De miercuri

Ninge incredibil. Ca în poveștile lui Andresen. Fulgi mari și lăptoși cad foarte încet peste pământ. Mi-am făcut cafeaua și un bol de fructe și am făcut vreo două poze repede, aruncând câte o privire la fulgi. Liniștitor.
Încerc să-mi organizez programul, dar e la fel cu a pune prea multe haine într-un dulap. Tot ticsit e.
Mi-am zis ca dimineața să fac abstracție de furnicarul virtual și de lista mea cu deadline-uri și să-mi văd de ale mele. Să scriu. Așa că mi-am promis să intru pe FB doar după ora unu. E o măsură mică, dar bună. Cum nu am FB pe telefon, habar nu am dacă am mesaje și asta e minunat. E o măsură sănătoasă. În rest, pe e-mail nu arde. Sau nu tare. Oricum, diferența de fus orar face să existe un delay continuu între noi.

Mă gândesc să-mi beau cafeaua cu voi în fiecare miercuri și să vă spun ce mai e în Arțaria mea. Ce ziceți?
Azi ninge frumos și noi pregătim cartea lui Petru. E foarte, foarte bună. Ce gen e? Un soi de thriller mioritic, scris în stilul lui atât de sfătos. Mereu mi-a fost drag să-l citesc pe Petru. E un scriitor trainic, autentic și curat.
Zicea cineva că pentru a fi scriitor trebuie să ai talent și disciplină. Petru le are pe amândouă și le condimentează în stil maramureșean, ceea ce dă o savoare excelentă scriiturii. Și e genul de scriitor care se va citi mereu. Sunt foarte intuitivă. Prietena mea zice că am glob de cristal, că mereu se întâmplă ce zic. Mă și întreabă: vezi că am interviu. Ce zice globul?

Poza zilei. Cafeaua mea. Zavida of course, fructe și cărți. 🙂

Macii sunt întotdeauna roșii

Natura lasă mereu în plata Domnului și buruienile și trandafirii, iar macii ei sunt întotdeauna roșii și cresc numai în câmp liber și la căldura zilei.
(Issabela Cotelin)

Am citit cartea Issabelei ca pe o limonadă de vară și-am îndrăgit-o. Aș fi ținut-o la piept dacă aș fi avut-o în formă fizică și-aș fi dat aprobator din cap: da, macii sunt întotdeauna roșii. Mi-a creat același sentiment ca acum șase-șapte ani în urmă când am văzut filmul The Princess Diaries, ecranizare a romanului cu același nume de Meg Cabot, pe care l-am și citit ulterior. De drag.
Mia Thermopolis și Issabela au multe în comun. Fiecare în final câștigă, chiar dacă una în stil aristocratic, iar cealaltă în stil postcomunism. Însă tinerețea e paradisiacă indiferentă la vremuri ori geografie și nostalgia își spune cuvântul.
Cele două cărți se aseamănă nu doar pentru că protagonistele sunt două tinere frumoase, spontane și inteligente, ci și pentru că ambele beneficiază de tehnica diaristică dând impresia că fac destăinuiri și dăruiesc cititorului iluzia unei intruziuni netulburate în intimitatea autoarelor.

Cartea Issabelei Cotelin este o poveste policromă, spumoasă, brodată pe evoluția unei fete aflată în pragul adolescenței – pentru că la debutul romanului fata are 13 ani – și este derulată până când aceasta termină facultatea.
Întreg parcursul cărții este întretăiat de intervențiile autoarei, azi aflată la maturitate, personajul propriei scriituri. Ea judecă, accentuează, dă verdicte, clarifică și pune în sinonimie ori antinomie situații. Observă obiectiv schimbările și evoluția personajelor din copilăria proprie, zâmbind, probabil, condescendent, ușor complice, copilei din trecut.

Jurnalul începe brusc, cu o situație banală când eroina nu mai vorbește cu Alex.
Timpul prezent și propozițiile scurte, verbul alert și construcțiile îndrăznețe îți induc din prima secundă autenticul. Devii spectatorul iluziilor și deziluziilor tinerei cu o lume bogată interioară, unde se și ascunde la nevoie. O lume firească pe care am populat-o cu toții pe rând și asta sporește bucuria lecturii.
Scriitoarea surprinde linia aceea foarte subțire și magică dintre copilărie și tinerețe, timiditatea fetei în a face pasul spre definitiva feminitate. Mugurul care se transformă în floare.
Issabela citește și filtrează prin mintea ei nu doar livrescul, ci și realitatea contemporană ei, proiectată pe fundal ceaușist.

Nu vreau să fiu seralistă. Nici să muncesc. Urăsc munca. Urăsc socialismul, cu condițiile și legile lui cretine. Și nu numai eu. Toți cei pe care oamenii maturi ne definesc „inconștienți” și „neserioși”. Adică noi, tinerii. În capitalism sunt atâtea șanse de afirmare! Atâtea drumuri de urmat! Atâtea căi de ales! Decât seralistă și vânzătoare aici, cu toate porțile închise, mai bine cerșetoare acolo. Sau șomer. Acolo, dacă ai minte și noroc, ai și bani și libertate. Ajungi ceva. Aici, după o viață de muncă într-un magazin, ajungi vânzător calificat și respectat sau casier.
Are o personalitate puternică și propriile ei definiții clar articulate:
Sufletul meu e ca o zi de școală. Uneori are șase ore. Alteori,șapte. Uneori deloc. E duminică într-un suflet de fată. E atât de rar duminică! Și niciodată nu coincide cu cea din calendar.

