Non-rețete

Nu găti cu lună plină. Cred că a fost lună plină. Sau altceva. Că eu gătesc bine. Așa că altă explicație n-am.

Prima dată am greșit cafeaua.
Cum se poate greși o cafea? Ha! Simplu. În fiecare zi râșnesc cafea, torn apă, pun filtru, apoi lingurițele cu cafea și pac! Apăs butonul. După care îmi văd de ale mele câteva minute, că doar n-oi păzi mașinăria.
Dimineața de obicei sunt teleghidată. Nu sunt sigură dacă sunt trează sau dorm pe parcursul celor 1-2-3-4 operațiuni pe model robot.

Mi-e dragă bucătăria mea frumoasă și am o stare de confort auzind filtrul susurând și cafeaua aromând și dimineața crescând și la-la-la…
Doar că azi, când mi-am turnat cafeaua, am descoperit că în loc de 1-2-3-4 operațiuni făcusem doar 1-2-3, adică sărisem peste faza pusului cafelei în filtru, așa că acum aveam doar apă fiartă.

Am repetat operațiunile și la-la-la… a venit un pic mai târziu. Cum totul e bine când se termină cu bine, aș fi uitat cu totul ce am pățit la prima oră, că deh, tuturor ni se întâmplă (nuuuuuu?) dacă n-ar fi fost accidentul de bucătărie cu numărul doi.

Mai spre după-masă am vrut să fac salată de vinete. Am descoperit la un magazin european unele bune-bune, fără conservanți, fără nimic altceva decât vinete, așa că de fiecare dată cumpăr câteva borcane. Sunt bune-rău, au gustul acela de prăjit pe grătar. În fine…

De data asta recunosc că aveam elementul disturbator și anume telefonul la ureche. În căști mă conversam și cu mâinile lucram. Așa că iute iute în cămară, luat un borcat de vinete, răsturnat într-un bol de yena, răzuit vânjos ceapă, multă ceapă, sărat ochiometric, adăugat ulei de sâmburi de struguri și frecat eroic cu lingura de lemn. (Nu le  pun la mixer niciodată, cică metalul le schimbă gustul. Șmecherii de bucătărie delicioasă.)

Ok. Și frec și frec zi de vară până-n seară, pe model maioneză, dar vinetele încăpățânate nu și nu. Cumva uleiul refuza să se incorporeze. Eeee! Dar nici eu nu mă las ușor. Așa că râd la telefon, lăcrimez din belșug la ceapă și fac un workout pe cinste cu mâinile în același timp. Superwoman. Trei într-una. Însă… nimic.

Dau să gust și… oroare. Un gust dulce acrișor cu iz puternic de ceapă. Bleah! Mă opresc șocată. Anunț și la capătul liniei că în bucătăria mea au aterizat extratereștrii, pentru că n-au cum să fie dulci. Stricate ar fi acre. Franțuzoaică nu-s să pun zahăr în loc de sare. Gătesc neaoș, ca acasă.

Iau borcanul pe care-l pusesem în chiuvetă și se împrăștie brusc misterul. Revelație: pusesem în loc de vinete… dulceață de zucchini (dovlecei) care încăpățânați, cu personalitate, refuzau să devină vinete, în ciuda strădaniilor mele hotărâte.

În fotografii se văd probele crimei: bolul cu… dulceață, ceapă, sare și ulei,  și borcanul cu vinete.

Sigur a fost luna extrem de plină.

Îmi place/Nu-mi place

20170616_145516

Ce-mi place mie să fac sport… Nu-mi place.
Îmi place însă momentul în care am terminat. Vai, ce-mi place!!! Am sentimentul că am făcut ceva pentru mine. Cu cât mi-e mai ud tricoul, cu atât victoria e mai mare. Alung toxine, grăsime, spume, draci, laci… toate ies, iar eu sunt ușoară și fericită că am scăpat. Ca și câinele din banc:

Un tip are un câine. Pleacă și-l lasă în grija unui prieten. Îl roagă să-i facă câte-o bucurie din când în când. La întoarcere își surprinde prietenul rotind de coadă câinele, în aer.
– Ce faci, mă?
– Păi n-ai zis să-i fac din când în când câte-o bucurie?
– Și asta e bucurie???
– Să vezi ce fericit e atunci când scapă.

