semne

29 Tuesday Sep 2026

Posted by in Amalgam

≈ 4 Comments

Cum să nu crezi în ele, când sunt la fel de evidente ca semnele de circulație?

Am încercat prin vară să găsesc un loc unde să fac voluntariat, însă a părut atât de complicat – trebuia un curs de o zi, examinare psihologică și apoi un soi de repartizare. Mi-am notat în agendă perioada în care ar fi trebuit să mă înscriu, dar, după ce am început să mă ocup de David și de mămica lui, am renunțat la idee. Planul alimentar pentru R. îmi ia destul de mult timp – însă avem rezultate bune, verișoara mea a slăbit până acum aproape 14 kilograme -, iar zilele (că-n ultima vreme au fost câte două pe săptămână) sunt ocupate în întregime de dragălașul poznaș, cu care am dezvoltat o relație tare dulce.

Cu toate acestea, într-o zi m-am trezit căutând pe internet „orfelinate Cluj”. Am sunat la numărul de la contacte și am stabilit o întâlnire cu doamna de la capătul firului – directoarea casei de copii. Mi-a spus din start că are nevoie de un profesor de română și mi-a fixat o întâlnire-interviu ca să ne cunoaștem.

Și am ales împreună ziua de joi.

Nu-mi place rolul de victimă, durerea e foarte intimă în perspectiva mea. Mi-e greu de fiecare dată să vorbesc despre necazurile mele și despre mine, în general. Așa că nu o fac decât în situații extreme.
M-am îmbrăcat vesel și am pornit hotărâtă și un pic emoționată.
Îmi doresc să ajut, în memoria lui Tudor, și poate e forma cea mai valoroasă pe care o pot dărui.

Am făcut cunoștință cu A și discuția a curs fluent. I-am povestit despre mine detaliile care mi s-au părut relevante pentru ce aș putea să fac, iar ea mi-a vorbit despre casa de copii. La un moment dat, a remarcat admirativ pendularea mea între țări, iar eu m-am trezit spunând fix ce eram decisă să tac. Nu știu de ce, dar n-am putut să o las să-și imagineze o lume frumoasă unde ea nu are acces. De obicei nu-mi pasă de cei care cred poveste câinilor cu covrigi în coadă.

A tăcut o vreme, apoi m-a întrebat ce vârstă avea fiul meu. Îi curgeau lacrimile pe obraz. Mi-a spus, tristă pentru mine, tristă pentru ea, că are un băiat, singurul copil, de vârsta lui Tudor, bolnav de cancer.
Inutil să vă spun…
Cât de mari pot fi coincidențele? Cine să o înțeleagă mai bine?

De acolo am bântuit absentă prin oraș. Soare, oameni, case. Am intrat prin librării. Nu mi-am găsit cărțile nici la Cărturești, nici la Humanitas, nici la Gaudeamus… slabă prezență. Eu sunt de modă veche și-mi plac cărțile din librării. Seva lor vie și mândră în foi de copac.

În Piața Unirii, am trecut pe lângă corturile mari, fără să am vreo curiozitate ce e acolo. Am intrat în Catedrala Catolică. Eu, gândurile și lacrimile mele. Când m-am întors, m-am lovit pentru o secundă de o privire albastră. Mi-am văzut de ale mele, realizând abia câteva secunde mai târziu că fusese Corina Ozon.
Am revăzut-o câteva minute mai târziu. Era festival de carte în corturile mari pe lângă care trecusem, însă habar nu aveam. Am întâlnit-o apoi și pe Violeta Borzea.
Mi-a fost drag să le văd, să ne îmbrățișăm, să simt aroma fostei mele vieți, să simt normalitatea. Și căldura lor transferată din fosta mea viață în cea de acum.

Am încheiat ziua ruptă de o oboseală bună, pentru că am trecut niște munți pe care nu mă așteptasem să-i trec și nu știu dacă voi mai putea să o fac.
Dacă mi-aș fi propus să-i spun lui A despre tragedia mea, aș fi renunțat să mai merg la Casa de Copii.
Iar spontaneitatea unei întâlniri într-o biserică a rezolvat probabil primul pas din anxietatea mea uriașă față de oamenii din trecutul meu pe care mi-e greu să-i revăd, pentru că cel mai important lipsește.