Issabela este frumoasă, inteligentă și conștientă de atuu-rile ei. Ia lumea în piept, însă are universul ei interior, extrem de bogat, unde se ascunde la nevoie. Este firească și nebunatică.
Acum mănânc brânză cu zahăr, privesc stelele, gândesc și scriu în același timp. Încă nu-s Napoleon. Ascult și muzică la radio, urmăresc telejurnalul la televizor… Mai am un lucru de făcut, să fie șapte. Să citesc Gran Canaria? Nu pot… Îmi fac o citronadă. Sunt Napoleon.

Cucerește ușor și se amuză de băieții care o admiră. Ia viața în piept cu suișuri și coborâșuri, observă, învață. Cade la treaptă și ajunge în toamnă la un liceu industrial, apoi e mutată, „cu pile” la unul de elită.
Viața ei e densă, cu sclipiri ludice, cu iubiri superficiale care trec a doua zi, cu idei înalte și oglinzi care-i spun că e cea mai frumoasă din lume, cu idealuri îndrăznețe, cu gusturi copilărești. E cuminte, apoi e mai puțin cuminte și devine cam nonconformistă, dar e un copil bun ce nu trece limitele. Se lovește și suferă și atunci își pune întrebări:
Ce folos că atunci când ți-e bine tot universul roiește-n jurul tău, dacă atunci când nu-ți e afli că ești singur în același univers?

Fiecare zi e un mozaic extrem de colorat construit din evenimente mici, punctate ca sărbători minuscule ale unei fete ce se bucură de viață: 30 martie. Azi, în ora de mate, am compus prima mea poezie, cu o lume clar delimitată, transformată într-o tablă de șah cu pioni: jumătate mă iubeau, cealaltă mă credeau o legendă pasionată de scris/citit, de fotbal și de băieți, cu accidentale note de cinci. Cu atracții uneori nepotrivite.
1 noiembrie 1984. Am fost mai întâi fascinată de-un golan. Și coleg de clasă. Șaten, cu ochi verzi, înalt, stătea în ultima bancă și se mișca mai grațios decât o panteră. Îl chema Paul.
 Știind că: măsura ne-o dăm noi înșine, nu mă oboseam să-i explic că flegmatismul și talentele pe care mi le reproșa erau doar un mod propriu de apărare față de o lume care atunci, ca și azi, ataca egal cu forța cu care adula.

Protagonista „Macilor” este adolescenta universală care râde, flirtează, se supără, se răzgândește, iubește, citește, înregistrează, alege, adolescenta în care ne regăsim, alături de care râdem sau plângem, ne confesăm ori tragem un fum de țigară lângă gardul școlii. Romanul-jurnal cuprinde nu doar poezia feminității, dar și talentul deosebit al poetei Issabela Cotelin așezat în șabloane de proză.

Cartea se poate comanda și la SIONO.

Fragmente din roman:

Căci anii, din păcate, n-am cum să-i întorc, să schimbăm vorbe și în trecut…
Uneori mai trag pe dreapta, metaforic, căci nu știu să conduc și mă întreb dacă nu cumva într-o întâlnire anume am dat mai puțin decât am primit. Dar îmi joc cărțile mai departe cum îmi vin…

Oscilam între a-i atribui o finețe sufletească deosebită sau lașitatea neasumării unui sentiment până la capăt. Azi simt doar că unul dintre noi nu l-a înțeles niciodată pe celălalt. M-am crezut vinovată doar eu. Apoi – doar pe el. Azi nu mai cred în vinovății. Doar în fragilitatea intersectării unui drum asfaltat și neted cu o potecă nestrăbătută. Unde încredere nu e, nimic nu e. În ciuda semnelor de circulație lăsate de Univers.

Simt nevoia să fiu singură de tot, fără să mai aud glasuri omenești în jurul meu, pentru că nu-l mai pot auzi pe-al lui. La telefon răspund doar ca dintr-o datorie a unei lumi uitate. Pentru
că n-o să fie niciodată el. Când mă uit pe geam, nu mai văd copii, blocuri, ci doar frunzele pomilor și vânt. Vântul, care nu m-a uitat, el n-o să mă uite vreodată. Pân-acum au fost zile frumoase, călduroase, de vară, azi plouă, tună, e furtună, bate vântul.

28 noiembrie. Să-mi învăț… Cu ce să-ncep? Am prea mult, prea greu și prea urât. La chimie și la geografie. La geografie trebuie să iau șapte, ca să nu rămân corigentă. La chimie… mi-e
groază de materia asta. Ce vor formulele alea de la mine? Mă privesc din caiet, mari, imense, cu ochi nătângi și cu nuclee aromate, cu legături sigma și pi, țepene și fără sens. Și parcă vor
ceva, dar nu au glas să spună, sau eu nu sunt în stare să le-aud. Și munții… Munții geografiei. Toți cu piscuri semețe, acoperiți de zăpezi, toți o apă și-un pământ, se suprapun, se ceartă, se destramă… Și ei probabil vor ca eu să-i știu pe dinafară. Și mașinile și utilajele tehnologiei. Trec peste sufletul meu cu șenile de tanc, mă sfărâmă, mă înnebunesc și eu, tot mai strivită, tac și fug din ce în ce mai departe. Țărmul cel liniștitor rămâne-n urma mea și eu mă apropii din ce în ce mai mult de apele primelor corigențe. Tace izomeria de catenă, sfidătoare, tac proprietățile
compușilor halogenați, tac toate reacțiile și mă strivesc cu muțenia lor neînțelegătoare. La fel ca ele voi tăcea și eu la extemporal.

