fotografii-simbol și a dăruit cărții unul din cele mai frumoase și interesante cadouri. Voila:

– I –

„… am închis calm (aparent) ușa în urma mea, am luat mașina și am plecat. Lașitate sau curaj? În situații similare îmi exprimam frustrarea în plâns. De data asta am decis să nu-mi pese. Să facă ce vrea. Mi-e frică de mânia lui, de amenințările voalate din spatele vorbelor, de privirea aceea dură și pătrunzătoare, plină de ură, cu mesajul că eu nu pricep ce e în mintea lui și de ce nu pricep ce e în mintea lui când datoria mea e să pricep ce e în mintea lui… de tot acest arsenal ușor parșiv de care nici nu cred că este conştient, dar cu care mă manipulează. Cu care m-a manipulat întotdeauna. Obosisem. Și am plecat fără să mă intereseze consecințele, fără să mă uit în urmă și, mai ales, fără să știu dacă voi reveni și ce se va întâmpla la întoarcere. Am intrat cu spinarea cambrată, ca o pisică furişându-se noaptea în casa stăpânului. Nu știam dacă sunt pregătită să îndur alte vorbe, alte acuzații, alte reproșuri cu același final: „îți spun asta pentru că te iubesc… ”46502068_2212669602100339_3816244498816565248_n

– II –

„Omul ăsta mi-a zdruncinat serios toate teoriile: despre viață, despre cuplu, despre mine. Aș putea spune că cineva mi-a făcut farmece ca să-mi deschid brusc ochii în ochii altui bărbat. Dar nu cred în magie, în deochi ori descânt. Nici în iubiri veșnice, ori suflete pereche. Basme.
Știu însă cu siguranță că, atunci când îți dorești din tot sufletul ceva, Universul conspiră ca lucrurile să se desfășoare conform dorinței tale. Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple! Am simțit asta pe pielea mea de multe ori. Credința și dorința au făcut ca imposibilul să devină posibil, iar soțul meu, inginerul pragmatic, cu capul pe umeri, cu formule care nu dau niciodată greș, și-a scos pălăria în fața intuiției mele. De multe ori.
Mi-ar fi greu să cred întâmplarea cu Alex povestită de altcineva. Dacă vreuna dintre prietenele mele mi-ar spune ceva asemănător aș râde cu clopoței. Aș pune imediat eticheta lălăială siropoasă și aș întreba cu toată ironia de care sunt capabilă: Serioooos??”
46507385_2218227421544557_4485829573845450752_n

– III –

„Miroase a cafea, a seară și a iarbă. Soarele obosit se apleacă spre noapte. Îmi întinde cana de cafea și iarăși degetele ni se ating și ținem amândoi o
vreme ceașca de cafea, conștienți de timida apropiere, pe care o prelungim mult, într-un acord tacit. Beau cafea din același loc. Și cafeaua are gustul buzelor lui și al buzelor mele. Îi privesc ochii și găsesc acolo toată liniștea pe care o ființă agitată ca mine nu o cunoaște. Îi întind cana de cafea, zâmbesc și mă ridic încet.”
46680234_264223967626944_4698592388149411840_n

– IV –

 „Fiecare zi e sora geamănă a celei care tocmai a trecut. La fel se succed și anotimpurile în splendoarea lor tipică și repetitivă. Aceeași frecvență, aceleași culori, iar eu fac poze cu nemiluita și mă încarc de energia lor verde. Mă fardez în fiecare dimineață cu aceleași mișcări și variațiuni mici de nuanță. Mă îmbrac spre cuminte, îmi iau cafeaua în trafic și ziua alunecă nerumegată. Mă întorc acasă la aceeași oră în fiecare zi. Ies în parc de câte ori pot și am decis să mă reapuc de pictură. Am abandonat o jumătate de tablou cu nuanțe de mov. Știu că-l voi termina, doar că nu s-a copt încă în mintea mea ceea ce vreau să fac. Tronează pe șevalet în mijlocul unei camere, unde țin ușa deschisă, pentru că-mi place să-l văd acolo, altar al așteptării, înconjurat de zeci de tuburi de vopsea, aranjate pe nuanțe, de pensule mici și mari, pentru acuarelă, acrilic sau ulei. Tabloul meu e o poveste nespusă încă, timid ancorat în aventura mesajului nerostit… ”
47129587_214357039448463_4647876761483214848_n

