Cafea cu petale roz

Ar putea fi o imagine cu floare şi natură

Pentru că de fiecare dată vă dăruiesc la cafea ceea ce am mai bun, azi vin cu flori roz. Nu să le mâncați, să le admirați. Strada mea e invadată. Apoi pădurea, e trează și ea. Verde. Ba și o căprioară mă aștepta pe pod să mă întrebe ce mai e nou. Ce citesc. Ce îi recomand.

Luna mai stă sub semnul numelui Irina și al cărții. Cele două Irine au în comun și faptul că fiecare dintre ele publică a doua carte cu SIONO Editura.

În curând „Un loc doar al meu” al Irinei Alexe, fată de mai, care schimbă prefixul în 22 și scoate o carte excepțional de bine scrisă. Am trăit povestea, emoția, gândurile Irinei și o recomand cu tot sufletul. Ca noi toți, Irina caută „un loc doar al ei”, pendulează între lumea satului mămăiței (bunicii), un sat din apropierea capitalei, unde în vacanțe ea găsește liniștea, dar și neliniște – căci aici își cunoaște prima iubire, căreia îi dăruiește virginitatea. O scurtă vacanță de trei săptămâni la mama ei, care lucra ca economistă în capitala franceză, se permanentizează și Irina cunoaște și se cunoaște. Și experimentează, și observă. Deosebită cartea. O să vedeți!

Irina Cristina Țenu s-a născut  în 21 mai. Nu știu câți ani împlinește și pe doamne nu e frumos să le întrebi. Cartea ei se numește „Conversații cu viața” și e o abordare foarte interesantă, care se încadrează în genul eseistic. Fiecare cititor se regăsește în acest volum. Sunt răspunsuri la întrebări existențiale, sfaturi de relaționare, modalități și definiții a ceea ce simțim, a firescului nostru uman. Autoarea subliniază ce este esențial în viață și confuzia pe care o face omul ce se crede veșnic, confundând clipa cu eternitatea.


Copertele sunt realizate aproape în totalitate de colegul nostru Răzvan Aricescu. Și sunteți primii care le vedeți. Superbe, nu-i așa?
Săptămâna viitoare vă mai povestesc. Am alte surprize frumoase în sertar.
Și vă arăt un pic de pădure și strada mea înflorită.

Ar putea fi o imagine cu floare, cer, copac şi natură
Ar putea fi o imagine cu floare, drum, copac, natură şi cer

Cafea și cozonac

La noi, în Ardeal, Paștele și Crăciunul s-au sărbătorit întotdeauna trei zile. Ca-n povești. Poate că așa e și la voi. Prima Zi de Paști, A doua… etc.
Am perpetuat această tradiție, așa că în fiecare dimineață de sărbătoare ciocnim ou și mâncăm cozonac. Pe lângă altele. 🙂
Bunătăți fac. Doar sunt ardeleancă. Am în gene gustul tricolor și nu pot altfel. Deși, trebuie să recunosc, am pornit de la zero și am învățat să gătesc abia când m-am măritat. Apoi am prins drag de joaca aromelor și gusturilor, de pastelul decorațiilor…
Așa că azi la cafea vă servesc cu cozonac.
Și cu cărți.
La SIONO e ca în bucătărie. Manuscrisele sunt în diferite stadii.
Ați văzut în filme bucătăriile acelea ocupate de restaurant. Așa e și la noi.
Unele sunt la cuptor. Altele în faza de ingrediente.
La unele se lucrează copertele, la altele se fac biografii, se redactează, corectează.
Cât crește aluatul cartea vorbim cu autorii, ne sfătuim. Zboară ideile între noi ca fluturii vara.
Cele trei frumoase au plecat spre librării și spre autorii lor. Emoție.