Când sunt în toane proaste, am întotdeauna capacitatea de a constata bunătatea oamenilor care mă cunosc. Poate că totuși părerea mea despre lume e greșită. Oamenii sunt atât de buni cu
mine când simt că nu merit, încât bunătatea lor mă doare. Sunt colegi de serviciu, sau necunoscuți, sau vecini, sunt orice, privirea lor e caldă, zâmbetul – prietenesc, blând și toată făptura lor se-adună într-o întrebare, veșnic aceeași, uimirea lor pare sinceră:

… Se întâmplase deja să cresc de mică printre macii Moldovei. Unduiau pe dealurile și râpele din jurul casei bunicilor mei și mă atrăgea fragilitatea lor ca becul pe un fluture de noapte. Trăiau liniștiți printre alte flori de câmp, ierburi și buruieni, mai dădeam de ei uneori pe la margini  neumblate de drum. Când găseam câte un mac stingher și prin curtea proaspăt tunsă și frumos pieptănată de greblă, era sărbătoare. Îi smulgeam și tot încercam s-ajung cu ei acasă și să-i pun
în apă, dar ei se ofileau, înverșunați, de fiecare dată. Visam și eu maci în camera mea, pe masă, însă, treptat, mi-am dat seama că ei au alt vis decât mine și că, dacă îmi plac atât de mult, trebuie să-i las la locul lor.                                                                                       

(Poza aprține Issabelei)

De ianuarie

Am văzut de curând niște poze frumoase care mi-au trezit nostalgii și amintiri. Involuntar mi s-a născut în minte sintagma „pe vremea mea”. Probabil că ianuarie, lună ce-și strânge puii-n cuib, că afară e răcorel și ieșim mai mult de musai decât de voie bună, e prilej de revelații, meditații, introspecții și dor. Dor de noi în anumite perioade ale vieții, pentru că „pe vremea mea” e mușcător nostalgică și într-o oarecare antinomie cu vremea de acum, deși oarecum și asta e „vremea mea/noastră” pentru că visceral o consumăm, o analizăm și ne străduim să ne aplicăm ființa la vreme și vremuri, să dăm timpului taxa de protecție, să ne milogim să fie îndurător și să o lase mai moale cu graba, că poate merge și pe jos, nu doar în viteza a zecea.
Pe vremea mea diplomele se puneau pe un panou de onoare. Acum avem perete de FB unde afișăm toate superlativele absolute ale vieții. Cu plus ori cu minus. În general cu plus. Ce facem, ce dregem ori ce nu facem, dar am face. Pe scurt, agăț în cui diploma primită cu toată dragostea de la Observatorul de Toronto unde am de niște ani rubrică permanentă în ziar – FORMA TIPĂRITĂ. Pentru că pe vremea mea se scria pe hârtie masiv și, deși iubesc și online-ul (drept dovadă am colaborări prețioase și trainice), hârtia scrisă rămâne dragostea dintâi. Am o duioșie pentru cartea pe hârtie, pentru mirosul de tipar proaspăt. Azi, mulțumesc ziarului Observatorul de Toronto că avem o relație de cuvânt și gând în trai tricolor, deși suntem hăt departe, la opt mii de kilometri de țărișoara amintirilor noastre, de patria mamă. Aprecierea lor mă onorează. Pe românește.

„Vreme trece vreme vine/Toate-s vechi și nouă toate… ” , după cum zice „Luceafărul”, neasemuitul, că tot a fost aniversarea lui acum câteva zile.

                  

Interviu cu Gândul. Nu cu gândul :)

RACGP - Motivational interviewing and helping to manage the complexity of  multimorbidity

Em Sava trăiește de aproape douăzeci de ani la capătul lumii, dar, prevăzătoare, și-a adus cu ea, în geamantane, aproape tot ce iubește: un liliac, un gutui și limba română. Liliacul și gutuiul au crescut în grădină, iar limba română a însoțit-o de-a lungul timpului. A fost profesoară de limba română la un liceu clujean. Și-a iubit atât de tare meseria, încât nu a lăsat-o în urmă. Așa că primul său job în Canada a fost de profesor de română la școala internațională din orășelul unde a locuit la început. Apoi și-a creionat ușor destinul și a colaborat tot mai mult cu publicații și edituri din România și diaspora. „Dacă Dumnezeu vrea să fii român, degeaba emigrezi. Asta e concluzia mea”, mărturisește scriitoarea.

Scrie pe blogul personal Sweet&Salty, face parte din Siono Editura, colaborează cu publicații din România (Catchy și Timpul) și diaspora – Itaca, unde scrie, dar este și redactor și corector. De asemenea, are o rubrică permanentă  în ziarul Observator de Toronto – ediția tipărită. A publicat trei cărți: „Pași” în colaborare cu Axel, „Fluturi și alte frunze” și romanul „Ana”.

Gândul.roBună, Em Sava! Îți mulțumim din inimă pentru că ne-ai acordat timpul tău pentru a vorbi despre imaginea cărții românești peste hotare.

Em Sava: Eu vă mulțumesc pentru invitație și pentru un subiect atât de ofertant.

Gândul.ro: Care sunt calitățile literaturii românești contemporane pe care crezi tu că nu le poți regăsi nicăieri, la niciun alt popor?

