Miez verde de măr

Featured

apple-947674_960_720

Sunt dependentă de litere și de mere acre. Să scriu despre mere e ca și cum m-aș privi în oglindă.

Avea bunica doi pomi imenși la marginea grădinii. Făceau mere mari-mari și acre-acre, cu carnea atât de tare că-ți puteai lăsa dinții în ele. Erau atât de acre că le mâncau doar porcii. Și eu. Râdeau de mine cei mari. Eu cu merele mele, un soi de Albă ca Zăpada pe dos. Că ea avea mărul ei roșu, dulce și frumos (otrăvit, dar ce mai conta?). Privindu-l, îți lăsa gura apă, nu ca dragele mele poame ce făceau, dimpotrivă, gura pungă adulților.

La vremea aceea numai eu le știam secretul și savoarea, ca și cum mi-ar fi dezvăluit doar mie taina într-un SOS al papilelor gustative, pentru că atunci nu aveam bucurii culinare. Bucătăria era loc de supliciu, pe unde treceam iute, fără răbdare, că oricum nu-mi plăcea nimic. Eram ca un fir subțire și sălbatic de iederă, greu de hrănit. Și mai greu de înțeles.
Nici măcar eu, cea de azi, nu pot pricepe cum puteau să mă lase indiferentă plăcintele ori minciunele bunicii?
Mult mai târziu, am realizat cât de bine gătesc ardelencele și, cu precădere, cele din familia mea și abia la vremea maturității, când am început la rândul meu să gătesc, am înțeles ce baghetă magică poate deveni lingura ori paleta, ori telul.

Copil fiind, aveam merele și pe Rimbor, un ciobănesc mare care mă urma peste tot. Era prietenul meu, varianta mea de cei șapte pitici.
Casa bunicilor era așezată în margine de sat, într-o împărăție a verdelui pur, un pământ îmbelșugat și binecuvântat de Dumnezeu.
Cornucopia era în ochii și sufletul meu casa și grădina și ograda bunicii. Dragostea pe care o găseam acolo era doar acolo și ea mi-a înflorit sufletul și l-a rotunjit sub formă de măr. Am devenit Sava pentru că Sava am fost întotdeauna. Nu m-am născut acolo și, cu cât creșteam, cu atât mai puțin stăteam la bunici, însă acolo am cunoscut libertatea absolută, dragostea necondiționată. Era un loc fără frici. Un loc în care îmi era permis orice. În ograda și casa bunicilor locuia frumusețea și bunătatea, Sfânta Duminică și soarele. Iar eu eram piesa de puzzle ce se potrivea acelui bulgăre încins de oameni buni, acelui pământ ales.

Curtea și grădina imensă ce-o lua la fugă, din spatele casei, în sus pe deal până la nucul așezat bătrânește pe coamă, erau pline cu pomi de toate soiurile, încărcați de fructe care de care mai dulci și mai zemoase și mai aromate, de parcă se pregăteau pentru o competiție elaborată.
Doar cei doi meri-gemeni înalți erau pe nedrept detronați. Însă eu îi iubeam cel mai tare și, transformată într-un soi de justițiar, purtam victorioasă câte-un fruct verde și acru, amprentat cu dinții mei mărunți.
Cei doi uriași păreau niște bodyguarzi puși la granița ogrăzii, cu job precis de-a păzi dragostea bunicilor și copilăria mea.
Erau un soi neobișnuit, soi pe care l-am căutat toată viața și în toată lumea, fără să-l pot găsi, ca și cum ar fi rămas izolat doar în împărăția copilăriei mele spulberate. Căci petecul meu de Paradis, Sava liniștii și libertății mele a dispărut.
Sigur că există geografic pe hartă, însă e doar un sat românesc ardelenesc, ca oricare altul. Fără bunica și bunicu’, fără pomnițerul ce acoperea întreaga ogradă ca o umbrelă uriașă, fără cei doi meri, frați de cruce, Sava a pălit, s-a descompus, s-a transferat în casa sufletului meu sub forma parfumului de mere.
Iese din când în când prin seva cuvintelor, amestecată cu miros de seară și de lemne trosnind în foc, cu trandafiri galbeni, liliac și flori de soare, cu nuci crude și vorbe calde de Sfântă Duminică și-un chip de fată știrbă, cu un măr mare în mână și cu un ciobănesc lățos în urma ei…

Sava sunt eu, cea dependentă de cuvinte și de mere verzi.