Poate voi spuneți că sunt coincidențe, eu simt cu toată inima că nu sunt.
– A cu un copil atât de bolnav, singurul fiu, de vârsta unicului meu copil
– Întâlnirea din biserică, întâlnire ce a spart un perete gros
– Ziua de joi, special n-am lăsat pe dinafară acest lucru, pentru că ziua e specială pentru mine.
Și a mai fost ceva. Elementele sunt în text, însă o să vă spun mai încolo.

luni

28 Monday Sep 2026

Posted by in Amalgam

≈ 9 Comments

Se spune că nimic nu e întâmplător, că există o carte a vieții unde destinul nostru e scris, iar noi urmăm orbește acei pași prestabiliți, ca și cum am recita o poezie în chineză, reținută doar auditiv, fără sens, fără să avem habar despre ceea ce gura noastră articulează.
În contradicție cu primul raționament e ideea că norocul ni-l facem singuri.
De la distanță pare că unii au tras lozul cel mare, iar alții că au pierdut autobuzul.

M-am întrebat în dimineața asta de luni – că așa se nasc începuturile, lunea – cum o fi să te naști sub o stea norocoasă. Poate nici nu există conceptul de noroc. Poate doar o Fata Morgana după care alergăm bezmetici. Poate e doar o aberație ce trăiește pe iarba mai verde din vecini, în pozele cu multe filtre de pe Facebook, în aparențele afișate pe toate drumurile și în toate reclamele care promit sănătate, fericire și viață veșnică. În cursurile de dezvoltare personală care, by the way, habar n-am cum reușesc să îmbete omenirea cu iluzii, pentru că omul cel mai dezvoltat personal pe care l-am cunoscut vreodată a fost Ana – bunica, femeie înțeleaptă, dar fără multă școală, însă cu soluții la orice, cu o seninătate ce alunga orice urmă de conflict și o curățenie îngerească. În totală contradicție cu ea e lumea de azi atât de „școlită”, de liberă la voce și acțiune, dar în același timp atât de buimacă și căutătoare de fericire, atât de agramată și nepăsătoare, de egoistă și bântuită de demoni.

În fine, vorbind despre soartă, m-am gândit că mi-o fi fost pecetluită atunci când tata, care și-a dorit băiat, m-a avut pe mine. Om mândru, a fost cu siguranță dezamăgit neputând să se laude răspicat că are cine să-i ducă mai departe stindardul numelui David. Mi-l imaginez zâmbind rușinat, ca și cum a avea o fată era neputința lui personală.

Ani mai târziu, când l-am avut pe Tudor, nora unor vecini a fost însărcinată în aceeași perioadă cu mine și mi-l amintesc pe tata spunând că a născut femeia, dar n-au zis nimic ai ei, probabil e fată, a concluzionat el.

În plus, de parcă n-ar fi fost suficient că nu eram băiat, am venit pe lume și foarte mică, așa că bunu’, când m-a văzut a exclamat: „Din asta în veci nu se face om!”
În paranteză vă spun că bunu’ era înalt, drept, impunător în familie și nu numai, foarte respectat. Nimeni nu-i ieșea din vorbă. De fapt toți se învârteau în jurul lui ca să-i facă pe plac. Nu-mi amintesc să fi fost dur, însă era rece, distant cu o privire care te punea la respect și foarte corect.

Numele tot el mi l-a dat.
L-a auzit la o mănăstire și i-a plăcut mult, așa că nici mama și nici chiar tata – căruia presupun că nu-i păsa prea mult cum mă cheamă din moment ce oricum eram fată – n-au avut vreun cuvânt de spus sau măcar prezența de spirit să-mi pună și ei unul.
Însă, cum numele era prea mare pentru o bucățică de om atât de mică, din start l-au tăiat în două și l-au diminutivat. Și nimeni nu mi-a spus vreodată așa cum scrie în certificatul de naștere, chiar dacă între timp am crescut și m-am făcut om, în ciuda previziunii bunului patern.

N-am căutat în bărbați rolul tatei, pentru că probabil n-am vrut să fiu iubită doar ca o fată. Am tins spre articolul hotărât și l-am găsit.

Poate așa a fost destinul. Dacă aș alege azi altfel? Cu siguranță. Fără fiul meu, viața e plină de regrete. Însă atunci nu știam ce știu. Alergam neobosit după Fata Morgana.