Em Sava: Cred că se aplică doar la scrierile cu specific românesc, unde amprenta națională își spune cuvântul.  Așa cum se întâmplă  în „Ana” care, practic, nu se poate traduce. Ori, mai bine zis, tradusă s-ar banaliza pentru că s-ar pierde exact elementul național.
În rest,  ne încadrăm într-un curent general, ceea ce e de bine, pentru că avem autori contemporani foarte valoroși, comparabili cu cei care strălucesc afară.

Gândul.ro: Dacă ai putea, ce și cum ai schimba tu pe piața de carte din România?

Em Sava: Selecția publicării manuscriselor care nu cred că e destul de atent făcută. Să nu uităm: cartea își educă cititorii.
Apoi aș crea alte condiții pentru scriitori, pentru că un manuscris bun include nu doar genialitatea autorului, ci și mult timp fizic investit în carte. Cred că ar trebui să existe și la noi categoria agenților de carte care să reprezinte scriitorii și poate să organizeze un pic piața de carte.

Gândul.ro: Citesc românii mai mult atunci când sunt peste hotare?

Em Sava: Geografia nu schimbă obiceiurile omului. Cei care iubesc litera românească nu sunt îngrădiți de distanțe. Lucrurile nu se schimbă prea mult. Știu, se spune că românul aflat peste mări și țări are nostalgia eugeniei ceaușiste și crește brusc o pasiune pentru Miorița. Nu e chiar așa. Sau nu în zilele noastre, când toți avem câte-o mică Românie în zonele în care trăim. Comunitatea românească din Toronto este mare, eu am avut chiar două lansări de carte, prima la Torofest – festival ce a adunat scriitori, pictori și muzicieni români din întreagă Canada, a doua a avut loc în Kitchener, orașul în care am locuit inițial. Ambele au fost puse la cale de organizațiile comunităților românești. În concluzie, interesul pentru cartea românească există și aici.

Gândul.ro: Care sunt calitățile autorului Em Sava pe care le putem regăsi în cărțile pe care le scrii și le publici?

Em Sava: Calități? Cred că aici ar trebui să răspundă cititorii. Multe recenzii vorbesc despre aceste calități, concretizate în trăirile, emoțiile și concluziile celor care îmi citesc cărțile, pentru că am primit și primesc foarte mult feedback. Eu vă invit să mă descoperiți și să răspundeți voi la această întrebare.

Gândul.ro: Care sunt avantajele și dezavantajele publicării sub pseudonim?

Em Sava: Scriu sub pseudonim dintr-o întâmplare și, pentru că așa s-a întâmplat, presupun că așa trebuia să fie. Mică mă visam pictoriță și mă vedeam semnându-mi tablourile Sava (numele satului bunicilor mei). Citeam mult și cred că așa mi se părea mie mai interesant. Pe la finalul lui 2014 mi-am deschis blogul și așa mi s-a părut pe moment potrivit. Nu bănuiam că voi publica. Probabil că m-aș fi gândit de două ori. Însă nu există nici avantaje, nici dezavantaje. Toată lumea care mă citește știe că Em Sava e Ela Mihu și invers.

Gândul.ro: Ce ne poți spune despre  romanul „Ana”, publicat anul acesta?

Em Sava: Am lucrat la „Ana”timp de doi ani și, când fratele meu m-a întrebat cum va fi cartea la care lucrez, i-am spus că va fi ori foarte bună, ori foarte proastă. S-a dovedit a fi extrem de iubită. Peste așteptări și cerută de cititori din toată lumea.
În primul rând e o carte românească, exotic de românească într-o lume care vânează visul american. În „Ana” se vorbește despre o lume apusă, din Ardealul secolului  douăzeci, însă e o lume vie, populată de aceeași tipologie umană ca cea de astăzi. Se iubește, se trăiește, se moare. La Ana mea se plânge și se râde și ți-e drag că ești român.
În plus sunt surprinse momente istorice și cuprinde un mic tezaur de folclor, datini, obiceiuri. Niște informații greu de găsit, pe care eu le am, unele direct de la sursă, de la cea care a fost Ana, pentru altele am făcut cercetări. Chiar am lucrat la un punct cu un prieten, profesor de istorie.

Gândul.ro: Dintre un roman cu happy-end și unul cu final real, ce ai alege să scrii în anul ce vine?

Em Sava: Eu nu îmi aleg subiectele. Cumva ele mă aleg pe mine. Scrisul mă scrie și caierul poveștilor se plimbă prin ungherele ființei mele și aleg părți pe care le înflorește, pentru că scrierile noastre sunt un fel de oglinzi, oricâtă ficțiune am croșeta pe lângă. Așa că îmi exploatez subiectele și mă mir eu însămi de întâmplările, respectiv finalurile ce cresc pe hârtia virtuală.

Gândul.ro: Din feedback-ul primit de la cititorii tăi, ce preferă ei – povestiri sau romane?

Em Sava: Atât proza scurtă cât și romanele au fost primite cu multă dragoste de cititorii mei. Cred totuși că mă definește proza lungă. Romanele. E mult mai grea construcția unui roman. Trăiești în el, te întâlnești în fiecare zi cu personajele. Și mi se întâmplă adesea să public câte un text pe blog sau pe Facebook și să am comentarii de genul: „Urmează un roman. Nu-i așa? ”

Gândul.ro: Ce ai putea spune despre tine, stilul de scriere și tot ce e pe piață acum, astfel încât să trezești curiozitatea cititorilor români?