Povestea se înscrie în Clubul Condeielor Parfumate. Mulțumesc Mirela pentru invitație.

51260270_1941961255921612_1554927875122003968_n

foc

La început a fost cuvântul. E venin și piatră cuvântul. E pâine și sare. E foc.
Uneori se oprește mirat lângă cuptor. În bucătărie. Se spune că dragostea trece prin stomac, iar sufletul, sofisticat în căutări, stă tihnit și huzurește.
Ne complicăm în căutări, suferim de scenarite migălos răsucite, dar în esență viața e simplă. Simplul se traduce în eleganță. Iar amintirile vin și ne îmbucă, ca și cum am fi niște mere coapte.

img_20191112_112448_3515565396200325937407.jpg

A la turca, bre! O cadână și-un cafe…

1.jpg

Bună dimineața, soare! Sâmbătă, aeroportul Avram Iancu din Cluj. Zbor scurt. Aterizăm în Istanbul, fosta capitală a Imperiului Bizantin, singurul megalopolis din lume întins pe două continente.
Fratello, nefiind un novice în ale Turciei, ca majoritatea dintre noi, ne-a organizat o vacanță perfectă. Simțim aroma Orientului în cele mai mici detalii, de la arhitectură, istorie, gastronomie, culoare, relaționare cu localnicii, îmbinare între nou și vechi, european și asiatic.
Carla și Bogdan zboară pentru prima dată, așa că emoțiile lor sunt înmulțite cu doi, dar noul aeroport turcesc e perfect pentru o impresie de început.

Ajungem la Sokullupașa, hotelul unde suntem cazați, o clădire istorică aflată-n centrul orașului. Din prima secundă, pășim în lumea misterios nuanțată de culori stinse, ascunse în țesătura covoarelor și metalele bogate ale ornamentelor ori dantelăria porților. Suntem numai ochi și senzații, oamenii ospitalieri, camerele frumoase. Ne începem aventura cu cafea turcească eu și Mihaela și ceai la fel de turcesc ceilalți, apoi o luăm pe jos prin oraș.

La fiecare pas ne întâlnim cu pisici de diferite culori, extrem de prietenoase, care se apropie și se lasă mângâiate. Se vede că-s niște răsfățate, pentru că vin sigure pe ele să-și colecteze mângâierea. Par niște sultane cu forme pufoase, transformate pentru o vreme în feline. De altfel, dau o notă aparte orașului, pentru că moliciunea lor orientală se simte în aer. Nu seamănă cu acel dolce far niente al italienilor, dar există o relaxare în ciuda babiloniei culturale, a traficului imposibil ori a valurilor de turiști.

Primul punct al itinerarului nostru este Moscheea Albastră, construită în secolul al XVII-lea, unul dintre simbolurile naționale ale Turciei. Aici femeile trebuie să intre cu capul acoperit. Ne luăm cuminți năframe gri, făcute dintr-un material destul de tare, însă avem un ușor recul când trebuie să ne descălțăm și să pășim pe mochetă alături de un val de omenet, desculț și el. Strâmbăm din nas, dar până la urmă face parte din farmecul locului și al călătoriei. Admirăm plăcile de ceramică albastră de Iznik și aflăm că sunt nu mai puțin de 21 de mii și că moscheea, având șase minarete, e pe locul al doilea în lume după Moscheea de la Mecca, înzestrată cu șapte, minaretele fiind un soi de turnulețe înguste, prevăzute cu câte un balcon circular de unde muezinul cheamă credincioșii la rugăciune. De altfel, zumzetul orașului este întrerupt periodic de vocea vibrantă, ca o tânguire melodioasă, cu siguranță extrem de sugestivă pentru ei. Noi o percepem ca pe ceva exotic, iar Mihai și Bogdan, datorită dispunerii camerei lor, ca pe un ceas deșteptător iritant, prima chemare petrecându-se pe la cinci dimineața. Cum ne-am culcat în prima noapte după ora trei și jumătate, cred că băieții or fi zis ceva de Doamne ajută prietenilor turci atât de credincioși, dar mai ales sonori. Deh, când ți-e somn, ești cam… turc.

