Ai nevoie de corector? Ai nevoie de corector!

photo-1501504905252-473c47e087f8

Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu observ cu majuscule niște fenomene în peisajul literar românesc contemporan, niște fenomene care, cel puțin mie, îmi zgârie retina uneori. Nici o carte/articol care se respectă nu ar trebui să vadă lumina tiparului înainte să fie bine scuturat de un corector bun, nu doar cu gramatica și stilistica la el, dar și cu viziune asupra textului.
Nu mă refer la textele penibile cu greșeli gramaticale flagrante unde trebuie făcută operație pe cord deschis.
Îmi pare rău, însă, când citesc o carte bună ca structură, cu o poveste bine închegată și „voce” credibilă, dar care pierde multe puncte din cauza unor greșeli mascate, ca să zic așa, de însăși frumoasa limbă românească. Și știu că pe termen lung, la competiția care există pe piață, o carte de genul ăsta se va îneca încet și sigur, lăsând loc scrierilor impecabile din toate punctele de vedere.

Cititorul nu va pune degetul să spună ce nu e bine și unde nu e bine, dar mentalul lui va înregistra scârțâiala scriiturii, ca niște note false într-o partitură și autorul respectiv va pierde teren. Mult teren. Pentru că atunci când nu trăiești o carte ci o citești, automat descalifici textul.
„E ok cartea, dar…” Ați auzit asta de multe ori. Nu-i așa?
Sunt câteva aspecte care dau fluență, aspecte extrem de importante, care fac diferența dintre o carte bună și una care e doar ok. O carte bună va circula, indiferent de marketingul care i se face ori nu i se face. Știți de ce? Pentru că sursa principală e folclorică, adică cea orală, vorba care circulă din gură în gură. Când ceva ne place ori dimpotrivă nu ne place, simțim nevoia să spunem. Facem reclamă pozitivă ori negativă. Sigur că în zilele noastre marketingul ajută, însă nu poate da valoare, oricât de meșteșugit ar fi el. Adică vinzi o dată zăpadă la eschimoși, dar mai cumpără ei a doua oară?

  • Cea mai frecventă problemă pe care am observat-o în cazul multor cărți contemporane este nerespectarea regimului verbal. Deși corect din punct de vedere gramatical, textul de multe ori e un ghiveci de imperfect, perfect compus, mai mult ca perfect etc. Dacă timpul verbal nu se „asortează”, fluența lasă mult de dorit. Cititorul nu va ști să pună degetul pe „buba” textului, dar va lua cu greu în mână a doua carte a aceluiași autor.
  • Am citit texte bune în care păcatul zonei din care ne tragem își spune cuvântul ad litteram. Fără să fim conștienți dăm o tentă regională textului. Autorul nu realizează acest aspect care, iarăși, din punct de vedere gramatical este corect. Însă din nou, scriitura pierde puncte importante.
  • Dacă unele texte sunt sărăcuțe, adoptând un limbaj simplu, chiar simplist, altele abundă în figuri de stil coborând la fel de tare ștacheta ca primele. Entuziasmul spumos al autorului face uneori ca textul să arate ca un brad de Crăciun supraîncărcat de globuri multicolore și sclipici.
  • Fraze prea lungi. Când pornești de la Ana și ajungi, nu la Caiafa, ci la vecinii vecinilor Caiafei, e clar că nu ai luat trenul care trebuie.
  • Lipirea unor cuvinte pretențioase care se potrivesc în peisajul scriiturii ca nuca-n perete. Imginați-vă textul ca un material. Să zicem mătase. Nu ai cum să împodobești o rochie de mătase cu niște cuie. Chiar dacă-s de inox. Chiar dacă strălucesc.

