Pași (6)

8Viața bate filmul, nu-i așa? Un clișeu spart de prea mult uz. Dar ce să facem dacă menirea noastră e să ne naștem, să reinventăm roata și să murim? Nu suferința noastră doare cel mai tare? Nu iubirile personale ne perpelesc pe jar? Nu fericirea noastră mișcă universul? Nu praful de stele produs de noi înșine alimentează paradisul vieții pământești?

E simplu tare să judeci. Doamne! Cât de ușor e să îndrepți acuzator degetul, să arunci cu piatra și să spui răspicat adevăruri general valabile recunoscute de lege și societate. Și-apoi te-ascunzi încovoiat când îți vine rândul: ”Să arunce primul piatra…”

Și te pocnește. Când ți-e lumea mai dragă te izbește în moalele capului. Din senin. Fără să cauți, fără să aștepți, fără să vrei. Logica devine o mănușă inutilă, pe care o arunci în gunoi. Epiderma are nevoie de contact direct. Inima dansează nerușinat în ritm de ploi de vară, iar mintea, legată la ochi, joacă un fel de baba oarba, având satisfacția iubirii în buzunar. Te metamorfozezi. Brusc tu nu mai ești tu. Devii el, iar el devine tu și toate valorile de până atunci se răstoarnă cu capul în jos. Tot ce nu sunteți voi se transformă-n mărunțiș de tramvai.

Sunt o femeie matură cu o viață împlinită. Am bifat la timp, cu succes fiecare etapă de până acum. Nu știu dacă sunt fericită. M-am pliat vieții. Mereu. Diplomația și micul compromis fac parte din trusa de prim ajutor a cuplului. E firesc să fie așa. Totul a funcționat mereu ceas. Poate cu mici revolte din partea mea, urmate întotdeauna de împăcări calme ca marea.

La fel a fost și atunci când am închis ușa în urma mea, mi-am luat mașina și am plecat lăsând în spate tot trecutul. Condusul mă liniștește. Șoseaua are propriul ritm, propria respirație, propriile zvâcniri. Ți se lipește de parbriz și se prelinge pe sub roți iar în față ai doar prezentul și viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l vezi… Șoseaua m-a dus la barul acela ieșit din timp, pentru ca existența mea cuminte să fie răvășită de un necunoscut. Sinonimul și antonimul meu. Un om în care m-am oglindit perfect.
Nepotrivite atingerile noastre, privirile, sărutul prin intermediul cănii de cafea. Vocea lui care a îmblânzit scorpia din mine. Jocul nostru, ce se confundă cu jocul sorții, al destinului… Tot șirul de coincidențe ciudate, aranjate parcă de un scenarist de duzină fără prea multă imaginație, cu recuzită luată la întâmplare: un barman cu cercel în ureche și coadă, cu ridicări din umăr, însoțite de priviri curios-ocrotitoare, de Sfânt Valentin de ocazie. Un pui de cioară șchiop și o cafea cu gust divin, dar mai presus de toate caragialesca scrisoare pierdută și regăsită mult prea târziu, ca și cum destinul, sadic, ne-ar pune față în față doar după voia lui, nu și după a noastră.

În seara aceea de joi am fost prăbușită. Îmi era greu să-mi maschez supărarea cruntă că nu deschisesem plicul acela nenorocit în timp. Mă simțeam vinovată față de omul de lângă mine. Dar și mai vinovată mă simțeam față de A. care nu putea bănui motivul pentru care nu ajunsesem la Starbucks la ora 6 p.m.

Culmea ironiei: soarta făcuse posibilă o întâlnire întâmplătoare în afara orașului (când el oprise pentru puiul de cioară) însă acum, având coordonate clare spațio-temporale, se pusese de-a curmezișul. Mă durea sufletul că-l dezamăgisem.

Ziua următoare, ca de fapt tot week-endul a fost un calvar. Nu puteam să mă gândesc la altceva, deși îmi repetam obsesiv că așa a fost mai bine. Încercam să mă conving că lucrurile au decurs așa doar în avantajul meu. Însă ceva în mine era spart și pofta de viață se scurgea prin fisura aceea. Îmi repetam la infinit că am tot ce îmi trebuie, absolut tot. Că sintagma „suflet pereche” e o aiureală, o găselniță siropoasă de telenovelă, o scuză pentru ca feromonii să fie urgent alimentați. În plus ce știam despre bărbatul respectiv? Mai nimic. Dar nu mă puteam convinge și sentimentul de regret, de eșec, de vinovăție, de supărare pe mine însămi că nu văzusem scrisoarea, nu-mi dădea pace.

Din fericire C. și-a petrecut week-end-ul la noi și a colorat din plin atmosfera. Prezența ei m-a obligat oarecum să fiu o gazdă și o prietenă bună. Nu știu cum ar fi fost zilele acelea fără ea. Din păcate nu-i puteam povesti nici măcar ei ce mă frământă. Întâmplarea neobișnuită cu A. îmi era atât de intimă, era atât de a noastră încât nu o puteam dezvălui nimănui. Și până la urmă văzut din afară putea să pară extrem de pueril. Cum să exprimi în cuvinte intensitatea unei priviri, aprinderea moale a unei atingeri și inflexiunea mângâietoare a vocii unui necunoscut pe care l-am simțit mai cunoscut și mai aproape decât pe oricine altcineva. Absurd. Imaginația mea bogată o luase razna cu siguranță.

