Culoare pur și simplu

Tags

, , , ,

Azi am fost la piață. Am făcut poze la tot ce mi-a ieșit în cale și mi-am amintit de anii studenției când, după examene, mă duceam în piața de flori și-mi umpleam plămânii de culoare. Rezidurile de la balastul unor materii se buluceau, cred că prin intermediul privirii, și se așezau ca un fel de polen pe frunze și flori. Lăsam acolo oboseala. Ieșeam din piața de flori nouă. Pe atunci îmi plăcea să primesc flori. Cred că mi se părea firesc. Aveam încă egoismul acela al omului foarte tânăr căruia i se pare că totul i se cuvine: dragoste, sănătate, flori, pantofi la modă sau ciocolată cu alune. Nu pierdusem încă nimic. Învățam conștiincioasă lecțiile vieții, cu vise intacte și siguranța că e suficient să vreau ca să obțin. Dar piața de flori nu mai există la Cluj. Am fost în primăvară să o salut, ca pe vremuri, dar era plin de tarabe modernizate, unde se vindeau tot felul de chinezării, iar florile, ei bine, florile erau exilate afara. Doi, trei indivizi vindeau câteva buchete chinuite în găleți de plastic.

Azi m-am trezit devreme și am vorbit, cu ochi cârpiți de somn, cu un om tare fain care are grijă de zâmbete și le provoacă. E specialistă, așa că mi l-a trezit și pe al meu, deși era șapte jumate, adică șapte și jumătate de duminică, înainte de cafea. Există câte o persoană pe care o cunoști pur întâmplător și ți-ar fi valoroasă la o cafea adevărată. Genul care, cu o glumă, trezește primăvara chiar într-o zi mizerabilă de toamnă ploioasă. Nu c-ar fi plouat azi, dar zic așa, că sunt oameni-liniște, oameni-pădure înflorită, care cu un râs te aduc cu picioarele pe pământ, dacă trebuie. Nu o cunosc și arareori mi-e toamnă, că și eu sunt omul râsului, chiar dacă n-am forța ei, însă așa o intuiesc din trei vorbe cât am schimbat noi. Și nu prea mă înșel la oameni.

Azi a fost o zi rotundă ca un dovleac portocaliu copt. Cu soare, ca o înghețată de portocale pe care o mănânci stând în tricou cu mânecă scurtă, deși e sfârșit de septembrie.

20180923_143912

Am fost la piață și am făcut poze cu nemiluita. Cu flori și legume și oameni și tot felul de nebuneli pe care nu le înțeleg, dar mă fascinează, chiar dacă sunt rude cu fasolea ori dovleacul ori cu nimic, dar au viață în ele și dau bucurie, că de-aia stau leneșe, răsfirate pe galantare la piață, provocatoare și colorate, cântărite din când în când și aruncate în cratițe cu tot felul de arome.

20180923_140925

Azi a fost o zi calmă. O zi de duminică tihnită și plină cu de toate, ca orice duminică. O zi lungă, ca pe vremea lui Moromete când timpul avea nesfârșită răbdare cu oamenii. Cu foarte puțin virtual și mult real. O zi colorată și densă pe care aș pune-o în borcan pentru iarnă.

20180923_14031120180923_14030620180923_14024920180923_14022420180923_135946

To be or not to be (acidă)

download (1)

