De-a caisa

Tags

, , , , ,

33_resize

M-a apucat azi o hărnicie de-aia harnică și, având la discreție caise, am dat iama în ele. Din păcate nu pot să pun aici gustul, că e cel mai important din toată afacerea asta, însă pun rețeta de la prăjitură și recunosc, cu mâna pe inimă, că fac asta ca să fiu sigură că mi-o amintesc.
Nu știu alții cum sunt, dar eu am extrem de multe rețete de pe la toate neamurile (și ale mele și ale altora, de toate culorile și țările aferente) însă când mi-e musai să încerc ceva, caut pe net.

Azi, nu doar că m-am prăjiturit, dar m-am și dulcețit, după rețeta lui Daniel. E o minune dulceața asta. Și e dovada clară ca niciodată să nu zici niciodată. Că eu așa am zis. Că la multitudinea de gemuri și dulcețuri existente aici, e o tâmpenie să te apuci să freci în cratiță cu lingura de lemn. Ei, bine, nu e! Nu-l cunoscusem pe Daniel la vremea aceea.
În România nu e la fel. Toate dulcețurile sunt grețos de dulci. Am căutat și răscăutat, dar, în afară de magiunul de prune acrișor, nu am găsit nimic pe gustul meu. Cel puțin nu în magazinele mari. Poate că or fi unele specializate, ori poate că de-aia-i zice dulceață, că e suprem de dulce. Mie, însă, îmi place să simt gustul fructului. Să nu fie sufocat de zahăr. Aici găsisem dulceața de zmeură și de caise de la Blue Menu.

Dar ce atâta poveste? Pun rețeta, care merge cu siguranță și cu alte fructe. Și firește poze cu elemente esențiale. 🙂

10 g zahăr vanilat
200 g făină
10 g praf de copt
1/2 linguriță sare
4 ouă (mari)
200 g zahăr – (eu am pus 150 că e mai dulce zahărul aici)
4 linguri ulei
4 linguri lapte

Și:
Se amestecă elementele uscate (sare, făină, praf de copt)
Se separă ouăle. Se bate albușul.
Se dă la mixer gălbenușul cu zahărul, uleiul, laptele și vanilia – eu am o sticlă uriașă adusă din Dominicană 🙂
Se îmbină totul cu grijă, știți voi cu paleta în mișcări de balet.
Se pun caisele tăiate (rețeta zice 500 de grame, dar eu am pus mai multe)
Și se dă la cuptorul preîncălzit la 325 F (faceți voi conversia dacă vreți)
Simplu și mult prea delicios.
Eu nu pun zahăr pudră pe prăjituri, dar așa se recomandă la asta și am sacrificat una de dragul vostru și al ședinței foto.

41_resize22_resize30_resize43_resize21_resize19_resize

Chestii mici pentru arici

Tags

, , , , ,

5_resize
(fiecare cu instrumentul lui – Quebec city)

În vacanță, excursie, ori aiurea pe stradă, ești setat. Punct ochit, punct lovit. Știi unde mergi, ai niște obiective clare în minte. Și le vezi. Te duci cu ochelari de cal, orbecăind să le bifezi. Le vede toată lumea, că de aia are ochi și de aia e lume. Cu toate acestea fiecare secundă e o aventură rotundă. O pictură cu detalii mărunt lucrate de bijutier. Dacă te interesează bijuteriile.

3_resize

(gândac în vizită la Chateau Frontenac – Quebec)

Pictor desăvârșit, destinul lucrează aspectele milimetrice, firele complicat țesute ale pânzei de păianjen, ori smaraldul unui picior de gândac, ori furnica, înnebunită de parfumul unui boboc-bondoc de bujor.

1_resize

(furnici curajoase – bujorul ar putea riposta)

Omul, tăvălug modern, (că așa ne place să ne numim – moderni) aflat într-o viteză nejustificată, băgat clar în priza unei realități neprietenoase, aplatizează fiecare zi.
O turtește în frunză uscată, semn de carte, apoi se plânge că Timpul nu e. Că Timpul e hoț. Că Timpul e de vină că s-a scurtat/comprimat/dizolvat.
Că ieri era anul trecut și acum cinci minute era ianuarie. Și uite! Iulie-l arde pe rug și nu poate sta, se grăbește, că vine Crăciunul.

Viteză ne cheamă. Facem planuri până la sfârșitul Timpului, deși suntem chiriași de ocazie. Dacă ne-am opri o secundă, cât să ne scoatem pălăria, să-i respirăm clipa și tăcerea? Căci ne numim Trecere. Și atât.

