N-am intrat în sufletele lor. Cred că ne-am simțit reciproc aripile frânte de viață și ne-am acceptat firesc, folosind o cale simplă: cartea de română. Firește că această punte livrescă e văzută diferit de noi, perspectiva fiind aceeași ca la cifra 9, receptată ca 6 din partea cealaltă. Pentru mine manualul e obiectul unui resuscitat entuziasm, pentru că, în afara faptului că pot preda limba și literatura română – lucru similar cu revenirea la o primă iubire -, e și pretextul întâlnirii noastre. Pentru ele e un rău necesar, un medicament care trebuie înghițit, pentru a înțelege materia, pentru a lua note bune, respectiv pentru a lua examenul de bacalaureat. Iar eu, pe lângă rezultatele scontate, sau chiar înaintea lor, vreau să le conving că limba și literatura română e ciocolată cu alune, e frumusețe și bucurie, iar timpul petrecut împreună e navigare prin imaginația autorilor, e o oportunitate fantastică să ne jucăm cu propoziții și cuvinte și nu o corvoadă, nu un have to greu digerabil.
Desigur că drumul nostru e greu. Ele sunt abandonate, ajunse prin miracol divin la o inimă mare care le adăpostește la Casa de Copii și are pentru ele, cât și pentru alte fetițe, grijă părintească. Iar eu, rătăcită în labirint de neguri, întind mâinile către Dumnezeu, dăruind puiului meu din cer căldura și iubirea mea, prin intermediul manualului de română, oferit altor copii.
Sunt conștientă că pe mine aceste ființe mă vor marca, pentru că dincolo de ajutorul meu pentru ele, concretizat în lecții de română, se întâmplă ceva mult mai miraculos, mult mai complicat – se întâmplă șansa mea de a face daruri lui Tudor.
Am observat încă o dată cum lucrează Dumnezeu prin oameni. Văd, chiar dacă printre lacrimi, scara pe care am urcat, fără să-mi dau seama, bâjbâind ca un liliac orb ce se lovește de toți pereții.
La plecarea fiului meu am fost năucită de durere. Și m-am revoltat. Cumplit m-am revoltat împotriva lui Dumnezeu care păruse că mă iubește până atunci. Am devenit legumă, având o singură dorință, aceea de a merge la Tudor. Am refuzat orice apropiere umană, simțindu-mă obligată la o supraviețuire pe care nu o doream. Trebuia, îmi era imperios necesar, să știu unde e, cum e, să-l aud, să-l văd, să-l simt. Atât. În rest nu-mi păsa de nimeni și de nimic.
Bula mea ermetic închisă era destinată suferinței, pentru că durerea era singura legătură cu fiul meu – așa simțeam. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat. S-a întâmplat ca preotul, ales aleatoriu, să-mi pătrundă suferința, să nu se supere pe discursul meu blasfemic, ci, dimpotrivă, să-mi dea o dreptate elastică, să mă îmbrățișeze și, privindu-mă în ochi, să-mi promită cu atâta convingere că-l voi revedea pe Tudor, încât l-am crezut. În pustiul nebuniei mele de sfârșit de lume l-am crezut total.
Itinerariul meu până-n această secundă când, cu regularitate merg la Casa de Copii, cu regularitate mă văd cu David – ce băiețel minunat și iubitor! – e lung. Se întâmplă reeditarea „Anei” – ce minune!, sunt lucruri ce au venit la mine cu un firesc tulburător și s-au pliat perfect pe mine, noua ființă care sunt.
Să pot dărui… să primesc darul de-a dărui în memoria fiului meu – e miraculos, E kitul meu de supraviețuire.