Aș fi jurat că vorbele-ți acide vor arde fierul, mătasea și aromele pe care mi le insinuezi în fiecare dimineață. Dar nu… n-ai recunoaște. Nu-i așa?
Abia fac ochi și-mi zâmbești galben (mai du-te la dental cleaning, lady!!!)
Apoi mă mustri cam un sfert de oră, în care, vreau, nu vreau, te ascult. Da! E alegerea mea să te ascult. Așa e. Te afli așezată în lista ce are în cap un singur cuvânt: TREBUIE.
Aș putea să-ți închid ușa în nas. Să nu-ți mai simt acreala adevărurilor pe care le conții dumneata.
Exact! Acidă! Așa te-aș declara când, cu ochii cârpiți de somn, trebuie să te accept lângă mine. Trebuie. Realizez că, în ciuda acrelii tale matinale (zici că ești mahmură continuu) te aprob în multe.
Ești acră, doamnă! Și n-aș putea să zic că îmi displace. Prefer acreala vorbelor curate, adevărate, decât dulceața mironosiță a lingușelii. Deci ai un plus mare.
Paloarea-ți, însă, mă duce cu gândul c-ai avea hepatită cronică, pentru că niciodată nu te îmbujorezi. Nici soarele nu-ți schimbă culoarea pielii. De-al naibii ce ești! Doar de-al naibii ce ești nu accepți ca porii să-ți fie și ei răsfățați.
Galbenă ești. Și te crezi frumoasă. Mda! Ce să spui și tu? Că toate sunteți la fel. Cochete, un fel de chinezoaice mignone, deși voi clar nu veniți din China, da’ zic și eu, așa, forțând nota puțin, încercând o metaforă cam trasă de păr.
Pielea ta are un parfum natural, o aromă fantastică pe care nu poți să n-o iubești. Așa m-ai prostit și pe mine. Știi că-s alergică la mirosuri și m-ai dat pe spate cu parfumul tău. M-ai băgat în buzunar.
Ți-am spus în față, fără prea multe menajamente:
– Ești acră!
Ai recunoscut cu mâna pe inimă că da. Ești acră.
– Dar nu prea mult, am îndulcit eu acreala afirmației. Doar cât trebuie.
Ai zâmbit și mi-ai arătat dinții tăi galbeni. Asta m-a făcut să izbucnesc din nou:
– Ești galbenă!
Iarăși ai clipit a aprobare. Ce să faci și tu? Doar te-ai văzut în oglindă.
– Dar e un galben frumos, îmi place, am îndulcit din nou acreala afirmației.
Ai zâmbit din nou și dinții mi s-au strepezit:
– Și ești acidă.
Aici ai protestat.
– Te înșeli total și ți-am spus asta de atâtea ori. Sunt alcalină.
Atunci, ca să nu ne mai contrazicem, pentru că nu e bine să-ți începi ziua cu o discuție neplăcută, te-am tăiat în două și te-am pus în storcător. Apoi te-am scurs într-un pahar cu apă călduță și-am început o nouă zi cu tine. Lămâie.

Articol apărut întâi aici

Eu?

yellow freesia painting

Azi mi-ai vorbit mov printr-o tufă de flori pictate-ntr-un colț de pădure. Ai adăugat discret cu galben punctuația. Te-am auzit clar:
– Va fi bine! ai accentuat convingător, iar tonul muzical al vocii tale a vibrat ca o orgă până-n creștetul capului, până la ultimul fir de păr.
Apoi mi-ai zâmbit și pădurea a devenit transparentă. Brusc a devenit transparentă, iar eu am devenit ușoară, ca și cum m-aș fi transformat într-o libelulă cu aripi verzi-transparente ca și pădurea.
– Minune ești! ți-am zâmbit și eu, iar tu m-ai privit cu privirea aceea care zice de fiecare dată: „copile, cu răbdarea treci marea!” și ai pus o frezie ca semn de carte. Era volumul pe care-l scriseseși despre și cu mine.
– De ce frezie? am întrebat, pentru că nu-mi puteam imagina o frezie uscată între două capitole din viața mea.
– Pentru că tu ești o frezie, mi-ai răspuns cu răbdare.
– Adică?
– Adică ești fragilă și ușor parfumată, nu ai țepi ca trandafirul, nu ești pe toate drumurile cum e garoafa, nu ești înaltă și spectaculoasă precum crinul, nici veselă și jucăușă, prietenoasă cum e toporașul, ori timidă, dar vai, atât de parfumată cum e lăcrămioara… Să nu mai vorbim de culoare. Ai o simplitate elegantă. Discretă. Ce mai tura-vura, ești frezie. Am zis!
– Nu te contrazic, însă, na! Sunt puțin uimită de comparația asta om-floare.
– Nu e o comparație. E o realitate. O conversie dacă vrei. Uită-te și tu: ți-am schimbat țara. Obișnuiai să cântărești în kilograme, acum o faci în pounds, măsurai în metri, acum o faci în inch, temperatura cuptorului îți era în Celsius, acum lucrezi cu Fahrenheit. E același lucru și cu oamenii. O simplă conversie.
– Frezie… spun gânditoare, privind parfumul degajat din cartea vieții mele, scrisă cu grijă, cu o cerneală violet. Un scris ușor înclinat, italic.
– Exact. Te-am desenat într-o joi dimineață, pe la zece fără zece. Era o sărbătoare de primăvară. Atunci am început să scriu cartea asta, mi-ai explicat și mi-ai arătat volumul gros pe care-l țineai cu drag în palmele mângâietoare.

