1 Decembrie pe românește

România nu e mereu evident tricoloră. Nici măcar nu e musai să fie în țara lui Eminescu. România e o stare de spirit ce se poate ascunde în nervura unei frunze de arțar, în dosul unei lacrimi ori într-un blid de lut de la bunica. România e Ziua Iei în Toronto și mirosul de sarmale, vocea preotului la slujba în limba noastră. Indiferentă vocea, și credința, la geografie.
România suntem noi cu inima strânsă câteodată, că sunt zile când e greu să fii român în România ori, dimpotrivă cu inima alergând spre soare, de e greu să ne ținem după ea.
Ziceam că România nu e mereu și evident tricoloră de la un capăt la altul al curcubeului. Pentru că în noi sunt culorile. Discrete și cuminți ori dimpotrivă țipătoare.
Noi suntem tricolori pe noapte și zi. Noi suntem România. Nu e un dar, nu e datorie, nu e un drept. E un fapt.
Suntem și ne suntem așa. Nu doar acum, ci în fiecare zi.
Însă azi e 1 Decembrie.

Pași

66624532_2204618439655891_7752801416825012224_n

Nu știu ce m-a apucat azi. Am pus mâna pe tastatură și m-am apucat să mitraliez poze și impresii despre Pași. O parte. O mică parte. Nu știu de ce am făcut asta. Nu mă pricep la reclame și nu știu să mă vând.
Poate m-am simțit neglijată. (Deși la ora asta eu sunt cea care neglijez la superlativ). Ori dimpotrivă extrem de curajoasă. Ori sătulă de atâta politic. Oricum pe FB erau postările ca mămăliga cu brânză: Gaudeamus, poze de la votare, Gaudeamus, poze de la votare și tot așa.
În fine, mi-am făcut de cap și am pus ce mi-a venit la mână, e drept că o mică parte din abundența minunată primită, așa că am nedreptățit pe cei pe care nu i-am pus. Și dacă tot am comis-o, măcar să mă înșir și pe aici.

Image may contain: phone

Când ai grijă de litere e ca și cum ai așeza în pământ semințe mici. Înfloresc înțelept atunci când ai nevoie. Posibil să mă fi stimulat și versurile primite de la Ionel Anghel, poet român din Toronto care citește Pași.
„M-am apucat de citit dimineață, după ce am condus-o pe soție la GO train. Nu îmi place să îndoi pagini sau să memorez numărul paginii, celelalte semne de carte sunt in alte cărți începute… cam asta e scuza mea de nu lăsa Pașii, de a mă opri din citit. Dar a trebuit… mi s-a făcut rău, serios, pe bune! Am uitat să mănânc și să îmi iau pastilele… sunt diabetic. Acum sunt ok, iau o pauza să merg la vot și voi continua.
PS. Simt că am scris deja cartea asta în mintea și inima mea, sunt curios cum se termină povestea voastră.
PS2. Să-i spui lui Alex să nu mai fumeze in cabina track-ului…e interzis în Canada! 😁
O zi bună! A mea este!”

Dacă începi să trăiești,
nu îți crește aripi prea mari
și zboară la umbră, departe de lumină.
Altfel, te vor durea ochii, îți vor lăcrima
și îți vor uda aripile.
Cei din jurul tău vor constata cu regret
că te-ai ars zburând prea aproape de sufletul tău,
Și nu vor ști că te-ai înecat în propriile lacrimi.

„Am ajuns la 75-80% din Pași. Din păcate încep tura de zi așa că până marți nu mai pot… păși. Aseară după ce am pus jos cartea, „mi-au venit” câteva gânduri pentru Nicole și Alex”
„Când am început să citesc, să intru în atmosfera romanului ceva tot făcea click în mintea mea. M-am dumirit după ce am schimbat muzica din background de pe YouTube pe cd player… Dacă se face vreun film după Pași coloana sonoră trebuie sa fie albumul Călător prin vis al formației Vox Maris din Chicago!”

Anul trecut, dar fix anul trecut am primit vestea că Pași au ajuns în California.