Azi m-am oprit.

drumuri

18 Friday Sep 2026

Posted by in Asia

≈ 12 Comments

Mă uit la fotografii și nu-mi vine să cred că am trăit tot ce am trăit. Poate e doar un vis din care aș putea să mă furișez încet, fără să observe nimeni. Când scriu nu mă vede nimeni. Inima mea nu mai bate, singurul sunet de viață e al tastaturii. E un soi de bine să exiști doar prin degetele care ating litere.

În Asia sunt atât de mulți oameni, încât pare a nu exista spațiu personal. Asta a fost impresia mea. În metrouri se înghesuie unii în alții, ca niște piese de puzzle, obișnuiți să călătorească lipiți între ei. Nu par a fi interesați că ceilalți se pot uita în ecranele pe care le manevrează neîncetat. E normalitatea lor. Iar tu, ca turist, trebuie să o accepți atâta timp cât le locuiești țara.
În Coreea de Sud oamenii sunt foarte politicoși, foarte amabili, foarte curați și, în ciuda lipsei de spațiu, total neinvazivi. Mi s-au părut foarte civilizați și foarte îngrijiți, iar tenul femeilor, chiar și al celor mai în vârstă, o poezie de porțelan. Am folosit în exces superlativul, dar a fost marca zilelor petrecute în Asia, însă nu mereu cu o notă pozitivă.

Am călătorit cu metroul, schimbând rute, amestecându-ne cu coreenii, observând realitatea în culorile ei splendide. Sunt un călător activ, care adună sub tălpi mii de pași, amintindu-mi de condiția mea umană doar seara, la hotel, când adorm în drum spre pernă, cu dureri de picioare. Acest antrenament al multor ani și al multor drumuri, a dezvoltat atât o eficiență a adunării multor obiective pe zi, cât și descoperirea unor locuri mai puțin turistice. E greu să-mi ții pasul, pentru că sunt teleghidată de o curiozitate atât de avidă, încât odihna și hrana îmi sunt necesare abia atunci când țipă la mine.
Am simțit Coreea de Sud ca o călătorie în viitor. Nu doar tehnologia mai avansată în toate domeniile, dar și gradul de civilizație al oamenilor, curățenia impecabilă în ciuda lipsei coșurilor de gunoi – atât coreenii cât și japonezii consideră intime reziduurile personale și le pun în geantă,- totul mărturisește că lumea lor e diferită de a noastră.
În Songdo, un orășel prea puțin turistic, am pățit ca micuții să ne privească lung, ca pe niște ciudățenii ale naturii, abia picate din lună. Noi, nu ei. V-am spus, altă lume…
În Seoul am văzut cele mai fascinante și imposibil de imaginat târguri de Crăciun. Voi reveni cu o postare despre asta, părându-mi rău încă o dată că pozele reflectă atât de modest strălucirea realității.
Am mâncat mâncărurile lor delicioase, am vizitat muzee moderne, dar și tradiționale (Leeum Museum of Art din Seoul cu arhitectura lui impresionantă, Muzeul Național de Folclor, aflat în interiorul complexului Palatului Gyeongbokgung), Namsangol Hanok Village – un sat tradițional din perioada dinastiei Joseon, reconstituit în Seoul, la baza muntelui Namsan. Apoi am mers pe munte și am urcat în Seoul Tower, de unde am văzut orașul de sus. Am admirat Casa Albastră, unde sunt birourile prezidențiale, corespondentul Casei Albe din Washington, D.C. Am umplut și eu sacoșa cu minunății de la Olive Young. Pe stradă vedeai turiști cu plase cu cosmetice de la celebrul lanț de magazine, fiind o cumpărătură imposibil de ratat, un adevărat obiectiv turistic, – cremele coreene sunt considerate elixir al tinereții. Nu știu cât e mit și cât e realitate, dar coreenii au tenuri impecabile. O fi având și genetica rolul ei.

Peste tot prin parcuri erau coțofene – simpatice creaturi! Însă nu doar în parcuri. Le-am regăsit prin muzee, în pictură sau pe gravuri și ceramică. Am înțeles că, alături de tigru, considerat de coreeni regele animalelor, ocupă un loc aparte în arta tradițională din perioada dinastiei Joseon, cunoscut drept motivul Hojak do – simbol al protecției și norocului.