Nu te-am întrebat ce e scris acolo. Pentru că eu cred în tine. Cred în pana și în inspirația ta. Îmi place să parcurg fiecare rând și fiecare capitol pe muzica pe care ai scris-o pentru mine, doar pentru mine.
Mă las dirijată, ca un arcuș de vioară ce râde ori plânge. Mă împiedic uneori de virgule, dar ești acolo de fiecare dată. Îmi întinzi mâna și mă ridici.
Și-mi dăruiești. În fiecare zi îmi dăruiești ceva, ca și cum în fiecare zi ar fi ziua mea.
Îmi șoptești la ureche, ca și cum aș fi un elev nepregătit scos la răspuns. Îmi spui ce să zic și ce să fac. E simplu. Trebuie doar să te ascult.
Tu mereu ai timp de mine, deși sunt doar o frezie. O frezie discretă, prea ușor parfumată, prea ușor colorată, aflată într-un câmp de flori culoare și parfum.

(text apărut și aici)

Jurnal de viață

Tags

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

27

După o sută de ani, concretizați în mai mult de două luni, azi am ieșit în sfârșit din casă. La începutul lui iulie mi-am fracturat glezna. Și, pentru că fac toate lucrurile serios, am ales să fie la piciorul drept, ca să fiu sigură că nu conduc nici mașina. Și, firește să fie vara.
Cum, în general, am bula mea roz și frumoasă, mi-am zis că nu-i nimic, că ce? Fiecare om își rupe câte ceva periodic. Acum era rândul meu. Că o să scriu muuuuuult, că la-la-la… Însă m-am trezit cu o gheată ortopedică până la genunchi și cu niște cârje care mi-au nenorocit și mușchii palmelor.

Nu știu exact cum să mă descriu eu pe mine: purice potcovit, sau barză grasă-ntr-un picior? Poveste lungă, pe scurt: m-au apucat toate depresiile și anxietățile la un loc. Adio zumba, plimbări, sală, lac, orice ieșire etc. etc. Cum eu sunt activă și iute, faptul că am trecut la sportul de stat: pe scaun/pat/fotoliu, m-a făcut să iau și niște kilograme pufoase și antipatice, că, deși am eu temperament iute, metabolismul mi-e de ardeleancă. Încet. Mă îngraș ușor și slăbesc greu.
***
Am pregătit eu aseară, cătrănită, toate cele de mers la apă. Toată vara m-a ars dorul să ating, măcar cu degetele de la picioare, răcoarea umedă a lacului. Fusesem în luna mai în Dominicană, apoi în long-weekend-ul de la începutul lui iulie în Quebec (Doamne, ce minunăție de loc!). Luni seara am ajuns acasă, iar marți mi-am făcut piciorul varză.
Și… the end cu vara mea.
***
Am ieșit din casă la opt fără un sfert, să fim acolo cât mai devreme. Când am ajuns, toată depresia și anxietatea, și ce-o mai fi fost pe acolo, s-au spart ca un balon bine umflat. Am uitat și că-s grasă și c-am fost pedepsită la ne-mișcare și că încă mi-e glezna umflată. Am uitat tot.

6

Lacul, îmbrăcat în ceață, s-a deschis în fața mea într-un panoramic larg, năucitor: o zonă de catifea lăptoasă, cu toate nuanțele de gri posibile și imposibile: moi și delicate, ascuțite și reci, metalizate ca niște tiare, tivite discret de lumina matinală… Am rămas bouche bée, vorba francezului. Era încă răcoare și simțeam, umed, sărutarea lacului. Îl puteam respira prin toți porii.

Plămânii mi s-au deschis relaxați, grăbiți să se umple de binecuvântarea marină. Mintea mi-a înflorit în multitudinea de griuri care reverberau într-o muzică de nuanțe. Am uitat și cum mă cheamă. Altă planetă, frate!

22

Apa era foarte curată și se vedeau foarte clar dunele de nisip, pietrele și scoicile. Frumoase pot fi pietrele și poezie copacii! Lângă lac e o pădurice, unde natura asortase cochet flori mov și galbene și aruncase așa, ca niște bombonele pe un tort, un soi de fructe-flori roșii, iar în copaci erau atârnate, de mâini de oameni buni, colivii cu mâncare pentru păsărele.

12

Am făcut poze, multe poze. Mi-am făcut pofta și dorul. Și la furnici și la muște, la frunze, la flori și la o frumusețe de abanos ce intra în apă făcând un contrast fantastic cu pământul și apa: focul poveștii lacului.
Am făcut poze la apă și la cer. La oameni și la nisip. La scoici și la pescăruși. Mie nu. Eu eram doar prelungirea telefonului. Doi ochi de melc ce pipăiau culori.