Sunt o femeie cu capul pe umeri. Cum puteam să-mi permit să simt ca o adolescentă? Cum puteam să fiu atât de slabă? Aveam o datorie în primul rând față de mine, apoi față de ceilalți.
Însă oricâte argumente adunam și oricât de solide păreau să fie, nu reușeau să mă convingă și să-mi redea echilibrul și detașarea. Îmi doream din tot sufletul un singur lucru: să am șansa să îi explic lui A. ce s-a întâmplat. De ce nu am ajuns la întâlnire. Părea o scuză cusută grosolan cu ață albă, greu de crezut. Însă voiam să-l pot privi în ochi și să-i spun că nu m-am jucat cu el, cu noi. Nu eu. Poate destinul se amuză pe seama noastră. 
Nu știu de ce, însă cel mai tare mă durea gândul că omul acesta ar putea să mă judece greșit. Părerea lui bună despre mine părea să-mi fie vitală. Iar lipsa oricărei căi de comunicare cu el, imposibilitatea de a-i demonstra, până la urmă nevinovăția mea, mă făceau să simt din plin gustul amar al neputinței.

Știam că el nu se va folosi a doua oară de adresa mea. Simțeam ca o certitudine, ca și cum mi-ar fi spus clar în cuvinte, că l-am dezamăgit și că a aruncat în sertarul trecutului tot ce ține de mine…

Ai în față doar prezentul și viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Dar eu nu voiam să aparțin trecutului. Mintea și sufletul se zbăteau nedreptățite, scuturând gratiile trecutului. Cu putere și dorință…

Pași (1)  Pași (2)  Pași (3)  Pași (4) Pași (5)

Pași (5)

pași 5-5

Luni cu ploaie. Primăvară cu năbădăi. Intru în bucătărie și primul lucru care îmi sare în ochi e teancul de plicuri venite azi. Zâmbesc acid. Le iau cu două degete și mă pregătesc de morală. De câte ori am spus să nu se mai pună poșta în bucătărie?! Cine știe pe unde au zăcut, prin ce mâini au trecut înainte să ajungă la noi. Intru în birou. El lucrează ceva la computer. Foarte concentrat. Mă salută fără să ridice ochii. Îi răspund, îi dau un pupic și îi așez ușor teancul pe tastatură:
– Stai!!! Ce faci??? îmi aruncă o privire supărată. Apoi, realizând despre ce e vorba îmi spune iritat că îi pare rău. Le pune deoparte.
Îmi povestește ceva despre un proiect, întârziere, prezentare. Cuvintele curg pe lângă mine. Asta e viața lui, viața noastră și am învățat importanța acestor proiecte, care vin pe bandă rulantă și mereu se complică. Iar el le descurcă și rezolvă cu pasiune, dăruindu-le tot timpul din lume.

Ascult răbdătoare aceeași poezie pe care o aud de j-de ori, un fel de bla-bla-bla din care nu pricep nimic. Întreb dacă pot să-l ajut cu ceva. Îmi spune să-i fac o cafea și eventual un sandwich. Pregătesc filtrul de cafea, apoi merg în dormitor, mă schimb rapid și revin în bucătărie. Fac sandwich-ul, torn cafea într-o ceașcă, iau și o sticlă cu apă și i le duc în birou. Știu că va sta mult în seara asta. Și în seara asta. Fac un pic de ordine prin casă, îi pun hainele pe umeraș, mă uit dacă mai are cămăși călcate. Are. Nu-mi place să calc. Mi se pare cea mai inutilă operațiune de pe planetă. Mă reîntorc în bucătărie. Pregătesc mâncarea pentru a doua zi, pentru serviciu. Pun vasele în mașina de spălat. E liniște în casă, prea liniște. Îmi pun muzică. Scot hainele spălate ieri din uscător și le aranjez pe categorii.
Își bagă capul pe ușă și mă roagă să dau mai încet muzica. Nu-i place modul meu de-a asculta muzică. Îmi pun căștile în urechi și o ascult la volumul pe care-l vreau. Seara se lasă cuminte peste grădina mea. Deschid geamul și inspir adânc aerul curat. Îmi văd pomii plantați anul trecut. Cireșul și prunul sunt în floare, mărul nu a înflorit în primăvara asta, iar gutuiul a izbucnit în mii de frunzulițe. Are timp să rodească. E o liniște curată în mine și în afara mea. O seară obișnuită. Am chef să citesc. Mă așez turcește în fotoliu. După o vreme mă bate pe umăr. Ce mai e? Ce-l mai deranjează? Îmi scot căștile intrigată și-l privesc întrebător:
– Asta e pentru tine, îmi spune, și-mi întinde un plic. Îl iau. Văd un scris de mână. Îl răsucesc. Nu-mi spune nimic.
– De unde e? mă întreabă și pleacă fără să aștepte răspunsul.
– Habar nu am…, răspund mai mult pentru mine.
Înainte să apuc să-l deschid sună telefonul. C. prietena mea e la Urgență. A avut un accident stupid. Pe trecerea de pietoni a dat o bicicletă peste ea. E în stare de șoc și plânge. Vorbesc cu ea mult. E foarte agitată. A divorțat de mulți ani. E o femeie frumoasă și modernă, iar singurătatea îi e când libertate, când închisoare. Mă roagă să stau cu ea la telefon. Aud asistenta, apoi doctorul…