8_resize

(Chicago – Grădina Zoologică – ce să caute un măr aici?)

Anumite zile se întind cu răbdare de la picioarele noastre până la lună. Ne oprim, deschidem ochii și respirăm.
Și vedem, nu doar privim. Și auzim, nu doar ascultăm.
Luăm de pe umeri grijile lumii, le punem deoparte și zburăm puțin. Lent, pe lângă ape și copaci, prin păduri și parcuri. Atunci Timpul se scarpină în cap, se oprește derutat și așteaptă. Ce să facă?

6_resize

(cartier japonez – San Francisco – roșii, efemere, tentante… )

Am fost la cumpărături. E sâmbătă. Și m-am uitat la oameni. De multe ori i-aș trata ca pe margarete, ca pe furnici ori ca pe albine și le-aș face poze. Doar când ies din tipar. Când au culoare, rezonanță, ori stridență.
Oamenii sunt alcătuiri complexe, cu trăsături și haine asortate, cu ziua sau noaptea, cu coșul de cumpărături, cu mine ori cu soarele sau ploaia.
Le-aș face fotografii și complimente și le-aș explica de ce. Dar tac, pentru că sunt oameni și majoritatea nu ar înțelege. S-ar întreba ce urmăresc.

Stop cadru: negresă îmbrăcată în galben, trupeșă ca un fruct generos crescut, cu turban auriu, împingând coș de cumpărături galben și el. Pune în coș o papaya coaptă și zâmbește ca spicul de grâu. Imaginea curge dulce: femeie mulțumită, împlinită, sănătoasă, armonios și casnic legănând galben șoldurile.

Ești perfectă, i-aș zice. Pielea ta ciocolată plus papaya, culoare de soare – Gauguin. Trupul tău rubensian are forma fructului, iar turbanul și coșul de cumpărături rimează. Ești poezie, i-aș spune.

2_resize

(păpădie suplinind negresa – au în comun culoarea hainei )

Nieh! Oamenii n-ar înțelege. E ușor cu gâștele, cu păpădiile ori iarba.
Oamenii se grăbesc. Interpretează, etichetează, aruncă vorbe.
Iau de pe rafturi produse, le analizează, apoi se așeză la coadă nemulțumiți că e coadă și ei nu au TIMP. Butonează telefoane. Privesc întrebător casiera, convinși de ghinionul să se fi așezat la cea mai înceată.
Iar ei TIMP să aștepte n-au.

Oameni sunt imperfecți. Au fețe asimetrice, riduri, alunițe, pete. Sunt prea slabi sau prea grași, îmbrăcați la repezeală, să facă cumpărături.
Sunt înhămați la aceeași cursă: a dietelor, a măștilor de față sau de păr, a loținilor împotriva coșurilor, a cremelor scumpe antirid, a doi litri de apă pe zi și a mersului la sală de minim trei ori pe săptămână, a mâncării bune sau proaste, a vitaminelor.
Aleargă cu dorința crâncenă de-a se potrivi tiparului, modelului. Se vor iubiți și populari și bogați și frumoși și veșnic tineri, nemuritori. Aleargă după o Fata Morgana personalizată și vânează fericirea, convinși că ea îi așteaptă la cinci minute după ce se termină Timpul prezent. (Mereu m-am întrebat de ce preferă oamenii să conjuge verbele la viitor). Vânează fericirea, deși o au sub nas, vârâtă în toate buzunarele.
Vor să prindă trenul acela care pleacă mâine, când ei vor avea o față perfectă, un trup frumos, un job extraordinar, o casă cu minim trei dormitoare și garaj pentru două mașini cel puțin.
Vor să se așeze pe o bucată mare de liniște. Și fac atâta gălăgie pentru asta…

Apoi se opresc mirați, pentru că-i dor oasele. Îi dor reumatismele și scara casei cu minim trei dormitoare se transformă în munte. Se privesc în oglindă. Nu-și mai văd ridurile, ci doar lumina zâmbetului. Deschid cu greu cartea de gramatică, unde sintaxa vieții nu mai e ca pe „vremea lor”. Viitorul a pleznit demult. Își pun ochelarii și conjugă încet imperfectul: „când eram eu…”
Singura frumusețe e sănătatea.

