Opt și jumătate. Dimineața.

91329660_2484388331875200_9211135679323439104_n

E opt și jumătate. Dimineața. În ciuda pandemiei ce scutură din răsputeri planeta albastră, îmi curge prin vene energia aceea bună de la prima oră a zilei când ideile mi se învârt în minte ca albinele în stup. Cafeaua e fierbinte și amară. Locuiesc de mulți ani în Canada, așa că am devenit în timp un soi de struțo-cămilă, cu fundu-n două luntrii, ca toți plecații în lume. Îmi place casa mea de peste ocean, însă trăiesc un paradox ca majoritatea emigranților: starea perpetuă de dor, pentru că ce am acolo nu am aici și invers. Nu-i cred pe cei care spun că au reușit să-și reteze curat rădăcinile și amintirile lor din copilărie se așează perfect în casa și tradiția nou construită. Pur și simplu nu cred într-un detergent magic ce te spală genetic. Am văzut pe FB cum cineva întreba: de ce ți-e cel mai dor zilele acestea. De Humber Trail mi-e dor, na! Fizic și metaforic.

„Noi eram trei plus unu. Adică eu, Mara. Zvăpăiată. Verișoara mea, dulcea și buna Andreea. Cuminte. Bogdan prietenul și vecinul nostru, un sensibil și, încă de pe atunci, un admirator al misterului feminin, un cavaler cu genunchii zdreliți. Confuz.
Pe scurt, el se juca mereu cu noi, cu fetele. Și mai era Cristi, fratele mai mic al lui Bogdan, dar el nu intra la socoteală decât pe repede-nainte și accidental la masă. Rar. Își petrecea timpul doar cu băieții. Ne ignoram cu câte un scos de limbă. Se uita la frate-su cu un soi de dispreț. Bogdan e cu fetele: hi, hi, hi! Cam asta era formația. Așa am crescut. Plus doi micuți, insignifianți la vremea aceea, fratele meu și sora Andreei. Dar ei erau în lumea lor de piticanii. Noi trei însă făceam plimbări lungi. Ne aventuram pe unde ne duceau pașii, botezam locuri, trunchiuri de copaci. Aveam semne distinctive, coduri și colecții de timbre, și de șervețele noi două. Și scriam. Toți trei. Citeam cu nemiluita și povesteam până târziu în noapte când ai noștri ne hâșâiau la culcare. Subiectele SF ne fascinau și eram abonați la lecturile lui Jules Verne. Ne simțeam speciali. Eram speciali. Vacanțele noastre erau. Și am crescut.
Încă de la grădiniță Bogdan mă plăcea pe mine. Andreea pe Bogdan. Iar eu visam la alte planete. Și ecuația asta s-a perpetuat în timp.
Bogdan nu ne supăra niciodată, așa cum făceau alți băieți. El era politicos. Andreea era ascultătoare, iar eu aveam idei. Râdeam mult toți trei și eram nedespărțiți. În timpul școlii ne întrerupeam legătura, dar vacanțele… ei bine vacanțele erau ale noastre și fiecare început de vară ne prindea mai mari, mai curioși, mai îndrăzneți.
Îmi plăcea Bogdan. La modul fratern. Dar el observa că mă dezvolt, că devin domnișoară…” 

Am închis laptopul. Mă obosește statul în casă, deși am ditamai curtea și ditamai puiul de câine cu trăsături umane. Care, bietul, e un pufulete de trei luni. Epitetul „ditamai” e doar pentru că a devenit preocuparea noastră majoră.
De dragii din jurul meu, nu mai zic. Sunt aici. Iar casa e suficient de mare ca să nu ne călcăm pe bătături. Mă uit la știri rar. E o lume distonică dincolo de ecrane. Stau înăuntru și mă apucă rar bâțul că nu ies. Și asta mai mult din cauza barierei psihologice. Acel „trebuie” pe care-mi vine să-l dau cu capul de pereți din când în când. Rămânem niște veșnici copii (ete veșnici!?) gata să gustăm fructul oprit. Să facem ce nu e voie. I-am trimis și lui fragmentul. Nu i-am spus că-i al meu și nu l-a recunoscut. „Are potențial, mi-a spus, dar e prea cuminte”. Când m-am deconspirat, s-a mirat sincer. „E cuminte, mi-a zis. Tu ești zvăpăiată în scris…”
Mi-am întors ochii spre word-ul meu.

„Nu. Nu eram cuminți niciunul, pentru că dorințele noastre erau păcătoase pe măsură ce deveneam adulți. Începeam să poftim, să mințim, să vindem iluzii. Fiecare dintre noi privea în altă direcție. Andreea suspina în ascuns după Bogdan. Știam asta, dar mă amuza perspectiva și o vedeam neserioasă. Nu-i dădeam nicio șansă. Mi se părea imposibil și, cu un soi de egoism al unei tinereți ce nu dăduse încă în pârg, nu mișcam niciun deget să o ajut. Mintea mea tânără nu vedea posibil ca cei doi să suspine la unison sub o tufă de liliac înflorit. Nu era răutate, pentru că nu mi-ar fi păsat dacă s-ar fi întâmplat, dar, pur și simplu, era ca și cum un măr ar fi făcut struguri. Bogdan era cu ochii pe mine, se chinuia să mă cucerească cu gesturi de cavaler întârziat. Mie îmi convenea și-i dădeam mereu challenge-uri. Într-o zi treceam pe stradă toți trei. La o casă un rottweiler stătea să mănânce gardul ce-l despărțea de noi, să ne sfâșie. Legată de curtea casei, era o grădinuță anemică cu o părere de gărduleț. Un trandafir obraznic se ițea dintre doi țăruși, cu tendința de-a ajunge la geamul casei, prin care se ghicea mișcare. I-am zis că vreau trandafirul. S-a uitat la mine o secundă și, până să apuc să-i spun că glumisem, din două mișcări a sărit gardul cu pricina, sub ochii câinelui care înnebunise. A rupt floarea și, înainte să se deschidă geamul ori câinele să rupă stinghiile de lemn, a fost lângă noi. Am luat-o toți trei la sănătoasa, că-n urma noastră se crease un haos de lătrături și înjurături.
Gâfâind, aproape de casă mi-a oferit, scurt, floarea scofâlcită de atâta scuturat, m-a privit fix în ochi, a făcut stânga-mprejur și a dispărut. Eu, care râsesem tot drumul gâdilată de adrenalina pericolului, am tăcut fără să înțeleg de ce aerul din jurul meu luase foc și devenise trist, la fel de trist ca luciul stins din negrul ochilor frumoși ai verișoarei mele.”