Em Sava: Cărțile mele și-au făcut și mi-au făcut drumul. Când scriu, niciodată nu mă gândesc ce se întâmplă în afara mea, ce reacție ori ce așteptări ar avea ceilalți. Sunt singură cu laptopul și tastatura, eventual o ceașcă de cafea. Nu aș știi ce să zic ca să atrag, pentru că se întâmplă ca semințele plantate în litere să înflorească și lumea să le vadă și să le iubească.

Gândul.ro: Îți mulțumim mult! Am ajuns la final, iar el îți aparține în totalitate.  Un mesaj pentru cititorii noștri?

Em Sava: Vă mulțumesc pentru întrebări.  Foarte interesante. M-ați stârnit la vorbă. Cititorilor dumneavoastră le doresc cărți bune, cât mai bine scrise și mai șlefuitoare de emoții și gânduri. Apoi le doresc sănătate multă, sărbători cu bucurie și dragoste și anul care vine să ne fie tuturor mult mai bun!

Interviul la Gândul. 21 decembrie 2020

Simona scrie poezie

Mi-a spus o prietenă la un punct că nu-i place poezia, deși obviously văd că o trăiește. 🙂 Apoi, cred că a uitat ce mi-a zis pentru că a postat poezie pe peretele ei feisbucist. Îmi spusese că poezia e modul complicat de a spune lucrurile simple. Eu zic că e balet al minții și trebuie să fii construit să o naști, să o simți, să o îmbraci. În plus, sunt mândră tare de prietena mea Simona Prilogan. Scoate o bijuterie de carte. La SIONO, firește. Ora de poezie. Așa, de dimineață, la cafea să aveți! Felicitări, Simona pentru bijuteria de carte! Și dragă Sasha Segal, ce castane ai descoperit tu și aici! Poezia este limbajul sufletului. Românul e născut poet. Nu-i așa? Chiar dacă Simona trăiește în Anglia. Înflorește tricolor, înflorește regal 🙂
PS. Ce nu v-am spus… bucuria mea întreagă când la SIONO înmuguresc dragi de-ai mei pe care îi știu de peste ani, de pe blog. Cât de mult îi ocrotesc cu brațele sufletului și rigoarea limbii române.
Cărțile SIONO sunt tare frumoase. Și surprize se nasc…

Anul pleacă, anul vine

This image has an empty alt attribute; its file name is img-20201226-wa0000442307487233165962.jpg

Trece anul. Se furișează prin pădurea înghețată. Se joacă cu țurțurii de zăpadă și se duce spre alte lumi, unde cifrele coboară în aceleași simetrii de spirale psihedelice. Trece anul și ne deschidem păgân ferestrele să se ducă. Purtăm chiloți roșii, bani în buzunare și potrivim ca prima persoană care ne calcă pragul să fie bărbat și musai avem pește în noaptea dintre ani. Să înotăm în viață și printre probleme ca el.
Credem sau nu credem, mâncăm sau nu struguri și ne sărutăm sub vâsc, timpul tot trece și lunile se grăbesc și se duc unde știu ele că se duc. În țara lunilor.
Nu m-am supărat pe 2020, deși a fost anul în care l-am pierdut pe tata și lumea s-a reconfigurat. Ne-am schimbat în lipsa lui și singurătatea țâșnește prin toți pixelii din casa părintească cât stau cu mama pe Skype.

FB-ul e un bun reminder. Azi mi-a apărut ce am scris anul trecut.
Târgu Mureș 2019
Multe superstiții îmbracă punctele cheie ale anului și una dintre ele ar fi aceea că, așa cum începi, așa o duci tot anul. Scriu deci, ca să mă asigur (dacă ar mai fi fost nevoie) că asta voi face tot anul. Am avut un Revelion simpatic, ca o bulă de șampanie, petrecut într-un târg de Românie, împodobit cu clasă și înconjurată de o baie de mulțime de mult bun simț. Nu am să dau mai multe detalii. Indiferent dacă ați fost la patru ace ori încotoșmănați la munte, festivă a fost bucuria și clipa magică a numărătorii inverse a ultimelor secunde ale anului vechi. Mărturisesc că am trecut puntea dintre ani cu două perechi de pantaloni pe mine, gluga pe cap și patru straturi de bluze pe sub haina groasă, dar tot am dârdâit vreo jumătate de oră până când m-am mișcat suficient și am reușit să fac abstracție de orice altceva în afară de bucuria generală ce urca împreună cu artificiile spre cer. Nu fac bilanțuri pentru că nu aduce anul ce aduce ceasul. Și nici planuri. Îl aștept să vină așa cum va vrea el și cum va da Dumnezeu. Îl aștept cu bucurie și-l rog să aibă răbdare cu mine, să se întindă cât o putea, că am tare multe de făcut și Revelionul 2019 parcă a fost ieri.
Niagara – 2018
Fiecare început de poveste e perfect. Speranțe, dorințe aruncate-n Univers. Convingerea că el este Alesul. Perfectul. El, 2019, și-a început povestea la Niagara.Noapte magică, praf de stele în stropi de ploaie care veneau de sus în jos și de jos în sus, pentru că Niagara joacă un soi de ping pong cu cerul… Iar noi, sclavi de curcubeu, am făcut numărătoarea inversă în cupa de șampanie: 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1. Yeeee!!!!! 2019, bun venit! Fii timp de treabă și încarcă fiecare zi cu împliniri! Nu fugi! Nu te grăbi! Stai potolit, ardelenește și fii, înainte de orice, prieten, să povestim zi de zi, clipă de clipă. Nu grăbi nici culori, nici oameni, nici albastru și nici gând. La mulți ani!
2015 Punta Cana
Primele minute ale noului an… Ne privim ochi în ochi. Știi… prima impresie, când scanezi rapid persoana din fața ta… Îi simt căldura, bucuria și mi-e drag. Din prima secundă. E o chimie între noi. M-au înduioșat poate rotunjimile lui de maimuțică. Forma obraznic rotită de 2, apoi acel 0 hotărât. Încearcă un pic cu acel 1 bățos să impresioneze. Dar dulcele încovoiat de 6 topește în zâmbet toată încordarea. E frumos. Frumos tare. Mi-e drag din prima secundă. Bine ai venit în viața noastră, 2016!