– V –

„Stau la masa cu destinul. Jucăm șah și-mi trage cu ochiul jucăuș. Abia aștept să văd mutarea lui următoare. O să mă surprindă cu siguranță.
Nu mă grăbesc. Lucrurile sunt așezate și cred cu trăinicie în mine și în ziua care urmează. Sunt liniștită pentru că azi e despre mine…
Am înțeles că oricând ai dreptul la fericire. Și e important să ai curajul să te rupi de ce e putred. Să-ți dai șansa!
Viața e prea scurtă să fii iederă pe o casă șubredă…
Telefonul bipăie. Alex…”
47572270_270466243659586_3261325339669823488_nși-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea noastră împletită. Creativitatea artistului fotograf, împletită cu cea a literelor jucăușe. Simona Czene & Em Sava

 

Român

puzzle-national-flag-canada-romania-concept-puzzle-national-flag-canada-romania-99056883

Sunt niște eroi. Voi nu știți. Cei care vedeți doar zona roz, ori dimpotrivă gri a diasporei, voi nu știți ce înseamnă să fii român pe românește într-o țară, oricare ar fi aia de pe glob. Nu știți ce înseamnă să construiești tricolor când, de multe ori, chiar conaționalii îți pun piedică și șfichiuiesc printre buze cu dispreț ce se întâmplă, bănuindu-te de scopuri ascunse.

O galerie de nume se distinge în diaspora canadiană, o galerie de nume luptă ca noi să avem mica noastră Românie și azi am să spun doar două vorbe despre editorul unui ziar din Toronto, care a preferat ca numele să-i rămână ascuns la umbra poveștilor pe care le tipărește.

Cei din GTA îl cunosc. E omul cu o inimă mare ce bate tricolor. E omul care de mulți ani susține cu drag și eleganță cultura noastră pe plaiuri arțariene. L-am cunoscut la ToRo Fest în realitate, deși publicam deja de o bună bucată în ziarul pe care îl patronează. A plecat de la târg cu geanta plină de cărți și cu o ghidușie copilărească în privire, a omului mai bogat pentru că, eu cred, a cumpărat cărți de la fiecare autor român prezent la festival.

Am mai spus că, dacă Dumnezeu te face român degeaba emigrezi, pentru că nucleul existenței mele e litera ce mi se zbate românește în suflet, chiar dacă „acasa” mea e pe strada DEPARTE, la capăt de lume. Cuvântul meu ajunge în multe puncte pe glob, la publicații pe care le iubesc.

Autori din diaspora își dezvăluie cuvântul și sensibilitatea în filele tipărite și/sau online ale ziarului românesc al metropolei canadiene.
Editorul ziarului, mesager al cuvântului strămoșesc îl poartă cu mândrie ca pe un stindard tricolor. Și ziarul apare, frumos organizat, în dulcele stil clasic, ascunzând între file și printre rândurile tatuate cu cerneală pe hârtie muncă, multă muncă, multe ore, multe gânduri, multă bunătate de român adevărat.

Toți postăm zilele acestea despre România noastră mare și frumoasă, toți ne punem ghirlande tricolore și îi urăm în fel și chip. E firesc pentru că toți suntem parte din ea, chiar și cei care ne trăim zilele la mii de kilometri. Suntem ai ei și e a noastră și sărbătoarea șade în casa noastră și la masa noastră. Căci e o vorbă, poți scoate românul din România, dar nu poți scoate România din român.