„Trăiri” – Irina Magierka – poezie

Lirica Irinei Magierka, este o alchimie a simțurilor ce recreează Universul, îl
domesticește, transformându-l în argintul unei oglinzi transcendentale. Irina se
scrie pe sine, revărsând ca printr-o pâlnie, dinspre ea înspre lume, emoții
puternice care surprind realitatea în tentaculele unei abordări metafizice și o
fixează spectaculos în imagini surprinzătoare pentru simțurile celui cu care intră
în contact.
(Em Sava)

Copertă – Sasha Segal

„Lucette”, de Cosmisian – roman

Lucette e povestea unei poveşti, care-ţi spune o poveste. Şi dincolo de orice joc
de cuvinte, Lucette e un proces. De creştere, de dezvoltare, de suferinţă, de
acceptare, de renaştere. E un drum pe care-l parcurgi cu inocenţă de copil, cu
emoţia primei iubiri, cu teama de necunoscut, cu teama de neprevăzut, dar cu
siguranţa că, la capătul lui, vei avea lumea la picioare. O lume creionată în
culori împrumutate dintr-un „curcubeu pe nisip”. Simţi, de la primele pagini, că
te poţi lăsa să rătăceşti între file, autorul îţi oferă din umbră sentimentul că te va
ghida, că te va ajuta să te regăseşti doar ca să te pierzi iar, că va fi acolo și-ţi va
şopti traseul, îţi va lăsa indiciile care să-ţi reclădească drumul spre tine sau
dinspre tine spre un alt tu.
Iubeşti, pe rând, toate personajele, fără să ai o descriere foarte clară a lor. Ştii,
vag, cum arată ele, dar când ai imaginea asta, deja le iubeşti pentru ce sunt ele,
pentru cum sunt ele. Pe Lucette o iei în braţe de la primul ei zâmbet dintre
rânduri. Şi nu o mai laşi, aşa cum nici ea nu-şi lasă iepuraşul mult iubit. E
inocenţa pe care ai dus-o cu tine prin viaţă, printre ani, ai strâns-o la piept şi ai
ferit-o de iernile sau furtunile prin care viaţa te-a obligat să treci. Dar ai rămas
copilul care crede că „soarele are burta mare şi e uscat în suflet” pentru că, nu-i
aşa, „la umbra unui copil mic, se ascunde un suflet răcoros şi sincer”.
(Potecuța)

Copertă: Ioana Țiț și Răzvan Aricescu

„O altă ea”, de Petruța Petre – roman

Un roman ca un joc cu pioni – joc al sorții în care planurile firești ale
cotidianului se pot cufunda în noaptea vieții și a temerilor. Dragostea inițială
poate eșua în neîncredere și frică, iar vârsta se dizolvă firesc în puritatea
dragostei, o iubire târzie dovedindu-se a fi prima, a fi ingenuă și curată, a fi cea
adevărată. Emoțiile înfloresc subliniind truismul că niciodată nu e prea târziu. O
altă ea, cea de-a noua carte a scriitoarei Petruța Petre propune cititorului
psihologia unei femei aflată la răscrucea a trei bărbați, oscilând între virtual și
real, consumată de întrebări și răspunsuri al căror zbucium se poate liniști la
malul mării. Va reuși Cristina să devină o altă ea?
(Em Sava)

Copertă: Răzvan Aricescu

Aceste trei cărți, care vor ajunge și la mine curând, sunt foarte frumoase. Au grafică și pe interior.
De conținut nu mai vorbesc. Doar sunt cărți SIONO.

Mă opresc azi aici. Vin săptămâna viitoare cu altă cafea și alte noutăți.

PS: Vouă vă place noua formulă de WordPress? Mi se pare că pierd mult mai mult timp. Sunt enervante Block-urile în care sunt textele. Prea multe operațiuni să pui o poză. Doar mie mi se pare că e mai greoi?






Paște fericit!

Vă doresc Paște cu bucurie și lumină sfântă!
Am dat peste această fotografie și nu am putut să nu o împart cu voi.
Câte bordeie atâtea obiceiuri, se spune. Așa este. Și atâtea credințe și concepții și ritualuri acum și cu prilejul altor sărbători.
Ce au în comun? Miezul binelui și năzuința spre pace și liniște personală.
Nu vă dau sfaturi că aveți sacul plin. Vă doresc să fiți bine și sănătoși și împliniți!
Și să vă zâmbească masa și casa, așa cum zâmbește a mea cu cele câteva lalele pe care le-am cules din grădină.
Știți că nu-mi plac florile tăiate și m-am simțit vinovată că le-am adus în casă. Că le prefer în ghivece.
Dar am avut nevoie pentru niște poze și excepția întărește regula. Nu-i așa?
Să aveți parte de căldură ca lalelele mele, care, din bosumflate cum erau, s-au întins și s-au deschis cât au putut ele.