Va urma?

 

 

 

 

 

 

Zile și zile și zile

20200402_1119161729028864090409635

Am făcut banana bread și o fac bună. Mama a zis că nu-i place. I-am spus că e un gust cu care trebuie să te obișnuiești. Să-l educi. De altfel nu e aroganță culinară. E un prostuț de chec de toate zilele. Trebuia să fac ceva cu niște banane obosite, ca să nu le arunc. Și, în general, nu îmi place risipa. Nu că n-o fac. Risipa. Dar am sclipiri uneori. 

Am ieșit în curte. Merg iute citind. N-ar fi o problemă să citesc din mers, (Să mă mișc!!!) dacă Yogi nu ar sări la șireturi, pantaloni, gambe. De-o vreme mușcă în joacă. Nu pricepe de vorbă bună. Nici de cea răstită. Are niște ascuțiți de dințișori cu care-și manifestă iubirea… Ce să facem cu el să priceapă că „pupicul” lui lasă urme? Are jucării de ros, dar, când vede niște picioare în mișcare le revendică drept distracția lui personală pe care trebuie să o prindă-n bot. Cum facem cu dânsul?

Ana și istoria

 

O cunosc de multă vreme pe autoarea romanului „Ana”, cunosc familia și lumea în care ea a crescut și s-a format. Îi cunosc și preocupările literare, talentul creator și mi-am exprimat cu mai multe ocazii aprecierea pe care o am pentru ceea ce scrie, pentru bucuria și ușurința care se resimte în textele ei. Astăzi, prin romanul aflat în discuție, Em s-a depășit pe sine, a adus în atenția cititorilor o frescă a societății transilvănene din prima jumătate a secolului trecut, având în prim-plan satul ardelean, cu specificul său, așa cum nu a mai făcut-o nimeni de când Ion Lăncrăjan, sau Ioana Postelnicu, murind, au încetat să mai scrie. Satul ardelean, prezentat printr-un studiu de caz a tot ceea ce se petrece în mica localitate Sava, trece prin schimbările impuse de evenimentele istorice care influențează întreaga Transilvanie (Primul Război Mondial, reforma agrară, Dictatul de la Viena, Al Doilea Război Mondial), iar autoarea surprinde până la cele mai mici detalii trăirile oamenilor, felul în care ei reușesc, sau nu, să se adapteze la schimbările pe care le aduce marea istorie în lumea lor. Autoarea subliniază cu foarte multă pricepere impactul pe care îl are marea istorie, prin deciziile, de multe ori absurde, care s-au luat de mai marii țării, ori ai lumii, asupra comunităților mici, așa cum sunt cele rurale, precum cea din micul sat Sava. Oamenii află despre marile evenimente prin schimbările pe care acestea le aduc în micul lor univers și nu prin știrile de presă. Pentru satul Sava istoria nu este un eveniment îndepărtat ci o intervenție, deseori brutală, care modifică oamenilor ritmul vieții, regulile străvechi de conviețuire.

Romanul scriitoarei Em Sava este totodată și un omagiu adus țărăncii ardelene care, pe lângă supușenia pe care i-o impun legile nescrise ale comunității, este puternică, de neclintit în fața vremurilor, în jurul ei familia se formează, crește, se întărește, viețuiește și moare. Comunitatea Savei surprinsă prin intermediul a trei generații de femei, prin Maria, Ana și Zamfira, este profund matriarhală. Viața se ivește, istovitor din chinurile fizice ale femeii și tot așa merge mai departe. Maria reprezintă trecutul care împovărează femeia, Ana este prezentul care dovedește tăria și dorința de emancipare a acesteia, în vreme ce Zamfira e viitorul dătător de speranță, tocmai prin  ideea de continuitate care le leagă pe cele trei femei.

Nu în ultimul rând, romanul Ana este un important document lingvistic, un colector al unui grai frumos și străvechi al Transilvaniei, în primejdie să se risipească, să se uite, să se piardă. Or, Em Sava, prin demersul său, face și o valoroasă colectare și restituire a limbii române vorbite la un moment istoric dat în această parte de Românie.

„Ana” este un roman foarte bine gândit, până la micile detalii, dar mai ales e bine scris. Pot spune că este, cu adevărat, lucrarea unui profesionist. Merită să ajungă și pe masa criticilor, pentru că abordează un domeniu evitat de cele mai multe ori de scriitorii români contemporani: satul românesc. E o carte pentru cititorii selecți, doritori de literatură bună.

Prof. Arion Hadrian

3

Yogi (din grădina lui Grivei)

 
DIN GRĂDINA LUI GRIVEI
Ei! Nu mă cheamă Grivei, dar Iiia mă zăpăcește. Îmi zice ursuleț, mini-oaie, capriță, pătrățel, băiețel, bilă, maimuță… De fapt eu sunt Yogi. Cum care Yogi? Yogi Doggy.
Atenție! Se pronunță Yoghi Doghi, pentru cei care nu știți engleză. Eu sunt mic, dar deștep. Știu engleză, română și canină. Adică sunt trilingv. Știu să dau lăbuța (o dau și când nu trebuie), să șed, să mănânc (cu asta trebuia să încep ori asta nu trebuia spus?) și să aduc jucării. Eh, câteodată mă răzgândesc pe traseu, că mă cheamă ba o frunză, ba un fir de iarbă, ba o altă jucărie, ba uit, pur și simplu, că om sunt și eu, pardon, cățeluș.
Ce îmi place mie cel mai mult? Mâncarea. Aia îmi place. Apoi, nu neapărat în ordine, șireturi, papuci și sticlele goale. Ielu mi-a cumpărat jucării, dar când văd un șiret, de exemplu, îmi pierd uzul rațiunii. 🙂
Am o jucărie preferată și una de care mi-e frică. Sunt cam rotofei și cad des. Mai ales când urc scările. Mai ratez. Ori când îl urmăresc pe Ielu și alunec pe gresie. Jjjjjjuuuuuuu cu botu-n prag. Și toată lumea râde. Habar n-am de ce.
Sunt cuminte. Și SINCER. Așa că mărturisesc că mai am câte un accident. Așa cum s-a întâmplat cu ghiveciul spart. Am tras de fața de masă și mi-a căzut în cap. S-a spart și m-am speriat. Și am lătrat. Și Ia-ia m-a certat, deși eram deja necăjit și ascuns sub scaun cu o floare ruptă-n cap și pământ pe blăniță. De două ori am pățit asta.
În rest e bine. Plâng când vreau să mă joc și nu sunt băgat în seamă.
Cine sunt Iiia, Ia-Ia și Ielu? Familia mea.

