Ana

Aura a citit Ana. Atât am de spus.

„Am citit-o în două zile, nu m-am putut despărți de ea, numa’ când o fost musai, ca de voie bună. Cu siguranță o s-o recitesc, de multe ori. Sunt cărți ce ți se lipesc de suflet și simți că fac parte din el. Am recunoscut vorbele, straiele, portu’, graiul, expresiile le-am auzit, le-am folosit, le-am scris și eu, de când mă știu. Sava e Cuzdrioara mea, Ana-i Măriuța, buna mea, cu ochii ca două stele. (Re)cunosc personajele toate, le-am întâlnit pe uliță, privirile, grijaniile, no-urile îmi răsună-n urechi, pomițele dulci și bune mi-au mânjit gura, biserica albă, fără cruce, o văd aievea, în aia românească duduie vitraliile de Paști, când din atâtea piepturi se înalță Învierea lui Cristos; gredinuța din fața casei îmi umple odaia cu parfumul de mălin și lăcrimioare, casa de dinainte încă mă așteaptă, mirosind a nintă și-a gutui, a busuioc și-a mușețel pus la uscat. Credențu’ magic, pictat de buna, cu flori albastre, ca ochii ei, ascunde mentosane și eugenii și blidele de porțelan. Poveștile cu bozgorii, cu nemții și cu rușii, tăte le-am auzit povestite de moși și babe, de lelea Flore și de badea Niculae. Colbul, ploile, sărăcia, amaru’ și năcazu’ tăte le știu, trăite din moși-strămoși.

“Ana” nu-i doar o carte, e istorie, e-n ADN-ul Ardealului. N-o citești, o simți, o (re)trăiești. Îți curge prin vene toată durerea, toate încercările, tăt năcazu’ și amaru’. Doamne, și cât ai vrea să poți intra în paginile ei, să le spui, să-i oprești, să-i ajuți! Dar nu poți.

Poți doar să o citești, s-o recitești, să feliciți din suflet autoarea, Em Sava, și s-o recomanzi. Cu mare drag.

Aura B. Lupu”

Nora Cosmin este împreună cu Em Sava în Machelen, Brabant, Belgium

 

Draga mea Nicoleta Beraru mi-a făcut ieri un cadou minunat: “Ana”, noul roman al scriitoarei Em Sava🙂! Am început să citesc cartea după prânz și nu m-am mai oprit până când nu am terminat-o, mult după miezul nopții! Prologul “Anei” e o povestioara minunată despre o fetiță și o bunică pe care o citisem cu ceva timp in urmă pe blogul “Sweet and Salty”. Naivă, am crezut pentru o clipa că asta e ce voi citi in continuare: povești cu bunici și nepoți, într-un idilic sat din Ardeal. Satul acela pe care îl cunosc și eu din vacanțele de vară ale copilăriei. Dar “Ana” este mult mai mult decât atât. Sunt aici 100 de ani de istorie așa cum a fost ea trăită de locuitorii Savei, sătucul clujean al bunicilor și străbunicilor Emei Sava (numele nu este ales întâmplator, firește🙂). Războaie, lupta pentru supraviețuire, povesti de dragoste, tradiții și prejudecăți, toate se împletesc armonios iar rezultatul este o minunăție de carte pe care am citit-o cu sufletul la gură. Povestea imposibilă de dragoste dintre românca Maria și ungurul Șandor a fost poate cea care m-a impresionat cel mai mult, am plâns cu două rânduri de lacrimi și am sperat, fără să sper…într-un moment culminat al poveștii, mi-am luat telefonul și i-am scris lui Em un mesaj: “Spune-mi că rămân împreună, nu mai suport durerea!” M-am stăpânit, am șters lacrimile (și mesajul) și am citit mai departe. Din povestea lor de dragoste s-a născut însă Ana, iar ea și Alexandru aveau să-mi aducă finalul fericit pe care mi-l doream atât de mult🙂!

