Un pui alb și nervos de iarnă – vă invit la versuială

14.jpg

Când iarna te privește
prin două felinare,
te uiți mirat la dânsa
și nu știi ce poftește.

Te uiți cu-ncrâncenare
la fulgii ce dansează,
iar visul verii dulce
în minte-ți hibernează,

că frigul nu ți-e prieten,
iubești doar înghețata
în seri fierbinți de vară
când soarele ți-e plata…

a lunilor de iarnă
din țara cu arțari,
când zgribulești degeaba,
visând vacanțe mari.

Că iarna vine iute,
se priponește-n curte
și desenează totul
cu ace albe, scurte.

Înțeapă și obrazul,
și nasul, și urechea
și tot ce prinde-n clește…
Mușca-i-ar albul strechea!

Vedea-o-aș doar în poze,
Uita-mi-aș de palton,
de sănii și de schiuri,
de fulgi, de alb șablon.

Viseze alții neaua,
și oameni de zăpadă,
și drumuri prin omături,
și vânturi reci de sfadă,

ce te alungă-n casă
sub plăpumi și la foc…
Să plece iarna-n lună!
De veri să am noroc!

De verde de pădure,
de roșu mac de câmp,
de galben și albastru,
Nu albul-alb și tâmp!

De spume de oceane
și de nisip-mătase,
de lungi plimbări în noapte.
Nu zile friguroase!!!

Nu vreau să fiu ca varza
cu haine peste haine,
parcă m-ascund de mine.
Ce tot atâtea taine?

Nu vreau nici roți de iarnă,
Nici cizme, nici fular,
și nici mănuși de piele,
dar… totu-i în zadar.

Că iarna te privește
prin două felinare,
ningând cu spor de luptă.
Tu? Nu știi ce poftește.

Când iarnă

0

Am să vă vorbesc despre oameni și câini. Nu sună prea bine introducerea, dar cine sunt eu să cert cuvintele? Mi-e atât de dor să scriu, sunt ca un burete uscat, însetat de apă. Am avut niște zile nebune în care mi-am exilat degetele departe de tastatură, deși există o poveste de dragoste între buricele degetelor mele și tastele mult prea bătătorite ale laptopului meu. Asta e zona mea și lumea mea colorată în care vorbele se plimbă printre frunze de noiembrii, ori fulgi de zăpadă, noiembriți și ei. Le iubesc pe ele, vorbele, înaripatele formate din litere, din sunete închise sau deschise, cadențate ori șoptite, nebune ori cum or fi, cuminți sau șui. Avem o relație fantastică.

Și uite așa am început cu o paranteză. Mie îmi plac oamenii, dar îmi plac și câinii, deși mi-e și o frică nejustificată de ei. Ca să nu îmi fie frică de câini ar trebuie să am câine, dar n-am.

Deși chiriașul nostru e simpatic foc, când am auzit că a adoptat un patruped, m-am cam supărat pentru că, atunci când am hotărât să închiriem, una dintre regulile foarte clare a fost aceea că nu câini, nu pisici. Că rod, că zgârie, că fac pipi etc. Dar cumva Darren, cu șarmul lui, a reușit să se strecoare prin regula asta scrisă negru pe alb în contract. În paranteză spus Darren e un zăpăcit. Un soi de artist al tobelor, genul acela cu inimă largă, dar prea largă pentru a face pe plac tuturor și, deși clar casa e pe mâini bune, Darren e un soi de copil mare.
Acu, treaba era groasă că, petrecând două zile in Kitchener, trebuia să trec pe la el pentru semnarea unor documente, iar eu eram nevoită să duc cu mine și spaima pentru blănosul ocupant al casei, care știam că e și mare, deși era pui. Am vorbit la telefon, am ajuns la ușă, iar el m-a invitat cu un zâmbet larg înăuntru. L-am refuzat cu un zâmbet la fel de larg, dar în cele din urmă am intrat, că ningea plouat și hârtiile sunt hârtii, adică… Mă așteptam să sară la mine un soi de jucărie mare și zăpăcită cu colți pe care să și-i încerce în mine. Când colo… liniște. Am intrat cu inima cât un purice, alertă ca o pisică sălbatică.
– Hai să faci cunoștință cu Bella, mi-a zis Darren și a extras dintre două fotolii o jucărie imensă și speriată, cu o față drăgălașă și două mărgele de ochi negri care mă fixau cu un interes fricos.
Mi-a fost greu să plec, pentru că minunea cu lăbuțe moi (vorba vine lăbuțe că erau ditamai labele), se cerea mângâiată și răsfățată. M-a topit, deși afară ningea țepos cu niște idei de iarnă agresivă, dar Bella era nevinovată și adulmeca viața și oamenii și casa și nu știa prea bine ce se întâmplă. Nici cine sunt eu și nici ce cade din cer pe blănița ei pufoasă și albă. Doamne, ce ființă dulce!