Așa și eu. Am transpirat, am bifat și mă simt perrrrfect.
Nici n-aș avea răbdare la mișcările repetitive (indiferent de aparat) fără muzică în căști, ori vreun audiobook.
De ce scriu atunci? Nu! Nu fac nici un fel de reclamă.
Dar mi-au picat mie bine mesajele de pe pereți. Nu e nimic nou sub soare. Le-ați mai auzit și văzut. Le știți.

20170616_14553920170616_14552420170616_14550520170616_14544420170616_14543020170616_14542220170616_145412m

 

Fierbinte de iunie și Jack London

cropped-BibleSunset.jpg

Căldură mare, moncher! ca să-l parafrazez pe Caragiale.
Seară toronteză, 31 de grade cu umiditate. Intenția de jogging s-a transformat în fast walking. E tot ce pot da în sauna de afară. Aer irespirabil pe strada mea, însă câteva doamne în vârstă, așezate confortabil, scanează conștiincios peisajul, ca în fiecare seară, înfruntând eroic fierbințeala umedă (jur că uneori mă cred la țară, în România). Trăncănesc în portugheză, sau italiană. Nu le aud. Am căștile în urechi. Le zâmbesc în trecere, chinuindu-mă să nu răspund prietenei mele la telefon exact în acel moment, pentru că m-ar crede o țăcănită ce vorbește și râde singură.

Câțiva udă gazonul. Mă uit cu un pic de mândrie vinovată, pentru cunoștințele mele acumulate în cei doi ani de grădinărit. Fernanda mea m-a învățat că plantele se udă dimineața, altfel se opăresc. Sau așa ceva.

Un indian iese să scoată gunoiul. Mă pufnește râsul, văzând cum, cu o mână ține punga de gunoi, iar cu cealaltă brăcinarii pantalonilor de pijama, care alunecă în mod periculos de pe burdihanul perfect rotund. Ghinionul face ca, necalculând probabil bine timpul, se apleacă spre pubelă exact când ajung în dreptul lui, expunând o porțiune generoasă de fund măsliniu. Câhhh! Îmi întorc privirea și grăbesc pasul.

Simt cum umiditatea îmi deschide fiecare por și încep să transpir, dar mă încăpățânez să rezist la cele trei ture zilnice. Vorbesc cu prietena mea care e la o sută de kilometri distanță. Încercăm să stabilim o dată să ne întâlnim. Are nevoie de un calendar. O aud izbucnind nervoasă: ”Unde, pana măsii mi-e telefonul????” Știu exact unde e telefonul ei, dar din cauza râsului nu pot să-i spun. Se prinde și ea. O aud hohotind.

Deliciul zilei, care, recunosc, m-a scos în afara timpului e altceva. Recitesc Martin Eden și sunt lavă, îndrăgostită iremediabil de autorul californian. Un prieten drag mi-a amintit această carte de suflet. Ciudat cum anumiți autori te marchează și recheamă, ca niște prieteni credincioși, cum redescoperi și receptezi textul diferit de fiecare dată, observând noi conotații, noi unghiuri. Jack London radiografiază fidel o societate coruptă și ipocrită, pregătită să-i accepte doar pe cei care respectă muți și surzi spiritul de turmă. Dar, în afară de direcția socială și cea filosofico-ideologică, cartea este și autobiografică, destinul protagonistului confundându-se pe alocuri cu cel al autorului. Martin Eden are caracter de bildungsroman, Jack London surprinzând aici traseul extrem de complicat al formării protagonistului, de la marinarul brut la scriitorul de succes. Frumoasa Ruth deschide porțile altei lumi pe care eroul, însetat de cunoaștere și de dragoste, o îmbrățișează cu aceeași ardoare cu care un orb ar absoarbe pentru prima dată culorile.