Image may contain: tree, plant, outdoor, nature and text

„Pași” în Italia, Spania, Germania, Anglia, Franța, Belgia și nu  numai. Au ajuns și în Kuwait.  Recenzii, păreri, impresii, fotografii. Și cuvinte ce vin la pachet cu inimi. Câtă bucurie aduce o carte! Căci la început a fost cuvântul.

Image may contain: text

În Canada… ei bine. A fost povestea frunzei de arțar.
S-au petrecut evenimente de carte – lansare la Torofest, prezentare în Kitchener, organizată de Paulina, președinta ARTA. Am avut bucuria de a-l avea cu mine pe Vianu, criticul romanului pe care l-am cunoscut în Toronto, la mai bine de jumătate de an după ce el prezentase cartea prin țară. Am întâlnit minuni de oameni: Geta, o bucurie de om, care a venit special din London (On) să ne îmbrățișăm.

Image may contain: table and indoor

Image may contain: screen

Simona a muncit enorm, intens și foarte frumos. Mi-a făcut o surpriză de proporții. realizând un traseu fotografic al Pașilor. Minune. Imagine și text.
Și impresii, impresii și inimi. Omul e întâi sentiment. Apoi cuvânt. Și abia apoi om, adică zâmbet ori lacrimă.

Image may contain: people sitting

No photo description available.

Image may contain: text

România e a dorului și a limbii române… cum să nu vină inimi tricolore? Cum să nu călătorească spre mine, sfidând oceanul și miile de kilometri? Doar „Pași” prin definiție fac… pași. 

Image may contain: 1 person

Fiecare literă rodește, apoi se întoarce la tine de-a dura. Literele sunt cei mai credincioși prieteni ai omului.
Zilele acestea plănuiam să fiu la Gaudeamus, promisesem unor oameni, așa cum promisesem că în vara asta public „Ana”. Doar că uneori planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg și viața aranjează altfel lucrurile.

Image may contain: 1 person, smiling, text

Image may contain: text

Când publici o carte, trimiți în lume propoziții. În spatele lor stau îmbrățișările tale, de aceea vin spre tine alte îmbrățișări și alte gânduri. La fel ca atunci când zâmbești și zâmbetul se întoarce oglindă.

Image may contain: text
Scrisul nu e mare lucru. E praf de stele personal. Și, ca tot ce e personal, poate să placă sau nu. Poate fi iubit ori dimpotrivă antipatizat. E definiția ta personală.
Dar cerne suflete și te trezești că ai aproape oameni cu majuscule, purtând același punct pe j ca tine. Ești într-o țară mică populată cu oameni aidoma ție.

Image may contain: text

Azi a fost pentru mine o zi atipică. O zi a votului. Pe FB au circulat poze cu „am votat” și cărți. Le-am bifat pe amândouă. De mâine nu mai votez și nici nu mai fac reclamă. Oricum nu mă știu. Azi am avut un impuls. Pentru că până la urmă FB e o tarabă uriașă unde lumea vinde și cumpără: de la cărți, la simpatii politice, saltele ori dulcețuri românești și… sentimente ori iluzii. E un talcioc mare. Știți jocul show and tell? Aici suntem și cartea asta o jucăm. 
Sayonara!

Image may contain: text

Image may contain: outdoor and water
No photo description available.

No photo description available.

Image may contain: text

No photo description available.

Toți oamenii pleacă

78554314_2364501837197184_5460861182388731904_o

Bunica s-a stins cuminte. O lumânare parfumată a fost bunica. S-a făcut tot mai mică. Și într-o zi a dispărut deodată cu râsul ei. Nici nu știu cine a plecat primul. Râsul ori bunica. Oricum, ea era extrem de ocupată să aibă grijă de noi toți și să croșeteze. Și să nu deranjeze.

Își dorea să plece și ne spunea des asta. De ani buni își tot făcea bagajele și ne spunea ce să punem cu ea în mormânt. Ca o fetiță care pleacă în tabără.
Dar ea avea o relație specială cu Dumnezeu. Nu știu de credința, ori dorul de bunicu, ori o convingere mai presus de mintea umană că există viață după, a făcut-o să plece împăcată cu ea, cu cerul și pământul, chiar și cu noi. Ea știa clar unde se duce.