Dor mi-a fost de literele mele și de programul meu, dar oricât de reale ar fi ele pentru mine, locuiesc doar în mintea și-n computerul meu, așa că-n ultima perioadă realul cel real și adevărat și-a pus piciorul în prag și-a zis: Gata! E timp de ieșit cu Pașii în lume, e timp de vorbe cu sonor, de îmbrățișări, de priviri și de căldură. Și a fost după ToRo Fest, a doua și a treia ieșire a Pașilor în Arțaria cuvântului românesc și se spune că nu mi s-au văzut emoțiile prea tare.
Am revăzut și cunoscut ori recunoscut oameni ce au trecut într-un fel sau altul prin viața mea, oameni care s-au iscălit în destinul meu. Dar și oameni care mi-au împodobit existența cu dragostea lor pentru cuvintele mele, fără să mă cunoască. Căci ceea ce scriu se întoarce la mine ca un bumerang al întrebărilor și răspunsurilor.

Am făcut foarte mulți kilometri și drumul a devenit binecuvântare, pentru că ore în șir am petrecut în mașină cu Vianu, prilej de povești în care graiul ardelenesc și literatura s-au împletit. Am ajuns apoi în Kitchener, orașul care ne-a îmbrățișat la venirea în Canada și unde am locuit mulți ani. Am realizat că avem o istorie, pentru că așa e când te revezi și amintirile țâșnesc. A trecut seara cu uimirea unor întâlniri de suflet, pentru că nu e de ici-colo să vină persoane de la o sută de kilometri doar să te îmbrățișeze. Să-ți aducă flori, ori cuvinte de înrămat în suflet alături de un pui de bufniță, că-ți plac ție figurile cu ochi treji și fețe haioase, ori de dulceața nucilor verzi cu dor de copilărie. Sau niște șosete cu ciucuri, simpatice, de ținut cald și de zâmbet de amintire.

Am înmulțit kilometri în mașina mea de culoarea ceaiului, derutant i-am înmulțit și iar am ajuns în Kitchener și New Dundee a doua zi, apoi în Waterloo. Și-am dat nas în nas cu iarna, că acolo ne-am intersectat, însă a fost fată de treabă, deși cam zăludă și grăbită, dar a avut răbdare cu mine și mi-a pudrat doar mașina (generos ce-i drept) însă a lăsat șoselele în pace, că nu apucasem să-mi încalț cauciucurile de iarnă.

Frumoși sunt oamenii. Iar cuvintele sunt conversii de zâmbete și îmbrățișări în toamne târzii, când iarna vine brusc, nechemată. Și amintirile rămân. Ca urmele pașilor ce au trecut și transformă fiecare clipă prezentă. Dar așa suntem noi, gheme de adunat amintiri.

45682346_1977906662255070_2628908993224900608_n

3

 

Curcubeul meu

Nu știu de ce asociez cascadei Niagara noțiunea de curcubeu. Sigur că m-o fi tulburat și înainte, de multe ori, coada lui mirobolant colorată, dar azi, adultul din mine asociază cele două imagini.
Poate la Niagara a fost primul curcubeu dublu care mi-a întins mâinile ori poate imaginea aceea m-a copleșit mai tare și am simțit pe pielea și inima mea, nuanțele de cer înviind din apă, stingând focul vreunei etape și uscându-mi ud lacrimile. Nu știu.