„He loved beauty, and there he found beauty. Poetry, like music, stirred him profoundly, and, though he did not know it, he was preparing his mind for the heavier work that was to come. The pages of his mind were blank, and, without effort, much he read and liked, stanza by stanza, was impressed upon those pages, so that he was soon able to extract great joy from chanting aloud or under his breath the music and the beauty of the printed words he had read.”

„Iubea frumuseţea şi acolo o găsea. Ca şi muzica, poezia îi răscolea sufletul şi, cu toate că nu-i pătrunsese încă tainele, îşi pregătea mintea pentru încercările mai grele care aveau să urmeze. Paginile minţii lui erau
imaculate şi, fără nici un efort, multe dintre versurile pe care le citea şi-i plăceau se imprimau strofă cu strofă pe acele pagini albe, în aşa fel, încât, nu după multă vreme, fu în stare să trăiască bucurii dintre cele mai alese, reproducând cu voce tare ori in şoaptă armonia şi frumuseţea cuvintelor scrise în cărţi.”

Lumini sau umbre

a16.jpg

Orașul paște cuminte la picioarele mele. E obosit de-atâta zi.
Înghite soarele cuminte. Docil. Ca un copil ce vrea să crească mare.
Orașul strigă. Cu toate felinarele înalt crescute, păzind Gardiner Expressway. Prozaic.

a11

Orașul- poezie și balcoane. Poveste la fiecare geam. Poveste?
Un râs strident și-o lacrimă tăcută. Orașul râde-n CN Tower și varsă tot ce-i lacrimă în lac.
Eu sunt în fața ta. Aproape și departe. Îți sunt nălucă.

a21

Orașu-ascultă muzică. Apoi apune adunând tăceri și liniști într-un buchet de noapte bună. Cum altfel oare s-ar naște dimineața?

Orașul s-a închis pe sine însuși în zăbrele și-adulmecă cuminte cadența pantofilor mei roșii. Se-ntinde preș. Orașul mă iubește.a24

Orașul e lumini și umbre. Și-ascunde căutări în spate de cuvinte. De-a v-ați ascunselea. Și crește în fiecare dimineață zgârie nori. Beton și sticlă.

a

E iunie-n orașul meu. Luminile se sting.
Orașul s-a închis în sine. Tăcerea-nvârte cheia de două ori.
Zece și zece. Ceasul s-a stricat.

a22

Mi-e taină orașul. Mi-e dragoste orașul. Mi-e dor. Mi-e întrebare. Și mi-e răspuns.
Tu mi-ești orașul. Îmi ești acasă.
Orașul s-a trezit în somn. Visează cadența pașilor mei roșii.

Miracolul din fața ta

20170517_192021.jpgCâte o imagine îți umple sufletul ca pe-o găleată cu apă de izvor. Și dai pe dinafară de fericire. Ai întâlnit frumusețea. Ochiul tău face plecăciune adâncă minunii, pentru că nevoia ta de frumos se întâlnește cu frumosul, iar ecuația e perfectă. Fără rest și virgulă. Te afli în creierii munților, la aproape 3000 de metri altitudine. Nu ești doar cu capul în nori, ci cu întreg corpul. Realizezi că ești sănătos și plin, iar în fața ta se derulează simplu și miraculos viața. Te înclini în fața divinității, pe care o simți cu tot sufletul. Sunt porțile larg deschise. Nu îndrăznești să o numești, dar mulțumești, așezând bucuria ta acolo, lângă cetina de brad curată…
Noi oamenii, cu bune și rele suntem doar niște furnici, cu trăiri gratuite și planuri pentru infinit, când infinite sunt doar pădurea și muntele și apa… și nici ele…

Pași (7)

puzzle-pieces

E ușor să dai sfaturi, să fii convingător altor urechi. Phii! Cât e de ușor! Când e altul în fața ta vezi clar, ca într-o fotografie, toate detaliile. Le poți așeza și îndrepta ca pe un puzzle răsturnat anapoda.