Tata agonizează. Luptă cu tot ce are și tot ce poate și fiecare zi din ultimele multe luni e ultima lui zi pe pământ. Se zbate ca un pește viguros pe un uscat prea uscat și îi trage frecvent câte un șut în fund doamnei cu coasa ce rânjește.
Se supără tata și luptă, apoi ne pupă mâinile și ne spune că ne iubește. Tata nu are siguranța aceea pe care o avea bunica. Nu știe ce e dincolo și nu vrea să plece dincolo. Gospodăria și casa lui sunt aici, pe pământ unde vrea să ne vadă și trebuie să ne vadă. Destul că am plecat eu peste ocean. Unde să se mai ducă și el?

Toți oamenii pleacă. 

?

Sunt paralelă cu politica, dar votez pentru că e datoria și dreptul meu, pentru că așa simt că e corect. Dar. Că am un „dar” mare crescut în grădină. Data trecută Iohannis a fost super susținut de virtual. Era palpabilă speranța românului în gospodarul de la Sibiu. Se vedea viitorul roz și prosper.
Booon! A dezamăgit, pare-se. Acum toți o scuipă pe „proasta națională”, scuipându-i în același timp, firește, și pe cei care au votat-o. Mă întreb: oare imaginea ei nu e voit caricaturizată până la absurd tocmai pentru a pune în lumină pe Iohannisul aflat la umbra nefăcutelor timp de cinci ani? Totuși madam e primul ministru al României. Chiar Bulă varianta feminină nu o fi nici ea. Mă gândesc că sunt niște trepte de urcat și niște oameni de convins până ajungi acolo.
Oare nu e o imensă și intensă manipulare? Ca fetele mediocre fizic ce-și aleg mereu prietena bună dintre urâțele, doar ca să pară frumoase prin comparație.
Nu dați cu roșii coapte, nici cu ouă stricate! Posibil că o să vă supăr pe unii. V-am zis că nu mă știu, însă mai intru pe FB, văd mesaje care de multe ori nu mi se par convingătoare și, din rolul meu de spectator, observ situația și îmi pun întrebări.
O fi corect să nu existe o dezbatere publică între cei doi, așa cum se pare că cere legea? Nu pentru madam, ci pentru români. E corect ca lumea să-și pună clar și la lumină opțiunea de vot? Adică, nu mai e votul secret? Nu știu… zic. Nu luați gândul meu o idee pro-Dăncilă, că nu e.  Zic să stăm strâmb și să judecăm drept. O secundă.

foc

La început a fost cuvântul. E venin și piatră cuvântul. E pâine și sare. E foc.
Uneori se oprește mirat lângă cuptor. În bucătărie. Se spune că dragostea trece prin stomac, iar sufletul, sofisticat în căutări, stă tihnit și huzurește.
Ne complicăm în căutări, suferim de scenarite migălos răsucite, dar în esență viața e simplă. Simplul se traduce în eleganță. Iar amintirile vin și ne îmbucă, ca și cum am fi niște mere coapte.

img_20191112_112448_3515565396200325937407.jpg

A la turca, bre! O cadână și-un cafe…

1.jpg

Bună dimineața, soare! Sâmbătă, aeroportul Avram Iancu din Cluj. Zbor scurt. Aterizăm în Istanbul, fosta capitală a Imperiului Bizantin, singurul megalopolis din lume întins pe două continente.
Fratello, nefiind un novice în ale Turciei, ca majoritatea dintre noi, ne-a organizat o vacanță perfectă. Simțim aroma Orientului în cele mai mici detalii, de la arhitectură, istorie, gastronomie, culoare, relaționare cu localnicii, îmbinare între nou și vechi, european și asiatic.
Carla și Bogdan zboară pentru prima dată, așa că emoțiile lor sunt înmulțite cu doi, dar noul aeroport turcesc e perfect pentru o impresie de început.

Ajungem la Sokullupașa, hotelul unde suntem cazați, o clădire istorică aflată-n centrul orașului. Din prima secundă, pășim în lumea misterios nuanțată de culori stinse, ascunse în țesătura covoarelor și metalele bogate ale ornamentelor ori dantelăria porților. Suntem numai ochi și senzații, oamenii ospitalieri, camerele frumoase. Ne începem aventura cu cafea turcească eu și Mihaela și ceai la fel de turcesc ceilalți, apoi o luăm pe jos prin oraș.