20101027091540_niagara-falls-double-rainbow

Cumva în curcubeu nu văd doar mesajul iertării, ci focul și apa, pământul și lemnul și piatra și aripi de suflete care se scaldă de păcatul de-a nu se fi bucurat de viață. Poate că Niagara m-a botezat și spovedit și binecuvântat cu aburi divini pe care, nu știu de ce, de fiecare dată îi simt sărbătoare. Acolo, în punctul acela de pământ, lângă o potcoavă de apă, unde sunt ori explodați magnolii, ori alte flori se îmbulzesc spre cer, ori e o toamnă princiară sau chiar și iarna construind coloane de cristal, acolo toate păcatele mi se dizolvă și se evaporă de sus în jos, ori de jos în sus. Niciodată n-am dat prea multă atenție unde se duc păcatele când se duc. Știu că eu rămân ca o coadă împletită în multe nuanțe de zâmbet și aripile-mi sunt brusc curate.

Am văzut și alte curcubeie, la alte cascade. În Brazilia m-a apucat plânsul înconjurată de cascade, aranjate ca și cum toți îngerii ar cânta la harfe în același timp pe aburi-diamant. Am plâns în mijloc de lume turtită de uimire, dar nimeni n-a văzut că produc și eu puțină apă, pentru că Iguacu Falls te transformă într-un ochi curcubeu. Ești curcubeul tău. Dar tot Niagara…

La Montmorency Falls în Quebec am fost ultima oară. Altă minune și alt curcubeu și alt soare ghiduș ce se joacă ping pong cu bule de aer minuscule pe care le pictează color 3D.
Dar tot Niagara…
Acolo locuiește curcubeul meu personal. Care mă așteaptă în fiecare anotimp, în fiecare zi, în fiecare secundă.
Merg de multe ori și-mi răstorn neliniștile și-apoi rămân ca o coadă împletită în multe nuanțe de zâmbet și aripile-mi sunt brusc curate.

Double-Rainbow-Niagara-Falls

Curcubeul meu zâmbind iernii.

Azi mă numesc culoare

44950893_2092013717779332_698126236517400576_n
Azi a fost o zi amestecată și m-am amestecat și eu în culori și m-am regăsit în
albastru și verde și pale de auriu. Și două persoane dragi mi-au spus că-și doresc pictura asta, m-au rugat să le-o dăruiesc, pentru că iubesc ceea ce gândurile și degetele mele au amestecat acolo. Și m-am mirat, îndrăgostită fiind, la rândul meu, de culorile care s-au îmbinat magic sub ochii mei, parcă fără să mă asculte, la fel de obraznice și neascultătoare ca și cuvintele care-mi ies din vârful degetelor, fără să întrebe dacă eu sunt sau nu de acord să-și scoată nasul cârn la lumină.
Azi a fost o zi amestecată cu gânduri și doruri la fel de colorate, la fel de verzi și albastre și stropite cu auriu și cu ceva rest de nori și de gând întrebat. A fost o zi când știi că viața e finită și pentru cine iubești merită să construiești munți, iar cine nu contează, chiar nu contează.
A fost o zi de duminică cu ploaie în care ai adunat culori pentru că ți-a fost dor de culoare și nu știi de ce ți-ai exilat nuanțele în sertar atâția ani, când tu le iubești și nu e musai să fii genial ca să le respiri. Că ți-e viață și respirație și fiecare pasăre pe limba ei piere.

Uneori ești complexată. Te gândești că ai prea multe pasiuni și prea puțin timp și când să le faci pe toate și când să iubești tot ce e de iubit și de explicat tot ce e de explicat? Și ziua are doar 24 de ore și ai atâtea de făcut.
Dar azi ai acoperit cu folie mesele unde voiai să te dezlănțui. Ai scos vopsele, ți-ai pus muzică și ai lăsat gândurile să se îmbulineze abstract. Apoi ai realizat că e atât de bine, că nu te poți opri chiar dacă anumite culori s-au îngroșat din cauza vremii și ar fi de bun simț să te organizezi să faci lucrurile alea care stau cu geana ridicată pe to do list. Dar ai zis că ți se rupe și ai lipăit în culoare la fel ca în copilărie când o baltă era fericirea supremă.