După incursiunea în vestita moschee, Radu ne-a dus să mâncăm într-o zonă specială, populată de terase și restaurante. Era un peisaj în sine să vezi mulțimea de scaune și mese, ca niște soldați pregătiți de atac. Câtă frunză și iarbă, vorba românului.
Mâncarea ar merita un capitol special pentru că turcii sunt migăloși și pretențioși, atât în combinarea aromelor cât și în prezentare.

Tentațiile te pândesc la tot pasul, începând de la tarabele cu castane coapte, porumb fiert sau fript, cu covrigi, ori cu citrice și rodii, până la magazinele cu dulciuri care-ți fac cu ochiul, aranjate geometric parcă de un arhitect al baclavalelor și rahatului, pentru că, înainte de gust și aromă, ochiul înregistrează frumosul acestor delicii turcești. Arta culinară își spune cuvântul și în magazinele de ceaiuri și mirodenii. N-aș zice decât atât: parfum și culoare.

Mesele încep cu o abundență de aperitive din legume combinate, sărmăluțe mignone, înfășurate în frunză de viță de vie, care, stropite cu lămâie, sunt un deliciu. Felul principal e foarte bogat în carne și e însoțit de cuș cuș, bulgur, lipii tradiționale și legume. Ayranul și ceaiul însoțesc mâncărurile deosebit de parfumate alături de băutura lor tradițională, Raki, ce se completează cu apă și devine ușor tulbure, ori cu suc de morcov negru, un soi de ridiche, cred. Nu am avut curiozitatea să o gust, în schimb m-am împrietenit cu ceaiul lor, deși în mod normal nu-mi place ceaiul. Fac parte din categoria celor care nu beau cafea ca să se trezească, ci se trezesc ca să bea cafea. Și, apropo de cafea, aici e delicioasă. Se servește într-o cănuță mică, în care jumătate e zaț, iar licoarea pare o catifea dulcie.

În unele restaurante sunt formații care se plimbă printre mese și cântă, încercând să ghicească naționalitatea clienților. Ana îmi spune cum odată, convinși că e rusoaică, au început direct să le cânte în rusă.
Vin și la noi: români? Deci Hagi și Andone, în plus Petre, cu tricoul lui roz, atrage magnet simpatia turcilor, demonstrându-se încă o dată că haina, de fapt, îl face pe om. 🙂

Cred că fiecare dintre noi are cel puțin o experiență inedită. Pentru mine e cea a fumatului narghilelei care s-a întâmplat într-o narghilerie autentică, având și ea cu siguranță o vârstă de sute de ani. Luăm trei tipuri diferite de arome: cappuccino, măr verde și căpșuni și schimbăm aromele între noi, punând pe rând muștiucul în câte o narghilea. Nu pot să zic că m-a dat peste cap senzația ori că a creat vreo dependență, însă a fost fun.

Coborâm în port. Strâmtoarea Bosfor leagă Marea Neagră de Marea Marmara și alcătuiește granița între Rumelia, partea europeană a Turciei și Anatolia, partea asiatică. Peisajul începe a se ascunde în noapte și vedem podul Galata punctat de luminițe multicolore și grupuri de minarete ce înțeapă cerul din loc în loc, pentru că mereu răsare în drumul nostru câte o moschee.
Urcăm înspre turnul Galata pe un drum pieziș. Zâmbesc în gând, amintindu-mi de străzile din San Francisco, pentru că sunt la fel de înălțate spre cer și aici. Gâfâim. Ajungem și în zona Taksim, unde vedem vestitul și vechiul tramvai roșu.

Ne întâlnim cu pisici. Câte un câine cu privirea caldă ne privește timid, stând ca un covrig, blând pe trotuar, fără să facă vreun pas către noi. Supremația clar o dețin răsfățatele feline. O văd pe Carla, Angelina Jolie a grupului, cum a numit-o un negustor turc, vrând să mângâie un ghemotoc de blană. Pisicuța îi dă cu lăbuța peste mână pe model: give me five! Prietenoase. Oameni buni locuiesc un oraș în care animalele nu sunt speriate.

Istanbulul e nesfârșit și, oricât de lung e drumul, aglomerația de oameni și culori nu se sfârșește și nici sutele de magazine cu suveniruri.

Cel mai impresionant punct pentru, majoritatea dintre noi este capodopera bizantină Hagia Sofia, sau Biserica Sfintei Înțelepciuni, una dintre cele mai mari construcții religioase din lume, clădită timp de cinci ani pe ruinele altor două biserici și inaugurată în anul 537. Se spune că ar sta la baza creștinismului. În secolul al XV-lea, biserica devine moschee și i se adaugă minarete.