El vine la un punct și se uită zâmbind la mine. Îi șoptesc ce s-a întâmplat. Îmi face semn să îmi continui conversația și se așază la picioarele mele. Începe să-mi maseze tălpile. Mă destind ușor. Îmi scoate șoseta și se ocupă de fiecare deget în parte. Se apleacă, îmi pupa talpa dreaptă, îmi pune înapoi șoseta și se duce înapoi la treaba lui. C. află că nu are rupt nimic și se liniștește, dar va rămâne la spital peste noapte.

Mă pregătesc de culcare. Trec pe la el să-i spun somn ușor. Mă pupă absent. E foarte concentrat acum. Nu vreau să-l deranjez. Știu că mai are multă treabă. Intru în pat și adorm repede, cu fereastra de la dormitor deschisă. Un ultim gând se strecoară fără voie spre un bar de niciunde și un șofer de camion atipic, amestecându-se însă cu senzația moale a buzelor lui pe talpa mea. Somnul se așterne rezolvând confuzia.

Următoarele zile sunt în priză maximă. De la serviciu merg la C. Mă roagă să rămân cu ea și peste noapte. Lui nu-i convine deloc fără mine, însă înțelege situația, așa că marți și miercuri dorm la ea. C. are dureri și câteva contuzii. O ajut la treburi mici, dar mai mult decât orice îi face bine prezența mea. Râdem mult când suntem împreună. Joi ieșim la cumpărături, apoi mă întorc acasă. Intru în bucătărie și primul lucru pe care îl observ e poșta așezată pe insula din bucătărie. O iau cu două degete. O duc în birou unde el lucrează concentrat și o las pe tastatură.
– Ce faci??? Oh! Scuze! Cum e C.?
– E mult mai bine. Am invitat-o în week-end la noi.
– Foarte bine. Mai stați și voi ca fetele…
Apoi îmi spune în două vorbe despre un deadline la un proiect, despre un coleg ineficient. Aceleași bla-bla-bla-uri cu care sunt obișnuită. Mă duc în bucătărie. Pun filtrul de cafea. Mă schimb în dormitor, mă întorc în bucătărie. Fac un sandwich, torn cafea, îi tai câteva fructe proaspete. I le pun pe o tavă și le duc în birou. Îmi ia mâna și o pupă, îmi spune că mă iubește. Că i-a fost dor de mine. Nu mă privește. E concentrat tare la proiectul acela foarte important, din care eu nu înțeleg nimic. Îl las să lucreze.

Am chef să citesc în cadă.  Pun apă. Îmi torn vin roșu într-un pahar. Iau cartea de pe noptieră. Cade ceva. Plicul cu adresa scrisă de mână, de care uitasem total. Îl deschid și… mă așez. Inima îmi tropăie în piept ca o străină. Mă supăr eu pe mine: ce-i asta?
Un scris frumos, ușor înclinat îmi face o invitație la Starbucks-ul din cartier, la ora șase. Azi. Aud ușa deschizându-se și îl strecor repede în buzunarul halatului de baie.
– Ai pățit ceva? Ești albă la față.
Neg din cap. Nu am putere să vorbesc. Mă uit la ceas. Șapte fără douăzeci. Ridicol. S-a dus… poate e mai bine așa. Inima mi-e în gât. Mă strecor în apa fierbinte și mă afund cu capul în spumă, până când aproape îmi pierd respirația. Scot capul afară și trag puternic aer în plămâni. Dau pe gât vinul și simt că tremur. Lacrimile se amestecă cu apa din cadă. Afară plouă, iar liniștea mea s-a spulberat în cioburi dureroase. Scrisul lui frumos cu timida invitație mi-e lipită de retina. N-a fost să fie, încerc să mă liniștesc. N-a fost să fie. Doare… n-a fost să fie…
Un om ca el există pe aceeași planetă cu mine și nu voi avea șansa să-l cunosc, să-l ating, să-i ascult vorbele. Un om care m-a iubit cu o privire. Un om care mi s-a oferit într-o ceașcă de cafea. Pe sine. Tot.

Pași (1), Pași (2), Pași (3), (Pași 4)

Cadou

de ziua mea

Fiecăruia i se întâmplă. O dată pe an. Vine ziua aceea când împlinești ani.
Și oamenii reacționează. Cei dragi ți se dăruiesc și îți dăruiesc.

Cadouri. Cele mai frumoase sunt vorbele. Cel mai prețios e timpul. Nu am spus că e ziua mea, pentru că nu mi s-a părut neapărat important aici și acum.
(Textul acesta a apărut pe fb, unde știți cu toții că e notificată data de naștere, iar eu o scosesem cu luni în urmă). Sunt o voce care scrie și atât. Iar vocile nu au neapărat zile de naștere. Pot avea anotimpuri sau ore, sau clipe. Dar când primești ceea ce mi-a dăruit Adriana mea, nu pot. Pur și simplu nu pot să nu arăt minunea de cadou de la un om pe care-l iubesc din tot sufletul.