La sfârșit a trebuit să faci curățenie, pentru că petele de vopsea ajunseseră de la părul și nasul tău, care acum e verde, până pe podeaua unde a trebuit să freci ceva timp pentru ca parchetul să nu rămână cu pete aurii.
Și, deși teoretic albastrul cu verde nu se prea potrivesc, pentru tine e un contrast fluid care-ți spune exact versul acela inspirat în do major ca o declarație de iubire ce-ți aterizează pe suflet în cântec de liniște. E faza aceea cu frumusețea stă în ochiul privitorului și de gustibus non est disputandum. No! Ardelenește și radical zis!

Chiar s-a oprit timpul când au vorbit culorile.

Zacusca ei de viață!

44730775_1272161949598127_8877944580494852096_nMă uitam cu un zâmbet verde la farfuria din fața mea. Da, că eu știu să zâmbesc toate culorile, v-ați prins. Ăsta era verde rău și necopt, că A. îmi făcuse un portret al mamei, respectiv al viitoarei mele soacre, care-mi dădea frisoane. Un soi de scorpie cu personalitate puternică. Voiam cu disperare să-i fac impresie bună și, dacă acasă îmi permiteam să fac mofturi la mâncare, cum puteam să strâmb din nas tocmai aici?
Ajunsesem cu o seară înainte, trăsnind a miros de țuică. Nu. Nu beau. Deloc nu beau. Dar, pe autobuzul care ne adusese în B., unuia i se pusese pata pe noi să ne cinstească cu țuică. Eu că nu. El că da. Și, când mi-am întors brusc capul, s-a hurducat din temelii și autobuzul, trecând peste o groapă din șosea și jumătate din sticlă s-a vărsat pe mine. Mi-au dat lacrimile de nervi. Am intrat într-un wc public să-mi schimb bluza, dar mirosul era impregnat în fularul de la gât și gulerul de puf de pinguin. Apoi, deși mă rugasem din tot sufletul de A. să nu cumva să fim așteptați cu sarmale, primul lucru pe care l-am simțit, intrând în holul casei lor, a fost un miros prietenos și strident-generos de varză, însoțit de cântecul pisălog și ironic al sarmalelor, ce fierbeau în bucătărie. Mi-au dat lacrimile de nervi și frustrare, dar m-am uitat în tavan, că singurul lucru care-mi mai lipsea era ceva rimel scurs pe față.
Afară șiroiau omături ude și gri, iar felinarele clipeau cu subînțeles „ți-am spus. Soacră soacră poamă (varză) acră. Vezi?”
Dar mama lui A. nu era acasă, lucra în tură de după-amiază și ajungea seara târziu. Tatăl lui mi-a aruncat o privire ca un buchet de viorele, veselă și părintească, făcându-mă să mă simt în largul meu, din primul moment, așa că m-am relaxat imediat.
A făcut mama sarmale? a întrebat A. cu uimire, pentru că știa oroarea mea față de antipaticele arătări de carne tocată și orez, înfășate-n foi de varză. Păi, am rugat-o clar să nu facă pentru că… Au!!!
L-am călcat puternic pe vârful piciorului, înainte să mă deconspire.
Păi, tu o știi pe mămică-ta, a răspuns omul calm, cu un zâmbet stânjenit, care zicea că șeful, adică nevasta, are totdeauna dreptate, tu știi că face întotdeauna cum vrea ea. A zis că treaba ta dacă nu vrei să mănânci, dar pe D. vrea să o aștepte cum știe ea mai bine. Și i-a făcut ceva deosebit.
Și deosebit îmi făcuse. M-am scuzat că nu mi-e foame, am fugit la duș și, atunci când mama lui a ajuns acasă, momentul sarmale părea depășit. Am scăpat ca prin urechile acului.