Ar putea fi o imagine cu floare şi interior

O cafea cu gust de arțari

Pe la mine a venit primăvara. În grădina din spate au înnebunit lalelele. În față sunt discrete și cu nasul pe sus, cu dinții strânși, abia clipind arogant și roșu.
Dacă fac abstracție de o dimineață plină de zăpadă, rătăcită fără sens, dar care s-a răzgândit verde până după-amiaza, aș zice că e cea mai lungă primăvară canadiană pe care am trăit-o pe acest pământ.
Și, dacă tot aduc în discuție, astăzi se fac douăzeci de ani de când am aterizat pe acest frumos și arțarian pământ și am făcut cunoștință cu întâia primăvară canadiană.
La prima vedere Toronto mi s-a părut urât, că eram bocită toată. A fost tare grea despărțirea și lungul, interminabilul drum de aproape o zi l-am plâns conștiincioasă, apoi m-am mirat de ce văd, am dormit și iar am plâns și tot așa. Douăzeci de ani au trecut de atunci.

La SIONO e ca în stupul de albine. Dacă ne-am putea clona ar fi minunat. Și dacă ne-am mai găsi ajutoare. 🙂
Care aveți timp și nu știți ce să faceți cu el… 🙂

Azi au plecat spre librării cărțile nou apărute. Sunt splendide. Cei care aveți pagină de FB ați văzut în fiecare zi cât de frumos sunt aplaudate de cititori.
Aș vrea să fie românul mai mare consumator de carte…
Din tot sufletul vă încurajez să vă cumpărați cărțile din librării. Știu că e mult mai comod să le comandăm online. Dar cui lăsăm librăriile? Dăruiți-vă această bucurie și SIONO vă dăruiește la rându-i o carte gratuită. Demonstrați că ați cumpărat o carte SIONO dintr-o librărie fizică și primiți una cadou.
Ce să vă mai spun? De Paști (cred că de mâine începe) au pregătit colegii mei pachete speciale de iepuraș.
Nu prea înțeleg ce are iepurașul cu sărbătoarea sfântă, cred că mai degrabă zburdă el haotic că e primăvară, dar hai să-l punem responsabil la cărți. 🙂

Noutăți? Da, firește că pregătim.
Eu acum sunt cu inima între filele Irinei Alexe. Deosebit de talentată. O să vedeți. Irina publică a doua carte cu SIONO. Și mai vin surprize: Aura Lupu (da, chiar ea), Nicolina Holgas, Irina-Cristina Țenu – tot la a doua carte SIONO.
Avem și poezie, un volum deosebit, semnat Ovidiu Ștefan, unde se vor regăsi și fotografiile talentatei mele prietene Simona Czene (Voichița).
Deci avem brațele pline. Însă timp de o cafea tot ne facem. 😉


La cafea

Haideți, dragilor, la cafea! Am și frișcă, și lapte condensat, și scorțișoară, și zahăr brun, și stevia. Intrați în casa mea și la masa mea. Și în biblioteca mea și mai ales în povestea poveștilor mele.
Am și bomboane cu ciocolată și cu nucă de cocos. Am făcut și brânzoaice – fac cam o dată pe lună și-mi jur de fiecare dată că nu voi gusta. Dar miroase dumnezeiește în casă și ies așa bosumflat-parfumate. Cum să nu le muști de drag?
Dacă vă fac poftă, mi se pare normal. Rețeta e a Jamilei și-mi ies… mirobolante. Nimeni nu face așa brânzoaice ca mine. Nici măcar Jamila. 🙂

Am multe în minte și-n suflet și vi le-aș spune pe toate. Vine seara de marți și, deși mi-e plină inima și mintea de povești, nu știu cu care să încep și ce să spun prima oară. Așa că scriu ce vine.