„La mulți ani, Em!
Posted on 19 mai 2017

Tu seduci dulce și ningi sărat,
Iar uneori…amestecat;
Cerni nori și prinzi fluturi allbastri,
Te joci cu veverite si imbratisezi copacii,
Ești omul ales ce-mi picură candoare
Si mă asază-n salba cu bănuți
Să zornăi peste stâncă, peste munți,
Si să lucesc în soare ca o floare.
Din bucuria ta amețitoare.

Tu esti mister, căldură și izbânda. Esti un tot.
Si mă faci sah și mat cu scrierile…mov,
Esti ademenitoare, cuvant fara escală,
Sarata in consoană si dulce in vocală,
Esti Niagara in ochi, si Cluj porti in adânc,
Iar azi te-aleg din petice de gând,
Cosându-te, pe poale, cu flori de liliac,
Si iasomie nouă, căci știu că tare-ți plac.

Iar când te adun din toate, nu uit că ești iubită
Și-ți dăruiesc cu roșu – să fii doar fericită!
Să râzi și să ne scrii cu litere inmuiate,
De aniversari cu efect și pălării pe spate;
Sa razi, sa te-mplinesti, sa prinzi in ochi iubire
La multi ani, dragă Em și multă fericire!”

https://www.insiratemargaritare.com/2017/05/la-multi-ani-em

Stop joc

14100487_1097740663667288_8759044572943443367_n

… că e timpul acela din an care nu are legătură cu nimic. Adică nici nu e vară să te duci undeva, nici iarnă să te duci altundeva… dar e luna mai când se întâmplă întâmplări. 🙂 Să fiți cuminți! Sau nu. Vedeți voi. 🙂 Iar când revin o să dezvălui unde m-am re-construit. Unde mi-am încărcat bateriile. Așa că stop joc. Start pauză.

Pași (4)

a 7

Fiecare zi e sora geamănă a celei care tocmai a trecut. La fel se succed și anotimpurile în splendoarea lor tipică și repetitivă. Aceeași frecvență, aceleași culori, iar eu fac poze cu nemiluita și mă încarc de energia lor verde.

Mă fardez în fiecare dimineață cu aceleași mișcări și variațiuni mici de nuanță. Mă îmbrac spre cuminte, îmi iau cafeaua în trafic și ziua alunecă nerumegată. Mă întorc acasă la aceeași oră în fiecare zi. Ies în parc de câte ori pot și am decis să mă reapuc de pictură. Am abandonat o jumătate de tablou cu nuanțe de mov. Știu că-l voi termina, doar că nu s-a copt încă în mintea mea ceea ce vreau să fac. Tronează pe șevalet în mijlocul unei camere, unde țin ușa deschisă, pentru că-mi place să-l văd acolo, altar al așteptării, înconjurat de zeci de tuburi de vopsea, aranjate pe nuanțe, de pensule mici și mari, pentru acuarelă, acrilic sau ulei. Tabloul meu e o poveste nespusă încă, timid ancorat în aventura mesajului nerostit…

Azi nu mi-am pus GPS-ul. N-ar fi trebuit să fie mare filozofie să mă întorc acasă, însă la a doua intersecție am confundat stânga cu dreapta. Ce mare lucru? Parcă e prima dată… Am realizat după câțiva kilometri și am început să râd, dar nu m-am întors imediat. Peisajul e fabulos în perioada aceasta a anului. Șoseaua e liberă.

Încep să pierd semnalul radioului. Schimb posturile nemulțumită, când îmi atrage atenția un camion tras pe dreapta. Văd în același timp o siluetă umană, ghemuită spre marginea șoselei și indicatorul de oprire interzisă. Ignor avertismentul și trag brusc de volan fără să mă gândesc. E pustiu în zonă, iar omul pare să aibă nevoie de ajutor. Parchez și cobor în grabă. Mă apropii de el, dar când își întoarce capul să mă privească, fac fără să vreau un pas înapoi din cauza surprizei, mai bine zis șocului, pentru că în fața mea nu e nimeni altul decât necunoscutul din bar.