Ana, spune azi Simona

Image may contain: one or more people and text

Când un om îți pătrunde cartea…
O cunoașteți cu toții pe Simona Poclid. Îi cunoașteți scriitura, delicatețea, emoția, modul ei ferm și delicat cu care face fiecare pas în viață. Ana mea a ajuns la ea. Și ea a ajuns la Ana.

În literatura română s-a mai născut o Ană. Ce bucurie, cartea a fost zămislită de mâinile unui scriitor contemporan, deja iubit, lucru care sper să-i înalțe condeiul cu și mai multă nădejde, și mai mult curaj, punându-i numele și talentul și între alte coperte. Pentru că sunt o țărancă, cartea Elei Mihu, Em Sava, „Ana”, apărută la editura Siono, mi-a frământat inima și mi-a pus-o la dospit cu grijă, sub un ștergar de cuvinte frumoase, calde, vii, de parcă mii de copite i s-ar așeza în rând și ar tropăi pe mintea celui care citește. Lumea satului românesc (al unuia ardelenesc în această carte) este plină de durere, năpastă și izbândă. Cele trei personaje, Maria, Ana și Zamfira, asistă, trecând prin ura și moartea celor două războaie, la o altă facere a lumii. Maria, nume predestinat de altfel, este hotarul jertfei, al luptei și al iubirii, scoțând din pântecele ei nu doar vlăstarele neamului, ci întreaga sevă a spiritului femeiesc, de nestrămutat și de neînvins, din orice colț de lume ar fi. Ana este nădejdea, tăria și fericirea suflului omenesc, luând de la mamă (Maria) aceeași sminteală dulce a iubirii, capabilă și de moarte în numele celui ales. Și, bineînțeles, nu în cele din urmă, Zamfira, fiica Anei, e alungată-n viață în locul morții surorii mai mari, anume parcă să împlinească filosofia circulară a vieții: oamenii mor și se nasc încontinuu, din suflet în suflet trece iubirea și se izbește-n iarba crudă, să râdă voioasă și să înfăptuiască frumusețea.

Pentru cei mai pricepuți decât mine în a scrie recenzii le va atrage atenția construcția sigură a cărții, multitudinea de personaje, puse-n rânduri cu grijă și cu pricepere, cât și capacitatea incredibilă a Elei de a reda atât de frumos și blând (oricât de paradoxal ar suna) duritatea vieții. Satul (de orice fel ar fi, din orice colț de lume, chiar și Sava, comparat atât de sugestiv cu o căldare) e condus de legi care nu se curmă și nu se scriu niciodată, dar pe care oamenii le respectă. Brutalitatea nașterii și a morții, greul muncii, săpăturile din minte și din suflet pe care războaiele le lasă, durerile personajelor, iubirile și trădările, regăsirile și dorurile se rotesc amețitor, închegat și coerent, deși, văzând la început că sunt 69 de capitole, m-am gândit că, la un moment dat, hățurile vor fi scăpate din mâini. În schimb, cartea mi-a amintit și de Preda, și de Rebreanu, și de Tudoran, smulgând din firea-mi colțuroasă lacrimi și dor, căci Sava nu doar se asemuiește cu satul copilăriei mele, dar e o bucată din inima năframă a acestui popor, pătată cu sânge amar, și de ruși, și de nemți, și de chiaburi, și de toți străinii care ne-au strâns grumazul, crezând că focul inimii noastre, cuprinsă între munți, păduri, ape și înaltul Cerului poate fi stins.

,,Ana” Elei Mihu are puterea nu doar de a descrie biografia unui neam dintr-un sat ardelenesc, nici de a scurge prin pâlnia încrâncenată a poporului nostru niște firimituri sublime și însângerate. Chiar dacă ar fi făcut numai aceste lucruri „simple”, ar fi fost îndeajuns. Dar nu; acest hotar e trecut de autoare cu picioarele desculțe, căci și stilul i s-a copt de la debut („Pași”), iar universalitatea personajelor sprijină cu tărie și curaj scriitoricesc stâlpul romanului și flamurile tragediei. Am regăsit în Maria (strașnic personaj) forța multor personaje ale literaturii universale. Femeia aceasta, pe care viața o fierbe, are cioburi din însuși sufletul lumii și parcurge lumea romanului cu o strășnicie care demonstrează (cel puțin în ochii mei) cât de tare pot bate clopotele vieții pentru unele spirite, ducându-le cu ușurință în înaltul desăvârșirii. Mi-a amintit de Oedip care-și scoate ochii, de Hamlet care se perpelește-n nedumerire, zbuciumat de iubire și datorie, de Prometeu care se chinuie la nesfârșit. Îmi asum cu bucurie asemuirile subiective pe care le fac, deoarece am regăsit în viața Mariei viața multor țărănci și pentru că am o năframă în inimă, pe care nu o dau jos niciodată, mi-am putut șterge lacrimile în liniște.