Sunt gânduri la vreo două poze luate aiurea, din lumea aricilor. 🙂

Long weekend – Canada day – V

Tags

, , , , ,

20180701_162505_resize

Următoarea oprire a fost la Canyon Sainte-Anne, un alt „sanctuar”, de data aceasta neatins de mâna omului. O întâlnire cu frumusețea pură, aceea care îți tatuează sufletul și pleci așa, tatuat pe vecie.
Am frică de înălțime în spațiile deschise. Mereu am avut, chiar dacă la un moment dat am locuit la etajul douăzeci. Însă aici mi-am călcat pe inimă și am trecut dintr-o parte în alta a muntelui, peste un pod suspendat la peste șaizeci de metri înălțime, pod fără nici un pic de stabilitate. Jos se vedea râul Sainte-Anne-du-Nord, cascade mari (74 de metri cea mai înaltă) și mici. Cei curajoși făceau alpinism, zip lining, ori mergeau cu un fel de telescaun cu viteză foarte mare. Se vede în video.
Am coborât până jos pe malul râului și, abia la întoarcere, când pe tălpi îmi crescuseră semne de întrebare, am văzut avertismentul care atenționa cât de multe trepte sunt până jos. Am fost atât de copleșită, încât am filmat un minut și postat imediat. Și firește m-am pierdut în emoții și am fost total neinspirată.

Imaginile sunt sărace față de ceea ce ochiul și epiderma și sufletul simt. După câteva ore petrecute în canion, am plecat la Montmorency Falls, de pe râul cu același nume. Un curcubeu ne-a trimis mesajul lui dintre ape și o mireasă ciudată din flori ne-a salutat zâmbind în drumul nostru.
Pozele sunt mai grăitoare decât vorbele.
Nu ai ce spune. Doar să inhalezi curățenia naturii, să-ți umpli sufletul de verde și să mulțumești. Atât.

20180701_142924_resize20180701_143141_resize20180701_143510_resize20180701_143837_resize20180701_144436_resize20180701_145436_resize20180701_150655_resize20180701_151126_resize20180701_151341_resize
20180701_163313_resize20180701_163722_resize20180701_163851_resize20180701_163907_resize20180701_163838_resize20180701_164214_resize20180701_164736_resize20180701_164737_resize20180701_164740_resize

Long weekend – Canada day – IV

Tags

, , , ,

20180701_131128_resize

Duminică. O dimineață superbă, ca un fresh de portocale. O zi de vară bucălată cu soare sănătos. Ne-am dus de-a lungul râului St Lawrence și am oprit de câteva ori să fac poze. Ți-am spus zona e incredibilă: Chateau Richer, apoi Sainte-Anne-de-Beaupré, orășele cochete, variante ale Quebecului la scară mică.
Povestisem cu Daniel despre biserica din sat, care era de altfel și pe lista noastră și, sigur că eu, în imaginația mea făcusem deja o ecuație simplă: sat, biserică veche de pe la 1658, deci ceva micuț. Nimic nu avea să mă pregătească pentru construcția somptuoasă a sanctuarului, ale cărui baze fuseseră  într-adevăr puse pe la mijlocul secolului al XVII-lea.

Sanctuaire Sainte-Anne-de-Beaupre, primul loc de pelerinaj al creștinilor din Nord America, m-a lăsat fără cuvinte, cu respirația tăiată. Sunt anumite locuri pe pământ unde sufletul îți îngenunchează instantaneu. Și nu e vorba de frumosul construit de uman, deși talentul e strop de divinitate.

Am admirat culorile, picturile, arhitectura, capelele aflate la un fel de parter-demisol și sala mare a bisericii, la nivelul principal. Am vizitat multe lăcașuri sfinte de toate tipurile din diferite culturi, dar nicăieri nu am văzut acest tip de pictură foarte fotografică. Am atașat o poză mai jos.

Apoi am urcat dealul, unde din loc în loc, de la bază până pe culme, la marginea aleii erau grupuri statuare simbolizând Via Dolorosa. De sus aveai perspectiva Sanctuarului proiectat pe malul râului St Lawrence și vedeai aleea ușor șerpuită cu statuile de bronz în mărime naturală.

Duminică a fost din nou o zi darnică, un cadou special făcut de Timp care ne-a acordat favoarea de a nu se grăbi cu noi, așa că nu mă grăbesc nici eu și vă arăt obiectivele pe rând. 🙂

20180701_111353_resize20180701_111410_resize20180701_114024_resize20180701_113922_resize20180701_111749_resize20180701_122105_resize20180701_122324_resize20180701_122841_resize20180701_131200_resize20180701_131235_resize20180701_131435_resize20180701_133253_resize20180701_131113_resize

 

 

 

Long weekend – Canada day (III)

Tags

, , , , , , , , , , , , , , ,

3

Ce nu v-am spus e că mini-vacanța asta s-a făcut în pripă, în ultimul minut. Am dormit trei nopți în trei locuri diferite, că așa s-a potrivit itinerariului. Sâmbătă eram în Quebec city, cu ochii ieșiți din orbite ca la melc, bucurându-mă de fiecare secundă, știind că la un punct trebuie să facem check in la hotel.