Dar când e vorba despre tine? Nu mai e la fel. Știi teoretic binele și răul. Cunoști setul de reguli moral-sociale după care funcționează umanitatea, însă observi cu panică: ai sărit de linie. Nu mai ai control. Mintea devine o voce pe care n-o mai auzi. Nu mai vrei s-o auzi. Nu mai poți s-o auzi. Și ți-e cumplit de necesară o altă minte, o altă inimă care să vadă detașat. Un prieten bun. Să-ți spună el ceea ce tu de fapt știi, însă ți-e vital să vină din afară.

Cel mai bun prieten e soțul meu. El îmi ridică de pe umeri greutățile. E puternic și deștept. Adultul dintre noi doi. Eu sunt fragila. Femeia copil. Omul cu mulți prea în peisaj: prea sensibilă, prea visătoare, prea… De dragul și pentru binele meu vrea să mă șlefuiască, să mă facă după chipul și asemănarea lui. Pentru că mă iubește.
Dar patul procustian, în care-mi așază prea des sufletul, mă strânge rău. Mă iubește, dar se supără din nimic și tace. Iar tăcerile din casa mea frumoasă sunt grele. „Pentru că te iubesc” sună amenințător uneori. Nu știu, sau nu pot să-l mulțumesc cu mine, așa cum sunt. Mă iubește până la sacrificiu. Ar da ani din viața lui pentru mine, însă mintea lui înțelege răsăritul și apusul în altă limbă decât cea pe care o vorbesc eu. El gândește în cifre, eu în litere. El vede temperaturi, eu culori. El e analitic, cu capul bine înșurubat pe umeri. Calculează fiecare pas. Eu intuiesc oamenii, orașele și zilele.

Ne-am obișnuit să ne spunem tot. De fapt eu m-am obișnuit să îi spun tot: nuanțele pe care le văd pe stradă, la oameni, sau în inima mea. Mă ascultă cu răbdare și, de cele mai multe ori, cu un cuvânt mi-alungă neliniștile.
El e mai închis, mai reținut, mai sobru. Îmi spune rar ce e în mintea lui, dar eu știu că în mintea lui sunt eu și multe proiecte de muncă. E un om ocupat soțul meu. De aceea nu are prieteni. Mă are pe mine. Eu sunt universul lui atunci când are timp și când nu e supărat.
El e un tip serios. Eu sunt o tipă veselă. Comunic. Iubesc oamenii și am mulți prieteni care mi se destăinuie. Îmi caută sfatul. Bunul simț, care ne coordonează acțiunile,  merge perfect când e vorba despre ei.

De multe ori când am o problemă pe care nu pot să o spun nimănui, mă detașez de mine însămi. Mă dau cu un pas în spate și-mi spun: X. are asta și asta, iar eu trebuie să-l ajut. Ce îi spun? E o strategie care uneori funcționează.

Ciocnirea cu A. mi-a zdruncinat serios toate teoriile: despre viață, despre cuplu, despre mine. Aș putea spune că cineva mi-a făcut farmece ca să-mi deschid brusc ochii în ochii altui bărbat. Dar nu cred în magie, în deochi ori descânt. Nici în iubiri veșnice, ori suflete pereche. Basme.
Știu însă cu siguranță că, atunci când îți dorești din tot sufletul ceva, Universul conspiră ca lucrurile să se desfășoare conform dorinței tale. Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple. Am simțit asta pe pielea mea de multe ori. Credința și dorința au făcut ca imposibilul să devină posibil, iar soțul meu, inginerul pragmatic, cu capul pe umeri, cu formule care nu dau niciodată greș, și-a scos pălăria în fața intuiției mele. De multe ori.

Mi-ar fi greu să cred întâmplarea cu A. povestită de altcineva. Dacă vreuna dintre prietenele mele mi-ar  spune ceva asemănător aș râde cu clopoței. Aș pune imediat eticheta lălăială siropoasă și aș întreba cu toată ironia de care sunt capabilă: „Serioooos???”