La fiecare pas ne întâlnim cu pisici de diferite culori, extrem de prietenoase, care se apropie și se lasă mângâiate. Se vede că-s niște răsfățate, pentru că vin sigure pe ele să-și colecteze mângâierea. Par niște sultane cu forme pufoase, transformate pentru o vreme în feline. De altfel, dau o notă aparte orașului, pentru că moliciunea lor orientală se simte în aer. Nu seamănă cu acel dolce far niente al italienilor, dar există o relaxare în ciuda babiloniei culturale, a traficului imposibil ori a valurilor de turiști.

Primul punct al itinerarului nostru este Moscheea Albastră, construită în secolul al XVII-lea, unul dintre simbolurile naționale ale Turciei. Aici femeile trebuie să intre cu capul acoperit. Ne luăm cuminți năframe gri, făcute dintr-un material destul de tare, însă avem un ușor recul când trebuie să ne descălțăm și să pășim pe mochetă alături de un val de omenet, desculț și el. Strâmbăm din nas, dar până la urmă face parte din farmecul locului și al călătoriei. Admirăm plăcile de ceramică albastră de Iznik și aflăm că sunt nu mai puțin de 21 de mii și că moscheea, având șase minarete, e pe locul al doilea în lume după Moscheea de la Mecca, înzestrată cu șapte, minaretele fiind un soi de turnulețe înguste, prevăzute cu câte un balcon circular de unde muezinul cheamă credincioșii la rugăciune. De altfel, zumzetul orașului este întrerupt periodic de vocea vibrantă, ca o tânguire melodioasă, cu siguranță extrem de sugestivă pentru ei. Noi o percepem ca pe ceva exotic, iar Mihai și Bogdan, datorită dispunerii camerei lor, ca pe un ceas deșteptător iritant, prima chemare petrecându-se pe la cinci dimineața. Cum ne-am culcat în prima noapte după ora trei și jumătate, cred că băieții or fi zis ceva de Doamne ajută prietenilor turci atât de credincioși, dar mai ales sonori. Deh, când ți-e somn, ești cam… turc.

După incursiunea în vestita moschee, Radu ne-a dus să mâncăm într-o zonă specială, populată de terase și restaurante. Era un peisaj în sine să vezi mulțimea de scaune și mese, ca niște soldați pregătiți de atac. Câtă frunză și iarbă, vorba românului.
Mâncarea ar merita un capitol special pentru că turcii sunt migăloși și pretențioși, atât în combinarea aromelor cât și în prezentare.

Tentațiile te pândesc la tot pasul, începând de la tarabele cu castane coapte, porumb fiert sau fript, cu covrigi, ori cu citrice și rodii, până la magazinele cu dulciuri care-ți fac cu ochiul, aranjate geometric parcă de un arhitect al baclavalelor și rahatului, pentru că, înainte de gust și aromă, ochiul înregistrează frumosul acestor delicii turcești. Arta culinară își spune cuvântul și în magazinele de ceaiuri și mirodenii. N-aș zice decât atât: parfum și culoare.

Mesele încep cu o abundență de aperitive din legume combinate, sărmăluțe mignone, înfășurate în frunză de viță de vie, care, stropite cu lămâie, sunt un deliciu. Felul principal e foarte bogat în carne și e însoțit de cuș cuș, bulgur, lipii tradiționale și legume. Ayranul și ceaiul însoțesc mâncărurile deosebit de parfumate alături de băutura lor tradițională, Raki, ce se completează cu apă și devine ușor tulbure, ori cu suc de morcov negru, un soi de ridiche, cred. Nu am avut curiozitatea să o gust, în schimb m-am împrietenit cu ceaiul lor, deși în mod normal nu-mi place ceaiul. Fac parte din categoria celor care nu beau cafea ca să se trezească, ci se trezesc ca să bea cafea. Și, apropo de cafea, aici e delicioasă. Se servește într-o cănuță mică, în care jumătate e zaț, iar licoarea pare o catifea dulcie.