Em, felicitări din tot sufletul, ai scris o carte mare! Dumnezeu să-ți odihnească bunicii și străbunicii, au fost oameni extraordinari cărora greutățile vieții nu le-au stins niciodată lumina din suflet și credința in Dumnezeu iar acum, cu siguranță, zâmbesc din Rai către urmașii lor rămași pe pământ să le ducă numele mai departe. Cu cartea pe care ai scris-o, ei devin nemuritori❤️!

Fluturi și alte frunze

Raiul pe pământ e mobil. Poate fi o perioadă într-un loc, pentru ca apoi să-și schimbe locația. Depinde de cine e populat. Raiul poate avea zgârie nori și doruri de verde înmagazinate în mușcate la ferestre și-atât. Ori poate fi o colibă pe munte fără curent electric.
E ca și vacanța. Mai mult decât destinația e importantă compania.

Eu nu scriu poezie. Dar, dacă din când în când câte un fluture aterizează în picaj în palma gândurilor mele și câte-o frunză se transformă brusc în copac sub ochii mei, ce pot să fac? Pot eu să tac fluturilor ori frunzelor? Ori mie? Nu. Nu pot.

Așa s-a născut volumul acesta. Și joacă, și tristețe, și emoții și alte condimente. Toate le-am adunat aici. Ardelenește le-am pus între două coperte.
Ideea nu a fost a mea. Pentru că eu nu scriu poezie. Însă câte-o excepție de la regulă mă mai cotropește. Am trimis de vreo două ori așa, ca moment de râs, în conversație, editorului Pașilor (Dl. Ajder de la Eikon). Mi-a spus să le adun într-o carte. Am zâmbit cu neîncredere și n-am zis nimic. Că doar nici eu nu scriu poezie și nici lumea în care trăim nu are tihna și vremea versurilor. E, din păcate, o realitate.

Da, dar mi-au zis fluturii și frunzele (și piticii personali), dar cu noi ce faci?
Ce pot să fac? I-am adunat aici.
Coperta este pictura Mirelei Pete și se potrivește mănușă conținutului.
Cartea se găsește pe site-ul librăriei SIONO și e pe drum către Libris- Brașov (librărie fizică și online) și spre Emag.

Sărbătoare

Vă doresc bucurie de Sfântă Mărie!
A mea e cu bucurie în fiecare an din multe motive.
Azi unul în plus: o carte izvorâtă din lumina tiparului.
Coperta e minunată. Poartă semnătura Mirelei Pete.
Cine e Mirela? O foarte talentată pictoriță clujeană.
Talent în litere și culoare. Sunt bucuroasă tare că mi-a dăruit haina.
Am primit independent pictura ei. Adică nu mi-a dăruit-o pentru carte. Mi-a dăruit-o pur și simplu. Iar eu am știut că ea este.
Pictura „Flying Fans”, de Mirela Pete.
Fluturi și alte frunze – Poezii – Em Sava


Ana și Ami

„cartea te arde in palma si sufletul tipa in tine de iubire, ura ori durere. o sorbi fara odihna. Maria si Ana sfasie cerul si moartea, traiesc, iubesc si nasc copii. Maria si Ana, icoane sfinte nepretuite, lupta cu viata si cu judecata nesocotita a lumii.” spune Ami Ancelin din Anglia despre Ana mea.

Iar mie gândul îmi fuge la Jane Austen. Pentru că Ami trăiește în Liverpool, iar familia Anei seamănă cu cea a familiei Bennet: fete multe (patru la număr, dar și un băiat), caractere diferite, veselie și o droaie de lucrușoare feminine, secrete, zâmbete mici, rețete și trucuri, capricii, veselie și dramă, tinerețe, iubire, dar și multe greutăți. Sigur, totul transpus în peisajul ardelenesc, în lumina blândă a iei și a horei duminicale.