10

Și mi-am umplut bateriile sufletului, fericită că sunt om. Om cu doi ochi și două picioare și pot să respir miros umed de pădure lângă lac. Am intrat în apă, ceva mai târziu, și, deși  jumătatea lui septembrie, apa a fost prietenoasă și călduță.

Când a crescut mare dimineața, griul s-a topit într-un albastru de te dureau ochii. Tare ca țuica de Transilvania. Vibrant. Iar soarele s-a răsucit a vară și a plesnit pasional, ca trezit din amnezie. A început să ardă brusc, cu forță, ca și cum cineva ar fi aprins focul la aragaz. Florile s-au transformat în beculețe colorate: coapte și ele, și pomii, și frunzele deja înroșite a vară indiană.

29

A fost o zi perfectă. Am început-o timid, cu o cafea de Tim Hortons și cu emoții. Nu știam cum va fi. Dar lacul, copacii, pădurea, m-au îmbrățișat. Mă cunoșteau. Nu m-au judecat. Nu m-au certat că toată vara am tras chiulul. Ospitaliere, mi-au zâmbit prin valuri și fluturi și pietre și căsuțe de păsărele. Mi-au urat bine-am revenit. Și-au spus bucuria prin rațe, gâște, veverițe și pescăruși. S-au oglindit în mine.

Am realizat încă o dată cât de frumoasă poate fi viața! Și cât de orbi putem fi! Căci totul e perfect: și noi, și lacul, și apa, și floarea.

262524232120180916_0923082020180916_0851511918141385432999991

Scai pe blugii mei

black-thistles-4-erin-boyle-gardenista

– De mine n-o să scapi! mi-ai aruncat.
Răspunsu-ți-am în gând: „ești țara mea, ești lumea mea, ești punctul x de pe planetă, unde-s cuprinsă între ghilimele, citată fiind corect”.

Un scai pe blugii mei ești. Nu pot scăpa de tine. Nici nu vreau. Blugii-mi arată perfect așa. C-un scai.

Închisu-m-ai între obloanele minții tale. Ventriculele-ți mă cuprind, pulsând vată de zahăr. Mă strâng. Moale și dulce mă strâng și ocrotită sunt.
Cuib mi-ești. Și inimă în cuib îți sunt.
Exil îmi ești. Și bucurie-ți sunt. Și lacrimă îți sunt. Foame și sete mă cheamă.
Scai lipit de blugii mei ești.
– De mine n-o să scapi!
Exil îmi ești. În lacrima și râsul tău m-ai încrustat. Frumos și trainic m-ai încrustat. Căci viață-ți sunt, adânc înfiptă-n mintea ta. Scai gândului încins, ori înghețat. Mereu îți sunt.
Iar tu? Un scai pe blugii mei. Exilul meu.
Blestem și binecuvântare-ți sunt: viață îți sunt, cu bune și cu rele.
De tine n-o să scap: e cheia.

(publicată prima dată aici)

Trish

Cherry-Blossoms-18

În sufletul ei trăia o pădure cu cireși sălbatici – sălbatic înfloriți. Dar când întindea mâna să se prezinte, un scurtcircuit avea loc. De fiecare dată. Intimida și jarul din ochiul celuilalt murea instantaneu.

Încerca să-și catifeleze vocea. Degeaba. Cuvintele ieșeau abrazive, strivind, îngenunchind, șerpuindu-se otrăvitor în sintaxa propoziției și a frazei, luând pauze regulamentare la punct și virgulă.
Făcea exerciții îndelungi, în fața oglinzii. Își dantela sunetele și le lungea dramatic. Recita Nichita Stănescu o jumătate de oră pe zi și învăța pe de rost strofe întregi. Ca să-și rotunjească ființa. Degeaba! Era receptată ca o combinație consonantică. Convertită, ar fi dat un amestec ruso-german. Și, Doamne, ce sete-i era de vocale! Să le dea de-a dura în cocktailuri spumoase cu bezele și fluturași.

Era geometric construită, alb-negru era construită. Corect era construită, fără rest și fără posibile interpretări. Previziunile meteo erau întotdeauna precise, iar ploaia se termina exact când autobuzul de ora șapte ajungea în stație. Oricum n-ar fi surprins-o, pentru că în geanta ei bej era întotdeauna o umbrelă mare și bej și o pelerină subțire de ploaie în nuanțe de bej.
Nimeni și nimic nu o surprindea pentru că fiecare zi era copia identică a celei trecute. Niște gemene inodore, insipide, incolore.