În Toronto e nebunie. S-au înmulțit cazurile de Covid. Se simte tensiunea. Nu mă întâlnesc cu nimeni, vorbesc cu doi trei oameni pe net și aproape niciodată nu atingem subiectul. Dar simt ca niciodată neliniștea. Merg des în pădure și pădurea mi-e liniște și-mi tace. Tace a liniște pădurea mea, ce timid prinde să muște din verde.

V-am pus în poză mica mea comoară SIONO. Nu am toate cărțile. Unele sunt pe drum. Cele mai recente.
Altele au rămas în țară, în biblioteca mea din casa mamei. Îi cresc frunze copacului SIONO.
Mi-a venit ideea raftului SIONO azi când am văzut această postare. Am fost așa de impresionată să văd poza pe FB! Nu pricepeam ce se întâmplă. Cărțile – cele trei grații: Petruța, Irina și Cosmisian- abia ajunseseră la editură. Abia se uscase cerneala. Și deja le-am văzut în raftul unei cititoare. Bașca și Ana mea și Fetița lui Petru. Cred că le-a comandat în prima secundă când au fost postate pe site. Cititorii SIONO!

Lumea cărților SIONO e minunată. Vă mărturisesc un lucru: nu doar cărțile sunt frumoase, ci și oamenii din spatele lor. Scriitorii. Fiecare carte e un proiect la care lucrează o echipă. Suntem rotițele unui sistem. Și când faci cu plăcere o muncă, rezultatul e copleșitor, pentru că poartă în sine nu doar talentul și creativitatea făuritorului de carte, ci și energia pozitivă a unor suflete frumoase.
Alte rafturi cu cărți SIONO: Cristina Apostol și Cristina Cristea.

În altă ordine de idei v-am spus că scriu o carte pentru copii. Am terminat-o. Da, cea cu șorecuțul Andrei. Căutând imagini pentru ea și discutând cu Sandra, am ajuns la concluzia că avem nevoie de desene. Că pozele, așa cum am avut intenția inițial, nu sunt cea mai fericită alegere. Eh și căutând și căutând am descoperit că cea mai potrivită alegere e foarte aproape de mine. Eu. Nu am mai pus mâna pe o pensulă de o mie de ani. Dar încerc. 🙂

Nu este disponibilă nicio descriere.

N-are încă legătură cu Andrei. Abia mi-am comandat hârtie pentru acuarelă. 🙂

Tot legat de SIONO. Avem niște manuscrise!!! Wow! Să nu ziceți că nu v-am spus. Sunt din acelea care nu te lasă nici să respiri, nici să dormi, nici să-ți hrănești copii. Genul de cărți în care trăiești. Te muți cu totul.

Și, în loc de încheiere, vă dau un fragment din viitoarea mea carte, la care lucrez de doi ani și o vară. Cea cu Payam pentru cei care vă mai amintiți. În fine. Povestea va spune mult și despre Canada și viața emigranților. Niște priviri și în culise. Și nah, condimente și stat în cuptor la temperatura potrivită.
Dacă mai sunteți pe aici:

„Obișnuiam să iubesc iarna. Asta înainte să ne mutăm în țara ei. În România așteptam cu înfrigurare primii fulgi de nea și eram tristă dacă nu era zăpadă de Crăciun. Mă plimbam fără căciulă, cu gura deschisă, iar fulgii mi se topeau pe limbă și-mi plăcea la nebunie. Prima iarnă canadiană m-a uluit. Obișnuiam să le spun, foarte încântată, celor de acasă că ne-am mutat în țara lui Moș Crăciun. Însă venise luna martie și era tot iarnă, iar eu obosisem, aveam sentimentul că asist la o schimbare meteorologică majoră. Mă întrebam de mai vine primăvara ori s-a dereglat de tot vremea. În România era aproape caniculă, iar noi curățam încă zăpada și purtam haine groase. Vedeam puzderia de mărțișoare pe internet și copaci înfloriți. Noi curățam zăpada și eram înecați în trafic. Ajungeam târziu acasă. Și iar curățam zăpada. Munți de zăpadă deprimanți zăceau falnic prin parcări, iar mie-mi venea să plâng, îngrozită că voi trăi toată viața în palton. Fiecare iarnă a mai adăugat un pic de nerăbdare, de iritare, de spleen, iar când am început să șofez, a început să mă dezguste. Ajunsesem să-mi doresc s-o văd doar în poze. Însă venea primăvara zvăpăiată și fragedă, cum doar în Canada poate fi, și înnebuneam de fericirea și de candoarea culorii. Depresia hibernală se dizolva ca și cum n-ar fi fost. Uitam de neplăcerile albe așa cum uită o mamă durerile facerii când își ține în brațe pruncul nou născut. Canada e o țară verde. Ciudat de verde pentru emigrantul european provenit din îmbâcsitele și aglomeratele urbe mari și mici, gălăgioase și încrâncenate. Aici omul respectă natura, iar primăverile sunt lungi și răbdătoare cu omul. Nu se grăbesc să se vândă fierbinți pe stradă ca niște vampe de larg consum. Orașul devine o imensă grădină botanică și te amețește policrom. Devii robul senzațiilor și bucuriei renașterii. Cine ajunge în Canada primăvara e contaminat definitiv de o dragoste ca un blestem. Îți intră țara asta frumoasă în sânge, astfel încât revii mereu și mereu. Primăverile și toamnele canadiene sunt nemurire. E un melanj de frumusețe curată și de atemporalitate. Nu știu cum a reușit canadianul să-și conserve pădurile și natura, construind în același timp și zgârie nori din sticle și betoane, fiind cumsecade și prietenos, primind atâtea neamuri de toate felurile. Verile sunt fierbinți și umede, însă apele marilor lacuri compensează toridul. Eram obișnuită să merg cu ai mei vara în concediu la Mare, unde conaționalii stăteau întinși pe nisip, la distanțe liliputane, spărgeau semințe, mâncau porumb și-și etalau existențele, de multe ori năbădăioase, cu voce normală, fără să le pese de vecinul de cearșaf. În Canada am reînvățat proporțiile, iar când am văzut pentru prima oară întinderile nesfârșite de albastru,la Huron Lake – la Grand Bend s-a întâmplat prima dată – am simțit… ”

(fragment)

De la scriitoarea Petruța Petre, citire

Scriitoarea Petruța Petre a cumpărat „Ana” și mi-a dat de veste în felul ei caracteristic.
Petruța este profesoară de limba și literatura română și tocmai a publicat la SIONO cel mai recent roman al ei, „O altă ea”, cea de-a noua ei carte.

Bucuria mesajului de la un om atât de frumos o așez aici, în colecția „Ana”

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane, inclusiv Petruța Petre, carte şi interior

Mărurisesc că am fost sceptică, l-am început cu o tatonare prealabilă, l-am răsfoit, l-am supus unei observații minuțioase. Apoi am admirat desenele, care sunt adevărate opere de artă, am citit impresiile și aprecierile de la final și azi, hotărâtă, l-am deschis. Doamne, nu am bănuit nicio clipă ce mă așteaptă! Romanul acesta m-a tulburat profund, m-a răscolit și a săpat adânc în mine. Am plâns neputând să intervin, am zâmbit în momentele de pace, am fost fericită în clipele de împlinire. Maria este pentru mine un arhetip, sunt eu, tu, ea… este o voce feminină în toate ipostazele. Maria este femeia. Da, m-am gândit la “Ion” al lui Liviu Rebreanu, la “Mara” lui Ioan Slavici, la “Baltagul” lui Mihail Sadoveanu. Da, este un roman realist, este o monografie a satului ardelean din perioada interbelică. Da, este un roman social cu o intrigă puternică și un fir narativ pe măsură. Este, dar mai presus de toate este viață. Îl las să se așeze un pic în mine, a fost ca o piatră aruncată cu forță care a tulburat toată ființa, apoi revin. Romanul acesta este valoros. Nu aș ști ce să citez mai întâi din el, e totul esență: ” Maria a simțit că bărbatul acesta o iubește atât de mult încât porțile Raiului își deschid lumina.” , ” Dar aerul dintre ei lua foc și rămânea încins mult timp după ce pleca.” Em, iartă-mă că spun asta, dar l-am îndrăgit pe Sándor, este un vis! Felicitări din suflet! Știu, cuvintele mele sunt sărace acum.❤
Dragilor, aici îl găsiți! https://www.sionoeditura.com/

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, carte şi cer


Și azi mi-a scris:

„Dragostea lor nu a durat trei ani așa cum spun astăzi specialiștii.”