Un corector bun va observa nu doar aceste aspecte ci multe altele. Eu am amintit azi doar câteva, ascunse, care scapă pe ușa din spate a gramaticii. Este esențial ca textul vostru să fie văzut de un alt ochi avizat. Pentru că noi suntem subiectivi cu textele noastre și creierul citește cuvântul corect, chiar dacă s-a strecurat un typo, ori repetiții supărătoare. Avem în minte imaginea din spatele cuvântului, nu instrumentul din față care e propoziția.
Eu fac corectură și scriu în același timp, dar am nevoie ca textul meu să fie văzut și de un alt ochi și de multe ori mă minunez cum nu văd la mine ceea ce la un text străin îmi sare în față ca o vestă portocalie de „nu calcă trenul”.

Cartea nu doar că vă reprezintă, dar înglobează în sine atât de multă muncă, încât merită lustrul fin și final al corectorului. Îi datorați asta cărții voastre și vouă.

Quote

Pasi – roman de Em Sava & Axel — vavaly

Când scrii o carte se întâmplă niște fenomene. Se deschid niște uși. Omenirea ți se arată ca un soi de caleidoscop colorat. Am primit atât de mult feedback la „Pași” că ar mai putea fi scos un volum. Recenzii, fotografii din toată lumea etc. Valy mi-a făcut ziua frumoasă cu o recenzie care mi-a ajuns la suflet, pentru că litera Pașilor a ajuns la sufletul ei. Am simțit asta și m-a emoționat tare. Mulțumesc mult, draga mea!

”Suntem carne și oase și suflet. Cu suișuri și coborâșuri și lista aferentă de defecte și păcate. Cu mofturi și

via Pasi – roman de Em Sava & Axel — vavaly

gânduri

Freezing_rain___Super_Portrait.jpg

E o seară în care e bine să fii în casă. Azi a plouat înghețat și Toronto a fost împachetat într-o pojghiță de gheață subțire și periculoasă. Am început să citesc, așa cum fac în fiecare seară, pentru că am multă „temă de casă” zilele acestea. Ca de obicei, mi-am pus muzică. E seară și m-am băgat în pat devreme. E ora nouă și nouă minute. Azi toată ziua mi s-au dublat cifrele. Brusc am lăsat tableta de unde citeam și mi-am luat laptopul, pentru că mi-am amintit câteva lucruri importante pentru mine, dar fără legătură unul cu altul. Însă uneori ele țipă și se cer afară.

Cât de puternică e mintea omenească. Într-o seară eram agitată pentru că, dintr-un motiv aiurit, nu reușeam nicicum să conectez canalul de youtube pe tv și simțeam că explodez. Trebuia să lucrez și aveam nevoie de fondul meu sonor muzical. Am reușit în sfârșit să-l conectez, mi-am căutat ceva ce îmi place, am răsuflat ușurată și am lucrat strună vreo trei ore. „Medicamentul” meu funcționa perfect. Doar că la un punct am realizat că tv-ul era pe mute din seara precedentă.

În altă seară am vrut să-mi dau cremă pe genunchiul pe care mi l-am zăpăcit în vară. Am avut fracturată glezna și genul acesta de probleme se lasă cu alte alea. M-am reparat de tot acum, însă au fost niște zile de fizioterapie, însoțite de cremuit la genunchiul de la piciorul cu glezna ruptă. De ce genunchiul? Pentru că am avut o gheată cât Casa Poporului și, când îmi zmuceam piciorul hotărâtă și grăbită, că doar nu era să stau după el, mi-a sărit și genunchiul de la loc. În fine, așa-i în tenis.
Ideea e că mi-am luat din baie crema și am pus cuminte pe locul dureros. Am masat ușor și efectul miraculos al cremei și-a făcut efectul în câteva secunde. Am răsuflat ușurată (iar). Nu mă mai durea deloc. Însă crema a început să se comporte ciudat. În loc să intre în piele s-a întărit și pe genunchi și pe degete. În plus, parcă nici mirosul nu era același. Am aprins lumina. Pusesem pastă de dinți. Cumpărasem o pastă nouă în ziua cu pricina și o așezasem pe răftuleț alături de crema pentru picior.
Mintea a funcționat și într-un caz și în celălalt. Ați observat că uneori credem anumite lucruri, tragem concluzii, interpretăm și ne înșelăm? Sigur că nu avem dreptate, însă convingerea noastră e atât de puternică, încât atunci când descoperim cât de cumplit greșiți suntem, suferim pe măsură.