Seară. Eu mică și gălăgioasă. Mama și Sanda se uită la „Mândrie și prejudecată”
– Dacă taci, la nunta mea îți cumpăr rochie ca la televizor.
Eu curioasă. Îmi plac rochiile din film. Tac.
Sanda e sora cea mică a mamei și „sora mea de pat”. Cu ea dorm la Sava, la bunica.
Anii s-au spulberat în vânt.

Ami scrie:

Vreau sa-i multumesc scriitoarei, Em Sava, pentru frumusetea scrisului, pentru harul si talentul pe care il are, pentru emotiile pe care le-am trait citind “Ana”. nu stiu sa scriu recenzii, dar stiu sa citesc cu sufletul.

cu drag, pentru cei care va rataciti pe aici, va indemn sa cititi “Ana” pentru ca este simbolul, marturia, farmecul si mandria femeii românce.

“paginile se deschid…” tremurator.

cartea te arde in palma si sufletul tipa in tine de iubire, ura ori durere. o sorbi fara odihna. Maria si Ana sfasie cerul si moartea, traiesc, iubesc si nasc copii. Maria si Ana, icoane sfinte nepretuite, lupta cu viata si cu judecata nesocotita a lumii.

cuvintele curgatoare si mangaietoare au bucurie de primavara si planset de copil nascut, dragoste de pamant muncit si miros de paine coapta, dar mai presus de toate iubire binecuvantata. cuvintele taioase au mania cerului, pacatul si blestemul de moarte, patima si clocotul de ura.

doua generatii de femei inversunate lupta cu destinul. Maria si Ana, mama si fiica, au destinul scris de dinainte de a se naste. unul scris de legile satului, cel cu “ulitele cuminti asezate ca intr-o caldare”. cel cu doua neamuri care traiesc separat dar laolalta. legile sunt grele cu neamestec ori, doamne fereste, impreunare de sange intre unguri si romani.

impovarat de griji si de nevoi, satul isi plange necazul si mortii in vremuri tulburi de razboi ori boala. sarbatoare, cantec de cetera si vartej de hora dupa lucrul pamantului e in vreme de liniste si indestulare.

cartea e scrisa cu “sirag de margele” si descantec ce “sparge cele sapte lacate ori sapte”. scrisul mestesugit al autoarei ne aduce un dar nepretuit-istoria, Maria si Ana – direct in inimile noastre. darul si emotia e fara egal, pentru ca insasi autoarea, vlastar al celor doua generatii de femei si al Zamfirei, te ia cu caldura de mana si te lasa sa-i cunosti radacinile.

stii ca le iubesti deopotriva pe toate plangand si tinand cartea la piept. si te cutremuri cand, cea care a scris atata zbucium cat nu incape nici in suflet, nici intre deal si cer, incheie povestea atat de simplu. si te infiori:

“Ana a fost bunica mea!”

si atat!

Recenzia o găsiți aici.

Unde găsiți Ana?
În librării: Junimea – Iași,
Gaudeamus – Cluj
Eminescu – București
Și la Cărturești
În curând la Libris, Brașov
Online – Siono Librăria, plus librăriile de mai sus.
Și la Emag și pe Amazon varianta e-Book.

Un proiect numit iubire și… concurs

Este posibil ca imaginea să conţină: 3 persoane, text care spune „LOVE, OVE LOVE rash”

De fapt nu știu cum se va numi. Ați privit vreodată printr-un caleidoscop colorat aceeași imagine și v-a surprins fiecare mișcare cu steluțe colorate și îmbinări din cele mai  neașteptate? Cam așa se va ntâmpla cu proiectul SIONO.
Selecția s-a făcut, cei care vor fi publicați au primit un e-mail. Cei care știți că v-ați înscris și nu ați primit nimic, uitați-vă și în spam. E posibil să se fi rătăcit. Felicitări celor care…

Organizăm acest proiect ca pe un puzzle. Coperta va fi o pictură sau un colaj de două trei picturi. Semnate de o pictoriță clujeană foarte talentată.