În prima secundă îmi aruncă o privire ușor iritată, dar imediat ochii i se încălzesc a bucurie, ca și cum m-ar recunoaște. Așa citesc eu, dar realizez instantaneu că mă înșel. Nu are cum. În seara aceea nu-mi văzuse fața, iar ținuta de atunci și îmbrăcămintea ușoară, sport, de azi: blugi și un tricou moale, albastru, nu au nici o legătură.
Însă privirea mi se agață de a lui și rămân blocată, fără să pot articula nimic. Nici el nu zice nimic. Stăm așa amândoi prostiți, în neștire, așteptând poate fiecare ca celălalt să zică ceva.
Mă gândesc să formulez o propoziție inteligentă, să-i mulțumesc pentru gestul făcut pe autostradă, ori să salut, ori să întreb dacă are nevoie de ajutor. Dar, înainte să apuc să deschid gura, o mașină a poliției apare zgomotos de niciunde și trage lângă mașina mea. Omul legii coboară tacticos, își aranjează pantalonii într-un gest ritualic, tușește, se oprește în fața noastră și se bălăbăne ușor, cu satisfacție, studiind terenul. Ne-a prins pe picior greșit. Se uită sever, de sus, când la unul, când la celălalt. Începe să întrebe cu ton voit intimidant ce căutăm acolo. Necunoscutul din bar îi explică calm că a fost nevoit să oprească pentru a ajuta un… pui de cioară șchiop. Văd și eu „victima”, pe care nu o observasem inițial, aflată la picioarele lui, ocupată să se războiască cu șireturile de la pantofii lui sport. Mă pufnește râsul. Îmi trece prin minte un vers stupid: „Noi cu mușchii ca oțelul vom culege mușețelul…”
Îi ascult cu plăcere vocea profundă și caldă, explicația argumentată și logica fluentă. E convingător. Vorbește frumos, fără grabă, fără să fie afectat de poziția celui din fața lui.
Polițistul nu pare să înțeleagă cum adică legea poate fi încălcată pentru un suflet ascuns într-un trup atât de insignifiant și inutil, cum nu percepe nici umorul situației. Simte superioritatea interlocutorului și asta îl irită și mai mult. Se întoarce spre mine și mă întreabă cu ironie dacă tot salvarea unui pui de cioară m-a dus la un gest atât de reprobabil. Tușesc, ca să-mi țin în gât hohotul de râs care se vrea afară și îi povestesc versiunea mea. Nu este convins. „Infractori” ca noi „fumează” în fiecare zi la micul dejun. Își drege vocea și ne ține un discurs lung cu amenințarea clară că am putea rămâne fără permise de conducere.5

Brusc se creează două tabere: legea și noi, prinșii cu mâța-n sac, pardon, cu cioara. Scena e mai mult decât ilară. Doar puiul de pasăre își duce netulburat lupta cu șireturile, fără să fie interesat de războiul nervilor dintre umanoizi. Văd că a reușit să deznoade unul și mă străduiesc să nu mă mai uit acolo. Nu vreau să râd. Aș putea supăra și mai mult legea, demonstrând neseriozitate în fața reprezentantului ei.
E un scenariu absurd, de film pentru proști. Îmi privesc vârful pantofilor și cu coada ochiului pe salvatorul de cioară și îmi strâng buzele într-un efort disperat. Polițistul îmi surprinde privirea, ne înmânează solemn câte-o amendă. Frățește. Apoi se urcă în mașină și în sfârșit pleacă.

În aceeași secundă îmi eliberez hohotele de râs pe care le ținusem captive atâta timp. Bărbatul zâmbește și el cu colțul gurii. Doar puiul de cioară își continuă netulburat treaba.
„Ce facem cu tine?” Îl întreabă cald, apoi se întoarce către mine, îmi întinde mâna și se prezintă scurt: „A.”  Răspund în aceeași manieră: „E.” cu zâmbetul încă împrăștiat pe față.

Apoi tăcem împreună privind puiul de cioară. E o tăcere bună, tihnită. Nu o lipsă a vorbelor. Este de fapt o liniște, nu o tăcere. Cuvintele sunt la adăpost în fiecare dintre noi și în amândoi. Circulă perfect de la unul la altul în stare pură. Fără să ia contact cu aerul. Fără să ia forme sonore. Nu e o absență, ci un preaplin. Zona interzisă devine brusc un loc special de unde nu avem nici o tragere de inimă să plecăm, ca și cum amenda ar constitui biletul nostru, permisul de a sta acolo după bunul plac.

Mă invită la o cafea și accept. Râd din nou. Invitația e la fel de absurdă ca toată întâmplarea. Suntem în câmp, nu se vede nici o așezare aproape. Însă mă surprinde din nou. Aduce din cabină un termos, toarnă cafea în unica ceașcă pe care o are și mi-o oferă cu un gest elegant, ca și cum ne-am afla într-o cafenea de fițe. Mă întreabă ce doresc lângă băutura aromată. Îi spun că nimic. Îmi place amară. O iau și degetele noastre se ating. Sorb cuminte două înghițituri. E fierbinte și surprinzător de bună. Îi întind cana. Se uită în ochii mei și soarbe la rândul lui, punându-și buzele pe amprenta lăsată de buzele mele. Nu zic nimic. Îi privesc chipul. Are trăsături dure, cioplite parcă în bazalt, un chip puternic, masculin, cu ochi severi. Dar torc miere când se uită la mine. Și mă topește metamorfoza lor ciudată. Mai stăm așa o vreme fără să vorbim. E o liniște perfectă în jur. Miroase a cafea, a seară și a iarbă. Soarele obosit se apleacă spre noapte. Îmi întinde cana de cafea și iarăși degetele ni se ating și ținem amândoi o vreme ceașca de cafea, conștienți de timida apropiere, pe care o prelungim mult, într-un acord tacit. Beau cafea din același loc. Și cafeaua are gustul buzelor lui și al buzelor mele. Îi privesc ochii și găsesc acolo toată liniștea pe care o ființă agitată ca mine nu o cunoaște. Îi întind cana de cafea, zâmbesc și mă ridic încet. Mierea privirii se înnorează a tristețe. Știe. Înțelege. Dar nu face nici un gest să mă oprească.
Mă îndrept spre mașina mea și urc la volan. Îl privesc. Mă privește ținând cana aproape de buze și ochii lui sunt cu adevărat triști acum. Îi zâmbesc vesel, încurajator ca și cum l-aș saluta: Pe curând!
Învârt cheia în contact, pornesc Hyundai-ul brusc și plec. Îl văd în oglinda retrovizoare în aceeași poziție cu ceașca de cafea și puiul de cioară cu capul ușor ridicat din lupta cu șireturile, cu o privire interogativă: „Unde pleci?”