Am fost la vreo două mall-uri, dar și la piața Namdaemun Market, unde am găsit chestii faine, pentru că tarabele cu suveniruri se amestecau cu magazine micuțe și cochete. Mi-am luat o pijama (doar că ei, fiind mai mărunței, sunt cu un număr mai mic, vă spun asta în caz că faceți cumpărături coreene – eu sunt M și am luat L) și cel mai ușor și ingenios rucsac. Am cumpărat produse cu Ginseng roșu coreean și mici amintiri pentru mama și vecini. Le lăsasem în grijă casa și mai ales curățatul zăpezii, așa că un scop în sine, foarte plăcut de altfel, a fost să-i răsplătesc în mod… asiatic.
Nu mă mai încarc cu suveniruri de mulți ani, pentru că m-ar fi scos din casă până acum la cât călătorim, dar mă răsfăț cu câte ceva pentru mine oriunde merg. Că e un tricou, o brățară… să fie ceva util, ceva să port, dar și o tranzacție avantajoasă. Nu-mi plac din principiu lucrurile scumpe, însă ador să „găsesc” calitate bună, preț convenabil și acel quelque chose care să-mi pună lipici pe ochi. Și în Coreea, în afară de cosmetice care au fost nu cumpărătură, ci obligativitate, mi-am luat niște cercei Svarowski de un albastru splendid, care acum se numesc cerceii din Seoul. Sunt o plăcere genul acesta de obiecte personale cu geografii diferite.

Am vizitat și celebra bibliotecă Starfield Library, desfășurată pe patru niveluri, cu rafturi înalte de 22 de metri și cu tavanul de sticlă, o frumusețe.
Starfield Library

Casa Albastră, așezată la baza muntelui Bugakasan.

Seoul Tower numit și Turnul Namasan, după locație. Și ecranele șoferului 🙂

Mi-a plăcut Coreea mai mult decât mă așteptam. Cred că mi se vorbise prea mult și prea laudativ la adresa ei. Și n-am crezut faza cu pomul lăudat. Am descoperit-o însă în felul meu și m-aș întoarce din nou oricând.
Mi-a făcut bine fiecare loc fără amintiri. E sănătos uneori să fii un burete uscat, care doar absoarbe informații, culori, gusturi, arome.
Punctul negativ, în afară de aglomerația pe care am întâlnit-o peste tot în Asia, a fost temperatura. Frigul tăios care intra în oase, în contrast total cu căldura infernală a interioarelor. Termometrul nu părea atât de supărat când verificam vremea, însă era în aer o umiditate parșivă, ucigătoare, greu de înfruntat. Însă, echipați corespunzător, am înfruntat-o, fiind o taxă mică pentru universul ofertant ce zilnic ne mai deschidea câte o ușă.
Sper să o revăd într-un anotimp mai prietenos.

va urma…

Zile și zile

11 Friday Sep 2026

Posted by in Geografie subiectivă...

≈ 14 Comments

Suferința vine în valuri. Unele aproape mă îneacă, și nu e metaforic ce spun, pentru că sunt sărate și ude. E drept, provin din mine. Apoi, cumva, durerea și dorul de fiul meu iau o formă de alinare și perspectiva se schimbă, amintirile sunt bogăție și nu katane înfipte adânc în mine.

Zilele cu David sunt o epuizare dulce. Mi-e foarte drag. E un copilaș țesut din fibre de soare și dragostea lui e atât de pură! Îl aștept cu nerăbdare și viața lui – a început clasa 0 – mă preocupă constant. Sunt curioasă ce face, cum e, cum se descurcă atunci când nu ne vedem. Are o fragilitate de înger, deși e fantastic de puternic – uneori simt că mă dărâmă. Răspunde provocărilor, fapt ce mă incită să-i inventez jocuri croite pe nevoile lui. Intuiția de dascăl mă conduce în acțiunile față de el, iar dorința lui de participare și firea sociabilă sunt atuuri prețioase în demersul meu.

Mă bucur de David și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru existența lui în viețile noastre.

În paralel cu David o ajut și pe mămica lui să slăbească. Întotdeauna m-a fascinat nutriția.
Azi, verișoara mea a împlinit minus 10 kg. Am început să o ghidez în 6 august. I-am făcut un plan alimentar bazat pe ce mâncăm noi, adică un fel de meniu ardelenesc cu 3 mese pe zi și 2 gustări, încadrat în valorile nutriționale necesare, cu proteină suficientă cât să nu piardă masă musculară, cu multă fibră ca să o ajute în digestie, dar și grăsimi sănătoase și carbohidrați. Și firește, deficit caloric. Toate acestea pe baza BMR-ului ei.
Nutriția e matematică și disciplină. R. avea nevoie, ca noi toți, de un pic de ordine alimentară și, cum nu (mai) sunt adepta dietelor, pentru că frustrarea alimentară te face ca la un moment dat să rupi frigiderul, cred că o rutină sănătoasă și satisfăcătoare – pentru că bucuria stomacului e una dintre fericirile umanității – e cheia unei vieți armonioase și sănătoase. Să nu uităm că până și dragostea trece prin stomac.