Să recapitulăm! Deci plec eu aiurea, îmbrăcată ca de carnaval și mă ciocnesc de unul. Un tip oarecare. Un șofer de tir. Și chiar așa. Ce aș putea eu discuta cu un șofer de tir? Nu că aș face discriminări. Jur că nu fac. Fiecare job e nobil în felul lui. Dar… serios. Un șofer de tir? Fiecare meserie își pune amprenta pe cei care o practică. Oamenii din aceeași branșă au limbaj comun, verbal și nonverbal. Mediul îi modelează. Iar indivizii își aleg perechea în funcție de treaptă socială, pregătire, naționalitate, vârstă etc.
Discrepanțele prea mari generează întotdeauna dezamăgiri. Nefericire. Deci… Serios? Am vorbi despre camioane și trasee și gropi în șosele?
Boooon. Deci avem un punct fără răspuns.

Recunosc. Pe autostradă mi-a câștigat admirația. Jocul acela cu mașinile mi-a crescut adrenalina. A fost nemaipomenit. Iar gestul lui, de-a se pune scut cu ditamai animalul de metal, presupune mult eroism. Clar. S-a expus să mă apere. Mda. Încerc să-mi spun că așa ar fi procedat și alții, dar știu că mă mint. Booon! Are o bilă albă.

Faza cu puiul de cioară…  Absurd. Cum să oprești ditamai măgăoaia de j-de tone pentru o virgulă neagră înaripată. Rememorând toată întâmplarea m-am surprins zâmbind cu drag. Gestul acesta puțini l-ar face. De fapt… aproape nimeni. O duioșie mi s-a ridicat ca un val de căldură din stomac în gât și am oftat ușor.

Apoi mintea mi-a alunecat la punctul culminant al timpului petrecut împreună: privirile noastre dezvăluind fluxul incandescent dintre noi, mai clar decât orice propoziție cu subiect și predicat. Ceașca de cafea care ne-a înghițit vinovat sărutul. Atingerile îndrăznețe ale degetelor noastre fierbinți și flămânde. Atât de îndrăznețe, împletindu-se într-un joc inocent dar erotic în același timp, mai senzual decât mi-aș fi putut imagina. Doi adulți adulmecând dragostea. Adolescentin adulmecând dragostea. Înfricoșător de frumos.
Și distructiv, m-am scuturat. Mai ales distructiv. Pentru că în viața mea nu e loc nici de ciori șchioape, nici de camionagii atipici.

Iar deznodământul a venit corectiv. Toată povestea asta ciudată s-a înecat în scrisoarea rătăcită aiurea. Întâlnirea nebifată a aranjat lucrurile.
Mă frânge faptul că A. gândește greșit despre mine, dar o eventuală întâlnire cu el, în care aș avea posibilitatea să-i explic adevărul, ar putea avea consecințe dezastruoase. Omul acesta acționează diferit de oricine, iar eu alunec rapid înspre el. Pantă extrem de periculoasă! Până la urmă e doar un necunoscut. A trăit un pic în inima mea. O să-mi treacă. Viața mea e perfectă așa cum e. Ce dacă mai sufăr uneori? Ce dacă singurătatea îmi susură de multe ori cântece de leagăn, în timp ce soțul meu lucrează pasionat la câțiva pereți distanță de mine?
Tabloul general e colorat frumos, iar prietenii mă văd fericită. Îmi admiră casa, mașina, hainele, vacanțele și veselia. Eu tac vorbind, căci tăcerile mele sunt ferecate sub șapte lacăte de zâmbet. Poate așa se traduce uneori fericirea.

Viața mea e plină, chiar dacă uneori problemele-mi se dizolvă noaptea sărat pe perna pe care pun capul. Am un soț bun care mă iubește. Care nu are prieteni pentru că eu sunt centru universului lui. Eu și munca lui. Munca e necesitate. Eu sunt plăcere. Când are timp. Când o să aibă timp.