Și mi-am amintit de bunica, de viața ei atât de grea, dar minunată și de miracolul pe care a reușit să-l trăiască. Miracolul de a nu se certa niciodată cu nimeni. Niciodată. Cu nimeni. Într-o viață de om.
Sigur că și ea a avut parte de necazuri și de oameni răi. Mult a îndurat. Dar nu s-a răzbunat, nu și-a căutat dreptatea. A suferit și a crezut în Dumnezeu. A avut o credință extrem de puternică care a ajutat-o în toate.
I-a fost pus pistolul la tâmplă, dar nu s-a temut. Credea. Și viața i-a fost frumoasă și binecuvântată și n-a îngenuncheat-o.
Am avut-o mult în viața mea și tare apropiate am fost noi două. În venele mele curge sângele ei și-n primii ani din viață am respirat aerul Savei, satul bunicilor. Îi aud și acum cuvintele, râsul și, de multe ori în momentele grele, mă gândesc la ea.

Ea

Tags

, , , , , , , ,

16806949_1795716970693565_7047715602942853599_n

Astăzi pleacă. Nu mi-a fost cea mai simpatică, dar no’ te atașezi și ai așa un sentiment când se duce… A fost a mea, apoi a devenit a lui…
Cea mai dragă mi-a fost Negruța. A fost prelungirea mea, libertatea mea. Și, fiind prima mea mașină, nu a noastră, am avut o relație specială, un soi de prima dragoste nu se uită niciodată. Mi-a devenit accesoriu, așa, ca cerceii, geanta etc.

Am încercat să-i dau și ei nume, dar nu s-a lipit niciunul, deși a venit cu o poveste specială.
Deci…
A fost odată ca niciodată, pe vremea când trăiam fericită cu Negruța mea, pe care o iubeam pe gen: I love you forever and always.
În paranteză vă spun că eu sunt genială ori tută. Adică ori mă pricep foarte bine la ceva, ori absolut deloc la altceva. Mașinile intră în categoria „altceva”. Negruța mea era a mea. Nu conta faptul că o cumpărasem second hand, că avea și ea o vârstă. Nu-mi păsa. Mergea, avea aer condiționat, era drăguțică și ascultătoare.

Mașina, din punctul meu de vedere trebuie să fie rezonabilă ca mărime, nu ditamai tancu să-mi trebuiască parcare specială, dar nici mică, să-mi fie frică să nu mă calce ălea mari. Să fie frumușică la aspect și nu în ultimul rând să aibă culoare frumoasă. Marca? Nu-mi pasă.

Adică, să fii șofer bun, și eu sunt, nu are legătură cu marca. Că și o găină pricepe cele trei, patru manevre. Însă important e să o simți ca mărime (să nu iei cu tine ușa de la garaj când intri), ca aderență a roților și să ai instinct bun în trafic.
În România, anul ăsta, am condus una mare de-mi venea să pun mâinile la ochi când veneau mașini din sens opus, aveam senzația că n-am loc pe drum. Dar, după patru luni de Ro, am învățat și să „cânt” la claxon, iar acum și-n India aș putea șofa, nu că Toronto ar fi ceai de mușețel, mai ales pe 401.