Concep diete, calculez valori nutritive, le grupez în mâncăruri delicioase și combin alimentele în funcție de arderile organismului, gătesc, inventez jocuri și mă bucur când pot să ajut. Și mai trece câte o zi.

Am mai scris pe aici, însă texte nepublicabile, atât de multă duritate în spatele fiecărui cuvânt… Chiar mă gândeam că uite, asta nu poate AI-ul, să țipe dintre cuvinte, să topească, să lovească, să otrăvească… Poate fi incredibil de corect, poate să copieze. În mâna unor oameni a devenit instrument perfect de a păcăli, de a manipula. Dar nu are spontaneitate. Cel puțin cred că nu încă.

Și, pentru că o poză face cât o mie de cuvinte, ca să nu credeți că mă laud, o să pun câteva poze unde caloriile sunt domesticite, indicele glicemic șomează, iar vârfuri insulinice nu există. Nici zahăr, nici făină, de fapt nimic extra-procesat în bucătăria mea. În schimb multă joacă cu ingrediente bune și condimente.

nu e al meu

20 Thursday Aug 2026

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 8 Comments

Am intenția să scriu în continuare despre Asia, fabuloasa Asie, dar mă împiedic în lucruri esențiale și digerabile, în bucăți de soare și cioburi de zi, care mă obligă să respir și să văd colorat, dar și să plâng. Derutată cum sunt, nici nu mai știu de ce plâng pe fondul mare al plânsului după Tudor. Plânsurile mici se suprapun pe un plâns general și atât de adânc, încât nu are, sau nu mai are, mereu lacrimi. E un palimpsest al inimii mele de mamă, izvorâtă, cu siguranță, din mierea divină a Măicuței Sfinte, mama noastră supremă. Plâng de drag uneori, în lumea minunată a lui Tudor, de unde el lipsește. E o piesă de teatru fără protagonist, doar cu personaje secundare care (eu) așteaptă să cadă cortina.

Asia e subiect greu, e multă informație și multe imagini, și e bine că e așa, pentru că mă pune nemilos la lucru. Dar mă opresc mereu, din diferite motive, majoritatea obiective. Și amân. Amân pentru că ies afară la Yogi, care, în mintea lui blănoasă e mic, se sprijină cu putere de mine, mai să îmi pierd echilibrul și-mi dă cu botul peste mână să-l mângâi. Și-l mângâi ca și cum ar fi micuț, deși am senzația că scărmăn metri de blană al unui câine nesfârșit. Îl iubește mult Tudor și l-a dresat grozav. Deși e un ciobănesc mare, desenat oarecum neglijent, se comportă ca un cățel mic de rasă, cu gesturi delicate, ascultă orbește comenzile uitându-se fix în ochii mei cu mărgelele lui negre, se supără dacă e certat și ține mânie o vreme, ascuns în cușca lui.

Dacă-i vorbesc despre Tudor, se duce amărât de lângă mine, ca și cum ar vrea să se reculeagă singur, el și necazul lui. Atât de mult l-a iubit Tudor, că mă întrebam ce se va întâmpla când viața scurtă de câine a lui Yogi se va termina. Dar uite că Yogi e aici, cu mine, iar puiul meu ne veghează de sus.

Raiul lui Tudor e atât de prezent (ăsta ar fi un titlu bun de carte). Însă eu sunt într-un spațiu paralel și trist. Văd, receptez bogăția lui, dar nu mi-l pot asuma, deși, legal, în acte, e al meu. Nu-l pot respira, cu toate că-mi intră diminețile prin pori, zorelele zburdă nebune în niște culori cum doar grădina noastră poate găzdui, iar fasolea a avut niște flori indecent de frumoase, pentru condiția ei de simplă fasole.

Îl admir, îi recunosc meritele, dar nu-l pot trăi. Nu se cuvine. Nu e al meu.

Mămăligă cu brânză

09 Sunday Aug 2026

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând, De prin viață..., File de jurnal, Geografie subiectivă...