Romanul “Ana”, de Em Sava este uimitor de la prima până la ultima filă. Transmite atâtea emoții încât la un moment dat e nevoie de pauză pentru a calma intensitatea trăirilor:  bucurie, încântare, revoltă, tristețe. Sunt și multe lacrimi care-și cer dreptul la viață.

Este un roman realist, o autentică monografie a satului ardelean, Sava, din perioada interbelică, dar aduce în prim plan și ororile  celor două războaie care au devastat conștiința oamenilor smulgându-i din rădăcină și replantându-i în același pământ. Satul în sine este un personaj care trăiește intens fiecare moment și marchează destinul personajelor.

Simetria dintre început și final  se realizează prin dorința de a învinge. La început o întâlnim pe Maria aducând-o pe lume pe Ana, dându-i viață, iar la sfârșit  venirea lui Alexandru de pe front face același lucru: îi redă viața.

Maria este personaj puternic și docil, de o sensibilitate rară și o inteligență ascuțită. Renunță la viața sa pentru cea a copiilor și este oricând pregătită de sacrificial suprem. Am văzut în ea destinul tuturor femeilor, de parcă de la ea a plecat cumva născocirea aceasta numită femeie. I-am admirat forța, m-a durut suferința, m-a indignat resemnarea, m-a tulburat rigiditatea. O femeie care înglobează în ea mii și mii de femei.

Ana preia parcă destinul mamei sale, dar are forța să intervină asupra lui. Este tot o Maria, dar mult mai sigură pe ea, mai hotărâtă. Ana știe să lupte pentru iubire, și-o asumă ca pe unicul scop, nu se teme să refuze, nu se teme de gura lumii. Crescută fiind cu această  molimă numita gura lumii, ea pășește printre oameni cu certitudine, împlinindu-și destinul fără teamă.

Acțiunea de derulează într-un ritm alert și trecerea de la o stare la alta este uimitoare. Planurile narative se întrepătrund armonios, procedeele artistice utilizate fiind variate: de la înlănțuire se trece la alternanță, apoi apare inserția în anumite secvențe narative ceea ce activează constant memoria cititorului aducându-i în față, ca la teatru, toate personajele rând pe rând.

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții în discursul narativ. Descrierea fixează coordonatele spațio-temporale și ajută la definirea personajelor, aici apare și tehnica detaliului, descrieri minuțioase ale spațiului, ale unor trăsături de o finețe rară: vestimentația, fizionomia.

Narațiunea obiectivă își realizează cu succes rolul de redare a realității: prezentarea veridică, prezența toponimelor, personajele tipice sunt complexe aflate în evoluție, apar observații de ordin social sau psihic. Naratorul este obiectiv, își lasă personajele să se dezvăluie, să-și exprime sentimentele, nu le ferește de confruntări dure sau de situații ridicole, apare în acest mod caracterizarea indirectă. Pe de altă parte, naratorul aduce precizări, le îmbogățește portretul și-l definitivează prin caracterizarea directă. Avem de-a face cu un narator omniscient și omniprezent, dar cu un stil neutru, impersonal.

Dialogul are un rol esențial, acesta susține veridicitatea, ajută la caracterizarea personajelor și imprimă lecturii un ritm alert. De asemenea prezența regionalismelor accentuează caracterul realist al romanului, iar oralitatea stilului, imprimă un caracter spontan, viu, natural. De multe ori cititorul are impresia că ascultă toată povestea sau că este parte din poveste.

Așa cum se știe, viața satului a fost mereu împărțită în săraci și bogați sau români și alte naționalități – unguri.. Și aici întâlnim cele două pături sociale între care se încearcă trasarea unei linii rigide, linie ștearsă numai de iubire.

Romanul este o frescă, o monografie a satului ardelean tradițional: suntem părtași la obiceiurile nunților, la înmormântări, la colindele de Crăciun, la horă, la biserică. Apar texte reprezentatile pentru aceste obiceiuri: strigături și cântece specifice. Portul și obiceiurile capătă o valoare absolute în viața satului. Lada cu zeste are un rol important în viața arhaică, portul traditional, preparatele gătite, muncile câmpului, păstrarea gospodoriei curate. Intrăm în lumea aceasta tradițională și luăm parte la toate evenimentele specifice satului.