În unele restaurante sunt formații care se plimbă printre mese și cântă, încercând să ghicească naționalitatea clienților. Ana îmi spune cum odată, convinși că e rusoaică, au început direct să le cânte în rusă.
Vin și la noi: români? Deci Hagi și Andone, în plus Petre, cu tricoul lui roz, atrage magnet simpatia turcilor, demonstrându-se încă o dată că haina, de fapt, îl face pe om. 🙂

Cred că fiecare dintre noi are cel puțin o experiență inedită. Pentru mine e cea a fumatului narghilelei care s-a întâmplat într-o narghilerie autentică, având și ea cu siguranță o vârstă de sute de ani. Luăm trei tipuri diferite de arome: cappuccino, măr verde și căpșuni și schimbăm aromele între noi, punând pe rând muștiucul în câte o narghilea. Nu pot să zic că m-a dat peste cap senzația ori că a creat vreo dependență, însă a fost fun.

Coborâm în port. Strâmtoarea Bosfor leagă Marea Neagră de Marea Marmara și alcătuiește granița între Rumelia, partea europeană a Turciei și Anatolia, partea asiatică. Peisajul începe a se ascunde în noapte și vedem podul Galata punctat de luminițe multicolore și grupuri de minarete ce înțeapă cerul din loc în loc, pentru că mereu răsare în drumul nostru câte o moschee.
Urcăm înspre turnul Galata pe un drum pieziș. Zâmbesc în gând, amintindu-mi de străzile din San Francisco, pentru că sunt la fel de înălțate spre cer și aici. Gâfâim. Ajungem și în zona Taksim, unde vedem vestitul și vechiul tramvai roșu.

Ne întâlnim cu pisici. Câte un câine cu privirea caldă ne privește timid, stând ca un covrig, blând pe trotuar, fără să facă vreun pas către noi. Supremația clar o dețin răsfățatele feline. O văd pe Carla, Angelina Jolie a grupului, cum a numit-o un negustor turc, vrând să mângâie un ghemotoc de blană. Pisicuța îi dă cu lăbuța peste mână pe model: give me five! Prietenoase. Oameni buni locuiesc un oraș în care animalele nu sunt speriate.

Istanbulul e nesfârșit și, oricât de lung e drumul, aglomerația de oameni și culori nu se sfârșește și nici sutele de magazine cu suveniruri.

Cel mai impresionant punct pentru, majoritatea dintre noi este capodopera bizantină Hagia Sofia, sau Biserica Sfintei Înțelepciuni, una dintre cele mai mari construcții religioase din lume, clădită timp de cinci ani pe ruinele altor două biserici și inaugurată în anul 537. Se spune că ar sta la baza creștinismului. În secolul al XV-lea, biserica devine moschee și i se adaugă minarete.

Informații, imagini, gusturi, culori, parfumuri – Istanbul este un carusel al senzațiilor, un oraș al contrastelor, un loc de întâlnire al civilizațiilor, al geografiei și istoriei.
La tot pasul, vânzătorii te îmbie încercând să-ți vândă marfa la suprapreț. Negociezi, nu se supără. Încearcă să-ți ghicească backgroundul ca să-ți spună ceva în limba ta sau despre țara ta.
Oricâte poze am fi făcut, oricâte șaluri, baclavale, rahat, mirodenii sau ceai am fi cumpărat, cel mai frumos suvenir pe care l-am adus cu noi e râsul bun ce ne-a însoțit de-a lungul a două zile (și nopți) foarte pline.
Se spune că nu contează unde mergi, ci cu cine. Noi le-am avut din plin pe amândouă. 