≈ 22 Comments

În lumea asta a tehnologiei absolute, a chimiei la superlativ, a fonfleurilor și pretențiilor exagerate, a inteligenței artificiale, eu mă gândesc la un subiect cuminte, aproximativ tradițional, aș zice, pentru că porumbul a ajuns în Țările Române abia în secolul al XVII-lea.

În dimineața asta am mâncat mămăligă cu brânză și a funcționat ca o madlenă proustiană.

Acasă nu fac niciodată mămăligă, pentru că acum o mănânc doar eu. Însă îmi place mult.

Mama obișnuia să ne facă sâmbăta la prânz, când ajungeam acasă de la școala de română.

Părinții veneau la noi în fiecare an și stăteau câte șase luni. Pe vremea aceea locuiam în Kitchener. Abia în decembrie 2013 ne-am mutat în Toronto, unde tata nici nu a mai ajuns.

Dar am prins o perioadă bună și lungă – părea firească și nesfârșită – în care ai mei erau sănătoși și încă tineri, așa că îi aveam pentru mine și-i răsfățam cu drumuri și curiozități, iar ei ne alintau cu dragostea și grija lor.

Era un schimb echitabil și fluent, punctat de fericiri calde – când ajungeau și-i luam de la aeroport și tristeți blânde, cu speranța revederii, atunci când se îmbarcau să zboare înapoi, în România.

Deși nu realizam că aceea era fericirea, eram conștientă de șansa fantastică de a-i avea la noi atât de mult sub același acoperiș, nu doar în vizite scurte, cum se întâmplase în România. Erau la noi de sărbători și-au fost prezenți la evenimentele importante din viața noastră. Am putut să le arăt țara frumoasă unde ne făceam cuib, multiculturalitatea canadiană, oameni, locuri, și să-mi ofer mie însămi bucuria de a-i surprinde de foarte multe ori.

Oameni simpli, obișnuiți cu muncă multă și relaxare puțină, le tihnea și lor timpul în Canada, serile în care jucam cu toții, Life, Monopoly, Risk sau mai știu eu ce jocuri de societate, faptul că erau martori la evoluția noastră și participanți direcți în formarea lui Tudor pe care îl vedeau crescând atât de frumos și care, la ora aceea, era singurul lor nepot. Îi regenerau și pe ei lunile petrecute cu noi, pentru că se întorceau în țară cu altă mină și altă energie, apoi reveneau cu plăcere, ca în a doua lor patrie, având și în Canada rutina lor, cunoscându-ne vecinii și prietenii.

Așa că Tudor a crescut cu limba română, izvorâtă nu doar din exigențele unei mame profesoare, dar mai ales din iubirea care circula între el și bunicii care îl divinizau. Îi venea lui să vorbească în engleză, dar cum să înțeleagă și ei? Așa că o dădea pe românește.

Sâmbăta dimineață aveam ore la școala de română (marțea, joia și duminica la biserici), în timpul săptămânii job normal, în plus mă ocupam de o revistă unde nu făceam doar corectura, ci și o editare de-a dreptul chirurgicală, pentru că cei din spatele ei aveau carențe firești pentru contextul respectiv (o să vă povestesc altădată), însă dorință intensă, inimă mare, finanțe să o publice și cititori să o cumpere. Îmi făcea atât de multă plăcere să lucrez cu limba română, încât munceam ca un rob pe plantație și practic rescriam toată revista. Dar tinerețea e lucru mare și azi mi se pare SF că lucram pe text până la trei, patru dimineața, apoi la șapte sau și mai devreme, mă trezeam să plec la compania la care lucram, în Waterloo (orașul vecin). După serviciu „alergam” cu Tudor la diferite activități, că distanțele în țara arțarului sunt mari, fără mașină, ești pur și simplu blocat.

Dar mereu am fost ocupată, așa m-a făcut mama. Pe vremea când aveam cafeneaua, un client foarte simpatic, obișnuit al localului, m-a privit cu blândețe și mi-a spus zâmbind că eu m-am născut sclavă. Așa o fi…
Doar de doi ani și trei luni m-am oprit să mă uit în jur și să mă întreb ce să fac cu mine.

Însă atunci nu vedeam decât răsărituri de soare.

Tudor, dragul meu drag, era elevul meu la română. Există și un reportaj filmat de emisiunea „Noi românii”, unde apărem noi, clasa românașilor în care câțiva copii, printre care și băiatul meu, recită.