Am crezut întotdeauna, poate prostește, că literatura, bălăcindu-se și-n mocirle, precum porcii, trebuie să fie morală. Fie că vorbește despre sfinți sau despre draci, în final, orice scriitură trebuie să aibă o firimitură de moralitate. Este criteriul prin care trec tot ceea ce citesc și, mai ales, iubesc când vine vorba de cărți. Lucrul cel mai înalt, pe lângă cele multe înșirate fără pricepere de mine până aici este că cele trei personaje (le numesc așa, deși ele au trăit în realitate, căci îmi pare mai smerit pentru un cititor străin) sunt, în final, niște icoane ale vieții. Maria, Ana și Zamfira, deși trec prin dureri pe care doar imaginându-le ne-am prăbuși într-un chin capabil să ne spulbere și avântul, și frumusețea, și bunătatea, își păstrează și nădejdea, și iubirea, și credința, în ciuda cojilor pe care le scot în lume. Îmi permit să vă întreb dacă există ceva mai frumos pe lume decât să fii rănit atât de rău de alții și tu să nu-i plesnești, deși toate legile lumii ți-ar permite?

Maria va îndura iubirea săracă a primului bărbat, va crede cu naivitate în promisiunile celui pe care-l iubea, își va pierde primul născut, cel blând și atins de Dumnezeu, va trece prin lipsuri și prin hula lumii, cu pieptul jupuit, cu toată viața dăruită copiilor ei, făcând din fiece zi un altar pentru jertfe. Tăindu-și inima câte puțin în fiecare zi, își va petrece viața așteptând binele divinității. Frumusețea aceasta, în care cred, dar mărturisesc că nu-i ușor de dobândit și nici de așteptat, m-a însoțit de-a lungul întregului text. Fiica ei, Ana, și nepoata, Zamfira, au venit să întărească speranța că ducând binele în cârcă, chiar și atunci când îți sparge coastele, nu-i fără rost. Totul încununat, desigur, de gestul autoarei de a turna în rând viața acestor femei, împlinind un drum al sufletului care a trecut dintr-o femeie în alta, dintr-o generație în alta, trimițindu-și, fără tăgadă, iubirea, puterea de sacrificiu, dreptatea și frumusețea. Din pântece în pântece au trecut, rând pe rând, toate, ca să se odihnească sub mâinile nepoatei. Un gest măreț și gingaș pentru a sărbători amintirea celor care se odihnesc sub pământul ce-l călcăm. O adâncă datorie plătită de cei mai tineri către strămoși și, de ce nu, o cădere în genunchi în fața lui Dumnezeu care a croit lumea amestecată-n durere și fericire.

Am început să scriu gândindu-mă să vă recomand cartea, dar cumva, parcă aș mai păstra-o pentru mine. Încă un pic. O să-mi înving acest egoism, din dragoste și pentru Maria, și pentru Ana, și pentru Zamfira, și pentru Ela. Le simt ca pe niște mame venind din timp, rotindu-se pe lângă inima mea, povățuindu-mă. Viețile lor, zbuciumate, sub furtună, însorite și înmiresmate concurează cu orice altă viață a literaturii de oriunde.

Sunt mândră, deși, firește, nu am niciun drept, că există astfel de scrieri în literatura noastră și că, iată, cineva nu doar descrie satul, ci îl și cântă, vorbind despre oamenii pe care această țară i-a avut cândva. Mă îndoiesc că alții ca ei se vor mai naște cândva.

Sper ca „Ana” să fie pusă de timp, de cititori, de critici, pe raftul cu literatură contemporană valoroasă. Și să fie, pentru cine se va mai încumeta pentru o așa jertfă, un model de roman contemporan care tratează o istorie care pentru mulți va fi, din păcate, în curând, uitată. Cartea aceasta cântec, jale și bucurie merită citită. Veți vedea! Este precum boabele de rouă care, deși bătute-n cap de Soare, nu se usucă niciodată.

(P.S. În plus, aveți ocazia să învățați și câteva cuvinte ardelenești!  )

Când scrii

Image result for ice cream and books

Când scrii e ca și cum ai mânca hulpav o înghețată delicioasă. Mare, aromată și doar a ta. Te înfrupți din ea cu mulțumire orgasmică, ca și cum ar fi unica ta clipă aici, pe pământ. Știți voi: trăiește ca și cum…
De fapt nici nu știi unde ești, că te mai împiedici de câte-o stea prin casă. Te oprești, mai pui  o culoare, te dai în spate, așezi lupa bine și râzi. Sau plângi. Mai muști o halcă de poezie și-ți scarpini pântecele sufletului. Sătul.  Singur și sigur. Nu-ți pui întrebări pentru că ești tu cu tine. Ești singur, nu însingurat.
Singurătatea asta a scriitorului ori a poetului e un soi de baie în miere. Curgi. Nu gândești ce va fi next. Te destrăbălezi în tine cu tine și lumea pe care tu o creezi pentru tine e perfectă, pentru că poartă amprenta ta, mirosurile tale, până și temperatura corpului tău.
Apoi pui punctul final și te uiți pe fereastră. Scrisul se cere afară. Să zboare. E gata. Născut. Înțărcat. Trebuie să plece. Și-l dai. Greu îl dai. Cordonul ombilical se rupe.
Și se întâmplă minunea primitului. Omul muritor cu timp limitat la o viață ia, drămuiește, cântărește și din timpul lui de viețuit îți dă ție. Citește. Te citește, te gândește, te trăiește. Pentru că el iese din viața lui și intră în viața și gândul tău. Este marele tău critic. Este cel ce-ți deschide poarta.
El, omul cu suflet și gând și ochi de citit. El, care din porția lui de viață, îți dă și ție. Și faceți schimb. Îi dai emoția. El îți dă gândul lui întreg și lipește zâmbet pe fiecare literă ce zbuciumat și greu s-a născut. Din tine. 

 

 

Zăpada mieilor de Bună Vestire

Image result for zăpada mieilor

 

Sunt obosite și goale străzile. Curg zdrențuite pe la porți cerșind pași.
Nu poți să le condamni durerea.
Le doare carnea pe ele de dor.