În fine, în anul cu pricina împlineam o cifră rotundă. Era o zi frumoasă de mai, de-aia pastelată, cu floricele și păsărele și cer bleu la la la.
Soțul din dotare m-a scos pe deck, că avea cică o surpriză pentru mine. Când am văzut-o: un BBQ mare, argintiu în care străluceau vesel razele soarelui, făcând contrast cu tufa de liliac înflorit, am ascuns cu greu intenția de a-i sparge capul, sub un zâmbetul forțat fericit. Obiectul cu pricina, după ce că era ce era, mai avea și o fundă mare și roșie ce se uita strâmb și ironic la mine. Nu că n-aș fi apreciat simțul lui practic care unea, doi într-unu, nevoia noastră de un BBQ nou cu ziua mea. Nu că aș fi avut eu cine știe ce pretenții, că dacă-mi spui două vorbe din alea din suflet, să simt eu că-s doar pentru mine, sunt leșinată.
Însă îl avertizasem cu majuscule îngroșate pe la începuturile noastre că NU OALE CADOOO! Never!!!! Și BBQ-ul, intra lejer în categoria lor. Am mulțumit eu cam verde la față. Ce puteam să fac? Că nu voiam să-l supăr, iar BBQ-ul cu pricina, trebuie să recunosc, era destul animal, ca să zic așa.
Dar no’, am mai întâlnit la un punct un nenea care făcea mobilă de bucătărie și, când l-am întrebat cu ce se ocupă, a zis că face femeile fericite. Adică… interpretări. Cifra șase e nouă din partea cealaltă. 🙂

Ce era să fac? Am primit cadoul, încercând să-mi ascund cât pot dezamăgirea și am dat să intru-n casă. Însă el, foarte entuziasmat insista să mă apropii, să-l deschid, să-l admir. Ce puteam eu să văd la un braț de fiare??? Nici nu aspira în locul meu, nici nu cânta la fluier. Am desfăcut funda obraznică și roșie și… să-mi dea lacrimile, nu alta. Ca și cum BBQ-un nu fusese suficient de sugestiv, sub capac se lăfăia cutia unui filtru de cafea special, ceva ce tot bâzâiam eu de o vreme că îmi trebuie. Ok, frate!!! Dar azi? De ziua mea? Și tot cu o antipatică fundă roșie. Mi-am strâns buzele cât am putut, că ziua mea era pilaf. Am intrat în casă cu filtrul în brațe și „Hai să bem o cafea!”, zice el. Însă în bolul de sticlă înconjurat de inox se lăfăiau cheile ei.
Chiar dacă nu-mi trebuia altă mașină, pentru că o aveam pe Negruța mea, căreia îi eram credincioasă până… vorba aia, mi-a plăcut la nebunie tot crescedo-ul. Cum m-a fiert la foc mic, folosindu-se de legea nescrisă a oalelor. Cum a ales drept cutie la chei ditamai BBQ-ul. Adică gestul contează. Nota zece cu fundiță.

Ne-am dus la reprezentanță, pentru că trebuia să renunț la Negruța în ziua respectivă, că-mi expira asigurarea pe ea (firește că habar n-aveam) și acolo am cunoscut-o pe ea: Honda Civic argintie. Elegantă, finuță, cu niște forme delicate. La o atingere de accelerație a țâșnit ca o pisică sălbatică. M-am obișnuit repede cu ea, cânta nu mergea pe stradă. Apoi, după o perioadă, nu mai știu de ce, a trebuit să o iau pe Negruța și am avut senzația că merg cu tractorul. Exagerez, însă era foarte mare diferența.

Azi pleacă și, deși nu a fost povestea de dragoste între noi ca cea pe care am avut-o cu Negruța, a fost martoră la multe. M-a ferit de vânt și ploaie, mi-a dat frig ori cald și m-a dus fix unde am vrut. Dacă ar putea vorbi…

Eu mă atașez foarte tare de oameni, de aceea poate că mă apropii mult mai greu de ei. Nu știu să-i pierd. Când pierzi pe cineva mori și tu un pic.
Mă atașez și de obiecte. Cu ele ne personalizăm viața și casa. O facem acasă. Alegerile noastre ne definesc. Dar obiectele sunt doar obiecte, vin se duc, lasă loc altora. Oamenii nu pot fi înlocuiți

* am preferat să folosesc BBQ, așa cum se spune aici decât – grătar cu gaz sau cărbuni de grădină, cum ar fi corect românește.

Început fericit!

download

Decembrie 2018 a fost ultimul nasture de la palton. A închis frumos un an plin, complet și roditor. Sfârșitul de an, la Niagara, a fost însă cam… scârț. Că n-aș fi schimbat anul, deși cifra 19 e a mea, așa că… Sorry 2019.
Drept răspuns, ianuarie a venit ca un bulgăre de zăpadă bolovănos, primit fix în nas. A fost o lună hâââââ… Dar toate trec.