 

Pași, citiți de Simona

74535829_2337556076558427_8640042051297083392_n

Pași (Em Sava&Axel, Eikon, 2018)

Deși nu sunt un vajnic cititor de literatură contemporană și nici adulatoare a poveștilor de dragoste, vă voi prezenta un roman care, în opinia mea de cititor neavizat, merită atenția celor care se pot bucura, naiv și nestingherit, de duioșia dragostei. Scris de doi autori, ,,Pași” prezintă povestea unor oameni nefericiți, prinși în angoasa timpului măcinător al obișnuinței și al unui calm casnic, ușor de descifrat pentru orice ochi care a iubit și nepătimaș, presându-și visele sub pernă, în fiecare seară înainte de culcare. Doi oameni, Alex și Nicole, ambii căsătoriți, se întâlnesc și se îndrăgostesc. Și aici, pentru mulți ar putea părea o poveste previzibilă, dar întreaga lectură seamănă cu un caleidoscop, apoi cu un carusel, căci autorii s-au priceput în chip minunat să ne arate și voia hazardului, și prăbușirea inimilor și fața strâmtă a vieții care nu poate păstra mereu visele. Când m-am ciocnit de tematica romanului, știindu-mă o infantilă care strâmbă din nas la poveștile de dragoste, am crezut că nu-mi va plăcea. Și totuși… am citit-o abia respirând, într-o sigură noapte albă. ,,Pași” nu este doar despre o poveste de iubire, ci o construcție bizară (nu în sens peiorativ) de înlănțuiri care șlefuiesc și subjugă ceea ce știm despre dragoste. Scrisă ca un jurnal, în tandemul celor două personaje, Alex și Nicole, ,,Pași” adună în paginile sale drumuri ale moralității, visului, eternității, adevărului, jertfei și, nu în ultimul rând, ale vieții, așa cum este ea, desprinsă de pe rafturile perfecțiunii, aruncată într-o baltă cu mâl și cu nectar, în care omul își poate scălda liniștit picioarele înghețate de frig. Pe Nicole, frumoasa și modesta Nicole, care nu își permite să viseze, dar știe să recunoască divinul și sclipirea unei noi întâlniri, ai vrea să o ții la piept, în vreme ce pe Alex, dur precum fructele coapte, ți-ar plăcea să-l sprijini, să-i ridici umărul și să-l determini să aștepte iubirea. Oamenii aceștia doi (încă îmi place să cred că există în realitate și nu sunt doar niște personaje), zdrobiți de nefericirea unor căsnicii ratate se transformă în niște adolescenți și valsează sub stele, chiar dacă mintea le pune adesea piedică. Dar, într-o zi, într-o oarecare zi, până în care hazardul îi plesnise și-i îndepărtase halucinant, se descătușează și se nasc. Din păcate, eu nu mă pricep să scriu recenzii și, în general, nu pot să conving oamenii să citească o carte ori alta, dar mi-a plăcut modalitatea în care autorii au ales să trateze un subiect des reiterat în literatură, așa-zisa iubire imposibilă, cu un soi de responsabilitate (morală și scriitoricească), transformând povestea și într-un model de conduită umană, în cadrul căreia fericirea sinelui nu este mai presus de orice, în care greșelile pot fi răscumpărate în timp și, în final, devenind un carpe diem matur și asumat. Paginile alunecă sub poezie și reverie, cu o scriitură clară, fără fandoseli stilistice inutile, goale ori seci. Stilul este drămuit până la o simplitate greu de atins pentru scriitorii care vor să impresioneze doar prin formă. Descrierea este împletită cu dialogul, iar sondarea sinelui capătă adesea o tentă filosofică. Nu cumva a fi dăruit unui om și a te îndrăgosti de altcineva este o piedică și o mare întrebare? ,,Pași” ne arată că da. Așa cum ne arată iscusit și ce poate însemna iubirea, câte cărămizi pică până primul zid din fața lumii este ridicat și cum omul, răpus de viață și de goliciunea timpului care trece amar, în fața divinului unei clipe se pierde, deși trăiește o reînviere.
Dialogurile sunt naturale, firești, ușor de recunoscut în imediata noastră realitate, iar întreaga poveste devine umană, atât de apropiată, încât mie mi-a transmis ideea de realitate. E atât de firesc scrisă, încât uiți de la prima pagină că este ficțiune. Dar este doar ficțiune?
La un moment dat, unul dintre personajele cărții, Alex, spune: ,,Sunt în balcon și-mi umplu plămânii cu noaptea asta pe care știu că mi-o voi aminti întotdeauna”. La finalul lecturii, mi s-a părut cea mai simplă și delicată imagine a omului care trăiește iubirea; se ridică-n balconul firii, umplându-și plămânii cu un întuneric luminos care-l va însoți toată viața. Căci, personajul Alex rămâne stâlpul poveștii, cel dispus să aștepte pentru totdeauna, să se hrănească la infinit cu ceea ce viața i-a dăruit, după ce luptase așa cum știuse mai bine să atingă obrajii unei femei care-i umpluseră pieptul cu un alt aer.
Este posibil ca pentru oamenii care sunt înlănțuiți în povești de iubire ,,nepermise” cartea să aibă și un straniu efect terapeutic. În vreme ce pentru cei romantici va fi o poveste savuroasă, iar pentru mine, printre multe altele, o lecție de stil.
Să faceți ,,Pași” înspre iubire! Poate chiar alături de Em Sava&Axel