Atâta mi-a amintit FB-ul, atât vă arăt.
An Nou Fericit!

Cristina, Vorbe pentru suflet – Ana mea și viziunea ei

Blogul Cristinei Apostol se numește Vorbe pentru suflet, pentru că exact asta conține: o lume populată de vorbe pentru suflet. Azi este despre Ana mea.

Ana, protagonista romanului cu același nume, este un personaj cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, ori alte eroine cu rezonanță literară. Frumoasă și puternică, trăiește și iubește într-un secol bântuit de istorie și de mentalitățile strâmte ale satului ardelenesc din acele timpuri . Destinul ei stă sub semnul unui mare secret, purtat în suflet toată viața. Cartea este și o frescă a satului românesc cu obiceiurile și tradițiile sale, de aceea mulți cititori își vor regăsi amintirile copilăriei, iar cei foarte tineri vor descoperi o lume minunată: cea a originii lor. Cartea este pur românească. ÎNTR-O LUME CARE COPIAZĂ, E EXOTIC SĂ FII ROMÂN!”

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Atunci când emoția pulsează viață…

Nu am avut noroc de bunici povestitori, anii i-au rup de mine, iar eu am rămas cu golul neumplut; însă am avut parte de bătrâni care mi-au depănat la lumina unei lumânări iubiri neîmpăcate, inimi făcute ghem și emoții legate strâns în năframă, legături rupte de familii și căsnicii așezate de niște familii dornice de avuție. Însă cu toate slovele lor uneori neînțelese de mintea mea fragedă, ei toți împreună au întărit în mintea mea de copil iubirea, dăruirea și iertarea. Oameni care m-au marcat cu voie sau fără de voie… exact ca romanul despre care urmează să vă povestesc câte puțin. Cartea “Ana” scrisă de Em Sava m-a răvășit, cu o cursivă slovă din locurile menționate, autoarea își pune amprenta pe suflete înnodând lacrimi amare și zâmbete fugare. Și ca povestea să vă surprindă cu desăvârșire vă pot spune că autoarea cu mâna pe peniță ne relatează un curs al apelor din propriai generație, sentimente ce s-au transmis din povestea străbunicii și a bunicii sale materne. Vă spun, nimic nu e mai frumos când găsești povești muncite de ani, de povețe, de încercări care nu lasă loc hodinii, ci îndeamnă la creare prin frumos ca într-un condei răsărit din gămălia unei iubiri semănate de acea “Ana”. Cartea a pulsat a viață iar suferințele și pierderile le-am simțit ca foc pe suflet, am suspinat, am lăcrimat și m-am rugat pentru sufletul Mariei, al Anei… și a Zamfirei. Chipuri brăzdarete de lipsuri, de vântul uscat și ciuruiturile războiului ce nu iartă pe nimeni, iar toate la un loc au fost ținute piept de aceste femei vrednice și care au fost pecetea unei determinări femeiești de a fi, de a înfrunta, de a ostoi necazul și pizma sătească.

Povestea ni-o aduce în prim plan pe Maria, o tânără măritată încă în floarea vârstei inocente, o căsnicie înțeleasă între părinți și care o clădesc într-o suferință care o încearcă pe an ce trece, aceasta își înnoadă lacrimile și merge curajoasă prin toate ocările soacrei și nepăsarea soțului. Îi aduce pe lume copii, însă acest fapt nu o apropie de el, ba din contra, se instalează o răceală obișnuită, că așa le e dat femeilor de la țară, să-și slujească bărbatul, că doar el e cel semeț. Până când războiul o face văduvă, și o pune în fruntea celor care trebuie să renască din propria cenușă, cu doi copii în prag. Însă nenorocirea, sau încercările nu vin pe rând, Maria se trezește în brațele lui Sandor, iubirea sa, freamătul ei, și blestemul ei… cel care i-o dăruiește pe Ana, rodul unei iubiri „imposibile, interzise” dintr-o româncă și un ungur. Deși iubirea lor e mare iar un copil ai zice că ar putea să-i unească, cu voia părinților nu te pui, iar “amestecul” dintre români și unguri nu trebuie încălcat, astfel fiecare își vede de drumul său chiar dacă chinurile sunt agonice, iar Maria e de neclintit în hotărârea sa.