Nu sunt deloc pretențioasă în ceea ce privește camera de hotel. Chiar nu sunt. Vreau doar să fie impecabil de curat, să nu fie gălăgie și să nu fie parter. Atât. Câte stele duce pe umăr I really don’t care, pentru că nu îmi petrec vacanța în cameră. Asta nu înseamnă că nu am stat în camere fabuloase ori, de două ori, în camere unde mi-a fost frică să dorm. Astea-s haioase rău și trebuie să scriu la un punct despre ele.

În general mergem la Holiday Inn, curat, frumos, fără surprize. Dar, fiind totul făcut pe repede înainte, sâmbăta aceea aveam să dormim în altă parte. Nu mi-am bătut eu capul unde. Primul semnal de alarmă a fost când am aflat că trebuie să luăm legătura cu prorietarul ca să vină să ne deschidă. Adică cum?

Când am ajuns, însă, la locație, undeva în apropiere de Quebec și ne-am strecurat pe un drumeag din șosea, printr-o pădure și am văzut casa, m-a apucat panica. A venit și proprietarul, un tip foarte prietenos care ne-a vorbit în cea mai delicioasă engleză, cu puternic accent francez. Dar eu mă uitam câș, ferm convinsă că eu acolo nu dorm. Clar nu dorm. Am cedat însă invitației super politicoase și… bine am făcut.

Ne-a făcut turul casei și prima întrebare care mi-a venit pe buze a fost da,  exact aia. Dacă e bântuită. Sigur că mi-am exprimat nemulțumirea când mi-a spus că nu. Dar no’. La o casă de trei sute de ani nu era firesc și omenește să te aștepți la asta?

Trebuie să îți spun (într-o oarecare paranteză), deși cam știi, că acesta e genul de vacanță pe care îl ador. Să merg până îmi termin picioarele, să uit de foame și de sete și să descopăr locuri noi, tradiții, oameni. Așa că niște stafii acolo, ar fi fost binevenite.
Nu o să descriu casa. Pozele vorbesc în locul meu. Ce pot să spun e că am dormit acolo cum n-am dormit demult. A fost o senzație de bine, un fel de noapte în casa bunicii croșetată cu puf de nor. Uitasem geamul întredeschis înspre pădure și răcoarea aromată de noapte de vară mi-a vegheat lipsa de vise, că n-am avut timp de ele. Nu am auzit nici macar pendulul mare si vechi, care, de la parterul casei, anunta grav si sonor trecerea timpului.

Am coborât să mâncăm, deși, spune tu, la ce mic dejun mă puteam aștepta? În afară de Daniel și de cei cazați prin camere, nu mai era nimeni în casă. Deci, totuși, or fi fost niște fantome de serviciu, responsabile cu mâncarea și curățenia…

În sufrageria casei, aranjate ispititor, ne așteptau boluri cu diferite fructe proaspete, cereale, lapte și iaurturi, un platou cu brânzeturi franțuzești, pateuri de casă, mai multe sortimente (care se combinau cu un fel de dulceață specială de pin), șase borcane cu miere de albine (prima dată când am gustat miere cu mentă), multe feluri de pâine, abia aduse de la brutăria din apropiere, croasante și banana bread atunci făcute, sucuri de fructe stoarse în dimineața aceea, trei dulcețuri de casă, atât de bune că am cerut rețeta, unt și multe altele. De asemenea Daniel pregătea ouă și clătite pentru cine dorea. Și fiecare am dorit.

A fost un mic dejun copios, delicios și… organic. În plus, nu ne venea să mai plecăm. Eram așezați la masa mare din sufragerie. Trei familii de vârste diferite, unii din Germania, unii din Quebec și noi din Toronto, respectiv România. Poveștile se amestecau cu aroma de cafea bună și cu zâmbetul lui Daniel care stătea în ușa bucătăriei. Cine știe câte generații făcuseră înaintea noastră același ritual al dragostei de om, fiind pentru câteva minute parte de familie cu niște perfect necunoscuți?