Mă întorc în oraș, la viața mea cuminte, în timp ce soarele apune liniștit într-o ceașcă de cafea amprentată cu buze.

Pași (1) , Pași (2) , Pași (3)

Azi mă laud!

1

Cică lauda de sine nu miroase bine. Da’ di ce??? Aș întreba în dulcele meu grai ardelenesc. Eu, de când am călcat în țara asta, am fost învățată că la orice interviu trebuie să mă umflu în pene, să mă laud cât pot și să le explic ălora că nu-i nimeni mai grozav decât mine pe pământul ăsta mare și rotund. Cică ăsta-i modelul. Să te uiți în ochii lor și să le spui verde-n față: I’m the best. Da’ cu alte cuvinte. Adică să se prindă ăia că fără tine compania lor va falimenta clar. Că a dat norocul peste ei în momentul în care tu ai decis să aplici pentru job-ul respectiv. Să citească printre rânduri că ei au nevoie de tine și nu invers… Eh!  Mi-a fost greu la început. Nu simțeam că aș avea aptitudini de comerciant ce-și pune marfa pe masă și o vinde cu reclame stridente. Marfa  fiind eu.
Dar dacă ăsta-i modelul… dansezi după muzica lor. Dacă-i bal… vorba aia.

Bineînțeles, cuprinsul nu are nici o legătură cu introducerea. Deci, vă rog frumos să nu mă întrebați cum am ajuns să vorbesc despre o mâță simpatică și o tufă de toporași, că nu știu.6

Dânsa cam are personalitate. Din motive doar de ea știute mă place. Sentimentele sunt reciproce, recunosc. Inițial am crezut că iubește rasa umanoidă la modul general, însă am văzut clar cum, fiind mai multe persoane la ceas de seară pe trotuar, vine glonț la mine. Doar la mine. Mă obligă să mă opresc, se uită în ochii mei și miaună cât se poate de clar: „mângâie-mă!”. Mă conformez. Ieri mi-a sugerat să-mi scot căștile, pentru că nu e politicos să asculți muzică în timp ce îți vorbește o pisică. Nu m-am prins imediat și mi-a dat niște lăbuțe demonstrative peste cablul căștilor. Cum să nu mă laud cu așa o prietenă?

În altă ordine de idei am să vă arăt ce minunăție am în grădină. Am mai multe, recunosc, dar asta îți taie respirația.
Cum să nu mă laud cu ea?
Știu. O să ziceți: „Bună dimineața! Acum vii cu toporași, când la noi sunt istorie?” De acord. Dar poate am o scuză că sunt ardeleancă, iar la noi până și câinele latră după adâncă chibzuială: „No, ham!”
M-am mutat de vreo doi ani în casa asta. Și am adus cu mine din vechea grădina tot felul de flori, pe care le-am replantat aici. S-au prins frumos, majoritatea. Printre ele am pus, mai mult în glumă, și un toporaș pricăjit, sălbatic, aflat într-un colț. L-am pus și am uitat de el.
Glumă, glumă, dar lui i-a priit mutatul în Toronto și a izbucnit în ceva nemaivăzut, nemaiauzit și nemaiîntâlnit. A răsărit ca dintr-o pălărie de magician într-un buchet de toporași superb. Ca o dedicație mov.
Cum să nu mă laud? Ziceți voi? Ei da! Lauda de sine… bla-bla-bla! 🙂

De luni și de mai

20170423_172129.jpg

Drumuri lungi, păcătuind în gânduri rotunde ca niște petale de toporași mov, împrăștiați pe alei.

26.jpg

Gânduri micuțe cu întrebări multe, pui de arici cu țepi, ce par inofensivi așa, de la distanță, dar lasă urme dacă încerci să îi domesticești. Nu. Nu încerc.

Întrebări timide ce se ascund la ceas de seară sub plapumă, poate se pierd printre penele de puf de pinguin, ori zboară pe geamul dormitorului larg deschis spre grădină, cu intenția clară să lase înăuntru cântecul lalelelor galbene și roșii, proaspăt înflorite.

Au deschis în grabă toate petalele. Deodată. Fără să se gândească prea bine la consecințe, iar acum sunt ocupate să-și negocieze parfumul proaspăt. Dar, adepte ale micului compromis, mi-l pun cuminți pe pervaz, știind că mă descurc eu mai bine, că-l drămuiesc în amintiri, că am mai multe sertare cu chei bine păstrate într-un lănțișor fin, ce-l păstrez sub tricou.