Dar acum era dimineață și, așezată la masă, alături de toată familia: soră, cumnat, nepoată, unchi, mătușă, văr și vară, mă uitam verde la porția de zacuscă, special servită mie de viitoare mea soacră:
Servește, dragă! Nimeni nu face zacuscă cum fac eu. O să te convingi. Am eu secretele mele care, și privindu-mă șmecherește printre gene, trebuie să rămână în familie.
Doar că zacusca era pe lista marilor mele antipatii culinare. O vedeam ca pe un fel de vomă a zarzavaturilor și nu puteam să o înghit, nici bătută.
Zâmbetul verde mi s-a transformat în unul galben lămâie, gândind că, dacă pun limba pe așa ceva, sigur dau în Hepatită. Însă am luat cuminte o felie de pâine din coșul de nuiele de pe masă și, cu mișcările cele mai ardelenești posibile, ca să amân, cât de mult se putea, nenorocirea, am întins încet zacusca pe felia de pâine. Viitoarea mea soacră mă privea ca pe un fin degustător, așteptând verdictul ce va veni din gura mea. Gura mea pe care trebuia să o spurc cu zacuscă. A. se uita la mine cu emoție, dând din umeri neputincios, iar restul familiei îmi făcea un fel de galerie.
Ca la un examen de care depindea viitorul meu, am deschis încet gura și, ca un condamnat la moarte ce trebuie să bea cucută, am mușcat delicat moliciunea pâinii, murdărită de grămada dezgustătoare de legume schingiuite, asasinate și exilate în borcane.
M-am autosugestionat în secunda aceea că mănânc tort de ciocolată. Mi-am trimis papilele gustative în Grecia, la portocale proaspăt culese, dulci și parfumate și am visat în același timp gust curat de zăpadă albă și inodoră.
Am privit ochii negri și frumoși ai femeii din fața mea, am înghițit amestecătura și am tras prima mare minciună din cariera mea de viitoare noră și soție, făcând în același timp și primul compromis uriaș. Apoi, am zâmbit roz și dulce, și am spus atât de convingător și nevinovat, că până și eu am fost uimită:
Este minunată! Are un gust interesant, pe care nu-l pot defini. Delicioasă! și am zâmbit albastru-cerneală viitorului meu soț, să priceapă clar, pe românește și cu majuscule, sacrificiul imens pus pe altarul dragostei noastre.
Mi-a zâmbit și el, cald-aprobator că da, pricepe mesajul și e dator-vândut, iar mama lui s-a relaxat și în ochii ei am citit că, proba-zacuscă fiind trecută, mă calificasem cu brio pentru poziția de noră în casă.
Sigur că-n mintea mea am auzit felicitări și aplauze, pentru reușită.

M-am uitat superior, cu antipatie și zâmbet violet la borcanul care stătea spășit în fața mea, gândind amar că viața și fericirea mea se aflaseră pentru un moment în borcanul de zacuscă și am spus în gând, filosofic, doar pentru mine:
„Zacusca ei de viață!”

Tema săptămânii – Viața într-un borcan de zacuscă -Em – Publicat prima dată aici.

Naivitatea poartă aripi

44679948_2187300088181411_8810617648120332288_nCum poate fi un fluture altfel decât naiv? Se-ascunde. De toamnă se ascunde. În floare-și face casă.
Ori poate e confuz, crede c-aripile îi sunt petale, ori florile-s un soi de neamuri–fluturi?
Și-n fiecare an e pedepsit de iarnă. Îl arde. Înghețat îl arde iarna și-l înflorește-n fulgi de nea. Sau poate nu.

Naiv și fluture e omul. Aripile îi sunt cuvinte și se ascunde-n flori care sunt vorbe. Și-l arde. Vorba îl arde, când e doar vorbă. Îi cad petalele, că e minciună, nu e faptă. Înghețat îl arde adevărul și-l înflorește în fulgi de nea. Sau poate nu.