Mulțumiri, dragă Simona!

Miez verde de măr

apple-947674_960_720

Sunt dependentă de litere și de mere acre. Să scriu despre mere e ca și cum m-aș privi în oglindă.

Avea bunica doi pomi imenși la marginea grădinii. Făceau mere mari-mari și acre-acre, cu carnea atât de tare că-ți puteai lăsa dinții în ele. Erau atât de acre că le mâncau doar porcii. Și eu. Râdeau de mine cei mari. Eu cu merele mele, un soi de Albă ca Zăpada pe dos. Că ea avea mărul ei roșu, dulce și frumos (otrăvit, dar ce mai conta?). Privindu-l, îți lăsa gura apă, nu ca dragele mele poame ce făceau, dimpotrivă, gura pungă adulților.

La vremea aceea numai eu le știam secretul și savoarea, ca și cum mi-ar fi dezvăluit doar mie taina într-un SOS al papilelor gustative, pentru că atunci nu aveam bucurii culinare. Bucătăria era loc de supliciu, pe unde treceam iute, fără răbdare, că oricum nu-mi plăcea nimic. Eram ca un fir subțire și sălbatic de iederă, greu de hrănit. Și mai greu de înțeles.
Nici măcar eu, cea de azi, nu pot pricepe cum puteau să mă lase indiferentă plăcintele ori minciunele bunicii?
Mult mai târziu, am realizat cât de bine gătesc ardelencele și, cu precădere, cele din familia mea și abia la vremea maturității, când am început la rândul meu să gătesc, am înțeles ce baghetă magică poate deveni lingura ori paleta, ori telul.

Copil fiind, aveam merele și pe Rimbor, un ciobănesc mare care mă urma peste tot. Era prietenul meu, varianta mea de cei șapte pitici.
Casa bunicilor era așezată în margine de sat, într-o împărăție a verdelui pur, un pământ îmbelșugat și binecuvântat de Dumnezeu.
Cornucopia era în ochii și sufletul meu casa și grădina și ograda bunicii. Dragostea pe care o găseam acolo era doar acolo și ea mi-a înflorit sufletul și l-a rotunjit sub formă de măr. Am devenit Sava pentru că Sava am fost întotdeauna. Nu m-am născut acolo și, cu cât creșteam, cu atât mai puțin stăteam la bunici, însă acolo am cunoscut libertatea absolută, dragostea necondiționată. Era un loc fără frici. Un loc în care îmi era permis orice. În ograda și casa bunicilor locuia frumusețea și bunătatea, Sfânta Duminică și soarele. Iar eu eram piesa de puzzle ce se potrivea acelui bulgăre încins de oameni buni, acelui pământ ales.