Sunt oameni cu nume rezonante pe care le știm cu toții, nume românești care scriu, ori pictează, ori cântă. Nume care excelează în diferite domenii și se iscălesc românește. Nume care organizează evenimente în comunitate, ori care aduc artiști din țară, ori și-au deschis afaceri și se zbat în țara asta frumoasă și plină de arțari.
Ei sunt sărbătoarea noastră de zi cu zi.

La mulți ani Românie de suflet, cu inima bătând pe tot globul pământesc!

This slideshow requires JavaScript.

Ochii – oglindă întoarsă

Related image

Mi-a scris cineva la postarea anterioară un comentariu scurt, în care-mi spune că Toronto e urât și că ar pleca dacă ar putea. Se spune că frumusețea stă în ochiul privitorului și chiar așa e, dar m-am întrebat ce anume a determinat acea persoană să intre și să pună un comentariu negativ la cele câteva rânduri, care sunt de fapt o introducere la un grup de fotografii ce surprind fabuloasa noapte toronteză.

Nu știu dacă persoana respectivă mă citește, ori a nimerit cumva accidental pe blogul meu. Știu doar că e un/o cineva care afirmă hotărât că Toronto e urât și își dorește ca eu să-i cunosc opinia.
Eu nu procedez niciodată așa. Că de gustibus non est disputandum și cu siguranță nu voi putea eu să schimb gusturile nimănui și nici să-i explic că cifra șase din partea mea se vede nouă.

Dar mi-a amintit de o întâmplare ce mi-a schimbat într-un minut tot registru de valori despre un cartier, un oraș, o țară. Eram acum doi ani la Rio de Janeiro. Fabulos. Copacabana. Mă trezeam cu zâmbetul zugrăvit pe față și admiram culori, oameni, clădiri, exotic, muzică, forme, neobișnuit.
Am iubit primul contact cu Brazilia și după Foz do Iguacu, Rio de Janeiro mi-a arătat o altă față a brazilienilor.

Filmul s-a rupt brusc în ultima seară când am fost atacați pe plajă de un grup hidos de personaje întunecate cu o privire inumană și cuțite. Să vezi lama de oțel strălucind în lumina lunii pe plajă, la buza oceanului și să știi că niște indivizi pot să-ți ia totul, chiar și viața, nu e ușor de trăit. Nimeni, absolut nimeni nu poate înțelege, decât cei care au trecut prin asta.
Acel moment a însemnat pentru mine spargerea bulei roz în care trăiam. Am văzut dintr-o dată mizeria și cerșetorii și faptul că nu te puteai înțelege cu ei în altă limbă, pentru că ei chiar nu vorbesc nici o limbă străină. Am înțeles catastrofala diferență între bogați și săraci și am văzut, după fiecare colț de stradă și de clădire, pândind pericolul.
Cele aproape douăzeci și patru de ore care au trecut până la revenirea noastră în Toronto au fost un coșmar trăit în iad în care am fost bolnavă fizic, pentru că din cauza șocului m-am îmbolnăvit. Nesiguranța și frica, urâtul și animalicul celor care vânau turiștii ca pe niște păsări grase de pus în ciorbă, m-au făcut să-mi fie oribil totul: gust și miros și sunet și imagini.

Așa că dragul meu, ori draga mea, îți respect opinia. Și cred că în ochii tăi Toronto poate fi urât. Depinde de oamenii care-ți marchează viața, de experiențele trăite, de zona în care locuiești și de alți mulți factori pe care eu nu îi cunosc, dar pe care tu îi știi.
Viața e scurtă și orice se poate atâta timp cât omul dorește. E o vorbă, că Dumnezeu te ajută, dar nu-ți pune în straiță. Schimbă o realitate care te apasă și du-te într-un loc unde să respiri cu plăcere dimineața aerul. Pentru că e chimie nu doar între oameni, ci și între oameni și locuri.