CONCURS!!!
Avem nevoie de titlu. Nu uitați! Tema este dragostea, în toată desfășurarea ei de culoare. Eu văd un titlu metaforic, ceva sugestiv, însă care să nu cuprindă cuvântul „iubire”.
Câștigătorul va primi o carte SIoNO
„Pași în doi” de Mirela & Remus Crâșmaru sau „30+ și înfloritoare” de Irina Alexe.

 

Discuții discutate și filosofii mici

Este posibil ca imaginea să conţină: fructe şi mâncare

Discutam azi cu o doamnă pe care o admir și o iubesc. Mă știe din leagăn, am copilărit cu fiii ei. E scriitor, poet, pictor. Mi-a fost aproape mamă, aproape profesor, șef pentru o perioadă (când am ajuns profesor la rândul meu și ea era director la aceeași școală). Prietenă cred că mi-a fost întotdeauna și, în ciuda diferenței de vârstă dintre noi, m-a învățat să-i spun pe nume. Mi-e drag să povestim. În căldura ei se ascunde și suferință.
E o personalitate completă și complexă. Scrie extraordinar de frumos. Poezie. De fapt cam tot ce face și a făcut ea este poezie. Și, firește, scriind poezie nu e citită îndeajuns și nici răsplătită pentru munca și creația ei.

Știind acum ce se întâmplă și în bucătăria internă a unei edituri, am trista experiență să aflu că, în general, librăriile nici nu vor să audă de poezie. Poezia nu se vinde, lumea nu cumpără poezie. E răspunsul la indigo primit de peste tot.
Bine, în perioada pandemică este greu spre imposibil să ajungi în librărie. Oricum, părerea mea, judecând din experiența personală și a celor apropiați, este că mai mult se cumpără online. Ne place ideea de librărie fizică, ne place să o avem în mall sau în oraș, dar îi călcăm rar pragul, din motive cât se poate de obiective.
E mai mult o recunoaștere a cărții, un premiu cu coroniță să ne fie cartea în librărie.
Sunt pustii magazinele cu cărți, sunt doi trei oameni, de fiecare dată când trec.
(Profit să spun, să mă laud totuși un pic, că Ana se găsește la librăria Mihai Eminescu – București și librăria Gaudeamus – Cluj.)

Și discutam azi, la cafea, așa cum vă spuneam, cu omul acesta minunat și ne întrebam. Retoric, firește. Și retoric mă întreb și acum: de ce competiția între autori, edituri etc.
Oricum doar posteritatea va fi cea care va pune ștampila. Posteritatea va culege fructul creației celor de azi. Poporul român (nu știu cum sunt alții) își prețuiește mai degrabă artiștii trecuți în neființă. Omul, așa cum este el, cu bune și cu rele, nu este suficient de bun pentru contemporani. Abia când se vorbește la trecut, se spune: Ce talent! Păcat! A fost un mare artist!

Repet, nu știu de e specific românească treaba asta, pentru că nu cunosc o altă realitate. În asta mă scald, în ciuda geografiei care mă mai aruncă din când în când din praștie. Poate, vor zice unii că n-am dreptul la cuvânt. Ar fi, însă, o răutate gratuită pentru că trăiesc în ambele țări și mă bat și mă zbat românește, și iubesc românește și-mi culeg zmeura din spatele casei tot românește, așa cum mi-am vegheat și dus prin spitale părinții. Pe românește. Și cum l-am înmormântat pe tata. Tot românește.
Azi divaghez. Am pornit de la Ana și am ajuns la Caiafa. Dar nu e stilul meu să pictez în negru, doar pentru că negru se poartă.

Deci, revenind la cafeaua noastră de toate zilele, unde mărturisesc că am avut și bucățele de ciocolată cu lapte… Am filosofat amândouă și am ascultat poveștile din trecutul ei, trecutul lor. Îmi plac oamenii lângă care, în ciuda vârstei mele, încă mă simt copil. O ascultam și-i dădeam dreptate din toată ființa, pentru că așa izvorăsc și eu în lumea asta mare. E bine acasă. Vecinul încă îmi zice domnișoară, deși sunt în etapa de „fost-ai lele cât (sau când?) ai fost”. Dar el așa mă vede și diferențele dintre generații sunt spiralate și râsul e întreg.