„Casa are o energie pozitivă” ne-a spus Daniel atunci când, la obișnuitul „How are you?” de dimineață, m-am trezit spunându-i că am dormit fantastic de bine. „E construită din lemn și piatră”.
Nu m-am gândit niciodată prea mult la asta. Alegi casa în care trăiești, o simți sau nu o simți a ta. Dar cu siguranță ai o chimie nu doar cu oamenii, ci și cu obiectele. Casa asta era o cloșcă ocrotitoare pentru musafirii ce-i călcau pragul. Lemnul curat, piatra puternică, miezul pădurii, se arcuiau solid peste poveștile pașilor care trecuseră pe-acolo.

Am plecat cu o mulțime de informații, cu noi prieteni și cu o bucurie fantastică. Printre punctele bifate ca extraordinare în vacanța mea, se număra și casa lui Daniel. Nici nu știu cum să definesc această experiență. A fost ca și cum aș fi locuit într-un muzeu, ori m-aș fi întors în timp, într-un timp mai bun, mai curat, nealterat de civilizație.
Aveam o inimă mare și doar o mică, foarte mică nemulțumire: la venerabila ei vârstă, de trei sute de ani, n-ar fi fost cinstit să aibă casa asta măcar un pui de stafie?

0214567891011121315161819202327282930

 

Long weekend- Canada Day (II)

Tags

, , , , , , , ,

14
Am o mulțime de imagini, mai ales imagini,  dar și povești lipite de tălpi, de tenișii mei frumoși albi, cu un pic de broderie, cât să fie mai ușchiți și mai feminini, pe care i-am purtat o singură dată, într-o seară și mi i-a transformat ploaia într-o veritabilă murătură și cred că pot să îi arunc. Da, da, o să zici că ce-mi veni să amintesc de un așa amănunt prozaic, însă ți-am spus: scriu după dictare, nu am un plan clar în minte, așa că niciodată nu prea știu ce iese.

11

A doua zi după micul dejun și cafeaua cea de toate zilele am luat-o la roți și la pas. Vineri soarele fusese mai agresiv decât Richard Inimă de Leu și vânase fiecare milimetru de piele neprotejată de cremă și neascunsă sub pălărie sau ochelari de soare. Acum nori groși căptușeau tendințele de atac ale astrului nebun. Nu era la fel de bună lumina pentru poze, dar căldura era suportabilă, așa că am luat-o la pas prin Quebec city.
Aveam un traseu clar cu obiective precise, dar primul loc care ne-a atras atenția a fost Église du Très-Saint-Sacrement, atât construcția în sine cât și mesajul de la intrare: Dieu est amour gratuite.

82

Primul punct pe lista noastră a fost La Citadelle, cea mai veche fortăreață canadiană, cu o unitate militară activă și locuința guvernatorului Canadei.

61

Apoi ne-am îndreptat spre Chateau Frontenac, unul din primele hoteluri, tip castel construit pe la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. Am filmat puțin…

Orașul Quebec și stricta lui vecinătate, împrăștiată în jurul râului St Lawrence, e o piesă de puzzle diferită de tot ce-am văzut în Canada. Și am umblat și am văzut…

7

Din secunda în care am pus piciorul în oraș, am avut senzația unui alt fim. Mi-a sugerat un soi de Franța nobilă, extrem de cochetă, cu multe flori, multă istorie, mult bun gust, multă artă, culoare și, în top, muzicalitatea limbii lui Voltaire. O Franța unei alte epoci, aflată cu siguranță în imaginația mea.

 

Povești de dragoste ca niște mere coapte. El și ea privindu-se în ochi: nimeni nu a iubit ca mine. Îmi plac toate poveștile de dragoste, dar a noastră e favorita mea.

 

Surprize vizuale și nu numai: arhitectura curată a orașului, terasele largi și vesele, spectacolele de stradă, fântânile arteziene, accente obraznice de un carmin îndrăzneț ale unor acoperișuri ori uși, pictate incitant pe clădiri albe sau din piatră gri.

 

Am coborât în Vieux Quebec (Vechiul Quebec), pe trepte abrupte din lemn și ne-am întors tot pe trepte, regretând pe la jumătatea drumului că am refuzat să luăm funicularul, care nu se afla acolo de florile mărului.
Sâmbătă a fost o zi plină și lungă. Genul acela de zi în care ai impresia că dimineața a fost săptămâna trecută. Când timpului i se face milă de tine și îți lungește fiecare secundă, o lasă să pască liniștită, fără grabă și, când te uiți înapoi te minunezi singur cum ai putut cuprinde atâtea și în tihnă perfectă. Doar într-o zi.