Informații, imagini, gusturi, culori, parfumuri – Istanbul este un carusel al senzațiilor, un oraș al contrastelor, un loc de întâlnire al civilizațiilor, al geografiei și istoriei.
La tot pasul, vânzătorii te îmbie încercând să-ți vândă marfa la suprapreț. Negociezi, nu se supără. Încearcă să-ți ghicească backgroundul ca să-ți spună ceva în limba ta sau despre țara ta.
Oricâte poze am fi făcut, oricâte șaluri, baclavale, rahat, mirodenii sau ceai am fi cumpărat, cel mai frumos suvenir pe care l-am adus cu noi e râsul bun ce ne-a însoțit de-a lungul a două zile (și nopți) foarte pline.
Se spune că nu contează unde mergi, ci cu cine. Noi le-am avut din plin pe amândouă. 

 

Pași, citiți de Simona

74535829_2337556076558427_8640042051297083392_n

Pași (Em Sava&Axel, Eikon, 2018)

Deși nu sunt un vajnic cititor de literatură contemporană și nici adulatoare a poveștilor de dragoste, vă voi prezenta un roman care, în opinia mea de cititor neavizat, merită atenția celor care se pot bucura, naiv și nestingherit, de duioșia dragostei. Scris de doi autori, ,,Pași” prezintă povestea unor oameni nefericiți, prinși în angoasa timpului măcinător al obișnuinței și al unui calm casnic, ușor de descifrat pentru orice ochi care a iubit și nepătimaș, presându-și visele sub pernă, în fiecare seară înainte de culcare. Doi oameni, Alex și Nicole, ambii căsătoriți, se întâlnesc și se îndrăgostesc. Și aici, pentru mulți ar putea părea o poveste previzibilă, dar întreaga lectură seamănă cu un caleidoscop, apoi cu un carusel, căci autorii s-au priceput în chip minunat să ne arate și voia hazardului, și prăbușirea inimilor și fața strâmtă a vieții care nu poate păstra mereu visele. Când m-am ciocnit de tematica romanului, știindu-mă o infantilă care strâmbă din nas la poveștile de dragoste, am crezut că nu-mi va plăcea. Și totuși… am citit-o abia respirând, într-o sigură noapte albă. ,,Pași” nu este doar despre o poveste de iubire, ci o construcție bizară (nu în sens peiorativ) de înlănțuiri care șlefuiesc și subjugă ceea ce știm despre dragoste. Scrisă ca un jurnal, în tandemul celor două personaje, Alex și Nicole, ,,Pași” adună în paginile sale drumuri ale moralității, visului, eternității, adevărului, jertfei și, nu în ultimul rând, ale vieții, așa cum este ea, desprinsă de pe rafturile perfecțiunii, aruncată într-o baltă cu mâl și cu nectar, în care omul își poate scălda liniștit picioarele înghețate de frig. Pe Nicole, frumoasa și modesta Nicole, care nu își permite să viseze, dar știe să recunoască divinul și sclipirea unei noi întâlniri, ai vrea să o ții la piept, în vreme ce pe Alex, dur precum fructele coapte, ți-ar plăcea să-l sprijini, să-i ridici umărul și să-l determini să aștepte iubirea. Oamenii aceștia doi (încă îmi place să cred că există în realitate și nu sunt doar niște personaje), zdrobiți de nefericirea unor căsnicii ratate se transformă în niște adolescenți și valsează sub stele, chiar dacă mintea le pune adesea piedică. Dar, într-o zi, într-o oarecare zi, până în care hazardul îi plesnise și-i îndepărtase halucinant, se descătușează și se nasc. Din păcate, eu nu mă pricep să scriu recenzii și, în general, nu pot să conving oamenii să citească o carte ori alta, dar mi-a plăcut modalitatea în care autorii au ales să trateze un subiect des reiterat în literatură, așa-zisa iubire imposibilă, cu un soi de responsabilitate (morală și scriitoricească), transformând povestea și într-un model de conduită umană, în cadrul căreia fericirea sinelui nu este mai presus de orice, în care greșelile pot fi răscumpărate în timp și, în final, devenind un carpe diem matur și asumat. Paginile alunecă sub poezie și reverie, cu o scriitură clară, fără fandoseli stilistice inutile, goale ori seci. Stilul este drămuit până la o simplitate greu de atins pentru scriitorii care vor să impresioneze doar prin formă. Descrierea este împletită cu dialogul, iar sondarea sinelui capătă adesea o tentă filosofică. Nu cumva a fi dăruit unui om și a te îndrăgosti de altcineva este o piedică și o mare întrebare? ,,Pași” ne arată că da. Așa cum ne arată iscusit și ce poate însemna iubirea, câte cărămizi pică până primul zid din fața lumii este ridicat și cum omul, răpus de viață și de goliciunea timpului care trece amar, în fața divinului unei clipe se pierde, deși trăiește o reînviere.
Dialogurile sunt naturale, firești, ușor de recunoscut în imediata noastră realitate, iar întreaga poveste devine umană, atât de apropiată, încât mie mi-a transmis ideea de realitate. E atât de firesc scrisă, încât uiți de la prima pagină că este ficțiune. Dar este doar ficțiune?
La un moment dat, unul dintre personajele cărții, Alex, spune: ,,Sunt în balcon și-mi umplu plămânii cu noaptea asta pe care știu că mi-o voi aminti întotdeauna”. La finalul lecturii, mi s-a părut cea mai simplă și delicată imagine a omului care trăiește iubirea; se ridică-n balconul firii, umplându-și plămânii cu un întuneric luminos care-l va însoți toată viața. Căci, personajul Alex rămâne stâlpul poveștii, cel dispus să aștepte pentru totdeauna, să se hrănească la infinit cu ceea ce viața i-a dăruit, după ce luptase așa cum știuse mai bine să atingă obrajii unei femei care-i umpluseră pieptul cu un alt aer.
Este posibil ca pentru oamenii care sunt înlănțuiți în povești de iubire ,,nepermise” cartea să aibă și un straniu efect terapeutic. În vreme ce pentru cei romantici va fi o poveste savuroasă, iar pentru mine, printre multe altele, o lecție de stil.
Să faceți ,,Pași” înspre iubire! Poate chiar alături de Em Sava&Axel