Orașul cu nume Acasă

10
Nopțile orașului sunt împânzite de stele și luminițe electrice. Fulguie câteodată, iar CN Tower-ul clipește în diferite culori. E aproape vremea colindelor și fiecare dintre noi suntem câte un întreg format din două jumătăți perfecte: una plină cu amintiri de acasă, trecute-n bagajul minții și al sufletului. Cealaltă înspumată-n speranțe și planuri pentru zilele care urmează de mâine încolo. Și cu porția aferentă de dor.
Toronto, îmbrăcat în haine de sărbătoare, așteptând magia Crăciunului dragostei și bucuriei, a inimilor deschise ca niște felicitări de iarnă ninse cald de îmbrățișări. Toronto, surprins din Ontario Place într-o noapte voioasă, dar calmă.
PS. Eu pe cuvânt de pionier, ori ce vreți voi, că nu mă mai descurc cu timpul. Cred că mă apuc de prea multe. Voi? Ce mai faceți? Ce mai ziceți? Totul bine în patria voastră?  Dacă aveți niște timp extra, gen plictiseală, îl primesc cu recunoștință ca donație. 🙂

 

This slideshow requires JavaScript.

 

Quote

Pași — Illusion’s Street

Când primești părerea unei persoane cum e Diana, care e scriitor ea însăși, nu îți vine decât să o îmbrățișezi. Calitatea unei cărți e dată de calitatea cititorului, iar eu nu pot decât să mă înclin cu dragoste. Diana, mulțumesc mult!

 

Așteptam să calc pe urmele lăsate de pașii personajelor create de Em Sava și Axel încă de când am aflat de lansarea cărții… sau poate chiar mai devreme pentru că pe Sweet and Salty o urmăresc din timpuri imemorabile și știu că tot ce iese din mâna ei e deosebit. Pe Axel l-am descoperit acum, […]

via Pași — Illusion’s Street

My name is…

books-coffee-iphone-minimalistic-Favim.com-2848419

Nu îmi place numele meu. Deloc. Mama ar fi ales Laura sau Mirela, ori Ioana. Nume care îmi plac. Dar bunicul patern, personalitate respectată și respectabilă în familie, a auzit el la o mănăstire numele meu și i s-a pus rău pata, că i s-a părut rar și frumos și, habar n-am cum, și-a impus punctul de vedere. Fiind prima lui nepoată m-au numit după dorința ilustrului și respectatului bunic. Măcar dacă le-ar fi venit ideea să îmi pună și un al doilea nume, ca fratelui meu, ca să pot jongla cu ele. Dar nu! Unul și bun. Însă din start numele era prea serios pentru sfertul de om care a aterizat pe planetă la maternitate, așa că m-au diminutivat din prima secundă.
Bunicul patern, când m-a văzut a zis profetic: „Din asta în veci nu iese om!” că eram mică-mică, la limită și ha! m-a prescurtat și el. Clar nu mi se potrivea numele.
Eu, firește, cu încăpățânarea specifică zodiei, ori mie, nu doar că m-am făcut extrem de om, dar am crescut mare și perfect normală din toate unghiurile și măsurătorile. Adică nici mare, nici mică, nici… nici… Și așa am evoluat, paralel cu numele meu, care era așa, un soi de pașaport oficial folosit de cei care nu mă cunoșteau. Era ca și cum aș fi avut două nume de familie. Străin de mine, o chestie oficială.
Singura persoană dintre apropiați care l-a utilizat a fost soacra mea. Dar ea era drăguță și mi-l zicea cu o anumită muzicalitate, că îmi plăcea și mie cum sună. Așa că la ea răspundeam și mi se părea firesc.
Acu să nu vă imaginați că numele meu ar suna selenar ori jupiterian, că până la urmă e un nume banal, pe care multe feminine îl poartă cu plăcere și nu ar înțelege în ruptul capului zmâc-ul meu la adunătura de litere cu care ele nu au nimic de obiectat.
Am un nume ca toate numele, doar că nu-s obișnuită cu el, că de când mă știu mi-a fost rupt în două. Și nu e chimie între noi.
Mai degrabă mă simt Em, deși e cam ciudat și multă lume nu pricepe dacă e nume de femeie sau de bărbat. Dar cumva mi se potrivește mai mult un nume șui, decât un nume feminin, iubit de bunicul meu patern. Să nu mă întrebați și să nu fiți curioși că nu merită. E un nume ca toate numele, la fel de comun ca numărul meu de la pantofi. Voi? Vă identificați cu numele din buletin?