 

Quebec city e orașul ușilor deschise. E ospitalier, cald, delicios. Te întâmpină. Te primește. N-ai mai pleca…

 

Seara târziu ne-a botezat cum se cuvine  o ploaie zdravănă de vară. Ne-a muiat cu umbrelă cu tot.  Era timpul să ne ducem la hotel. Dar aventurile nu aveau să se oprească aici, pentru că…
Pe mâine. 🙂

96959466602524232113109823

Aniversară

20180630_144903

M-am trezit încărcată de gânduri și neliniști. Mi-am făcut apa cu lămâie și apoi cafeaua. Patru iulie se balansa în mintea mea, se răsucea ca un sfredel și nu știam unde să-l pun. Niciodată nu am avut superstiții majore, idei legate de cifre, de culori, pisici, ori talismane, sau mantre lipite prin casă. Cum să ai superstiții când crezi în Dumnezeu, când soarele răsare zilnic, chiar dacă plouă? Și ce bine e când plouă ori când ninge.

Am o bulă poate mai roz decât a multora, dar, chiar dacă prefer să privesc jumătatea plină a paharului și fac lemonadă din lămâile vieții, nu înseamnă că existența mea n-a fost lipsită de cutremure și furtuni, de prăpăstii adânci ori dureri mistuitoare.
Și nu mă refer la idioții care trec pe aici sau aiurea și li se pare că. Și spun, ca vulpea, că ești curvă când strugurii-s acri. Dar astea-s uscăciunile pădurii, nu frunza verde, sănătoasă.

Iubesc cu tot ce am și tot ce sunt și-mi împletesc sufletul în ceea ce construiesc: om sau carte sau o banală prăjitură cu mere. Dar într-un patru iulie, acum mulți ani mi s-a spus că ar cam trebui să-mi iau lucrurile și să plec. Să-mi iau zborul. Treaba mea unde. Și nu am fost de acord. Adică aproape am făcut-o, că no’ oamenii ăia știau ce vorbesc. Dar m-am încăpățânat și nu doar că n-am plecat atunci, dar nu am mai plecat și-am transformat fierul în pulbere de stele, și cuvintele în necuvinte și frigul în căldură. Și furtuna mi-a tors în palmă, pentru că am domesticit-o puțin. Cinci minute. Atât cât să-mi dea timpul pe care-l merit pe pământ.

Nu te teme, draga bunicii! Și nu m-am temut că nu am știut să mă tem, deși azi când privesc în trecut mă tem și îmi admir orbirea de atunci și știu că Dumnezeu mi-a pus o perdea peste ochi și peste minte ca să nu văd în perspecivă. Să nu îmi imaginez un capăt, ci să-mi privesc doar vârfurile pantofilor și atât. Să îmi admir fiecare pas și să fiu mulțumită cu el. Să nu fac planuri pe zile de mâine care poate că vin, poate că nu vin.

Și-am învățat mult atunci. Și mi-am spus și mi s-a spus că trebuie să mă iubesc. Că trebuie să mă accept așa cum sunt, cu toate darurile pe care Dumnezeu le-a așezat în mine, omul. Să mă respect. Să nu accept în jurul meu decât oameni care mă iubesc. Care îmi dăruiesc și care mă primesc cu drag în viața lor. Să nu accept jumătăți de măsură, jumătăți de cuvânt, jumătăți de oameni, jumătăți de poveste, ori jumătăți de drum.

4 iulie. O zi de care obișnuiam să-mi fie frică. După care am uitat. Am uitat să îmi fie frică și am uitat să mă iubesc. Am strecurat-o prin sertare și amintiri, iar azi am simțit-o. Cu forță am simțit-o. Și am sfințit-o cu lacrimi, pentru că nu am știut niciodată cum să o tratez. Ca pe un musafir? Să o servesc cu o cafea Zavida și să-i povestesc ce-am  mai făcut și cât de puternică sunt câteodată? Ori să mă ascund de ea sub plapumă, să tremur la amintirea ei?

4 iulie. O zi de iarnă în vară.

Long weekend – Canada day (I)

Tags

, , , , , ,

20180629_092815

Am pornit cu noaptea în cap. Șoseaua se desfășura lungă tare până la destinație, vreo opt-nouă ore sănătoase de mers, dar intenția era să rupem drumul în două, să ne oprim la Montreal, apoi să continuăm spre Quebec City.

M-am născut cu dor de ducă și mi-ar plăcea la nebunie să am un job în care să călătoresc și să scriu despre diferite locuri de pe planetă.  „Vise maică, vise!” Știu. Dar poate mă aude soarta, poate se învârt în așa fel astrele ca cineva să aibă nevoie de mine, să mă pună pe drumuri și să-mi zică să scriu ce văd. Și să mă și plătească pentru asta. Râd când scriu. Visez cu voce tare, adică cu voce scrisă.

Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez pe marele povestitor, dar eu m-am născut cu mare dor de ducă. Nu am vrut să emigrez în Canada, pentru că eu de fapt sunt româncă până-n măduva oaselor. Dar tentația călătoriilor m-a făcut să-mi calc pe inimă și să plec, deși eram bine-mersi în țara mea, în casa mea, în orașul meu.

20180629_100345Vineri, 29 iunie, ora șase dimineața. Zi perfectă. Și cum să nu fie când în fața ta se întind peste opt sute de kilometri cu multe necunoscute, ai cafea și vei face cunoștință cu locuri noi? Emoția descoperirii nu se aseamănă cu nimic. Atunci te scurgi toată în ochii personali și absorbi culoare, gust, miros, informație, soare, ploaie, artă, istorie. Tu te pui deoparte, pentru că tu nu mai ești tu. Ești un soi de ochi de melc cu care mângâi minunea frumuseții lumii întrupată în om, cascadă, mănăstire, pădure, pictură ori o înghețată cu gust divin.

20180629_092352

Am ieșit la un moment dat de pe autostradă și am văzut o casă de om bun. Adică foarte bun, cu dovadă. Că no’, toți suntem buni. Dar așa trebuie să te numești când ai inima croită pe măsura atâtor colivii pentru ciripitoare. Sigur, tras pe dreapta, ieșit din mașină (eu) și făcut poze. Tot eu. Nu vă spun ce triluri și nebunie era acolo, pentru că în căsuțe era o civilizată și temeinică asociație de locatari.

20180629_144841

Am ajuns câteva ore mai târziu la Chalet Mont Royal și am admirat Montrealul de sus. Atât m-a impresionat la această locație: orașul văzut de sus. În rest nu mi s-a părut nimic deosebit, poate pentru că eu mă așteptam la un castel. Confundasem chalet cu chateau. Montrealul e un oraș superb, cu foarte multe puncte turistice, însă de data aceasta nu era obiectivul principal.
Așa că am tras aer în piept de la înălțime, am mers printr-o pădurice, pe lângă un lac, până la destinație, am făcut j-de poze, mi-am îmbunătățit cunoștințele lexicale, am văzut o familie de români și m-am amuzat. De ce? Pentru în timp ce tot furam eu imagini, i-am văzut și auzit de la distanță. Vorbeau tare. Când ne-au auzit vorbind românește, au tăcut toți, ca la comandă. M-a pufnit râsul și nu am putut să mă abțin. „Frumoasa noastră limbă românească”, am zis și am salutat. Mi-au răspuns cam cu jumătate de voce. Dar am întâlnit români și în Quebec city, în aceleași împrejurări, foarte calzi de data aceasta. Nu e o regulă. Majoritatea acționează în funcție de experiențele avute și, dacă omul s-a ars cu ciorbă, suflă și în iaurt.

20180629_142058

Prima zi a fost cumințică. S-a încheiat la un hotel aproape de Quebec City. Am dormit trei nopți în trei paturi diferite, pentru că așa s-au potrivit obiectivele unde trebuia să ajungem. Concluzia pe care pot să o spun de acum: a fost o vacanță foarte scurtă, dar fabuloasă pe care sper să o repet. 

 

Pe asfalt nu cresc afine

Tags

, , , ,

e63808a6850e038b7ef1d672cc7baecd--blueberry-recipes-watercolor-paintings

Am atâtea de spus că nu știu cum și de unde să încep. Ar fi înțelept să încep cu începutul. Voi începe însă invers, de la coadă la cap.

În Toronto s-a năpustit soarele și curge în șuvoaie otrăvitoare, fierbinți pe străzi. E un monstru invizibil ce te izbește în moalele capului, aruncând cu peste patruzeci de grade. E căldura aia tâmpită când transpiri degeaba, ai pielea jilavă și părul ud. Dacă ai putea, ai ieși din propria-ți piele. Dogoarea te obligă să fugi la umbră deasă, ori în apă. Dar avem ac de cojocului lui: AC. 😀

Am plecat în jur de ora 11 dimineața dintr-un Montreal îngenuncheat de foc. Aveam să ajungem acasă după mai mult de opt ore, deși în condiții normale nu facem mai mult de cinci. Trafic imposibi. Cum altfel? Ziua Canadei. Lume evadând. Long week-end.
Nu pot să vă spun cât de minunat ofertantă e țara asta imensă. Așa că lumea pleacă să vadă. Și strânge mii de kilometri sub roți, pentru că sunt atâtea de văzut, de respirat, de admirat.