Mulțumiri, dragă Simona!

antinomie

designer-abstract-painting-500x500
Lumea se-mparte-n două, am filosofat:
pe unii țânțarii-i mușcă
pe alții ba.

Unii se plâng că viața e hidoasă
că lumea-i spurcată și rea
că doare, pișcă, ustură și sângerează.

Alții își pun perdea de zâmbet și înghit:
durere, răutate, pișcătură, usturime
pretind că sângele e ketchup
și din lămâi fac limonadă.

dar umbrele nu mint.
un șir de gârboviți duc crucea-n spate
se văd urcând golgote personale
toți absolut la fel.
având clepsidre-n buzunare
balanțe cu găleți perfect egale
la fiecare
noroc și ghinion frățește împărțite
unii strigând cu îmbălat venin
iar alții diplomat zâmbind.

lumea se-mparte-n două
am filosofat
pe unii țânțarii-i mușcă
pe alții ba.

Toți într-o zi adorm. Același somn.
Iar lumea e la fel
hidoasă ori haioasă
depinde cine-ntreabă.

Fir-ar ea de sumă exactă!

Am ințeles că-s cam ciudată. Dacă mama zice…
Am făcut o comandă de cărți. Expedierea fiind încurcată de sărbătorile cu liber, cărțile au ajuns în absența mea. Am lăsat mamei în camera mea suma exactă spunându-i că o să vină, bla-bla-bla. Zis și făcut. Așa cum am prevăzut curierul a ajuns în absența mea. Am vorbit cu mama să iasă, cu ei să le confirm. Toate bune și frumoase până la plată. Eu lăsasem suma exactă. Cumpărasem cinci cărți și suma era terminată în șaizeci și doi. Omul a fost ofensat că i s-a dat suma exactă spunând că el e poștaș și nu umblă cu mărunțiș. I-a vorbit pe un ton nu tocmai politicos mamei. Am auzit prin telefon vocea lui ofensată și un „doooooomnă!”. Eu m-am indignat că mama e mama. Că mi s-a părut nedrept.
Culmea este că, după ce a plecat individul, mama m-a certat. PE MINE. Că adică cum las eu suma exactă, că în România nu se plătește așa, că se rotunjește suma la-la-la. What??? Da.
Deci, dacă ai o factură cu o sumă, trebuie să o rotunjești. În sus, firește. Nu pricep rolul banilor mărunți pe care, i-am luat de peste tot împreună cu bonul, fără să mă uit la ei și fără să știu că nu-mi aparțin. Dohhh!
Habar nu aveam că mărunțișul e… facultativ. În sus.
Rar umblu cu cash în Canada, unde se plătesc facturile după citire, nu interpretare. Sigur că sunt locuri unde dai ciubuc, în cazurile în care sunt implicate servicii, dar dacă iei pâine și lapte… No! Ce eram eu confuză cu cifrele înainte, ce ghiveci am în cap că nu pricep banii vechi…
Românul e născut poet, până și cifrele sunt interpretabile, metaforice.
Fir-ar ea de sumă exactă!