Trotuarele se-ntind leneșe spre garduri înalte
Cu aspirații de soare, de vorbe la ureche și de mâini strânse
Purtând sfios urme de primăvară

Din când în când balcoanele clipesc stinghere
spre umbre de păsări în zbor

Pământul… ai crede că pământul respiră, eliberat de oameni,
dar el suspină petale de flori amestecate cu fulgi

Zăpada mieilor în sfântă zi de Buna Vestire

drum

 

wp-15849802148255293701702965543602.jpg

Acum trei săptămâni l-am înmormântat pe tata. Inițial nu puteam folosi cuvintele la modul lor firesc. Nu puteam spune că a murit. Ziceam că l-am pierdut. Aiurea! Când pierzi ceva ai șanse să găsești. Tata a plecat cu toate suferințele lui, dar ne-a lăsat suferința noastră și un dor și un pustiu pe care, am înțeles, că timpul nu-l va vindeca. Am venit în grabă din Canada, după ce abia mă întorsesem cu o lună și ceva în urmă, după luni petrecute în România. Am avut șansa să fiu alături de el și chiar să îmi iau rămas bun de la el, pentru că ultimele lui cuvinte, înainte de plecarea mea, au fost să mă uit în ochii lui că e ultima dată când ne privim. După ce am închis ușa salonului, am plâns amar simțind, poate știind, că așa este. N-am vrut să cred. M-am întors în Toronto și într-o dimineață m-a sunat Radu să-mi spună că, deși carantină, au reușit cumva să intre în spital (era din nou internat) și l-au văzut și au vorbit cu medicii. După o jumătate de oră m-a sunat să-mi spună că nu mai avem tată. Îi așteptase pe el și pe mama ca să poată pleca în altă lume. Nu știu de ce a plecat, de ce nu a luptat mai mult să fie cu noi. Nu știu și nu am dreptul să întreb ori să mă revolt.
Nu am avut putere să spun nimănui. Am fost pe drumuri lungi și…
Am realizat că toate aceste cuvinte de care ne ferim, aceste cuvinte, ce ele însele par contagioase, la un punct fac parte din vocabular. Cumva se înșurubează firesc. E crunt, dar le accepți și folosești.
Apoi mi-am dat seama că amintirilor, clipurilor din memorie și aromelor copilăriei se alătură altele: sunetele. Cele care te zdrobesc și pe care nu le vei uita niciodată: dangătul clopotului care bate pentru tata, pumnii de țărână care cad peste sicriu… sunete ce te plesnesc peste ochi, peste norii tăi roz, peste liniștea ta care dispare ca și cum n-ar fi fost.
Apoi te trezești că-l aștepți. Că-i vezi lucruri prin casă. Apoi citești pe net un mesaj al cuiva pentru tata și te mușcă de inimă invidia, gelozia: cum să n-ai tată?
Și dintr-o dată, vorbind cu lumea din jur, descoperi că-s o mulțime de oameni fără tată.
Știu dragilor, toți tremurați de neliniști acum. E o picătură de apă-n ocean durerea mea. Vorba mamei, măcar a avut noroc de o înmormântare frumoasă. Really? Da, am învățat această asociere. Tot acum.

Despre Ana, despre mine, despre voi

Paginile se deschid. Cad șapte ori șapte lăcate și secretele ies la iveală, cum răsar viorelele primăvara.
Ana… mi-a dat cheia. Eu am înșirat ca pe mărgele rândurile și gândurile. Ale ei, ale mele. Și vi le dăruiesc vouă.

Ana mea este o carte pur românească. Nu este despre copilăria mea, deși prologul îndeamnă la asta. Este cercul care se deschide, ca în final să se încheie la fel, prin două vorbe. Mulți își regăsesc cu mirare rădăcinile. E o călătorie în timp, poate, în sensul că secolul trecut e adus în prim plan, pus pe ecranul gândurilor și lăsat să se deruleze proaspăt. Nu e un antique. E proaspăt prin tinerețea celor care populează cu veselie ori tristețe rândurile. Incredibil, dar aceleași tipologii viețuiesc, fetele sunt frumoase ori mai puțin, generoase ori invidioase, flăcăii șmecherași și iubăreți ori ca popândăii, privind cu jind la poalele ce se-nvârtesc în horă. E o lume densă și plină de aceleași sentimente și năzuințe, aceleași păcate, aceleași himere ca cele de acum. Omul găzduiește vise și speranțe, doar că ele se înmulțesc și înmiesc datorită vremurilor. Soarele răsare curat și pădurea cântă, parfumul strugurilor copți și al prunelor ispitesc buzele rotunjite dulce și flăcăii fluieră, reiterând eminesciana „sară pe deal”.
„Ana” mea nu e o bunicuță blândă. La început e o copilă chinuită, apoi se transformă într-o zvârlugă de fată frumoasă ce pune pe jar inimile flăcăilor, o adolescentă visătoare, dar hotărâtă și în final o femeie puternică ce pune piciorul în prag oricui și oricând, crezând în dragostea ei și în Dumnezeu. Oh, e puternică Ana și feminină, o Scarlett O’Hara mioritică, având credința că mâine (oricare o fi mâine-le acela) va răsări soarele în ograda ei.
Nu vă ascund că „Ana” e o carte muncită. Am construit-o pas cu pas, fișă cu fișă, am cercetat, nu doar notițele trecute ori amănunte din familie, dar am avut nevoie de ajutor și mi-au răspuns pozitiv un prieten bun, un excelent profesor de istorie și draga și buna mea prietenă din copilărie de etnie maghiară. Ana e o tânără femeie puternică, iar satul românesc un ermitaj de emoții. L-am descoperit fascinată și mi s-a făcut drag tare că sunt româncă. Am scris despre obiceiuri și muncă, despre poezia datinilor în limba dulce ardelenească. Ana e, dacă vreți, un cireș japonez crescut în Japonia. Adică, înainte de orice, autentică. Mi s-a spus că se adresează unei niște de cititori, celor avizați. Așa o fi. Dar când am scris eu pentru un target? Am pus pe hârtie această carte pentru că se voia scrisă, se voia afară la lumină de ochi. Eu am fost doar instrumentul prin a cărui muncă și imaginație s-a construit. Și dragă mi-e cartea asta. Când am văzut-o prima dată, am strâns-o în brațe cu dragoste, spunându-i în gând: exiști și chiar de-aș fi unicul tău cititor, sunt fericită. Apoi mi-a fost greu să o dau. Deși am scos un tiraj de câteva sute de cărți, nu-mi venea să o las să plece de lângă mine, ca o mâță ce naște mulți pui și îi vrea în prejmă.
Mulți știți că am trecut printr-un iad (și trec) proiectat pe iadul zilelor noastre. Dar o carte e un bumerang. Mesajul ei se întoarce la tine. Și mi-a venit „Ana” mea dragă de la mulți necunoscuți care mi-au devenit nu cunoscuți, ci prieteni dragi după ce au citit-o. Până și un inginer (știți voi ce pragmatici sunt inginerii, mai degrabă cu cifre și ecrane decât cu foi de cărți), până și el, zic, mi-a spus că nu l-am lăsat să doarmă și i-am trezit setea de carte, de lectură, pe care o pusese deoparte de mulți ani.
Nu mi-e cerul cu steluțe roz în perioada asta și nu din cauza pandemiei ce scutură omenirea. Că așa se-ntâmplă. Te doare mai tare degetul tău prins la ușă, decât faptul că vecinul și-a rupt piciorul. Nu. Nu minimalizez. Suntem la fel de speriați și de izolați și de îngrijorați, neliniștiți cu semne de întrebare, cu acel „ce va fi mâine?”, din toate punctele de vedere. Ne străduim să o ferim pe mama, care sărăcuța este cel mai adânc întristată și obosită, și să avem o viață cât se poate de normală în anormalitatea asta.
Să fiți bine și cu credință! Că trece.