Cu toate că autostrăzile sunt largi și au multe benzi, furnicarul de oameni a reușit să le sufoce în multe puncte. Am mers cu poticniri dese. La  fiecare on route, unde am oprit, erau cozi imense la punctele de mâncare și la băi. Aceste on route, care nu există în România, sunt un fel de food-court-uri plus benzinării, plasate din loc în loc pe autostradă Sunt mari, așa cum totul e mare în țara asta. Azi însă s-au demonstrat a fi insuficient de spațioase pentru puhoiul de omenet scos din bârloage. Nu am văzut niciodată locurile de genul acesta atât de aglomerate.

Soare orb, mulți kilometri în față, muzică, torsul motorului, opriri dese și un GPS fără soluții. Toate rutele alternative la fel de păcătoase. În mașină răcoare. Muzică. Butonez telefonul cu starea aia de lehamite când drumul lung se lungește la infinit și nu ai control. Nu ai habar când ajungi la destinație, pentru că destinația pare a fugi de tine.
Oboseală de stat degeaba după zile pline, mustoase, colorate. Acum peisaj liniar. Verde mult. Exituri. Mașini. Opriri și porniri.

Dintr-o dată răsare un nor pe șosea. O pâclă albicioasă, apare din senin. Aproape. Un nor mic și dens. Lăptos. Ceață, zice soțul meu în prima clipă. Fii serios. Pe căldura asta? E praf, spun absentă, fără să încerc să înțeleg de unde ar putea fi praf, convinsă totuși că nu e ceață.

În câteva secunde ochii prind niște imagini care se opresc neputincioase pe retină, refuzând să le traducă minții, dar dându-mi o stare de rău, de greață. Primul lucru pe care-l văd sunt afinele împrășitate pe griul mat al șoselei. Și-au pus fructe și ei, îmi trece iute prin gând, fără să știu care ei și ce caută afinele pe asfaltul fierbinte, neprietenos. Apoi câteva cutii răsturnate ciudat și alte obiecte plantate și ele fără nici un sens pe șosea și iar afine. Apoi o mașină într-o rână, lângă drum. Înregistrez cu încetinitorul detalii, culori, contraste. Și frică. Parbrizul e pocnit pe întreaga lui suprafață, străbătut cu vinișoare, linii și steluțe albe, uniform repartizate. Caut cu teamă șoferul, dar, în interior, în zona unde ar fi trebuit să fie capul, văd doar o talpă mare de pantof bărbătesc. Mașina e șifonată ca o foaie de hârtie scrisă greșit și aruncată la coșul de gunoi.

Zgomot. Agitație. Mașini trase pe dreapta. Șoferi alergând imprudenți pe banda întâi a autostrăzii spre victimă. Fiarele mașinii constorsionate, îmbrățișând strâns în capcana lor pe cineva. Tăblăria, o foaie de hârite boțită. Aruncată în iarbă. De unde praf?
Fum, nu praf. Talpa pantofului pe parbriz. Afine împrăștiate pe asfalt. Iad coborât pe pământ. Sirene. Multe sirene.

Lumină stridentă. Căldură pândind prin geamuri și parbrize. Un cineva care nu mai ajunge acasă. Un om cu vise și planuri și listă de cumpărături și iubiri și antipatii poate. Un om cu job și cu stres pentru mâine și pentru săptămâna viitoare și pentru anul viitor. Un om care a vizitat un loc frumos. Un om căruia i-a fost cald și sete și dor. Un om care conducea o mașină: o foaie de hârtie ușor de șifonat și aruncat la gunoi. O foaie de hârtie care scuipă afine și cutii și oameni. O foaie de hârtie insensibilă la căldură, la frig și la dragoste. Și fragilitate. Și ziua de zi și clipa de acum și atât. Fragilitate. Frângere. Om.

Un infern coborât provizoriu pe pământ, dar în condiții de civilizație ușor de evitat. La un click de butonul termostatului în mașină sau în casă.

Ghicitoare

Words-love-17385975-500-362

Trei vorbe ți-aș spune
doar trei
când curcubeul s-ar întinde de la mine la tine.
M-aș aduna toată, ca o pisică răsfățată
și doar trei vorbe ți-aș toarce la ureche.

Ți le-aș spune foarte devreme dimineața
ori noaptea, înainte să aluneci în vis.

trei vorbe ți-aș spune
de fiecare dată când tristețea și-ar bate clopotele pe umărul tău,
ori când ai râde în hohote (știi cât de frumos râzi?)

Trei vorbe ți-aș spune de fiecare dată.
Le știi?