Eu, cea adevărată, sunt soția soțului meu. Realitatea bate visul. Viața nu e o întâlnire întâmplătoare cu un necunoscut ciudat. Ciudat ca mine. Dar… cine se aseamănă se adună… cică. Bancuri. Adevărul e altul: contrariile se atrag.
Soțul meu e o mare liniștită. Adâncă și profundă. Tăcută. Eu o furtună cu sclipiri de curcubeie colorate. Viața nu e perfectă. Diplomația și micul compromis fac parte din trusa de prim ajutor a cuplului.

Și gândurile mi s-au aliniat cuminți sub semnul lui așa e bine. Însă fără de veste, brusc și strident ca o durere, m-a străfulgerat un gând: „oare cum o fi să trăiești cu cineva cu care ești pe aceeași lungime de undă?”  L-am alungat repede, speriată.  Doamne, ce gânduri inutile! Dar eu sunt puternică. Așa că-mi îndrept spatele hotărâtă, ridic nasul în vânt și zâmbesc cu încredere: Va fi bine! Viața e frumoasă.

Ajung acasă și aud un râs feminin imediat ce deschid ușa. C., așezată la barul din bucătărie, bea o tărie cu soțul meu. Vine la mine, mă pupă zgomotos și-mi spune imperativ că trebuie să ieșim la o înghețată, ca fetele. „N-am reușit să-ți corup bărbatul,” îmi spune râzând, ca de o poantă bună. El mă privește zâmbind și-mi face neputincios din umeri. Dau să mă așez și eu, însă C. sare ca arsă:
– N-am zis că ieșim?
Încerc să o conving să rămânem acasă, arătându-i cele câteva sortimentele de înghețată din congelator, dar nici nu vrea să audă. Cedez, râzând la rândul meu. Mă dau cu o umbră de ruj și ieșim. Soțul meu respiră ușurat și se întoarce în birou. E o după-masă superbă. Știu exact unde vom merge: pe terasa de pe malul lacului.
Intrăm amândouă bine dispuse, dar râsul îmi îngheață pe buze, văzând chipul cu trăsături dure, cioplite parcă în bazalt, cu ochi severi, care mă captează la rândul lor și brusc încep să toarcă miere.

Pași (1)  Pași (2), Pași (3) Pași (4), Pași (5) Pași (6)

Sub semnul lui Încă

thSY7JF9Z0Femei-copil suntem amândouă. Încă.
Flori, aflate sub semnul lui încă frumoase. Doare al naibii acel încă, știu. Asistăm neputincioase cum ni se desprind petalele și încercăm să le lipim la loc, cu glue, ori cosmetice scumpe. Mai păcălim un pic ziua, zilele. Însă tot apare câte un rid. Dar nu ne putem opri nici râsul, nici plânsul care creionează pânze de păianjen expresive, raze mici, ca și cum am încerca să desenăm soarele în jurul ochilor.
Ne e sete, Doamne, ce sete și ce foame… Nici noi nu putem defini pofta din noi. Și scriem și pictăm și ne agităm în labirint de căutări. Parcă aripile noastre sunt mult prea largi pentru o inimă obișnuită care ar avea curajul să ni se dăruiască. Am putea mistui. Și dăruim celor din jur, ne dăruim. Uneori îi speriem și se retrag pentru că nu pot să ne  restituie. Deși noi nu avem așteptări.

N-avem răbdare și nici timpul nu are răbdare cu noi. Trece și ne trece, deși noi încă mai copilărim, încă visăm la ziua când vom crește mari.
Tu ai idee cât de mult semănăm?
Noi, cu dietele noastre, cu mintea zăpăcită și cu penița și pensula în buzunar, cu iubirile care ne încearcă și încurcă uneori sufletul? Cu furtună prea mare, cu soare prea intens în vara care suntem.
Ne plac aceiași bărbați, dar ne-am măritat cu tipul manierat și calm, înzestrat cu toată liniștea și trăinicia pământului. De care avem nevoie, ca să copilărim.

Suntem două surori din două părți de Românie, cu dor mare în suflet. Căutând necontenit. Ne cheamă Căutare. Ne cheamă Neliniște. Ne cheamă Adevăr. Ne cheamă Dăruire și Dor.