Jurnal dominican – 4

20180518_200455

Azi a plouat. Nu mult, dar intens. Rafale puternice în câteva reprize de-a lungul după-amiezii și serii au spălat tot resortul. Prima tură m-a prins în apă. Stropii au început să curgă reci peste întinderea de ceai albastru, călduț. M-a pufnit râsul văzând un tip ieșind din apă și alergând, să nu-l ude ploaia, până la acoperișul de stuf de lângă șezlong. Tulpinile palmierilor s-au înnegrit de la apă și întreg peisajul a primit tonuri de gri-albastru-negru. Un tablou mult mai dramatic decât dulcele pastel de dinainte.

20180518_155617

La micul dejun am cunoscut o familie de români. M-am bucurat că aud românește. Aș fi vrut să ne întâlnim la o cafea, ori la un pahar de poveste, pentru că timpul aici e aliatul nostru. Dar din primele momente au ținut o distanță precaută față de noi. Poate de vină e gafa pe care am făcut-o eu în primele minute de discuție, când am întrebat-o pe doamna de unde sunt:
– București, mi-a răspuns.
– București, București, i-am răspuns, și eu sunt din Cluj. Dar unde trăiți?
– București, mi-a răspuns răspicat doamna, făcându-mă să aterizez cu picioarele pe pământ și să realizez că nu toți românii sunt împrăștiați prin lume.
Mi-a povestit că sunt de două săptămâni aici și că în fiecare iarnă merg o lună în Maldive. Apoi ne-a făcut cunoștință cu soțul, un francez chel, cu burtică și nas acvilin: ”Bonjour!- Bonjour! Comment ça va? ” Am uitat să spun că doamna e frumoasă și blondă, înzestrată cu doi ochi albaștri și o pălăriuță foarte chic, care-mi amintește de Paris. Pare mult mai tânără decât soțul francez. Au o fetiță de vreo cinci ani, leit tatăl ei. Poate nu le place să dea până și aici de conaționali, ori poate că domnul are un job important și nu vrea să se expună, ori pur și simplu i se par aiurea cei care nu trăiesc în țara lor. Ori poate că nu e nici una, nici cealaltă și prea puțin contează, până la urmă. 🙂

20180518_201008

La piscină am cunoscut o altă familie. De elvețieni. Iar am gafat. I-am întrebat dacă sunt ruși. Apropo, e plin de Katiușa și Natașa și Vladimir etc. În schimb nu am văzut picior de chinez. Atâția ruși la un loc n-am întâlnit în viața mea. Până și personalul te abordează în engleză, franceză sau rusă.
Elvețienii nu doar că nu s-au supărat, dar au intrat în povești lungi cu noi, și-am vorbit până ne-au picat ochii în gură de somn. Seara a fost petrecere pe plajă. Muzica a fost acompaniată de zumzetul ocupat al oceanului și de briză.
Azi a plouat.
Pe mâine!

20180517_211931

Jurnal dominican – 3

20180518_200347
Jurnalul dominican e sută la sută subiectiv și nu urmează neapărat o ordine cronologică. Timpul e fărâmițat aici și fiecare zi se întinde leneșă pe ore și minute, iar gândurile mele se întind la fel de leneșe, fără să respecte neapărat o logică punctuală.

20180518_075552 

Dimineața mă străduiesc să mă trezesc devreme și deocamdată îmi iese, pentru că sunt obișnuită cu fusul orar din România. Fac o plimbare pe malul oceanului, înainte de micul dejun și bălăceala dimineții. Nu îmi place să stau la soare, așa că mă bronzez din mers, atât cât se prinde de mine.
La prima oră, plaja e aproape pustie. Vezi doar personalul pazei și pe dominicanii care, într-un festina lente național, curăță de alge plaja. În barurile din apropierea apei e muzică, iar angajații cântă la mătură, ori curăță mișcându-se rotund pe ritm. Un câine doarme pe nisip, netulburat de apropierea mea. Ce mai! Viață de câine.

20180518_081309

Seara mergem la unul din restaurantele à La Carte din resort. Azi opțiunea e pentru cel japonez. Mâncarea e bună. Periculos de bună. 🙂 Dar sunt decisă să nu-mi refuz nimic, în ciuda faptului că îmi doresc să scap de niște kilograme.

20180518_205844

Muncesc la o atitudine sănătoasă, ca să zic așa. Să mă accept așa cum sunt. Să mă iubesc așa cum sunt. Oamenii sunt de toate formele și culorile, au ochi și nas și gânduri și vise. Iar viața este crud de scurtă. Și în general numerele din viața noastră (ani, kilograme etc.) sunt complet neesențiale…
Am primit vestea cruntă a pierderii unei prietene. Comunitatea română din Canada e în doliu. Boala, care bate la ușă într-o zi, neținând cont de vârstă și forma fizică…
Carpe diem!