Minciuna trebuie iertată? Sau cine minte o dată minte și a doua și a cincea oară și e de neiertat?
Ori trebuie iertat, că a ierta e mai mult decât omenește, e chiar divin?
Ai fost mințit? Tu ai iertat?
(Întreb pentru un prieten 🙂 )

De noi

Ne-am apucat să facem omletă. Recunosc că eu am fost chef-ul, deși eram musafiră, însă D. iubește gustul pe care-l dau mâncării și voiam să o răsfăț. Rar avem ocazia unei totale libertăți. Asta se întâmplă când suntem doar noi două. Din cauza mea, pentru că primesc mai greu „bilet de voie” de la familie, să plec la ea. Și doar la ea suntem singure, că așa-i în tenis.

Deci am masacrat ciupercile și pus într-o tigaie, baconul în alta și în a treia am pus ardeiul verde – musai verde – și ceapa, tăiate și ele. I-am zis lui D. să bată ouăle cu sare, iar eu jucam la lingura de lemn și cele trei tigăi.

Și, jup! Lovi culoarea. Și pozăăă! Păi dacă avea tricou galben…  Ce puteam să fac? 59

Și, la cerere, poze demonstrative. Am uitat să zic că am pus și cașcaval, dar no… doar e omletă și mie îmi rimează. Și da, am făcut poze la fiecare etapă. Psychic me 😀 Parcă aș fi știut că am nevoie să le pun aici. 🙂

Personaje

14

Am plecat amândouă la o seră în Breslau, că D. voia un pui de lămâi. Ați observat că fiecare drum și fiecare loc e încărcat cu mici surprize, care pot genera schimbări de situații? De-a lungul zilei am întâlnit personaje haioase, aflate întâmplător pe traseul nostru: cel mai plictisit Golden Retriever pe care l-am văzut vreodată, un papagal delicios, cu care am povestit și, dacă nu mi-ar fi rușine, aș pune un filmuleț să vedeți ce se întâmplă când te îndrăgostești de un papagal. Că papagalu’ ca papagalu’ se dă peste cap pentru a-ți face pe plac.

3

Apoi personaje dovlecești ori plușate dar cu mesaj. Iar am luat poze cu nemiluita din cauză de toamnă și de culoare și de ciudățenii ori hidoșenii.

Aș fi luat acasă papagalul, așa o dragoste și-a pornit motorașele între noi doi. Am conversat și ne-am imitat reciproc. Frumos rău și expresiv. Și zău că aș mai face încă o dată peste o sută de kilometri ca să-l revăd.  Nici măcar nu am întrebat cum îl cheamă.  Nici nu știu ce căuta în sera aceea fabuloasă. Mai era o colivie cu încă doi, dar mi s-au părut două mini-găini, fără personalitate. Și câinele zăcea plictisit, fără legătură cu locul, la fel cu haiosul cu pene.

2

Și ca să am o încheiere și pentru că mi-a plăcut ce era scris în seră:
Plants and People need each other. 

19

Ecuație, da. Rezolvare, ba.

b&w

Una mă cheamă, cu brațele arzânde?
Cealaltă gheață mă alungă, clipindu-mi tainic un „nu” care e „da”.
Una se-ntinde, șerpoiacă, spre pântecele-mi fierbinte.
Cealaltă fuge, prinvind în spate, jocul să-i prind.
Una e blondă lună și are-n ochi tot cerul. Și carul mic și carul mare și toate florile „de nu mă uita”-nspumate.
Cealaltă e păcat dulce. Întunecat freamăt flămând. Setea să-i sorb.
E flori de tei și primăvară. Încâlcite focuri de paparudă nebune și aripi de înger cu buze fierbinți de carmin-miere.
Chemare e una, cu pasiuni de noapte în care mori și învii de mii de ori.
Alta e zi curată, în dimineți cu mantre rotunde, care aliniază gândurile ca niște soldați verzi de infanterie.
Una mă cheamă. Cealaltă mă alungă.
Una se pierde de dragul și de dorul meu.
Cealaltă mă pierde în dor și drag.
Una este parfumul verbelor ce se conjugă la trecut.
Cealaltă numai viitorul îl cunoaște.
Eu sunt ACUM.