Aveam ziar românesc, școală românească, doctori români – eram o comunitate în floare. Duminica îl duceam pe Tudor să facă dansuri populare și, fără să avem habar, ne-am trezit cu poza lui dansând cu o fetiță, pe coperta întâi a Almanahului scos de ziar.
O surpriză atât de frumoasă!

Zilele erau dilatate, doar așa îmi explic câte puteam face cu toții.

Sâmbăta, când ajungeam acasă, de la școală, ne întâmpinau de la ușă zâmbetele de bunici ale părinților mei și mirosul slăninii afumate și prăjite, pe care o punea mama la loc de cinste, deasupra straturilor concomitente alb-aurii. Cașcavalul se întindea, mămăliga, devenită tradiția noastră, era prietenoasă, iar în casă domneau zâmbetul și voia bună.

Cea făcută de mama azi e la fel de gustoasă, la fel de aromată și, poate, în cer, Tudor și tata și-au amintit și ei de zilele de sâmbătă, când mămăliga cu brânză era, cred, doar un pretext de zâmbet, de a fi împreună – un soi de declarație de dragoste atunci. Azi, de dor.

Songdo

05 Wednesday Aug 2026

Posted by in Asia

≈ 21 Comments

În iarnă am fost în Asia. Am plecat la început de decembrie și ne-am întors la final de ianuarie. Cele trei țări asiatice în care am ajuns – Coreea de Sud, Thailanda și Japonia – m-au impresionat maxim. Toate prejudecățile mele (căci aveam) au dispărut în uimirea descoperirii unei lumi fascinante, foarte colorate, foarte moderne, dar în același timp extrem de tradiționale și de luminoase, un mix uluitor de religii și culturi. În afară de punctele turistice mega popularizate, am descoperit multe hidden gems.

Una dintre ele este Songdo (International Business District), situat în Incheon un oraș smart, ultra-modern, construit de la zero pe o suprafață de teren recuperată din Marea Galbenă. A fost primul contact cu Coreea de Sud și mi-a dat impresia că am aterizat într-un film SF.
Songdo este conceput ca un model global pentru urbanismul viitorului. Zona este superbă din toate punctele de vedere: arhitectură, artă, natură, oameni.

Azi o să vă vorbesc despre o chestie super banală: hotelul în care am stat. Camera era ca toate camerele, însă geamul… frate, geamul! Vederea era impresionantă. Noi am stat la etajul șaptesprezece, iar recepția (genială idee) era la etajul nouăsprezece. Cum eram cu fusul orar zăpăcit, mergeam la masă pe la șase dimineața și prindeam răsăritul. Nu vă pot descrie senzația aceea când luminile zgârie-norilor se sting lent și se aprinde sfântul soare. Mic dejun cu view… dar ce view!

Aș călători cu drag în Coreea și doar ca să mai stau la acel hotel.
(Pozele sunt sărace în comparație cu realitatea).
Vă mai povestesc și mâine…

Frământări

04 Tuesday Aug 2026

Posted by in Amalgam

≈ 24 Comments

M-am întrebat adesea de ce mi-a dat Dumnezeu copilul, dacă avea să fie atât de avar, să și-l ia înapoi atât de curând.
Presupun că știu de ce. I-am forțat mâna.

Când medicii mi-au spus că nu pot avea copii, eu n-am luat de bun diagnosticul lor, nu l-am acceptat. M-am încăpățânat și mi-am chinuit trupul în dureri și sufletul în frici, dar nu m-am lăsat până când am rămas însărcinată și am dus minunea la capăt. Nouă luni de sarcină cu risc, dar VICTORIE, rezultatul a venit pe lume drăgălaș și mâncăcios și, în ciuda unei mămici șubrede, extrem de sănătos.

Medicul care l-a adus pe lume spunea că e al lui, pentru că mă monitorizase ca pe o bombă cu ceas toată perioada. Bebelușul meu nu era doar victorie personală, ci și una medicală.

Știți voi tipul acela de copil care te tâmpește cu „te rog, te rog, te rog…” până obține ce vrea? Așa am fost eu cu Dumnezeu.
Și mi-a dat minune de băiețel, dulce și isteț.
Dar nu-mi amintesc să-i fi mulțumit lui Dumnezeu că mi-a îndeplinit dorința și poate L-am supărat.
Poate n-am fost nici mama cea mai bună: m-am întors la școală când avea zece lunițe și am risipit timpul acela îngeresc în care trebuia să stau cu el, angajând o bonă. Și poate iar L-am supărat pe Dumnezeu.