Maria și Ana, cele două femei sunt conturate complementar, Ana apare ca o prelungire a Mariei, deși pe alocuri ele sunt puse în opoziție. Sunt figure feminine puternice ce-și clădesc destinul într-o lume a bărbaților. Sandor și Alexandru, cei doi bărbați buni și blânzi, tandri și iubitori sunt bărbații la care speră toate femeile, cumva și Alexandru este tot un Sandor implinit așa cum Ana este o Maria cu visul iubirii împlinit.

Personajele sunt variate, numeroase, complexe. Fiecare aduce plus de valoare romanului. L-am îndrăgit pe Mihai, pe Todosie care m-au dus cu gândul la Moromeții, de Marin Preda. Am văzut oarecum un Niculae în Mihai, dar mult mai blând și mai uman și un Ilie Moromete în Todosie, dar mult mai cumpătat și mai înțelept.

Scriitoarea reușește cu succes să recreeze acestă lume arhaică, acum, în tumultul acestei lumi dezorientate care nu-și mai recunoaște valorile, care se teme de aflarea rădăcinilor, care neagă de multe ori existența unui trecut.

Pentru mine a fost o surpriză imensă să descopăr acest gen de scriere, de o mare finețe, dar de o mare forță. Felicitări!

Mulțumesc mult, Petruța!

Ar putea fi o imagine cu Petruța Petre

Ziarul și cafeaua dumneavoastră

Cred că mai demult cele două mergeau tare bine. Acum lumea își are LUMEA în telefon.
Sincer, regret acest lucru. Aș opri un pic oamenii și le-aș arăta cu degetul bucuriile primare. O să ziceți copaci și tra-la-la…, iar eu vă voi spune că până și copacii iubesc foaia de hârtie scrisă.
Iar la Observatorul, rubrica mea permanentă apare cu regularitate. În acest număr am două articole tipărite: am anunțat apariția cărții Annei Timotin. Sper că i-am făcut o bucurie – mi-a plăcut cartea ei. Articolul a apărut și în Itaca – Dublin.
Dacă vreți, vă uitați voi și la prezentarea ei și la articolul meu „Aprilie”. Da, tot Sweet&Salty se numește și rubrica mea.

Prin Toronto au înflorit copacii. Covidul face ravagii. Sunt pustii străzile. Oameni cu măști trec unii pe lângă alții ocolindu-se la distanță mare. Frici, temeri…

Mă străduiesc să nu mă gândesc prea mult, să nădăjduiesc doar că va fi cât mai iute bine și toți vom fi bine.

La SIONO e multă treabă. „Cele trei grații”, cum a numit Ana cele mai recente apariții editoriale, sunt la tipar. Le așteptăm cu emoție și nerăbdare.


În rest muncim de ne sar capacele. Pregătim câte-o miresuță de carte și îi pieptănăm aripile să zboare. Apoi alta și alta. Acum sunt alte manuscrise la rând. Și ne îndrăgostim mereu de câte-o emoție ce ne luminează subit în palme.
Am terminat și aventurile șoricuțului Andrei pe care îl îmbrăcăm de sărbătoare. Nu degeaba a scăpat el de multe pericole aflate în Grădină și Ogradă.

Cam atât de pe aici. Pe la voi? Cum mai sunteți? Ce mai ziceți?
Ah, și cărțile SIONO au ajuns și în Târgu Mureș. Și la Paris. Da, Paris – Franța. 🙂
După multe peripeții.

Când Ana…

Am știut că Fabiola are „Ana” mea. Mi-a scris după ce a citit „Pași”. M-a copleșit cu un text tulburător atunci. Sincer, am crezut că „Ana” nu a fost pe gustul ei. Apoi a venit recenzia asta și când „Ana”…
Mulțumesc, fată veselă de pe malul mării!