Și cum să nu mă descurc când tu mă iubești? Când ai făcut la comandă o umbrelă largă, imensă, doar ca să mă aperi de soare, ploaie, vânt, vorbe și ceva nori.  De nori, da. Nu e indicat să umbli cu capul în nori, pentru că-ți zdrelești genunchii. Iar ție îți plac picioarele mele neciobite. E comandă specială umbrela asta, știu cu siguranță. Am spirit de observație ascuțit și văd clar. Nimeni nu are una la fel, deși planeta e populată de purtători de umbrelă.

Mă plimb prin pădure cu tine. Văd căprioare oprindu-se din căutarea lor. Mă privesc mirate ca și cum m-ar cunoaște, ori recunoaște. Le dau binețe civilizat. Îmi fac cu ochiul și își văd de drum. Ai vorbit tu cu ele? Ce le-ai spus?

Pădurea se întinde somnoroasă.  Zilele acestea gândește verde. Pașii mă duc labirintic kilometri întregi, de câte ori pot și de câte ori poate să mă primească și ea. Azi mi-a explicat că are program de ploaie. Mai trebuie să înțeleg și eu, să încerc de dragul ei să am răbdare. Bine! Ploaie să fie! Dar cu măsură. Hai, până cel târziu miercuri.

Răbdarea este unul din cele mai complicate cuvinte din dicționar. Și tu știi asta, așa că te sacrifici și ai de două ori mai multă răbdare, iar în situații de criză o întinzi ca pe un elastic luni întregi. Ce să faci cu mine? Alta n-ai. Sunt comandă specială și eu, exact cum e umbrela.

Iubesc copacii.  Poate de aceea mă ții în buzunarul de la piep, chiar și  atunci când. Punct. Ești gelos. Și cum să nu fii? Iubesc copacii și pietrele. Necondiționat.

Pași (3)

0f56991d-8351-4b13-8c98-2a36c164afac.jpg

N-am idee cum am ajuns în barul acela uitat de lume, așezat parcă la intersecția problemelor mele cu mine însămi. De ce aveam senzația de ieșire din timp, de întâlnire  cu personaje cunoscute parcă în altă viață?

Știu… noaptea toate pisicile sunt negre, iar imaginația mea bogată proiectează scenarii care, la ora asta-mi par mai reale decât adevărurile palpabile și atât de cunoscute: un film alb-negru cu un barman cu coadă şi cercel în ureche, cu pleoapele puţin lăsate peste ochii obosiţi, cu ușoara ridicare din umeri în loc de vorbe (ce atâtea vorbe?). Un personaj a cărui față am mai văzut-o cu siguranță undeva, cândva… Dar mai cu seamă bărbatul din bar, necunoscutul prietenos ce părea să mă știe, să mă re-cunoscă și revendice, să-mi spună: ”Hei! nu ești singură! Sunt aici!”

Plouă dușmănos, iar ștergătoarele de parbriz aleargă năuc să vâneze șiroaile lungi ca niște lacrimi. Mai am puțin până cotesc pe strada mea. E târziu. Șoseaua e pustie și largă. Orașul doarme, iar felinarele aflate la înălțimea stâlpilor par a se lua la întrecere cu stelele. Recapitulez febril, mintea mea lucrează și acum știu cu siguranță că i-am recunoscut privirea. Nu. Nu am citit-o. Nu am pătruns-o. Nu mi s-a deschis. Însă scânteia aceea căprui a îmblânzit într-o secundă scorpia din mine, pornirea mea agresivă de ripostă, de a-l pune la punct suficient de hotărât, încât să nu las loc la interpretări, ori încurajări.  Ce a urmat pe autostradă a fost nebunesc. Și curajos din partea lui.

Dansul nostru pe asfalt, la o distanță atât de mică unul de celălalt… risc prostesc văzut din afară („ce nebuni!” și-or fi zis alții) însă perfect confortabil pentru noi, pentru amândoi… camionul lui  o trenă neobișnuită pentru Hyundaiul meu de culoarea aurului obosit…  toate acestea mi se păreau acum desprinse din viața altei persoane…

Am oprit la semafor. Mi-am aranjat oglinda retrovizoare și mi-am privit ochii. Am râs. „ Visezi! Așa ceva nu există. Mâine la lumina zilei o să vezi totul în altă culoare!” mi-am spus. Dar nu suficient de convingător, cât să-mi răstorn regretul acela, înșurubat adânc în mine, că nu am avut șansa să-l cunosc. Că am refuzat cu aroganță atunci când se putea, iar mai apoi… a fost prea târziu. Mă întrista absurdul situației. Viața asta… cât de ușor îți retează șansele. Cum răsucește întâmplările în așa fel, încât rămâi prostit pe peron, deși tu ar fi trebuit să fii în trenul care a plecat de cinci minute.