Se îmbrăca în culori cuminți, în marouri de toamnă obosită, deși creștea o întreagă pădure de cireși sălbatici – sălbatic înfloriți în sufletul ei.
Nu era nici grasă, nici slabă, nici mică, nici mare, doar că singura materie care se lipise de pielea vocii și sufletului ei se numea geometrie. Nici o chimie nu alcaliniza acest adevăr acid al existenței ei.
Nu-și căuta jumătatea, pentru că era întreagă. Doar o dată, un zâmbet a deschis o ușă înspre niște valuri înspumate rotund, mai rotund decât versurile lui Nichita, într-o privire albastră, ce încă ardea într-un colț.

Dialog în ghilimele – 5

22389451457

„Andrei,
profesoarei tale îi murise poezia în brațe și-o jelea. De altfel singur ai spus că umbla cernită, adică în mov. Multe popoare așa-și duc doliul: Marea Britanie, spre exemplu, în timpul Dinastiei Tudorilor…
Eu mă revolt. Iubesc movul, e sublim cu tentă erotică. Mov satinat în cearceafuri mototolite și nebunii dulci. Știi cum spunem insinuant noi, românii, „cu puțin mov”, adică flirt vinovat sau mult mai mult…
Și o madlenă proustiană, că tot suntem disperați în căutarea personală a timpului pierdut, să ne reparăm greșelile făcute cândva: anul trecut în Chicago, orașul era elegant decorat în verze mov. Frumoase-s verzele! Cine le-o fi proclamat legume? Cum să fie varza legumă? (Să mă ierte sarmaua! 🙂 ) Răsăreau peste tot, însoțite, regal, de crizanteme galbene. Mov-galben, contrast-nebunie. Asta e poezie. Trăire. Superlativul din noi. Și-apoi, cine poate afirma cu certitudine că varza nu-i floare?
Tu ești poet, Andrei! Într-o zi vei scrie poezie. Poate mie. Râd. Nu sunt Mama Omida. 🙂

Movul tău-doliu și profesoara ta uscată ca un biscuit sec mi-au amintit de o femeie întâlnită cândva. Doamne! Era atât de urâtă! Întrupa perfecțiunea urâțeniei. Baudelaire ar fi iubit-o, Les Fleurs du mal ar fi avut atașată demonstrativ poza ei. Arghezi ar fi scuipat-o în ochi, că el nu era prea sociabil, era român dintr-o bucată.

Era urâtă rău. Urât concepută. Urâțenie cristal. Ți se impregna pe retină fără să vrei și te cutremurai. Nici măcar o dâră de frumusețe, la chip sau trup. Nimic. Avea o față mare, dizgrațioasă și o privire de animal hăituit, închisă în două scoici de ochi ușor oblici, ciudați. Îți doreai să zâmbească, ca aburii însoriți să atenueze impresia de animal înjunghiat, dar când zâmbea era de-a dreptul hidoasă. Fața mare era atașată unui corp micuț, plasat deasupra unor picioare subțiri, ca și cum Creatorul ar fi rămas în pană, cu corpuri și capete desperecheate și le-ar fi înșurubat din resturi, la fel cum ai asorta o șosetă albă scurtă cu una bej, până la jumătatea gambei. Doar vocea purta o delicatețe profund parfumată, ieșind din peștera aceea întunecată. Și te făcea să te oprești o secundă. O ascultai, zâmbeai, gândindu-te că, săraca, n-are nici o vină că e urâtă, că, poate are sufletul frumos. Și atunci pierdeai teren. Erai sigur că-n scorbura aceea e un suflet minunat. Trebuia cumva răscumpărată atâta urâțenie. Îi dădeai șansa și te împrieteneai cu ea. Ea înșfăca cu ambele mâini slăbiciunea ta de moment și ți se strecura pe sub piele. Avea un talent de a-și juca pe-o singură carte urâțenia și-n mod ciudat o transforma în calitate. Vedeai mâinile delicate și vocea blând-muzicalo-sensibilă și te muiai. Credeai că-i un om bun. Dar era rea. Hâdă la trup și la sufet.