Doamne, câte greșeli oi fi făcut… cu voie și fără voie… cu vorba, cu gândul, cu fapta…

Oare?

03 Monday Aug 2026

Posted by in Geografie subiectivă...

≈ 17 Comments

E senină imaginea de acasă, e o pace calmă și caldă, numită de Tudor „raiul pe pământ”.

Aveam și eu raiul meu pe pământ, la Sava.
Părea că nu coincid raiurile noastre. Însă rai era peste tot. La fel ca trandafirii.
Creșteau raiurile noastre parfumate și dulci, în toate grădinile de pe pământ.
Rai era din abundență, doar să întinzi mâna.
Era atâta rai, că nu-l vedeam, așa cum nu vezi pădurea din cauza copacilor.
Ne mai înțepam în spinii lor ascuțiți, însă așa curgeau puroiul și neliniștile din noi.
Raiurile noastre se îmbrățișau într-un rai general, al concomitentului – respiram deodată, pe același pământ.

De când mi-a plecat fiul, m-am schimbat mult, m-am retras în mine. Și spectacolul lumii s-a schimbat. Sau poate nu l-am văzut eu cu aceiași ochi. Unii oameni mi-au plecat, alții mi-au venit și alții s-au modificat atât de mult, de parcă ar fi alții.
Bunăoară, A. Ieri a fost la noi A. și am povestit multe. Profunde ca niște liane tari, care legau conversația de la mine la ea și invers.
Și brusc mi-am dat eu seama de ceva. Iar ea mi-a spus că s-a gândit la asta înaintea mea.

De un eventual blestem.
Maria l-a pierdut pe Vaslica.
Ana pe Maria și pe Alexandru.
Eu pe Tudor, iar mama e zid de durere și lacrimi.
Nu m-a pierdut, dar m-a pierdut.

Când am scris „Ana”, am fost sfâșiată de durere descriind sentimentele din preajma morții. Am scris plângând în hohote.
Am trăit durerea Mariei, am trăit durerea Anei, iar când mi-a venit rândul, am realizat că, fără să știu, am știut.

Voi ce credeți?

sinceritate

31 Friday Jul 2026

Posted by in Geografie subiectivă...

≈ 12 Comments

O tragedie, dacă nu te omoară – pentru că nu te lasă cei dragi – te transformă. Nu te face mai puternică. Te face pilaf, ca să mă exprim plastic. Creierul, inima, sufletul, tot ce e valoros în carcasa plină de gablonțuri pe care o târâi după tine prin viață, se transformă, ruginesc. Sună spart ca niște conserve goale înșirate pe ață, atârnate de o mașină în mers.

Presupun că pentru ceilalți trece, se minimizează, pentru că alte nenorociri vin la rând, alți bătuți de soartă apar la știri. Gura satului frământă în malaxorul ei alte mutilări, carne proaspătă, sânge proaspăt, moarte proaspătă, iad proaspăt.

Iar tu crești ca o iederă în jurul propriei dureri, pentru că dorul se înalță mare, mândru și hohotitor, până la Dumnezeu, cu fiecare secundă care trece între tine și fiul tău. Ți-e tot mai dor, ți-e tot mai greu și nu mai înțelegi umanitatea. Cum crește mică în mocirlă, cum luptă pentru un leuț, cum se hrănește hulpavă din mizerie când viață nu-i, e doar o clipă nenorocită care se numește PREZENT. Ieri te-ai născut și mâine mori. Deci, ia vezi! CARPE DIEM!

Am vrut să scriu ceva cumsecade. Bunăoară că-mi place să culeg castraveți din grădină – niciodată nu le-am dat atenție -, însă e o legătură versatilă între mine și ei. Sunt ghiduși, se ascund. Și mă înțeapă. E o vânătoare care se întâmplă dimineața. Asta am vrut să spun aici. Să fiu de treabă, digerabilă. Să vă arăt că în afară de gândurile mele epuizante, de strădaniile mele de a fi OK-ish, făcute ca să-i mulțumesc pe ceilalți, se întâmplă ceva interesant în supraviețuirea mea. Noi personaje: zmeura la început, acum castraveții.

Însă niciodată nu știu ce-mi iese din degete, n-am plan de scris, iar gândurile se mișcă cu o turație atât de mare, încât mâinile abia prididesc să țină pasul cu ele.