Am ajuns acasă. Mi se părea că am ajuns mult prea repede. În ciuda orelor multe petrecute la volan nu mă simțeam obosită. Am închis ușor portiera și am lăsat mașina în fața casei, nu am mai băgat-o în garaj. Apoi, fără grabă, am scos încet cheile, fără să iau în seamă dușmănia ploii…

Plecasem în grabă de la petrecere. Fără să mai suport încă o lecție lungă despre ce e bine și nu e bine, ce îl face fericit și cum m-am schimbat…  i-am întors spatele, lăsându-l să vorbească, am închis calm (aparent) ușa în urma mea,  am luat mașina și am plecat. Lașitate sau curaj?  În situații similare îmi exprimam frustrarea în plâns. De data asta am decis să nu-mi pese. Să facă ce vrea. Mi-e frică de mânia lui, de amenințările voalate din spatele vorbelor, de privirea aceea dură și pătrunzătoare, plină de ură cu mesajul că eu nu pricep ce e în mintea lui  și de ce nu pricep ce e în mintea lui când datoria mea e să pricep ce e în mintea lui… de tot acest arsenal ușor parșiv de care nici nu cred că este conștient, dar cu care mă manipulează. Cu care m-a manipulat întotdeauna.

Obosisem. Și am plecat fără să mă intereseze consecințele, fără să mă uit în urmă și mai ales fără să știu dacă voi reveni și ce se va întâmpla la întoarcere.

Am intrat cu spinarea cambrată, ca o pisică care se furișează noaptea în casa stăpânului. Nu știam dacă sunt pregătită să îndur alte vorbe, alte acuzații, alte reproșuri cu același final: „îți spun asta pentru că te iubesc”. De cum am deschis ușa, am auzit zgomotul familiar al televizorului, apoi click-ul fololiului recliner și pașii lui, grăbiți către mine. Am oftat adânc fără să spun nimic.
– Iubito, ești bine? Am murit de îngrijorare. Te-am sunat de o mie de ori…
Și m-a îmbrățișat protector.  Am rămas fără reacție, pentru că îngrijorarea lui sinceră  era total neaștepată. De obicei, de câte ori avea loc o scenă de genul acesta eu  plângeam, iar el se închidea în supărare câteva zile și, indiferent cât de mult aș fi încercat să-l scot din starea asta care ne distrugea pe amândoi, îmi răspundea monosilabic și ducea mânia zile în șir, ca și cum ar fi fost o plantă care trebuia crescută cu grijă până la maturitate. Apoi revenea zâmbitor. Nu discutam incidentul, pentru că era din oficiu vina mea. Iar el revenea, ca un soldat care se întorce de pe câmpul de luptă și eu trebuia să-l primesc veselă. Să uit tensiunea de zile întregi, când casa fusese ascunsă în tăcere. O tăcere solemnă, păstrată în semn de respect pentru supărarea lui, de fiecare dată iscată din motive atât de puerile, încât nici nu și-ar fi amintit ce anume l-a adus aici. Și-l primeam zâmbind, bucuroasă că revenim la normal, ascunzând în mine credința că sunt furată, că zilele și săptămânile tăcute sunt o risipă fără sens în viața noastră.

Căldura lui bruscă m-a luat prin surprindere. Mă așteptam la un val de reproșuri și săgeți, la un tir de întrebări. Însă mi-a pus doar una. Dacă mi-e foame. Am negat ușor din cap, fără să spun nimic, fără să-i dau nici o explicație, fără nici un cuvânt. M-a îmbrățișat încă o dată, apoi s-a întors la filmul pe care-l urmărea în momentul sosirii mele. Pe zgomotul familiar al televizorului, al clickului fotoliului recliner, mi-am scos încet pantofii uzi, i-am lăsat în hol, apoi, desculță, m-am dus în dormitor. Obosită brusc, mi-am scos hainele, ca și cum aș fi fost teleghidată, le-am aruncat în coșul de rufe, apoi am intrat sub jetul de apă fierbinte. Am lăsat mult să curgă apa, fără să fac nici o mișcare.  Apoi, fără să știu de ce, am început să plâng încet. Simțeam un gol adânc. Eram cumplit de singură. Iar casa mea, atât de frumoasă și confortabilă, parcă nu mai era a mea. De fapt eram o străină, o musafiră în propria mea casă.  Ceva se spărsese în interiorul meu și prin fisura aceea intra apa și ieșea nevoia mea de a trăi, de a participa activ la… viața mea. Și mă durea un dor, un dor absurd… de mine. Parcă în barul acela uitat de lume, mă întâlnisem în mod straniu cu mine însămi.

Am ieșit de sub duș sleită de puteri. Știam că oboseala nu e cel mai bun prieten al meu și mă mințeam singură că mâine mă voi trezi cu altă stare de spririt. Că tristețea e provocată de epuizare.
Mi-am uscat părul în tăcere și m-am băgat în pat. Voiam să adorm repede, să traversez noaptea… să las lucrurile să se așeze în mine. Să răsară soarele ca să am puterea să râd la culoare. Să mă inunde bolboroseala filtrului de cafea din bucătăria mea frumoasă. Iar el să plece la serviciu ca de obicei, cu un pupic fugar. Eu să-mi reiau rutina obișnuită, rutina mea de femeie împlinită, cu zile confortabil liniștite, fără suișuri și coborâșuri. Zile ca o linie dreaptă, aidoma diagramei inimii în repaus. Zile identice și calme….

Am adormit singură în timp ce vag, din living se auzea ca o părere zgomotul familiar al televizorului, unde eroii se luptau într-un film de acțiune. Un film ca toate filmele, în care cel bun învinge după multe încercări, iar cel rău e pedepsit… un film… ca toate filmele.

Pași (1), Pași (2)