Avea un bărbat moale ca un preș de ținut afară iarna, modelat ca o plastilină de proastă calitate. Își exploata fantastic urâțenia, în așa fel că părea desenată cu cerneală simpatică. Purta lungi discuții pseudo-psihologice cu bărbați din virtual, care i se spovedeau periodic, când erau refuzați de iubitele lor frumoase. Ea-i îmbrățișa cu trupul ei firav, încununat de fața aceea hidoasă și-i alina. Își găsise menirea. Se simțea importantă. Era un fel de mama Teresa a bărbaților trași în piept de frumoase. Ciugulea recunoscătoare resturile, savura confesiuni fierbinți și era fericită. Am simpatizat-o, pentru că îmi bătuse la poartă cu ceva ce părea dragoste și sinceritate. De fapt venise la pachet cu un bărbat care mă admira, iar ea, cățel credincios, lingea toți pantofii din piele de om, care se aflau în raza lui vizuală. Când am închis ușa bărbatului, ea a mușcat otrăvit. Urât a mușcat. Atunci am înțeles.

Oamenii pot fi urâți, Andrei! Iar oamenii urâți sunt cei mai urâți pentru că trăiesc urât și urâțenia e felul lor de-a fi. Că se văd zilnic în oglindă și urâtul le e firescul companion. Și n-au nimic sfânt.
Femeia asta era la fel ca profesoara ta de română. Avea prin buzunare bucăți de cadavru ciopârțit. Bucăți de poezie în putrefacție.
Vorbea despre principii cu voce tare, dar n-avea. Nici principii, nici caracter, nici cultură. Avea surogate: motivaționalele de pe fb. Bârfa și indiscreția erau firescul și fericirea ei. Să te ferească Dumnezeu de răutatea urâtului, Andrei! Te mușcă fără scrupule.
Profesoara ta mi-a amintit de această femeie. Ca să vezi! Mintea nu are proprietăți de computer ca să folosească delete. Rămân răni, Andrei! Oamenii nu sunt ceea ce par a fi. Și poezia nu poate crește decât în condiții de primăvară. Iar profesoara ta era iarnă.
Am vorbit prea mult, Andrei și mi-e somn. Pe mâine!
Mara”

(partea 1- aici, partea 2- aici , partea 3 -aici, partea 4 – aici)

Vera Oren și „Pași”

10

„Am ajuns la cartea „Pași” cu pași mici. Întâi am descoperit rubrica Sweet and Salty, semnată Em Sava în acest ziar (Observator de Toronto). Fascinată de lumina degajată de această rubrică cu glas de femeie cu nume scurt, bărbătesc, am urmărit-o constant. Îmi punea un zâmbet ștrengăresc pe buze. Era ca o ștampilă de magie pe lucruri firești.
„Hm,” îmi spun, „o fi femeie, o fi bărbat…”. În ziua de azi n-ai voie să te lași furat de normele ancestrale ale dualității să nu cumva să jignești – ce-o fi, o fi, limba e minunată. Mi-am luat curajul să abordez autorul misterios.
…ca să descopăr un blogger, un talent care a sărit din virtual pe hârtie.

Trebuie să recunosc că fac parte din generația hârtiei, deci sufăr de aroganța „pe vremea mea…”. Am acceptat kindle, am acceptat tastatura, dar n-am acceptat literatura pe blog, pentru că pare jurnal de bord, plus că blogul cere enorm de mult timp să-l ții viu. Am primit o lecție de umilință de la Em Sava. Blogul ei e bogat, elegant, variat, elevat, pulsând de viață.

Apoi, am citit un fragment din cartea ei, „Pași”, fragment apărut, cred, în urmă cu o lună. Am citit și o mică recenzie. Am fost cucerită și intrigată, parcă cineva îmi furase idea, visul. Am comandat cartea și am sorbit-o ca pe Chianti, în două zile. Am alergat pe linia scrisului, vrăjită. M-am molipsit. Un scris aproape sacadat, dar totuși diafan, alert, poetic, o limbă nouă, expresii ca „mi-e senin”, „miroase a albastru„, „ochii lui torc miere”, „casa mi-e drumul”, etc. M-a fascinat formula scrisului în tandem, un scris la patru mâini, Em Sava, Ea și Axel, El. Nu sunt un cititor asiduu în românește, dar limba celor doi e limba de care îmi era dor și-o credeam dispărută: modernă, dezinvoltă, delicată și suavă într-o epocă a înjurăturilor birjărești ridicate la nivel de cultură. Textul celor doi e ca o apă de izvor, limpede, răcoritoare, în care termeni moderni sau anglicismele se îmbină armonios, plasând cititorul fără explicații și descrieri.