Mofturi ale persoanelor care-și permit să te judece nu trebuie să te atingă. În nici un fel. Fiecare are o singură responsabilitate: viața proprie. În rest e vânare de vânt și răutate gratuită. Ca algele ce spurcă plaja.
Omul e frumos. Are în suflet bucurie și dorință și speranță. Cine nu vrea să fie plăcut și apreciat? Care femeie nu apreciază un compliment?

Oameni de toate felurile lasă urme pe nisipul plajei. Azi. Mâine răsare din nou soarele, ori vine furtună. Alți oameni, alte urme. Viața e atât de frumoasă! Fă din lămâie limonadă. Și atât.
Pe mâine!

20180518_08085220180518_08024720180518_08063420180518_08142020180518_20131520180518_20270820180518_20210120180518_203120

 

Jurnal dominican – 2

11

Oceanul are temperatura ceaiului și albastrul e capricios ca o femeie nehotărâtă. Își schimbă nuanțele în fiecare secundă. E singurul loc de pe planetă unde albastrul e culoare caldă. Însă aici totul are o personalitate calmă, blajină, dar hotărâtă, la fel cu dominicanii, care se mișcă în ritmul lor propriu, pentru că aici timpul pare să aibă infinit de multă răbdare cu oamenii, vorba lui Preda.

Am fost aduși la resort în douăzeci de minute, de un șofer prietenos, care ne-a servit cu bomboane, zâmbete și lecții de spaniolă. Ocupația de bază fiind turismul, dominicanii sunt organizați ceas, oferind oaspeților confort și sentimentul acela de acasă. Mai mult decât în alte țări calde, aici simți că relaxarea e palpabilă. Și asta nu pentru că ești în vacanță, ori de la căldura leneș prietenoasă care te îmbrățișează dulce. E un ceva nedefinit, ascuns poate în zâmbetele locuitorilor, în modul dulce și lent în care pronunță cuvintele, în apa călduță a oceanului, ori a peștilor care nu se jenează să înoate la câțiva centimetri de tine. Poate doar eu simt asta, fiind un fel de chimie pe care o simt cu locul.

Nu am avut încă șansa să fac cunoștință la modul real, palpabil cu Republica Dominicană. Spre deosebire de alte țări, unde am bătut la pas, mai bine zis la roți, locuri mai puțin turistice, aici am stat doar în resort. Data trecută am vizitat Puerto Plata, însă cu ghid și traseu fix, așa că am intrat mai puțin în contact cu localnicii (dacă nu pun la socoteală pe cei ce lucrează la hoteluri și restaurante, ori bruneții care se strecoară cu abilitate pe plajă, cu tot felul de suveniruri, în ciuda interdicțiilor și pazei resorturilor).

Camerele sunt frumoase, decorate în alb și albastru, iar cameristele maestre în arta modelării prosoapelor, pe care le împachetează zilnic în forme diverse.

Indiferent de ora la care ajung, primul drum e la plajă, să văd și ating apa. Temperatura aici are consistența catifelei. Caldă și umedă. Răsfață epiderma de la primul contact.

Pe mâine!

Jurnal dominican – 1

1
Dacă mai zbor mult o să mă cred pasăre. Noroc că trebuie să arăt pașaportul din când în când și-mi văd poza. Nu mi-au crescut aripi. Nu încă. Sau cel puțin nu se văd.
Am revenit din România plaiului cu dor de care mi-e dor. Dor.

Aripile mă duc de data asta în Republica Dominicană. Iubesc țara asta. Aerul are aici culoare de ocean, de floare și de bine. Albastrul e la casa lui și are altă definiție decât oriunde pe planetă, iar oceanul își schimbă culoarea în fracțiuni de secundă. Reclama e sub nivelul realității, zic eu. Adică apa aia turcoaz din poze e și mai turcoaz în realitate, iar nisipul și mai alb și mai fin.
Acum sunt în nori. N-am net. Mai e o oră și un pic până aterizăm. Îmi doresc să scriu mult zilele acestea. Sper să-mi iasă. De aceea încep cu un soi de jurnal. Abia aștept să trag în piept aer dominican.