Canada mi-e departe. Biletul meu este o hârtie fără valoare. Un soi de cec în alb. Dar acasă e un alt bine. Un bine de-a o vedea pe mama zi de zi, de-a simți cum durerea ei nu se stinge, dar începe să fie înconjurată de liniște. Un bine în care doi căței înnebunesc de fericire în fiecare dimineață când eu ies în curte, indiferent cât de ciufulită sunt. Un bine unde mi se mai spune încă domnișoară, dar, în același timp, pot fi prietenă bună cu o femeie extraordinară ce are mai mulți ani decât mama.

 

 

Trăim în lumea lui Kafka și-a lui Caragiale

Ieri m-am simțit pentru o jumătate în lumea labirintic întunecoasă kafkiană. Am avut o zi aproape ca oricare alta. Am ajuns la cumpărături la o oră mult mai târzie decât alteori. Era trecut de șapte seara. Kaufland. Extrem, dar extrem de aglomerat. Trebuia să cumpăr neapărat flori pentru vecina mea. Azi e ziua ei. Altfel aș fi plecat în secunda doi. Am ales câteva produse și m-am pus la o coadă kilometrică. Am verificat să fiu sigură că sunt la coada pentru self-service. Da, eram acolo. În spatele meu un individ realmente se băga în mine. Am făcut o manevră să îmi pun coșul în spate să păstreze obligat distanța. Ironic, jos scria să păstrăm 2 m distanță. Am crezut că am rezolvat problema, însă am simțit cum coșul îmi este împins cu putere.

Un copil de vreo cinci, șase ani îl împingea gospodărește. Luasem la repezeală un coș mic pe roți, nu cărucior de cumpărături. M-am întors și m-am uitat la mama lui. Femeia, m-am jenat să spun inițial, să nu fiu acuzată de discriminare, tuciurie bine, privea tâmp și râdea, părândui-se foarte amuzant ce face odrasla. A avut o tentativă extrem de timidă de a-l opri, dar, cum m-am întors cu spatele, cum s-a repetat figura. Și cât am stat la rând, vreo jumătate de oră cu aproximație, a împins minunea de copil bronzat și cu personalitate la coșul meu, fără să pot face absolut nimic, decât să mă chinui să-l țin.
La un punct i-am spus copilului cât am putut de blând și cu zâmbet (puiul, ca orice pui, nu avea nicio vină, mă-sa îi fura dreptul la educație și asta nu ține musai de etnie, dar asta era altă problemă, altă luptă de dus și nu de mine și nu aici și nu acum) că se grăbește degeaba și trebuie să aibă răbdare. Cheia vieții și a Universului!

Vorbeam la telefon cu o prietenă și i-am spus ce se întâmplă. Nu pricepeam unde sunt și ce e cu masa de oameni hotărâtă să dea, nu mână cu mână, ci piept cu piept. Cablul telefonului și microfonul îmi erau sub mască. Aerul era insuportabil, lumea voia să ajungă cu trei secunde mai repede. Copilul îmi împingea coșul neostoit, needucat, nepăsător și cam nespălat.

I-am zis prietenei la telefon ce se întâmplă. Nu puteam pricepe cele două lumi în care pendulam, pendulez (voi pendula?) știriștii cu măști și amenințări și cifre înfiorătoare și companii de zbor care mi-au anulat biletul, versus plebea nepăsătoare la reguli, la pericole, la microbi, la bun simți. Plebea ce simte nevoia să se împingă, să ajungă într-un undeva de unde iar să se împingă și iar să ajungă. Culmea ironiei, o individă din față m-a auzit și s-a întors la mine isterică să-mi spună că ea nu poartă mască (nu purta nici ea, nici băiatul ei, dar fiind cu spatele la mine nu observasem și-mi păsa fix zero) că are probleme medicale, că bla-bla-bla.