Nu cred în zodiace, nu am superstiții (prea multe), dar știu clar că am ratat trenul la început de ianuarie, așa că profit de prietenii chinezi și-l iau pe următorul. Încep azi, 5 Februarie. Anule Noule, chiar dacă ești mai scurt cu o lună (că nu mă chinezesc de tot) fii bun și senin!

Când eram mică, nu pricepeam de ce câinii sunt animale de companie, iar purcelușii nu. „Discriminare!” aș fi strigat, dacă aș fi cunoscut cuvântul. Drăgălași, rozalii, simpatic guițători, îmi plăceau la nebunie. Probabil că m-aș fi jucat cu ei, dacă m-ar fi lăsat bunica. Ideea e că de mâine începe anul și zodia zice de bine, așa că de data asta fac excepție și-l cred.

Nu l-am salutat pe 2019 și nu v-am urat nimic, pentru că am fost pe drumuri, la New York la ora aceea. Dar fiecare moment e bun pentru un început și pentru o urare și pentru un gând pozitiv așa că acum vă urez. Tot ce vă doriți și să râdeți mult și să întâlniți doar oameni buni. Pentru că nimic nu e mai frumos pe lumea asta decât omul bun. Poate doar vorba bună.

5 februarie 2019

Vis cu margarete

bbf3

Păștea pe câmp de margarete,
zburda aprinsă-n alb de nea
și se gândea cu aroganță
că e frumoasă ca o stea.

Era o oaie albă-n blană
cu ochi rotunzi de foc și scrum,
păștea cu har și bucurie,
știa că timpul ei e-acum.

Visa că blana ei câlțoasă
este mătase de argint,
că iarba este praf de stele,
că behăitul i-e cuvânt

Și se vedea cu coroniță
pe la tribune cuvântând,
spunând ce-i rău și ce e bine
și cu emfază explicând,

dansând și strălucind în noapte
ca o sirenă-n șa de val,
trezind iubiri cu blana-i lapte
ajunsă teafără la mal.

Dară ciobanul cu o bâtă
o răcori pe la spinare
o înjură și-i spuse „Tută!
Ca bleaga dormi in ziua mare!”

Și se trezi la deal mioara
în lân-avea maci și trifoi,
iluzii se spărgeau deșarte
în colb și între multe oi.

Flash – Câmpul cu iluzii

Nuanțe de fum

738c7443ae77b88d9dc006427a84fefc

Un film color, ușor înmuiat în griuri ștergea înnebunit fața parbrizului. Mă fascina figura geometrică ce se întindea spre undeva-ul acela infinit ce alerga peste dealuri și prin păduri. Mașina încerca să-l prindă din urmă, iar copacii din lateral rămâneau întinși spre cer, aproape nemișcați, având o figură spășită de: venim și noi cu trenul următor.
M-am uitat în oglinda retrovizoare și am văzut imaginea răsturnată a liniei din față, repetată în spate, în același dans monoton de griuri și mi-am spus că lucrurile nu se schimbă. Viața merge înainte. De fapt nu, m-am corectat singură. Nu viața merge înainte. Viața stă pe loc ca o gară cu lumini și umbre, cu casiere stridente care oferă bilete la clasa întâi sau la economic. Noi mergem înainte. Noi pendulăm dintr-o parte în cealaltă a liniei cenușii care se întinde obositor mai mult decât putem pricepe și percepe.
Suntem doar o lacrimă ce se transferă cuminte străzii, fără să lase prea multe urme. Un pic de sare, lipită iute de roțile mașinii ce trece…

Flash – O lacrimă pe autostradă

Pași cu zăpadă – Toronto

50827366_2149205662060137_3101787362120695808_n

Litere adunate, împletite, aranjate două câte două. Răsărite nouă, cum nouă e fiecare zi. Nou de soare în ninsoare. Fulg de nea, amprenta lui Dumnezeu pe pământ. Flori albe cernute, făină de pâine coaptă-n cuptor. Cu dor. Cuvinte sculptate-n hârtie, scurse-n zăpadă, în gânduri și rânduri. Zâmbete și pași. Fantezie colorată cu litere, într-o noapte albă, prea albă.