Cel mai percutant stil în proză este cel la persoana I. Cititorul intră direct în capul personajului și vede totul prin ochii lui, naratorul fiind expulzat, inexistent și superfluu, un intermediar de prisos. Sentimentele personajului nemaitrecând prin sita naratorului, nu sunt deformate, nici judecate, și devin cu atît mai ascuțite. Acest stil însă e dificil, pentru că autorul trebuie să fie multicefal sau cameleon.

Dacă însă recurgi la scrisul în tandem, cum e cazul cărții de față, proiectul devine riscant, greoi, inerent ducând la compromisuri. Cartea pare condusă de Ea, dar El e veridic în tot, mai puțin cliché-ul minciunii. Scrisul celor doi în tandem e crucial pentru ca sentimentul celor doi să fie credibil. Este minunat redată curgerea gândurilor celor doi și împletirea lor perfectă în telepatie, o telepatie nespusă, dar reflectând pe retină același obiect, aceeași imagine, aceeași trăire.

Em Sava și Axel sunt ca niște gemeni a căror inimă e comună. Fiecare e imaginea celuilalt într-o oglindă. Starea sufletească e aceeași, privesc lumea și văd la fel. Au parcurs vieți separate, care i-au modelat până la perfecțiune unul pentru celălalt. Și asta îmi aduce aminte de nuvela lui Mircea Cărtărescu, „Gemenii”. Când am terminat „Pași”, aveam gust de L’écume du jour în gură, o boare de La Medeleni pe obraz și magia unui realism gen Garcia Maria Marquez invadase orașul imaginar al lui Nicole și Alex, care poate fi la fel de bine Toronto sau Chicago. Scrisul celor doi seamănă cu bătaia din aripi a unui future, scrisul lui Em, mai poetic, mai feminin, scrisul lui Axel, mai direct, mai bărbătesc.
În gândurile celor doi e puțin loc pentru altceva decât drama unei vieți aproape spulberate și bucuria intensă a unei iubiri proaspete care se adeverește a fi cea mare. Societatea, cu micimea ei, cu roboteala zilei, cu ticurile și ideile preconcepute, cu obsesiile ei deșarte, e undeva, în spate, neclară. Marele conflict are loc în pieptul și conștiința celor doi fericiți de soartă.

E o carte de o autenticitate zdrobitoare pentru toți cei și cele (sau, mai bine zis, pentru toate cele și toți cei), de altfel majoritari, care stagnează într-un cuplu în care anii au decantat diferențele profunde, iar dragostea, ce-a fost ca o mare, s-a evaporat, lăsând un fund găunos. Cartea face doliul căsniciei. Mi-am spus tot timpul „Ce bine că cei doi n-au copii!” Rezolvarea ecuației e simplă fără copii. Societatea poate fi sfidată fără consecințe grave.

Îi admir pe cei doi autori cum au putut împleti stilurile și imaginile într-un tablou veridic, autentic, curgător. Un adevărat maraton al creației! Încerc să găsesc exemple în istoria literaturii, dar n-am găsit, sunt multe colaborări, dar în cărți istorice, unde e nevoie de multă documentare. M-am gândit pentru o clipă la Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, dar ei au fost mai degrabă în competiție și chiar dacă au colaborat, era ceva mâlos în relația lor.

Cartea dă speranță în dragostea adevărată între un bărbat și o femeie, și asta într-o lume în schimbare, care încearcă să distrugă limbajul magic al iubirii care nu e decît o tatonare în pași mici. În ziua de azi literatura lui Marquez e eretică. „Pași” îl reinventează pe Marquez pe un fundal de camioane, autostrăzi, celulare și emoticoane. Dragostea e universală, iar nevoia de împlinire în dragoste, de a trăi magia sufletului pereche, e ancestrală.

Vera Oren, scriitor – Montreal
2018-09-01

(Recenzie apărută la Observator de Toronto)

Puțin bu-hu-hu

– Cum ai dormit?
– Bine.
În fiecare zi aceeași întrebare. Dulce în esența ei, dar repetitivă până la Carul Mic și Carul Mare. Ieri l-am întrebat:
– De ce mă tot întrebi cum am dormit? Dacă dorm, dorm. Habar nu am cum o fac, că-s ocupată să dorm. E o întrebare stupidă.
L-am derutat. Dar, cum analizează și-mi dă dreptate întotdeauna, s-a gândit preț de câteva secunde și mi-a răspuns:
– Asta e ca întrebarea aceea când intri pe ușă și ești întrebat: ai venit? De zici că nu te vede că ai venit. Ce să zici? Că ai plecat?
Râdem amândoi și-n trei minute uităm de conversația savantă despre întrebările inutile ale omenirii, care consumă timpul, și așa limitat, nu-i așa, al muritorului de rând.