Ce mai zic

46492847_328224387960795_6286234621143154688_n

Colțul meu galben, se pare, cu grăunțe de soare alandala împrăștiate. După ce că mă chinuie talentul, mai și înrămez câteodată ce mâzgălesc. Dar pretextul acestui text e culoarea. Am realizat că am pus florile primite de la ARTA exact în zona cu pricina, ca și cum magnetic galbenul la galben trage. Nu știu cum m-o fi nimerit Paulina, că-mi plac florile galbene și să nu fie tăiate. 🙂

46503274_337060586875349_7427192331138236416_n

Și, pentru că nu v-am povestit de multă vreme ce am mai făcut, o să vă spun că am participat la niște evenimente frumoase, că am cunoscut oameni și revăzut pe alții. Pe unii i-am re-cunoscut pentru că ne știam de pe fb. În ordine cronologică ar fi evenimentul din Toronto, festival de artă românească: muzică, pictură, literatură. Au fost două zile pline și foarte bine organizate. Dar despre asta deja v-am povestit. Sigur că totul a fost numai și numai despre „Pași”.

La Kitchener au fost emoții mari și oameni frumoși, cunoscuți și necunoscuți. Unii mi-au făcut surpriza să vină din Toronto, sau din London, pentru o îmbrățișare. Au fost experiențe drăguțe, că ne știam doar virtual și cred că genul acesta de întâlnire îți dă cele mai mari bătăi de inimă, pentru că vii deja cu niște așteptări, ai o imagine formată în minte. Eu așa cred, deși știu că mulți nu veți fi de acord cu mine și veți zice că doar litera contează.

46493649_751139875265493_5139914906472022016_n
Și a venit și iarna între timp. Se pare că ne-a călcat mai iute anul ăsta, de aceea are momente nehotărâte ca ieri când juram că e primăvară și eu și un om de zăpadă năcăjit, cu nas de Pinocchio. Un soare turbat și un aer de chef de viață exploda fiecare tentativă timidă de frig… Și omul ăla și umbra lui stăteau așa, degeaba și stânjeniți în iarbă, în fața unei case. Dacă s-ar fi putut mișca, sunt sigură că s-ar fi scărpinat în cap ardelenește și ar fi zis:
„No! Amu-i amu!”

Dar s-a răzgândit brusc soarele, s-a întors cu spatele și mușcă tot ce prinde cu dinți-i mărunți. Parcul e nebunie criogenizată.

46479784_306385469974718_5837239113681469440_n

Azi erau multe gâște, preocupate de ceva, ca la un soi de referendum.
Doar două aveau nevoie de intimitate și nu am înțeles dacă era o poveste de iubire sau un complot.

În rest. Un pescăruș era camuflat în culoare, sau non culoare – tot aia e. 😀

46479576_455938488144417_752199634255872000_n
Ce să mai zic? Niște frunze verzi se încăpățânau să rămână verzi în ciuda temperaturii foarte scăzute, așa, ca oamenii ăia care vor ei să fie diferiți, să fie altfel, să iasă din rând. Așa și frunzele astea. Pur și simplu erau verzi. Ca și cum mare brânză ar face ele cu împotrivirea lor. Cu o floare nu se face primăvară, cu atât mai puțin cu un cârd de frunze încăpățânate, și cu atât mai puțin în Canada.

46510946_2289955737899105_8283655122592989184_n