Cică-i ziua mea

Trezit de dimineață. Lumina! Un tumult de senzații psihedelic. Acasă, un melanj. WordPress-ul îmi spune La mulți ani. Cinci ani de zbor, zice.
Zbor? Cică-i ziua mea? Zbor. Hmmm.
Stele și nori, podea și băltoace și oameni. Dar multe stele. Cinci ani de când.
Scris de cinci stele. Oameni cu ele.
Între timp multe. O viață. Metamorfoze. Aripi. Când de fluture, când de vultur.
Scrisul mă scrie. Mă înalț în litere. Mă hrănesc cu ele.
Scriu. Lucrez. Corectez. Editez. Redactez. Timp nu-i.
Sunt acasă cu mine. Mă caut. Leitmotivul respirației mele: acasă, literă și mere.
Mulțumesc, Doamne! Tu mi-ai dat litera.

Măiestrie simetrică

J’adore my phone! Viața, creația, culoarea sunt concentrate în fiecare miez de făptură. I-am făcut zeci de poze, ca să-l surprind în splendoarea proprie. Creația lui Dumnezeu atât de atent și migălos construită în detalii infime, asortată în nuanțe perfecte.
Și recunoscătoare că telefonul meu deștept îmi permite să fac niște poze, care ar fi putut fi realizate doar de profesioniști în trecut. E ușor să fii artist dacă ai un telefon. Culorile curg poezie. Un păianjen? O frumusețe. Viață. Finită. De la un capăt la altul al timpului. Ca omul. Dincolo de asta e soare. Ori ploaie. Ce-o fi în mintea lui?

Oops!

LTC76vZH_400x400

Deja v-am zis că prietena mea e cool. E genul acela pentru care orice problemă are rezolvare. Că oamenii se împart în două: unii au soluție pentru orice problemă, alții au problemă pentru fiecare soluție. 🙂
Ea e pozitivă și sufletistă și suntem prietene de o sută de ani. Vă spusei, că din clasa a noua.
Ei bine, ea mi-a făcut un soi de educație, pentru că, la vremea în care ne-am cunoscut, ei nu prea-i stăteau bine ochii în cap, pe când eu purtam două codițe, gen coadă de cal, care țâșneau dese, una în stânga, cealaltă în dreapta. Bleah! Știu. Citeam ca apucata. Mă consideram neînțeleasă și, deși râdeam ca o capră și eram veselă tare, toate jurnalele mele începeau invariabil cu „Sunt tristă!” Adică asta era părerea mea despre mine. Ea, care își băga, firește, nasul în jurnal, deși scrierea respectivă era extrem de personală și foarte extra ultra secretă și începea cu un soi de amenințare că, dacă ajunge cineva, accidental, să citească, să dispară iute, că no’. E al meu și doar al meu și doar un mârșav și un fără suflet și un fără scrupule și fără multe… nu mai știu ce ziceam eu acolo, ar putea intra cu bocancii (sic) în suflețelul meu delicat. Prietena mea sărea pasajul și citea netulburată, apoi se lega de mine și-mi spunea că-s enervantă cu „sunt tristă” al meu, când noi behăiam amândouă de, la un moment dat, o doamnă vânzătoare ne-a dat afară din magazin, pe motiv că tulburăm liniștea clienților care nu se puteau concentra din cauza hohotelor noastre deloc discrete și elegante.
Ideea e că eu purtam codițe. Nu mă interesau băieții. Pe bune! Știam că atunci când un el mă va săruta, indiferent că-mi va plăcea sau nu, primul gest pe care musai-musai trebuia să-l fac era să-i dau o palmă. Nu că eram violentă, că nu eram, dar aveam eu o imagine mai așeaaaa, mai de epocă cumva… Mă simțeam născută în secolul greșit.
Eu nu eram cool. Clar nu eram. Ea era. Cu vino-ncoa, cu o turmă de băieți nătăfleți care o curtau. Eu… cam tută. Cum eram ocupată să nu îmi placă băieții și să-l aștept pe ăla pe care firește eu îl voi plăcea foarte tare. Și el mă va plăcea foarte tare, dar va trebui să mă pupe, să încaseze palma și apoi… nu aveam idee ce va urma după, că era prea faină faza cu țoc și poc. Când câte un băiețandru se lega de mine și-mi spunea dulcegării, mă umfla râsul. Nu. Nu era ăla cu țoc și poc. Când i-am spus și ei teoria mea că eu sunt defectășinupotiubișisnăscutăînsecolgreșitînpluseusunttristăextremdetristsă firește că a umflat-o râsul. Cine? Tuuuu??? Mi-a desfăcut cozile mele dragi și mi-a zis că-s de copil mic, și că-mi stă mai bine cu păru-n vânt, dar nu am apucat să fiu prea mult fecioară despletită, că ne-am dus în tabără la Padiș, am luat amândouă păduchi și am fost obligate să ne tundem scurt. Și așa s-a terminat cu codițele și am devenit amândouă cool.
Eu am suferit, ca o veritabilă Drama Queen, super ofensată, iar ea a râs de faza cu păduchii, (de fapt cu ouăle, că nu ne-au găsit și animale) ca o năstrușnică ce era. No’, în colectivitățile de copii se mai întâmpla și asta. Cel puțin pe vremea mea. Acum bănuiesc că nu. Dar noi am avut de toate. Până și păduchi. 🙂