 

de iarnă

A-nceput de ieri nebuna
să împroaște cu venin,
despletită, albă, surdă…
să plesnească din senin.

Se întinde ca o vampă
ieftină, fără culoare,
rece, fără sentimente.
Te izbește din parcare

cu-al ei argintat lințoliu
ce-l întinde peste lume.
cerne stelele fărâme
Alb e totul. Fără nume.

Te îngheață cu minciuna
c-ar fi zână de argint,
dar aduce doar răceală!
E un alb imens mormânt,

fără viață, fără suflet
fără sare ori piper
Râde-n ghețuri și-n ninsoare,
iar limbajul ei e… ger

Aibă alții frumusețea
fulgilor dansând agale!
Aibă oameni de zăpadă!
Aibă bulgări și ninsoare!

Dacă vor minunea albă…
să-i inunde doar pe ei,
vraja de argint-a iernii
albul pur, frig și polei!

Mie dați-mi iarba verde,
briza mării-n asfințit
și plimbatul în sandale…
Nu frig și deszăpezit!

Iarna fie-mi doar în poze!
îmi ajunge peste cap
câtă albă minunată
în Canada am gustat.

Săniuțaaa fuge, nimeni n-o ajuuunge! Doar mașina mea stă blocată în trafic ca bleaga, cu roțile de iarnă pufnind nervoase în omăt, scuipând înjurături albe. Ștergătoarele de parbriz nu mai fac față. Pline de zăpadă. Scârța-scârța. Ninge cu nervi. Ninge de sus, de jos, din stânga, din dreapta. Ninge-ntr-un hal!
Ora 3 pm în trafic. Ora 5 pm în același trafic. 10 km în două ore și vreo 50 de poze. Tâgâ-dâm-tâgâ-dâm. Iarnă gri, iarnă gri! Nu credeam c-ai să mai vii.
Hai de-un meteo și de la mine. :)))

(Poze luate la „cald”)

Albă îi spuneam

Tags

, , , , , , ,

22389451457
Nu știu dacă pentru a te desăvârși în ceva trebuie să ai o singură aptitudine pe care să o crești în talent cu multă muncă și disciplină, canalizate într-o singură direcție. Să nu o iei nici la stânga, nici la dreapta, să nu le amesteci, să nu te apuci de prea multe. Habar nu am! Știu însă că mie îmi plac foarte tare mai multe lucruri. De fiecare dată când am un material în palme, acesta devine incandescent și pasiunea îmi amestecă eul într-un soi de alchimie ciudată. Eu, ca individ, dispar, mă transfer în propria-mi palmă și torc. Devin un soi de personaj într-o lume à la Papadat-Bengescu, un personaj care nu privește spre oameni, ci-și întoarce microscopul spre sine, văzând la lupă fiecare imperfecțiune, fiecare nevoie, fiecare tresărire, fiecare izbucnire. Cuvintele devin doar ale mele, creponându-se ori dimpotrivă transformându-se în lame de cuțit. Flămânde. Mereu flămânde și însetate.
Se joacă în strofe pe care le uit imediat ce le scriu, ori se cațără în texte, într-o goană perfectă și-ntr-o multitudine de tonuri pe care le înșir spășită și le pun în sertare.
Metaforele nasc imagini în chinuri cumplite, niciodată curat, prin cezariană, iar culorile îmi șterg orice urmă de săgeți ce ar putea sparge geamurile dimineților mele. Când sunt foarte tristă și plâng, când doare foarte tare, atât de tare încât dragostea ce paște câmpuri mari în jurul meu e neputincioasă și nu reușește să topească durerea, pictez. Pictura e panaceul meu. Culoarea e mai tare ca dragostea. Pictez. Și transfer în culoare ce doare. Culoare ce doare. Culoare ce doare, până când și până atunci.