Am aterizat. Din exterior, aeroportul din Punta Cana pare o glumă, așa, acoperit cu stuf  cum e. Înăuntru, ca orice aeroport. Cozi interminabile și încete. Dar, cum dominicanii sunt mult mai ardeleni decât ardelenii noștri, trebuie să te înarmez cu răbdare. Dacă n-ai, ghinion.

Am o întrebare. Oare unde duc toate drumurile?
Pe mâine!

2

Update

unexpected-love-pangarap

Niciodată nu am mai multe subiecte în cap decât atunci când nu am timp să scriu. Aș scrie cu o dorință… Cu o poftă… La fel cum e atunci când mi se usucă gâtul de sete, ori când simt că mor de foame… Ori și mai mult.

Am stat în România mult. Colorat. Zău că e colorat. Oamenii sunt frumoși, dar nu sunt la fel  cu cei de pe aici. Canadienii și românii nu sunt de pe aceeași planetă.
Mentalități diferite, atât de diferite.

Am ajuns acasă azi-noapte. Pardon, aseară că era 18: 30, dar eu, funcționând după ceas românesc, eram fizic la cu totul altă oră.

Pe avion am stat alături de o femeie cu aceeași formație profesională ca mine. Timp de nouă ore am avut vreme să povestim. Mi-a plăcut mult. Venea după o vacanță de trei zeci și opt de zile petrecute în Spania, pe care o luase la pas. Ea și cele trei prietene cu care făcuse călătoria au parcurs zilnic distanțe între cincisprezece și douăzeci de kilometri. Arăta excelent. Ușor bronzată.  Zen.

Patru femei cu vârsta cuprinsă între cincizeci și șaptezeci de ani. (A fost o surpriză să le aflu vârsta, dar am vorbit și despre asta), toate relaxate, pline de viață, spumoase, cu o energie debordantă. Nu am stat să calculez media kilometrilor făcuți de ele în vacanță.
Canadience. Nu sunt cazuri izolate, nu sunt excepții de la regulă aceste femei. După cum spuneam, mentalitate atât de diferită…

În altă ordine de idei „Pașii” au pornit la drum. La sfârșitul lunii cartea se naște pe hârtie, iar lansarea se va petrece în cadrul salonului de carte Bookfest, din București. O să vă spunem  detaliile pe măsură ce timpul se apropie.

Emoții mari…  🙂

Gând cu semnul exclamării

download

„Interviurile mele sunt tot literatură. Adevărurile pe care acestea le conțin sunt extrem de fragile, situate undeva la limita dintre oboseală și vis. N-aș pune mare preț pe ele. În plus (…) scrisul e muncă. Muncă dintr-aia aridă, dură – nimic spectaculos. Dar asta e strict treaba celui care scrie. Cel care citește nu trebuie să vadă nimic din toate astea. El trebuie să fie cucerit de rezultat – ca de orice alt produs oferit pe piață. E și motivul pentru care cărțile altora te pot salva – din fotoliul cititorului, lumea pare întotdeauna suportabilă.”

M-am regăsit în cuvintele lui Dan Coman. M-am regăsit, pentru că de multe ori nu am înțeles reacțiile unor persoane din virtual. M-am bătut de această curiozitate, poate firească, a celui care mă citește.

Nu am înțeles dorința de a trece în culise și a identifica autorul cu scriitura. Nevoia de a cunoaște detalii despre un x sau y. Am citit pe multe bloguri că uneori întâlnirea fizică dintre oameni care s-au cunoscut virtual a dezamăgit. Omul nu s-a potrivit scriiturii. Și nu am înțeles niciodată ce are una cu alta.
De multe ori am văzut că acuza principală e lipsa de sinceritate a autorului, ca și cum cel ce scrie are datoria unei confesiuni complete și exacte. Are datoria clară să fie tânăr și frumos, cu dimensiuni standard și dacă se poate ochi albaștri.

M-am gândit atunci că poate tu, autorul, poți să faci un deserviciu propriului scris. Cumva să nu te ridici la nivelul așteptărilor cititorului, la nivelul cuvintelor pe care le așezi pe hârtie.
Poți fi timid în real, chiar dacă în scris ești spumos și interesant. Poți fi gălăgios, cu personalitate colorată, dar pe foaia ta de hârtie să fii un menestrel.

Când am făcut primul pas în real am avut emoții copleșitoare. Dacă voi dezamăgi? Dacă… ? Cristina a fost prima persoană cunoscută în real. A venit din Montreal la Toronto. Ne-am recunoscut imediat. De fapt m-a recunoscut, fără să mă fi văzut vreodată, pentru că eu nu am fotografii la profil.
Primele cuvinte pe care mi le-a spus Corina Ozon: „Ești drăguță. De ce te ascunzi?” parcă mi-ar fi citit întrebările din minte.