Ana crește ca o floare din glastră, frumoasă, gingașă, senzuală și muncitoare, aceasta întoarce priviri și primește urări. Copilăria ei este marcată de lipsuri și un frate mereu pus pe cazne, însă aceasta are lumină în suflet ca un înger. Anii o fac din ce în ce mai sublimă, însă nici soarta ei nu e poveste pe lanul plin de floare, roua lacrimilor curg, iar tânăra noastră înfruntă tot, însă cea mai mare realizare a ei e că, împotriva tuturor, dar cu încredere în inima ei, îl alege și se căsătorește cu cel iubit de ea.

“Alexandru o zări pe Ana în duminica aceea între fete, povestind bucuroasă. Vorbeau toate deodată și râdeau. Fata ridică ochii și prinse în zbor o scânteie de zâmbet fugar, ca o părere, că nici nu era singură că într-adevăr a văzut bine ori doar i s-a părut. Se înduioșă și i se făcu milă de ochii lui blânzi și triști. Simți parcă un ghem în stomac și ar fi vrut să se ducă la el și să povestească un pic, să-l aline cu vorba, deși nu știa ce i-ar putea spune. “

“Erau fericiți. Era 5 octombrie 1939. O zi de toamnă, ca o harfă dulce, aurea văratic cerul deasupra lor. Soarele ieșea din nori și bătea albastru în cosițele negre ale Anei, iar lui Alexandru îi venea să chiuie de bucurie. Ana era femeia lui în acte și-n fața lumii. De acum, nimeni nu putea s-o mai atingă nici c-o vorbă.”

Povestea se deapănă… ca într-o seară de șezătoare, istorisire ce strânge inima tinerelor și cheamă glasul întristat al femeilor și replicile celor mai așezate la minte; e cartea ce cu o admirație deosebită o strângi la piept semeni unei bijuterii ce nu ai vrea să o împarți cu nimeni. Și încă te mai miri, oare cât mai putea suferi Maria, … oare câte chinuri să mai îndure Ana?… oare se vor îndrepta cărările Savei?… cert e că în ansamblu povestea nu e de spus, nici de despicat în patru, nici de suflat din cuvinte, această carte e de trăit, această poveste e de urmărit prin fire emotive, prin slove arhaice, prin grai curat ardelenesc, prin mesaj pur odihnitor.

Romanul “Ana” e furtună de emoții, este o poveste pur românească bătătorită pe grai așezat de vremuri și peisaje desprinse de hotarele minții. Totul aici este idilic, tradițional și într-o formă de prezentare istorică, a ce a fost într-un colaj a unei generații ce a înfruntat tot pentru dragoste și în numele ei. Mie îmi rămâne să vă îndemn la lectură, însă nu în ultimul rând ai mulțumi autoarei pentru darul ei de a scrie și binevoința ei de a ne relata istoria familei ei… poveste din poveste, emoție din emoție, cuvânt și dăruire! E o carte de citit și recitit… pe care eu deja o iubesc!

Este posibil ca imaginea să conţină: oameni stând jos, foc, floare şi interior

Mulțumesc mult, dragă Cristina! E o bucurie modul în care emoția ta brodează cuvinte.

SIONO, editura ta

O idee venită în joacă.
Un Si o No, (spaniolă: da sau nu) transformat în SIONO și mai apoi într-o casă roditoare de cuvânt, roditoare de carte. A publishing house. Uneori mi se par mai cu miez cuvintele englezești. Casă de publicare. Casă ce poate deveni acasă.
Sintagma e jucăușă, demersul serios. Relațiile dintre noi lejere, de prieteni la o cafea, dar seriozitatea maximă. Deschidere. Comunicare. Ne sfătuim. Și ne adunăm cei care vorbim aceeași limbă: a calității. A cărții bine scrise, bine îmbrăcate, bine redactate, bine copertate, bine reprezentate pe piață.
Pentru că manuscrisul pe care-l primim, nu este doar o viitoare carte, ci promisiune fermă făcută de editură.
În culise se mișcă oameni frumoși. Oameni creativi. Oameni talentați. Nu știi niciodată ce scot din pălărie, dar, când scot, ești total surprins și zâmbetul ți se întinde de la ureche la cealaltă: Chapeau!
Chapeau, Sandra Segal, super talentat grafic designer, pentru noua siglă SIONO!
Haina noastră nouă de sărbătoare, croită pe măsura, gândul, intențiile și gusturile noastre. O siglă cu ochi. Ochioasă. Atentă. Simpatică. Prezentă. Trează.
Un manuscris este o promisiune, o carte este responsabilitate.
O carte începe de la primul vostru gând și e finalizată când înflorește parfumul de tipar, când librăria reală sau virtuală îți întinde coperta – invitație.
De acolo începe. De la culorile care ți se cuibăresc în iris și curiozitatea se trezește. Întinzi mâna pentru că te întâlnești cu ea. Cu prima impresie.




Fluturi și alte frunze – ca un fel de recenzie

Darul lui Mugur nu putea fi decât vers. Drag îmi e și dor îmi de prezența lui rimată și ritmată de pe blog. Mulțumesc mult, Mugur! Mi-ai făcut tare frumoasă seara!

Îți scriu acuma dintre fluturi.
Am vrut să zbor, să mi te bucuri
Că am intrat în lumea ta,
Dar iată, n-am putut zbura.

Nu pot să zbor, cad printre frunze,
Mă uit în jur, dar nu am unde
Să îmi găsesc loc de odihnă:
Sunt gânduri multe, nu-i de tihnă!

Zăresc o pată luminoasă!
O frunză de agud, frumoasă,
Alături de roșu-arțar
Sau roșa frunză de stejar,
Minuni în pete de culoare,
De gânduri zburând în fuioare
Zburând cu fluturii, în roi,
Versuri frumoase, pentru noi.