Curtea și grădina imensă ce-o lua la fugă, din spatele casei, în sus pe deal până la nucul așezat bătrânește pe coamă, erau pline cu pomi de toate soiurile, încărcați de fructe care de care mai dulci și mai zemoase și mai aromate, de parcă se pregăteau pentru o competiție elaborată.
Doar cei doi meri-gemeni înalți erau pe nedrept detronați. Însă eu îi iubeam cel mai tare și, transformată într-un soi de justițiar, purtam victorioasă câte-un fruct verde și acru, amprentat cu dinții mei mărunți.
Cei doi uriași păreau niște bodyguarzi puși la granița ogrăzii, cu job precis de-a păzi dragostea bunicilor și copilăria mea.
Erau un soi neobișnuit, soi pe care l-am căutat toată viața și în toată lumea, fără să-l pot găsi, ca și cum ar fi rămas izolat doar în împărăția copilăriei mele spulberate. Căci petecul meu de Paradis, Sava liniștii și libertății mele a dispărut.
Sigur că există geografic pe hartă, însă e doar un sat românesc ardelenesc, ca oricare altul. Fără bunica și bunicu’, fără pomnițerul ce acoperea întreaga ogradă ca o umbrelă uriașă, fără cei doi meri, frați de cruce, Sava a pălit, s-a descompus, s-a transferat în casa sufletului meu sub forma parfumului de mere.
Iese din când în când prin seva cuvintelor, amestecată cu miros de seară și de lemne trosnind în foc, cu trandafiri galbeni, liliac și flori de soare, cu nuci crude și vorbe calde de Sfântă Duminică și-un chip de fată știrbă, cu un măr mare în mână și cu un ciobănesc lățos în urma ei…

Sava sunt eu, cea dependentă de cuvinte și de mere verzi.

Povestea se înscrie în Clubul Condeielor Parfumate. Mulțumesc Mirela pentru invitație.

51260270_1941961255921612_1554927875122003968_n

antinomie

designer-abstract-painting-500x500
Lumea se-mparte-n două, am filosofat:
pe unii țânțarii-i mușcă
pe alții ba.

Unii se plâng că viața e hidoasă
că lumea-i spurcată și rea
că doare, pișcă, ustură și sângerează.

Alții își pun perdea de zâmbet și înghit:
durere, răutate, pișcătură, usturime
pretind că sângele e ketchup
și din lămâi fac limonadă.

dar umbrele nu mint.
un șir de gârboviți duc crucea-n spate
se văd urcând golgote personale
toți absolut la fel.
având clepsidre-n buzunare
balanțe cu găleți perfect egale
la fiecare
noroc și ghinion frățește împărțite
unii strigând cu îmbălat venin
iar alții diplomat zâmbind.

lumea se-mparte-n două
am filosofat
pe unii țânțarii-i mușcă
pe alții ba.

Toți într-o zi adorm. Același somn.
Iar lumea e la fel
hidoasă ori haioasă
depinde cine-ntreabă.

Fir-ar ea de sumă exactă!

Am ințeles că-s cam ciudată. Dacă mama zice…
Am făcut o comandă de cărți. Expedierea fiind încurcată de sărbătorile cu liber, cărțile au ajuns în absența mea. Am lăsat mamei în camera mea suma exactă spunându-i că o să vină, bla-bla-bla. Zis și făcut. Așa cum am prevăzut curierul a ajuns în absența mea. Am vorbit cu mama să iasă, cu ei să le confirm. Toate bune și frumoase până la plată. Eu lăsasem suma exactă. Cumpărasem cinci cărți și suma era terminată în șaizeci și doi. Omul a fost ofensat că i s-a dat suma exactă spunând că el e poștaș și nu umblă cu mărunțiș. I-a vorbit pe un ton nu tocmai politicos mamei. Am auzit prin telefon vocea lui ofensată și un „doooooomnă!”. Eu m-am indignat că mama e mama. Că mi s-a părut nedrept.
Culmea este că, după ce a plecat individul, mama m-a certat. PE MINE. Că adică cum las eu suma exactă, că în România nu se plătește așa, că se rotunjește suma la-la-la. What??? Da.
Deci, dacă ai o factură cu o sumă, trebuie să o rotunjești. În sus, firește. Nu pricep rolul banilor mărunți pe care, i-am luat de peste tot împreună cu bonul, fără să mă uit la ei și fără să știu că nu-mi aparțin. Dohhh!
Habar nu aveam că mărunțișul e… facultativ. În sus.
Rar umblu cu cash în Canada, unde se plătesc facturile după citire, nu interpretare. Sigur că sunt locuri unde dai ciubuc, în cazurile în care sunt implicate servicii, dar dacă iei pâine și lapte… No! Ce eram eu confuză cu cifrele înainte, ce ghiveci am în cap că nu pricep banii vechi…
Românul e născut poet, până și cifrele sunt interpretabile, metaforice.
Fir-ar ea de sumă exactă!