Nu scriu ca să socializez, deși iubesc oamenii, în concluzie socializarea. Nu îmi caut prieteni, deși uneori găsesc. Admir până la stele vorba scrisă a multora. Dar nu caut omul din spate. Cumva îmi ajung vorbele omului și-l iubesc pentru forma lor. Pentru emoția transmisă.

Am primit invitații peste invitații, ca și voi. Și am evitat de prea multe ori, poate câteodată fără sens, cafeaua aia care se vrea băută. Cea mai tare ivitație mi s-a părut asta:  „Nu mă interesează dacă ai 20 sau 80 de ani, dacă ești femeie sau bărbat. Din punctul meu de vedere poți fi un grup de motocicliști bărboși, care se ascund în spatele unui pseudonim. Vreau să schimb două vorbe cu tine, sau cu voi. Pur și simplu pentru că îmi place cum scrii.”
Și a fost fun. 🙂

Mi-au plăcut vorbele lui Dan Coman. Adevăruri fragile situate la limita dintre oboseală și vis… Scrisul e muncă, nimic spectaculos, dar asta e treaba celui care o face…
Oare autorul nu oferă suficient? Trebuie musai să se facă afiș peste literele lui?

Ați trecut din virtual în real? A fost dureros? 😀

Fără titlu

memc3b3rias (2)

Mi se face brusc dor. Atunci iau tastatura peste picior și-i arăt liliacul în floare. Pe străzile Clujului locuiesc amintirile mele. La fiecare poartă stă câte una, sau poate au emigrat ca și mine.

Mă opresc să le întreb de sănătate, să le dau o cană de apă. Dar niciuna nu-și amintește de mine. Au fugit luându-se de mână cu anticariatul și toate cărțile lui. Poate de aceea scriu. In Memoriam.

În locul anticariatului e o cafenea. Îmi iau un gelato de ciocolată si-adulmec centrul. Voci trec pe lângă mine, prin mine. Am învățat de la bunica înțelepciunea. Am traversat-o treaptă cu treaptă. Apoi bunica a plecat.
Dar azi pot deosebi ușor gălăgia de cuvinte, tăcerea de liniște. Sunt chiar fluentă în conversația alcătuită din propoziții cu subiect și predicat. Atributele și complementele le aleg după poftă și interlocutor. Nu conversez gălăgie. Tăcerea o sparg cu diplomație, și-i scot cojile cu penseta. Apoi îi dau delete.

Despărțirile mici ne pregătesc pentru despărțirile mari. Urâțenia vieții e moartea. În rest mizeriile umane cer curățenie și atât. Închizi ușa și pui punct. Aerisești și-ți așezi pe masă preferințele muzicale. Sau nu.

Nu mi-a fost profesor. Dar a fost profesor la facultate. Ne întâlneam adesea pe coridoare și-l salutam zâmbind larg: „Sărumâna!”
Se uita cald la copilul din mine și-mi răspundea: „Sărut mâna don’șoară!” până-ntr-o zi când m-a luat deoparte și mi-a zis că-s mare, că-s domnișoară, să-mi schimb formula de salut. Și mi-am schimbat-o ușor nedumerită, pentru că așa îl salutasem întotdeauna pe tatăl lui Radu și Tinel, prietenii mei din copilărie. Azi mă amuză întâmplarea. Și-s multe amintirile… vocea și zâmbetul pe care fiul lui mic le poartă, complimentele rar făcute și cu atât mai valoroase. Veri și ierni și primăveri și amintiri…
Ultima din Canada. Venise la Tinel și au trecut pe la noi.

Azi e înmormântarea lui. Pleacă. Își schimbă catedra. Și-a pregătit fișele cu teste de gramatică și se duce să predea în altă dimensiune.
Drum bun, domnule profesor!

Rugăminte

thPDWARCU4

Așa cum știți majoritatea dintre voi, manuscrisul Pașilor se apropie cu repeziciune de momentul în care va deveni carte. Pe cât de simplu mi se pare scrisul, pe atât de complicat și plin de hățișuri mi se pare drumul administrativului, al concretului. Am început să căutăm edituri. Corina mi-a spus că e inflație pe piață, că se scrie prea mult, iar editorii nu mai pot face față avalanșei de manuscrise. Cum răbdarea nu e punctul meu forte și nu am  nici cea mai mică intenție să inventez roata, m-am gândit să vă întreb pe voi. Unii sunteți deja autori, deci ați bătut drumul acesta antipatic dintre scriitură și carte cu coperți. Alții sunteți mai în domeniu, ori pur și simplu mai ancorați în concretul românesc. Așa că vă rog să-mi spuneți voi cum ați făcut, să-mi dați sfaturi și idei. Vă mulțumesc. 🙂