Și vine noaptea și mă pun la somn că eu noaptea dorm. Mă culc pe la unsprezece. Adorm ca plesnită ca de obicei, dar dintr-un motiv pe care numa’ somnu-l știe mă trezesc de o mie de ori cu o sete, de zici că Sahara mă locuiește. Și beau apă. Și dacă beau apă mă duc și la baie. Și ațipesc și beau apă și mă duc la baie. La un moment dat mă trezesc fresh! Cu ochii mari de bu-hu-hu. E întuneric afară. Nu-i nimic, mă gândesc. O să scriu. Îmi pornesc telefonul să mă uit la ceas. Ecranul mă plesnește cu o lumină crâncenă. E trei jumate. Mă trântesc în pernă. Mi-e cald. Mă duc și deschid geamul. Vine o răcoare divină din grădină. E liniște în primele secunde, apoi aud niște foșnete moi și dubioase prin frunze și un clipocit mic. Sunt ratonii cățărați pe vie care fură struguri. Mănâncă și scuipă pielițele. N-au cum să ajungă la mine, că dormitorul e la etaj, că e plasă la geam și că le e frică de oameni. Dohhh! Îmi spun în minte cu voce tare argumentele ca să-mi liniștesc starea de iritare și ușoară frică.
Iar ațipesc, dar setată pe ideea că la câțiva metri de mine, chiar dacă despărțiți de pereți, se simt bine, în grădina mea, niște grăsani blănoși.

Mă trezesc din nou. E ora patru. Deja în România e agitație. Am o grămadă de notificări pe fb. Intru. Vorbesc cu Violeta și Cora. Au poftă de poveste că una e în Germania, cealaltă în Kuweit și la ele e ziua slobodă, nu sugrumată de somn, ca la mine. Le zic că mai dorm un pic. Închid telefonul. Și mă trezesc la șapte ruptă de oboseală.

Nu mă întreabă, dar în spatele minții stăruie întrebarea lui:
– Cum ai dormit?

De-a toamna

spring-summer-fall-winter-oils

Îngândurată vine Toamna,
se scarpină în cap mirată,
se uită-n jur, dar la piscină
e lumea încă despuiată.

Iar soarele e-ntins la plajă.
Cu un trabuc stă la taclale
lâng-o brunetă înfocată
cu forme ce te bagă-n boale. (sic)

Pădurea-și mângâie sfioasă
copacul șușotind a vară,
cu frunza-ntinsă, neridată
și floarea-n rochie de seară.

Luna e grasă și rotundă.
Ca un dovleac de foc răsare,
luceafărul discret pândește
și vezi și cele două care

cum desenează bolta neagră.
Și caldul ierbii lin foșnește,
iar greierii sunt puși pe treabă
și cântă doine… românește.

„Iar am băut prea mult aseară”,
își zice Toamna, cam confuză,
Deși pe smartphone clar citește
că e septembrie. Nu-i zuză!

Și-atunci? De unde-obrăznicie
cu Vara asta nesimțită
ce prinde-n brațe tot pământul?
Adică… nu-i binevenită?

Ea, care pune prin cămară
dulceață, castraveți murați,
zacuscă și compoturi, miere,
ardeii copți, deshidratați.

Cum? Ea? Crăiasă de culoare?
În mii de versuri lăudată,
cu pleata ei de frunze moarte,
să fie astfel obligată

s-aștepte să se ducă Vara?
Să stea la coadă la tomnit?
când frunză, floare, fir de iarbă
să-și schimbe haina-i sorocit?

Privind superior, regina,
Se scărpină în cap năucă,
Gândindu-se cu disperare:
să mai rămână? să se ducă?

Dar frunza verde înțeleaptă,
văzând nehotărârea Toamnei
Zâmbi, îngălbenind deodată
și salută venirea doamnei

cu murmur-vânt peste coline,
gutui și nuci și pere coapte,
cu must și cu hambare pline…
Parfum de dor și zbor de șoapte.

Și Vara dispăru în noapte.

– The end –

(aceasta nu e poezie 😀 )