 

 

Ea e cool

hipster-girls-friends-best-friends-long-hair-favim-com-630830

V-am spus cât de mult îmi place prietena mea? Mult. Jur că suntem suflete pereche și, dacă n-ar citi aici și ochi care tre să ne creadă îngerașe, aș mai zice ce am făcut amândouă. Nu! Nu vă gândiți la prostii! Adică no’… ce să zic? Nu prostii, prostii. Prostii… phui! Cum să zic ca să pricepeți?
Ne-am cunoscut dintr-o întâmplare în clasa a noua. Eu (firește că eu, doar nu ea) am întârziat în clasă în prima zi de școală și, când am intrat, am văzut un singur loc liber. Lângă ea. În prima bancă!!!
Ce faci când intri într-o clasă cu oameni așezați pe scaune, toți cu ochii pe tine, bașca dirigu’. M-am strecurat iute și lipit urgent de scaunul de lângă ea.
La prima vedere nu ne potriveam. Adică ea unguroaică, eu româncă. Ea mai scunduță, eu mai năltuță, ea cu matematica, eu iremediabil spânzurată de literele din alfabet. Dar buuune amândouă. Subțirele și vesele și ea cică slabă. Io n-o vedeam slabă că era ca mine. Dar tanti Kati mereu zicea că tre să ia vitamine să se îngrașe, tre să vorbim cu ea românește, că nu vorbește bine, că la-la-la și tra-la-la. Toate propozițiile lui tanti începeau cu „trebuie”. Acu’ pe-o ureche ne intrau și pe cealaltă ne ieșeau, dar datorită ei și de dragul ei am îndrăgit neamul unguresc și, când am aflat marele secret al bunicii, că tatăl ei, adică străbunicul meu, a fost ungur, adică și eu am sânge unguresc, am fost tare bucuroasă. Mie-mi plac oamenii și, cu toată sinceritatea zic că orice neam e, omu-i om. Că, dacă nu-i om, nu-ți place nici de-ți crește-n bătătură. Și nu mi se trage judecata asta de când locuiesc în babilonia culturală a Canadei ci de când mă știu.
Nu-mi mai amintesc cum ne-am apropiat, care au fost primii pași una spre cealaltă, dar stați pe aproape. Jur că o să râdeți cu lacrimi, dacă mă lasă ea să spun niște chestii. Nebune am fost și timpul ăsta, mult, care a trecut din clasa a noua de liceu, nu a schimbat prea tare lucrurile atunci când ne întâlnim, în ciuda faptului că acum suntem amândouă niște… duamne. :)))