La început a fost cuvântul și toți suntem cuvânt. E venin și piatră cuvântul. E pâine și sare. E foc.
Uneori se oprește mirat lângă cuptor. În bucătărie. Se spune că dragostea trece prin stomac, iar sufletul, sofisticat în căutări, stă tihnit și huzurește lângă ceva simplu, împletind un aluat.
Ne complicăm în căutări, suferim de scenarite migălos răsucite, dar în esență viața e simplă. Simplul se traduce în eleganță. Iar amintirile vin și ne îmbucă, ca și cum am fi niște mere coapte.

Bunica-mi făcea tocană albă. Nu e pe lume mâncare mai bună decât tocana albă a copilăriei, iar eu zănatec copil am fost. Pe cât de energică și de nebună, pe atât de greu de hrănit. De aceea fiecare masă era însiropată cu răbdare și multă, enorm de multă poveste.
Tocana asta albă era un deliciu care doar bunicii îi ieșea așa. Oricât ar fi încercat fetele ei, patru la număr, nu reușeau acel gust divin.
„Ce să-ți fac, draga bunicii?” mă întreba când știa că vin la ea. „Tocană albă” îi răspundeam invariabil.
Azi am făcut și eu, iar rezultat a fost exact gustul copilăriei, când în cohie, la Sava, bunica îmi punea în farfurie sosul alb și bucățele de cărniță:
– Ce carne e aia, bunică? întrebam mofturoasă.
– Ce să fie? zicea bunica. Inima, sufletu’ și bătuca.
Și mâncam hotărâtă cele trei bucățele delicioase, fără să știu că sufletu’ eu i-l mâncam bunicii, cu mofturile mele.
Rețetele vieții sunt simple și în simplitate se ascunde fericire, în sinceritate și-n firesc. Așa, ca la tocana albă, care nici nu știu cum se numește în realitate, că așa i-am zis și așa i-a rămas numele la noi în familie.
De pui ce trebuie, cum trebuie și mai ales când trebuie, se întâmplă acolo un strop de magie ce-ți iese doar ție și dragostea locuiește în curtea ta. Pentru că tu.
Prozaic: am folosit pulpe dezosate de pui bun, de-ăla fericit ce mănâncă grăunțe și alergă de nebun prin iarbă. Le-am pus într-o cratiță de inox cu foarte mult pătrunjel, tăiat mărunt (o cană mare și plină) și cam o lingură bună de ulei. Bunica folosea unsoare, dar eu nu gătesc cu unsoare. Am o excepție de la regulă, niște cornulețe bune-bune, care cică doar cu unsoare ies așa.
Le-am călit bine, conștiincios, apoi am stins totul cu foarte puțină apă. Am dat focul mic și le-am ermetizat cu un capac. Le-am lăsat acolo să se zăpăcească împreună cam un sfert de oră, după care am adăugat o linguriță de boia de ardei și una de făină. Le-am amestecat iute cu o lingură de lemn și, când s-au omogenizat, adică după vreo treizeci de secunde, am sărat ochiometric și turnat lapte rece, puțin câte puțin, până am acoperit bine carnea. Am învârtit lingura viguros în cratiță, ca să nu se formeze cocoloașe, apoi am lăsat să fiarbă la foc mic o jumătate bună de oră. Poate și mai bine.
Următoarea etapă ar fi fost adăugarea smântânii. Bunica asta făcea, punea smântână dulce făcută de ea. Eu însă am folosit de data asta frișcă lichidă 35%. Am amestecat cu o linguriță de făină conținutul unui pachet și l-am turnat în cratiță, în compoziția ce fierbea bolborosind încet și pașnic. După câteva minute, timp în care a dat în câteva clocote, am pus capacul și am stins focul, lăsând-o să se odihneacă puțin.
Rezultatul e de-ăla cu papile ce bat din palme, țipă, râd, se dau de-a berbeleacul de fericire.
Mi-a ieșit exact așa cum o făcea bunica.
Jur că e poezie. Poezie cu pătrunjel. 🙂