Am ignorat-o ca pe un perete urât și mi-am continuat conversația la telefon. Oricum nu știu unde eram și ce se întâmpla. Într-o lume ce pendula haotic ca un sunet de RMN, într-un spațiu claustrofobic al neputinței, ca un bing-bang, fără valori, fără disciplină, fără sens.
De-o parte plebea lipită, respirând transpirații, de partea cealaltă tabăra adversă, în spate de ecrane, oameni cu măști și statistici. Iar eu pierdută, undeva la mijloc.

Nu știu ce se întâmplă. Dar respect regulile. Nu depășesc pe linie continuă și sunt fericită când e radar și lumea e obligată să respecte legea.
În rest mă duc cu valul. Dar nici în condiții de pace și liniște și ne-pandemie nu suport să-mi intre cineva în aura personală și să-mi respire în nas. Există o distanță de bun simț.

P.S. Am înțeles că ieri s-au dat banii și-au năvălit hoarde tă-tare la cumpărat mâncare.

Și un alt P.S. Da, cred în reguli, îmi fac reguli și mi se par importante. Pentru că roata s-a inventat deja, nu trebuie să o reinventez. Doar s-o rotesc. Dacă refuz și-o vreau pătrată, e doar problema mea.

Și încă un P.S. Nu. Faptul că am emigrat nu-mi ia dreptul de a vorbi, de a observa, de a încerca să curăț ce pot în pătrățica mea.

Și ultimul P.S. cel mai important:
Nu voi intra în dispute caraghioase ce ating „oculta mondială”, Illuminati, Majestic ori planeta Nibiru. Faptul că tagma asta a conspiraționiștilor, la fel cu tagma cealaltă, a „conservatorilor” stau cu bolovanii pregătiți pentru a și-i trânti în cap reciproc, e strict problema lor. Realitea palpabilă este existența unei pandemii generată de un microorganism ce afectează omul.

Între cei care urlă blesteme la adresa lui Bill Gates, sau Soroș, sau a CFR-ului și ceilalți care s-ar împacheta în folie din polietilenă și și-ar trage pe cap o pungă de Megaimage legată strâns în jurul gâtului, existăm noi, cei care privim lucrurile fix așa cum se prezintă. Bunul-simț există – sau ar trebui să existe – și în gândire. Asiaticii – în special japonezii – poartă măști de protecție cand au o banală răceală, nu din paranoia, ci din respect față de semenii lor și, nu în ultimul rând, față de ei înșiși.
Că respectul ăsta e subunitar la noi, asta deja e altă poveste, ține de capacitățile cognitive și de educație. Fiecare e liber să fie sau nu responsabil pentru propria sănătate, iar exagerările sunt cele care creează toate situațiile în care diverși indivizi, înecați în propriile convingeri, nu se dau în lături de la a jigni indiscriminatoriu pe baza unor principii pe care și ei, la rândul lor, le înghit pe nemestecate.

Diatribele furibunde la adresa „TPTB” nu duc nicăieri. Câteva norme firești de civilizație (între care se numără și spălatul, da) sunt însă de-ajuns pentru a putea trăi unii lângă ceilalți fără a ne călca pe bombeuri.

 

 

 

Ziua aceea când…

Trezit de dimineață. Lumina! Un tumult de senzații psihedelic. Acasă. WordPress-ul îmi spune La mulți ani. Cinci ani de zbor, zice.
Zbor? Cică-i ziua mea. Zbor… Hmmm.
Stele și nori, podea și băltoace și oameni. Dar multe stele. Cinci ani de când.Scris de cinci stele. Oameni cu ele.
Între timp multe. O viață. Metamorfoze. Aripi. Când de fluture, când de vultur.
Scrisul mă scrie. Mă înalț în litere. Mă hrănesc cu ele.
Scriu. Lucrez. Corectez. Editez. Redactez. Timp nu-i.
Sunt acasă cu mine. Mă caut. Leitmotivul respirației mele: acasă, literă și mere.
Mulțumesc, Doamne! Tu mi-ai dat litera.