De la voi:

Vai, dragă Em! Țin să îți zic că s-a nimerit iar, ca la Pași, să fie mami la mine. Și, bineînțeles, i-am dat Ana să o citească.
A stat prima noapte până la 3 și a doua zi a terminat-o! Ce nepoți, ce răsfăț pentru a ei copilă? „Ana”!
Ca apoi, cu lacrimi în ochi, a început să-mi povestească despre bunica, străbunica și toate amintirile ei.
Când a pus cartea înapoi în bibliotecă a oftat cu cel mai mare drag: „Minunat scrie femeia asta! Minunat! ❤
(Mona Rusinescu, Franța)

Wow!!! E super cartea. Am citit primele nouă capitole azi. O citesc pe îndelete să o pot savura din plin. Doamne, ce talent! Minunată carte. Mor de drag să o citesc. Vai, parcă aș citi Moromeții, obiceiurile sfinte de la sat… Cu adevărat veșnicia s-a născut la sat. Mi-ar plăcea ca în școli să fie lectură Ana de Em Sava.
(Claudia Nicula – învățătoare, Huedin)

Am citit-o pe nerăsuflate, și nu pentru ca ai scris o tu. Este extraordinară! Mi-a plăcut enorm, am trăit-o, am zâmbit și am lăcrimat cu ea, m-a impresionat profund. Ai scris atâââât de frumos și ești minunat de talentată… îți mulțumim!!! Până acum aveam 2 cărți de „căpătâi”: Mândrie și prejudecata și Elevul Dima dintr-a șaptea. Acum ANA este în top. Forever.
(Diana Borzan – notar, Cluj Napoca)

„Ana a fost bunica mea.” De-abia atunci mi-au curs lacrimile șiroi! Am râs și am plâns alături de Maria, apoi de Ana, dar pe sfârșite, mi-am pierdut respirația. Am simțit că sunt sub apă, ca trebuie să mă ridic la lumină, la aer! Până la urmă, nu era decât starea mea de retrăire a poveștilor mamei mele care acum are 84 de ani! Fii binecuvântată, Ela Mihu, cu tot neamul tău!!!
Trăirile intense pe care le-am avut citind ,,Ana” m-au făcut să retrăiesc emoțiile poveștilor bunicului meu, Rusu Mihai și ale bunicii mele, Rusu Ana (al cărei nume-l port cu mândrie)! Nu pot să descriu în cuvinte simțămintele readuse la viață dintr-un colț îndepărtat al cămăruțelor inimii mele. Cu toată ființa m-am regăsit, cu-ai mei plecați sau încă prezenți (mama – 84 de ani)! N-am avut astâmpăr ore în șir. Doar atât mai spun: Ana e o carte pe care vrei să o recitești iar și iar! Ana vine să ne îmbie la ,,mămăliga” ardelenească, cu tot trecutul ei, cu toată iubirea împletită printre boabele de cucuruz și, mai ales, cu toată explozia pe care o poate face.
Em Sava, nu pot decât să-I mulțumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale.
(Georgeta Ana Rusu – Chicago, Illinois)

N-am putut s-o las din mână… Ana m-a purtat în zbor înapoi Acasă, înapoi în timp, înapoi în istorie. Înapoi in suflet… O carte medicament pentru suflet. Em Sava, tare-ți mulțumesc!
(Marga Vasiliu – Toronto)

Ana a ajuns și în Germania. A fost cartea pe care am citit-o cu tot sufletul… O poveste ancestrală, o emoție și un dar hărăzit în vraja cuvintelor. Asta a făcut Em Sava. Te-a introdus în poveste cu „a fost odată” și te-a făcut parte din ea. La un moment dat, chiar mă gândeam că și povestea bunicilor mei ar putea suna la fel… Și da, după cartea asta, te bucuri ca ești român, ca ai miere în vorbă, istorii în suflet, soare-n priviri… Și te gândești ca doar la noi, la români, poveștile și viața se pot doini. Că doar noi deslușim cea mai de preț taină a Universului, Iubirea, așa cum e ea, în toate nuanțele curcubeului. Mulțumesc, EM Sava… Citiți Ana, dragii mei! Pentru oricare dintre noi, povestea merge mai departe.
(Irina Magierka – Germania)