Cu Em din Sava tare mult aș vrea
Să stau alături, să bem o cafea
Și să vorbim de multe, vorbe mii,
De Pași… de Ana… Fluturi…
Și ce va mai veni.

Da, am “alergat” printre fluturi și frunze, m-am regăsit în unele idei, am căzut pe gânduri în fața altora, căci nimic nu este facil sau anost în cărțile lui Em. Frumos, profund, “pictat” uneori în cuvinte, așa cum doar ea știe să o facă. Iar mie nu-mi rămâne decât să tac, pentru că nu îmi vin în minte decât anostele cuvinte: “Mi-a plăcut cartea ta!”
Dar încă mă mai bucur, căci în fața mea se află încă o carte marca “Em Sava”, respectiv “Ana”.

Incercari

Îți scriu acuma dintre fluturi.
Am vrut să zbor, să mi te bucuri
Că am intrat în lumea ta,
Dar iată, n-am putut zbura.

Nu pot să zbor, cad printre frunze,
Mă uit în jur, dar nu am unde
Să îmi găsesc loc de odihnă:
Sunt gânduri multe, nu-i de tihnă!

Zăresc o pată luminoasă!
O frunză de agud, frumoasă,
Alături de roșu-arțar
Sau roșa frunză de stejar,
Minuni în pete de culoare,
De gânduri zburând în fuioare
Zburând cu fluturii, în roi,
Versuri frumoase, pentru noi.

Cu Em din Sava tare mult aș vrea
Să stau alături, să bem o cafea
Și să vorbim de multe, vorbe mii,
De Pași… de Ana… Fluturi…
Și ce va mai veni.

Da, am “alergat” printre fluturi și frunze, m-am regăsit în unele idei, am căzut pe gânduri în fața altora, căci nimic nu este facil sau anost în cărțile lui Em. Frumos…

View original post 53 more words

Diana îmi scrie cu fluturi, eu îi răspund cu frunze

Dragă Em,

Îți scriu aceste rânduri din două motive.

Primul e că eu nu știu să scriu despre poezie… bine, de fapt știu, dar mi se pare cumva ingrat să vorbesc despre ea. Cum să includ eu aici, în câteva rânduri, toată esența versurilor tale? Știi, în școală și-n liceu eram un soi de teacher’s pet la română. Puteam vorbi la infinit despre cum lirica lui Blaga valorifică într-un mod superior filoanele spiritualității arhaice sau despre creațiile lexicale ludice ale lui Nichita cel trimbulind. Dar, nu credeam nicio iotă. Poezia e vie. Poezia e despre spirit, canoanele ei sunt inventate doar de noi, cei dornici de a da sens și dimensiune oricărui lucru, chiar și divinului.

Al doilea e că pur și simplu nu pot scrie o recenzie unei cărți fie în versuri, fie în proză care mi-a atins sufletul. Nu, astfel de lucruri nu fac decât să dizolve magia precum un cub de zahăr într-o ceașcă de cafea. Fluturi și alte frunze, cartea ta de poezie apărută (cum altfel) tot la Siono, e una dintre cărțile care au reușit asta.

Cum să descriu eu toate trăirile prin care m-ai purtat, toată dragostea ce răzbate din slove într-o recenzie? Cum? Așa că mai bine-ți scriu această scrisoare deschisă despre fluturii și frunzele tale. (Și-ți scriu azi, în ziua ce l-a luat pe Nichita, pe blogul meu de suflet unde ne-am găsit cândva, într-o iarnă.)

Știu, știu, tu ești mai mult înclinată spre proză. AnaPași și tot ce mai e pe blogul tău sunt exemple grăitoare ale talentului tău de povestitor. Dar, ai un dar și pentru versuri – versuri albe și libere precum fulgii de nea sau versuri cu ritm și rimă, muzicale precum o sonată.

Mi-a plăcut cum ne-ai purtat tu prin anotimpuri, prin roiuri de fluturi, prin frunzișuri de cuvinte. Mi-a plăcut cum natura se regăsea atât de… natural (nu am găsit alt cuvânt) printre versurile tale. Însă, mai presus de toate, mi-a plăcut cum în versuri te-am regăsit pe tine: toată suflet, așa cum te știu de după ecran de… câți ani? Să fie vreo șase de când am postat acel text despre care mereu îmi zici?

La tine în carte, iubirea răzbate la orice colț. Și atinge, acaparează suflete. Le dă acea stare de căldură interioară, chiar și atunci când descrii iarna… Numai tu ai putea ști cum ninge de-o inimă, numai tu știi cum cerul fumează vise. Iar eu, în calitatea mea de cititor și încă învățăcel într-ale scrisului, nu pot decât să stau, să citesc, să învăț de la tine despre stil, despre cum să-ți dozezi sufletul să nu-ți iasă un text nici prea condimentat cu el, nici fad.

Mulțumesc pentru așa o carte, lejeră, sensibilă, frumoasă – fix cea de care aveam nevoie după un an întortocheat. Mulțumesc pentru tot ce faci și ești – o inspirație pentru mine!

Sper, cândva, să ne și vedem. Mi-ar face o mare-mare bucurie! Dar, până atunci, ne rămâne doar să ne citim online și offline!

Cu imens drag,

Diana

https://illusionsstreet.wordpress.com/2020/12/13/draga-em-despre-fluturii-si-frunzele-tale/