Asta scriam anul trecut. Acum sunt șase ani. Decorul și computerul sunt aproximativ la fel. Doar textele. Ele s-au schimbat. Concluzia zilei:
Aceeași Mărie cu altă pălărie. 🙂

Cum mâncați?

Este posibil ca imaginea să conţină: fructe şi mâncare

Acum cinci ani participam la un concurs de „cum să mănânci sănătos”. Dietele sunt story of my life, am genul de organism yo yo, adică salt cu ușurință la +zece și scad cu greu, extrem de greu, la -10. Ideea e că pe drum am învățat multe și mă pasionează atât nutriția sănătoasă cât și bucătăria sățioasă  . Știu teorie, știu. Dar tot practica mă omoară și sfânta calorie mă îmbrățișează iute când e vorba de pâinea cea de toate zilele, aburindă din cuptor, ori diverse plăcinte, langoși, gogoși etc… adică tot ce înseamnă carbohidrați.

Nu mai cred în diete cum nu mai cred în Moș Crăciun, pentru că tot experiența m-a învățat că frustrarea de moment prin înfometare ori prin poftirea diferitelor minunății artistic culinare (gastronomia e o artă, până la urmă) o plătești mai târziu și cântarul are grijă să te muștruluiască atunci când vine vremea. Pe scurt, e bine să mănânci cumpătat, să mai sari calul câteodată, dar să nu faci un obicei din asta.

Pasiunea pentru nutriție a început cu foarte mulți ani în urmă, eram mică și slabă, iar verișoara mea era și mai mică, dar rotundă. Eram aproape adolescente și mătușa mea, sora tatălui meu, o tipă elegantă, o instruia pe fie-sa ce anume să pape ca să mai scadă la cântar. Pentru mine, la ora aia, mâncarea era o chestie enervantă. Nu-mi plăcea mai nimic, ciuguleam forțată, drept pentru care arătam ca o scândură. Doamne, unde-s vremurile alea? Acum îmi place tot, excepție mazărea, sfecla de zahăr, merele prea dulci, slănina, țuica și încă vreo două.

În fine, ideea e că pe mine m-a fascinat mâncatul pe porții, calcule de calorii, jumătăți de pere, iaurturi cu zero calorii și țineam și eu dietă cu vară-mea (când nu mă vedea mama) ca să-i demonstrez ce ușor e.

Anii au trecut, m-am măritat și eu ca omul și am ajuns la minunatul loc, nu-i așa, numit coada cratiței. Și cu cât tata se mira mai abitir de ce minunății îmi ies din mână (că jurase că nu voi fi în stare vreodată să fac nici măcar un ceai – v-am povestit cum am încercat să fierb un ou și am uitat să pun apă) cu atât îmi complicam existența experiențelor culinare în creme, cozonaci, chiftele și tot felul de fonfleuri, unele mai șmecheroase decât altele.
Ideea e că, după ce am început să gătesc, am început să cresc mare și pufoasă și periodic să-mi bag picioarele și să trag câte-o dietă criminală. Slăbeam zece kilograme, eram fericită, răsuflam ușor și puneam înapoi unșpe. Și tot așa, până când am realizat cum merg treburile. Că toate în viață trebuie să le faci deștept și cu limită. Sigur că pentru asta ai nevoie de anumite condiții, trebuie să faci mișcare și să-ți tratezi organismul ca pe un cuptor. Câte lemne bagi, tot atâtea (cel puțin) să arzi. Depinde, firește, și de metabolism. Că sunt demoazele de toate vârstele slabe ca ața și nu mișcă un pai. Dar la mine așa funcționează. Și să nu am stres. Stresul mă duce la frigider. 🙂
La voi cum e? Ce funcționează?