N-am citit-o! Mi-am retrăit toată copilăria!
Peste Sava, încă de la primele rânduri s-a suprapus Zabala, satul mic din Covasna, cu “ ulița săcuiască” și “ ha românească”, cu bisericile, trei la număr înșirate.
Gospodăria lui Alexandru e casa mea de acolo, de sub pădure, iar cânii din curte au fost pe rând Haiduc, Ursu și Brezoi!
În orele în care am ațipit cu ea în mână, i-am purtat în vis pe toți cei de acolo, duși fiecare la Dumnezeul sau Isten-ul lui și m-am trezit plângând de dor de Biri neny și de macaroanele ei cu nucă, de Popa Romi, de nenea Ițu…
Și dintre cele trei, Zamfira mi-s! Că m-am născut târziu să port mânie că unii îs români iar alții unguri!
Și mă știu închina și face semnul crucii în toate bisericile din satul acela!
Nu că Dumnezeu n-ar fi același, dar când calci în „curtea” vecinului de lângă tine trebuie să îi dai binețe și respect în limba și obiceiul lui!
Alinare si sfâșiere mi-a fost scrisul tau, Em dragă!
Mă duc acasă poimâine! Să le aprind lumânări la toți, deopotrivă unguri și romani!
Iar de îmi îngădui, în bisericuța aceea veche de sute de ani din satul de sub munte, o să aprind și pentru toți ai tăi din carte!
M-am blocat din nou în cele zilnice în ultima vreme!
Și n-am mai avut o perioadă starea necesara să iau o carte în mână!
Și a apărut Ana, povestită de Em Sava!
Și am plâns bucuria lecturii și ciuda că, în ultima vreme, mă lipsisem de bucuria aceasta!
Dacă vă spun ca e lectura de weekend vă mint, pentru că o să o citiți mai repede!
Și nici măcar nu o citiți, pentru că nu-i carte… e trecere în alt spațiu!
Comandați-o și călătoriți-vă frumos!
SIONO editura… acolo o găsiți!
(Alina Botezatu – București)

O fată iubește un băiat. Băiatul o iubește și el. Apoi intervine moralitatea, societatea, valoarea, clasele, ierarhia și nescrisele legi sociale. Și povestea se repetă de două ori, dar sfârșind în mod diferit. Povestea e veche, veche, veche… începând cu pictogramele din cele mai vechi peșteri, legende și cânturi antice, piese de teatru, poezii, romane, picturi. S-au terminat cuvintele, cu adevărat s-au terminat, pentru a descrie sub orice formă această poveste veșnică și ancestrală. Dar, este o zicere, aproape o axiomă, în știință. Ei spun că toată lumea știe că un lucru (legat de știință) nu există sau este imposibil de demonstrat. Și nimeni cu bun simț nu o face, prin urmare. Dar, apare cineva care nu știe asta și… o demonstrează sau descoperă o noutate!
Și revenim la relații imposibile. Ei bine, Em Sava nu știa că s-a scris totul despre asta, că s-au epuizat toate cuvintele… și ne pune în față Ana, pentru care lărgește dicționarul, aduce și inventează cuvinte noi pe care ni le înfige și ni le răsucește ca un tirbușon din creștetul capului, prin toate cele șapte Chakra, până în adâncul sufletului, încrâncenând carnea pe noi, punând lacrimi în tălpi, făcând genunchii să se închine țărânei, ridicând părul pe brațe și ceafă, visând cu icnet și mucind cu lacrimi! Asta nu e rău! mi-am spus, ca unul care lucrează în industria hârtiei sanitare, plângeți și muciți cât vreți, o să mărim producția, nici o problemă. Dar el, sufletul? Dar el, visul? Dar ea, inima săraca? Doar cuvintele le pot mângâia și aduce alinare. Doar vorbele Mariei, ale Anei și ale Emei vor sta candelă. Doar ea, aceasta nouă și totuși atât de veche lume la care Em ne face părtași, ne vor face să simțim că citim și aflăm pentru prima dată o astfel de poveste.
E diferită de Pași? Umila mea părere zice că este. Dacă în Pași Em este Em, în Ana Em este Ela.

12 ore, două sticle de merlot și Pink Floyd. Ah, și câteva lacrimi, mă rog mai multe pentru care te urăsc! Și totuși te iubesc! Mulțumesc frumos! Ți-ai pus mult, mult, mult, dacă nu tot sufletul aici! Mai poți scrie?
(Ionel Anghel – poet Toronto)

Știi, Em, când am terminat „Ana”, am închis cartea și am pus-o lângă mine. Eu sunt destul de împrăștiată, am întotdeauna în jur hârtiuțe de tot felul, creioane, cărți pe care le citesc. Dar „Ana” avea ceva în ea, care-a îndemnat sa o mai țin puțin acolo. Simțeam nevoia sa îi mângâi coperta, ramura aceea înflorită o simțeam ca și cum atunci aș fi adus-o din grădină. Și mă gândeam câtă putere a putut fi în fătuca aceea pe câte mi-o închipuiam subțire și frumoasă ca un porțelan… Crede-mă, nu o spun pentru că e de la tine, „Ana” este una dintre cele mai bune cărți pe care am citit-o în ultimul timp. O radiografie a satului ardelenesc aflat la granița dintre doua nații, între cele două războaie mondiale. Și, pe deasupra, ca un bonus, două povești de dragoste, trăite cu intensitate de doua femei puternice, fiecare cu finalul ei, rânduit de un destin ce nu poate fi schimbat.
De multă vreme o carte nu m-a marcat așa cum a făcut-o Ana ta, Em.
(Cristina Cristea – România)

„ANA”, o carte de care „auzisem” ca se naște. Mi-am dorit-o si am primit-o. Ca niciodată, n-am putut să o citesc imediat. Am păstrat-o așa cum păstram în copilărie papuceii cumpărați pentru Paște. Am simțit că vreau să am starea, timpul și deschiderea să intru în ea. Și am ales ziua de azi. 5 ore de lectură asiduă, fără senzația de timp curs. Doar de timpuri. Timpuri curate, timpuri trecute, timpuri grele, timpuri adevărate, timpuri intense. Încheiată magistral, precum ,,Pe aripile vântului”: Ana a fost bunica mea. Da, Em Sava, ăsta a fost KO-ul cărții. Te lovește în moalele capului, incapabil să te mai gândești la altceva ore bune. Da, Em, și bunica mea e un fel de Ana. Și noi suntem Ane. Aici și acum. Tipologii umane, cutume și tradiții, anotimpuri și senzații descrise magistral. Și extrem de curat. Curgând, te trag în șuvoiul propriului trecut, înecându-te în amintiri povestite și ciupindu-ți memoria. Întoarcere la puritate, la dramele eroinelor adevărate și la valori pierdute. Stâlp de morală și dârzenie ești, Ana! Năucită încă de fluența, dramatismul, curățenia, sacralitatea „Anei”, în micimea gândurilor mele mi-am stabilit un țel: să văd Sava, să mănânc silvoiz pe pâine pe un deal, căutând din ochi cele două biserici… Să-mi regăsesc Ana.
Em, n-am scris suficient. Sunt încă năucă. Și aș fi putut citi încă 300 de pagini fără să îmi fie foame.
(Elena Secară Bratu – Montreal)