De marți cu trei

flat,550x550,075,f

Am pornit târziu și, ca întotdeauna când lucrurile se încurcă, o fac de-a binelea. Se împletesc-împleticesc în felul lor, cu gând poate să-mi facă în ciudă. Cică marțea sunt trei ceasuri rele. No kidding! Or fi undeva pe glob, dar aici lumea e ocupată cu primăvara. Cine are vreme să socotească orele? Se trăiește oricum la secundă. Nu? Și, chiar de aș avea intenția să le număr, n-am decât zece degete la mâini, și ălea ocupate cu volanul.
Am întârziat două ore. Ei și? M-am luat după minte de GPS și m-am împotmolit pe o stradă, habar n-am unde. La margine de Cluj. Coboram din Gruia, de pe lângă Belvedere și Clujul se vedea dumnezeiește.
Ați văzut de sus Clujul în floare? De floare crudă.

Ce-ai căutat în Japonia? l-a întrebat un prieten pe fratello. Tu nu vezi că ai Japonia în grădină?”
Nu știu cum sunt alte primăveri, dar asta din grădina alor mei și din grădina lui Radu bate toate primăverile.

Și-am mers trei kilometri și jumătate în patruzeci de minute. Bară la bară. Și ce? Dacă viața-ți dă lămâi, fă-ți frate o limonadă! 🙂
O super cafea de la Jogo,Why you are” (Mihail) torsul încet al mașinii și magnolii făcând cu ochiul complice din curți.
Ați observat că florile primăverii nu-s deloc cuminți? Își arată nurii. Ațâță. Pleznesc toate simțurile cu obrăznicie erotică și ești fericit așa, degeaba. Creierii sunt spălați. Nu mai ai nici o amintire despre alte primăveri când se întâmplă Primăvara. Sub ochii tăi se naște viața. Frumos se mai naște viața și curge spre tine din curți pudice, jenate parcă. Neputincioase. Că nu pot ține-n lesă atâta frumusețe.
Eu? Singurul regret al zilei e că nu am atașat de pleoapă un aparat foto să le fur din frăgezimea înnebunitor colorată. Magnolii și flori de cireș și de caiși. Și flori de măr. Și verde, crâncen de fidel copacilor și tulpinilor de păpădii. Muguri ce pleznesc petale.
Marți. Marți de aprilie. Ce ceasuri rele?

Luni gând ud

toronto-545882

Într-o dimineață am plantat un ocean.
În joacă l-am plantat.
Pentru că în lunga listă a nepriceperilor mele e și grădinăritul.

Sunt un om nepriceput, de aceea tot ce fac iese pe un fel de dos
care e un fel de față a unei stângi ce se vrea dreaptă.

Nu mă pricep la nimic.
De aceea cuvintele cresc ciorchini cu gust de mere și aparență de frezii,
iar numerele nu sunt. Pur și simplu-s baloane de săpun
care semnează absent de fiecare dată când m-ar apuca vreo eventuală aritmetică.
Așa că un banal unu plus unu iese fărâmițat atât de mărunt
că pare mai degrabă o pictură abstractă.

Într-o dimineață am plantat un ocean.
Mic. Jur că era foarte mic.
Ca un „nu știu” înmugurit la întâmplare în colț.
De ochi.

L-am sădit lângă casă.
Căci sunt responsabilă când mă apuc de ceva.

A doua zi dimineața era deja albastru.
Iar eu, cred că din greșală, i-am pus articol hotărât.
Și-atunci s-a apucat să crească pești.

A treia zi am avut nevoie de binoclu
ca să privesc în curtea casei părintești.
Iar după o săptămână mă aflam pe lună.

Însă mă auzeam cu mama și tata la telefon zilnic.
Apoi de dragul nostru s-a inventat skype-ul să ne puteam vedea.
Și ne priveam. Cu dor ne priveam și fiecare dintre noi
ținea la piept o toartă de ocean.

În fiecare zi oceanul mic, devenit mare, înmugurea.
Albastru înmugurea miros de sare.
Cum nu mă prind ușor (văd cenușiul roz)
nu observam mirosul de lacrimă cu gust de dor.

Până-ntr-o zi.
Când în inbox am găsit un e-mail:
Nu vă faceți griji.
Eu sunt lacrima și dorul vostru”
Semnat: oceanul.