Am terminat de cetit „Ana” lui Em și am, iac-așa, un nod în gat di plâns. Moldovianca o cetit cartea ardelencii si o oftat din rărunchi. M-am culcat în creierii nopții cu cartea aiasta în gând și am luat-o iară dimineața dimpreună cu cafiaua. Mi-o zburat gându’ la ie tătă ziulica și abe aștieptam să mă întorc la cartia me. M-am bucurat di fiecari iubiri și de fiecari copilaș nou născut în viețili Mariei sau a Anei și am bocit de-o sărit cameșa di pi mini când o coborât vreo năpastă pisti ieli. Și, drăguliță Doamni, n-o fost puțini năcazurile pe fimieili iestea două. Apoi daca ieu m-am bocit vriodată ca mi-i greu, mai bini tac naibii din gură că nu știu nica…
„De ce ar pribegi printre străini, când nimeni nu te înțelege și nu te cunoaște ca al tău? Aici le erau neamurile, aici le era viața și aici, în temeteul din spatele bisericii, doreau să-și odihnească oasele când n-or mai fi, la fel cu toți ai lor.”
(Ana de Em Sava)
(Veronica Lupu – Waterloo, Canada)

Amintiri… amintiri… Am rămas la tricotat… şi la citit cărți… îmi amintesc cu drag si dor de serile petrecute cu bunica… şi dacă aş găsi pe-aici un fuior si o suveică… ştiu sigur că doar ar trebui să închid ochii si mi-aş aminti perfect ce să fac să iasă nealcoş lipideul.
„Ana” nu e doar o carte… e un ghid turistic, de întoarcere în timp… într-un timp în care „timpul de somn era drămuit cu zgârcenie. Vara era de lucru. S-or hodini la iarnă.”
E iarnă… şi mă hodinesc… Mă hodinesc cu „Ana”…
Mulțumesc Em. Nu sunt critic literar, dar când citesc o carte şi nu pot să o las din mână indiferent cât de târziu e… sau indiferent cât de devreme trebuie să mă trezesc pentru serviciu… şi dacă am nevoie de şervețele citind-o… e o carte nu doar bună… e neprețuită… de colecție…
Și crede-mă… încep o nouă cutie de şervețele.
Şi dacă „Paşi” a „lovit” foarte aproape de casă… „Ana”…. „Ana” e acasă.
(Grety Crisan – Windsor, Canada)

Povestea Mariei mi-a sfâșiat inima-n două. N-am mai plâns atâta la o carte de nu știu când. Ai tu un fel de-a te trage în poveste de parcă ție ți se întâmplă toate. Cartea asta e perfectă. Nu-i lipsește nimic. Trebuie doar să aibă parte de un drum către cititori pe măsura ei. (Ana, cumnata mea, Cluj)

Salut. Am terminat cartea. Foarte frumoasă povestea. Foarte frumos scrisă. M-a captivat chiar dacă am terminat-o după mult timp. Cu atât mai captivantă că este vorba despre rădăcinile noastre care, observ, puteau fi tăiate în câteva rânduri. Mă mândresc cu tine sor-mea, aștept alte cărți.
(Fratello)

I-am pus și pe cei doi dragi din familia mea, Radu și Ana, pentru că iubesc părerea lor. Am învățat, de când scriu, că cel mai greu e să fii proroc în satul tău. Cred că cel mai greu pentru mine atârnă cuvintele lor. Ah, cel mai scurt, mai plin, mai intens și mai ardelenesc feedback primit, a fost de la unchiul meu.
– Ai citit cartea? a întrebat mama.
– No, bine, no!
– Ai plâns?
– No bine, no!!! (cu sens de da). Șșșșș – unchiul e polițist, fostul comandant al poliției clujene (No, bine no 🙂 )
Și pozele le-am primit. Și acestea și altele.
De asemenea am recenzii, cu steluță de la mine, în ordine alfabetică: Cristina Cristea Mona Rusinescu și Camelia Sima.

Ana abia a făcut ochi. A venit într-un an greu. 2020 e un an încercat de istorie. Dar vor trece toate și ne vom plimba din nou de mână pe străzi și ne vom îmbrățișa. Până atunci… virtual. 🙂

și azi

unghiiiii

Scrisul e catharsis. E eliberare. E jar. E simțire.
Ce simt? O primăvară neagră, prea devreme cotropitoare.
Este un gând ca un vânt rece. Azi.
Mâine temperatura s-ar putea să aibă alt punct de vedere.
Clujul e ud.
Plouă și azi.
Am sosit în grabă, lăsând zăpada liniștită în fața casei mele de la capăt de lume, unde de o lună încercam să-mi regăsesc liniștea. Era o liniște precară. Încercam să mă mint. Fără succes. Nu știu să mint.
Nu știu deloc să mint.
Nu am scris demult și probabil că nici nu ar trebui să o fac. Mai ales acum.
Am scris în gând. Texte rotunjite despre ceea ce sunt, despre ceea încă mai sunt. Cât mai sunt. Dar acum textele stau lipite în interiorul pleoapelor refuzând să iasă. Afurisitele!
Am pierdut. Am asistat neputincioasă la una din plecările cu majuscule și acum scrisul e gudurat ca o mâță udă sub un gard. Ud și el. Probabil va reveni. Poate se va trezi la viață, sau poate a murit. S-o fi dus și el într-o lume mai bună.
Nu am emoția lui acum, ci frica lui.
Probabil pericolul să cad în misticism.
Să mă prăbușesc în culori cernite.
Munca.
Am atâtea de făcut.
Trebuie să mă iau în brațe, ori să mă iau la palme, dar să fabric cuvinte.
Zile sub semnul lui TREBUIE.