Preluată de pe blogul ei Din viață ca-n piață

Când m-am hotărât să fac recenzii de carte, prima carte românească care mi-a trecut prin cap, scrisă de un autor contemporan, a fost Ana. Nu am început însă cu ea, fiindcă cuvintele și sentimentele avute erau încă buluc în capul meu și riscam să fac o recenzie exagerată, alunecând în derizoriu. Acum, timpul a sedimentat trăirile mele și mi-a permis să le transpun așa cum se cuvine în cuvinte.

Pe autoarea cărții o știu din mediul virtual, de când m-am apucat eu de scris, în urmă cu șase ani. O urmăream, o citeam, mă delectam cu scrierile ei inconfundabile, calde ca o ploaie de vară. Scria pe blogul ei, lansase încă o carte înaintea Anei, Pași, total diferită de aceasta. Când Ana mi-a ajuns în mână, anul trecut, a fost dragoste la prima vedere. Coperta m-a atras, iar scriitura lui Em m-a purtat într-o lume definitiv pierdută, dar păstrată cu sfințenie în sufletul nostru, una reală, binecuvântată, fără de care niciun român nu ar fi ceea ce e în ziua de azi. Toate valorile, educația, dar și cutumule fiecărui conațional de-al meu, se regăsesc în paginile acestei cărți. Când am terminat-o de citit, s-au întâmplat două lucruri.

Primul, mi-au dat lacrimile, după lecturarea ultimei propoziții. Una foarte simplă, de câteva cuvinte, dar extrem de încărcată emoțional,  care exprimă de fapt esența întregii cărți și a lui Em. O lume demult apusă, dar care va dăinui până la final în inima ei și în fiecare dintre noi.

„Ana a fost bunica mea.”

Al doilea, am știut, instinctiv, că țin în mână o bijuterie. Una literară. Una pe care, după mine, ar trebui să existe în fiecare casă de român, fie el stabilit în România sau peste hotare. Cu atât mai mult peste hotare. Am simțit că ea reprezintă rădăcinile culturale și existențiale ale noastre, ale tuturor. Că datorită lor suntem noi, așa cum suntem, cei de azi sau cei de mâine. Fără ele, ne-am pierde practic, identitatea. Cartea Ana este, după mine, cea mai autentică carte românească care mi-a trecut prin mâini. Până și numele, Ana, e un nume pur, autentic românesc. Mi-ar plăcea să citesc o carte contemporană, care să îi știrbească această valoroasă particularitate, dar sincer, mă cam îndoiesc.

Nu voi dezvălui foarte multe despre Ana. Voi spune doar că povestea ei de viață, de iubire, laitmotivul întregii cărți, și anume ascultă-ți inima, indiferent de împrejurări, respectând în același timp setul de valori morale, etice și culturale, adânc încrustate în adn-ul tău, toate acestea nu fac decât să te provoace să citești această carte cu inima larg deschisă. S-o îmbrățișezi și s-o ții preț de câteva minute bune strâns lipită de piept, știind că prin ea ți-ai îmbrățișat mama, bunica, străbunica, stră-stră-bunica și tot așa, fără de care tu nu ai fi putut face acest lucru. E un sentiment aparte, pe care eu, una, l-am trăit din plin și pe care sper eu, să-l trăiți și voi. Ca sfat, folosiți cu generozitate glosarul de la sfârșitul cărții, pentru a înțelege arhaismele folosite. Ele întregesc farmecul aparte al cărții, te învăluie și te transpun foarte ușor în satul ardelenesc de acum o sută de ani, în viața, tradițiile și obiceiurile de atunci.

Cartea se poate achiziționa online de pe site-ul editurii sionoeditura.comlibris.ro, carturesti.roemag.ro dar și din librăriile fizice din țară. În Constanța, poate fi cumpărată de la librăria Prăvălia cu cărți. O găsiți în ambele variante editate, cu coperta nouă, ediție limitată (cea de la începutul postului), dar și cea veche, de aici.

O cafea cu gust de miercuri

Primăvara și-a răsturnat sacul în Canada.
Mama îmi spune că în Ardeal ninge. De obicei era invers. Aici ningea și vedeam pe ferestrele feisbuciste flori și iarbă verde.
Cafeaua de azi are gust de proză și de poezie. De fapt toate cafelele mele au gustul ăsta.
Iubesc lectura și nu doar atât, dar știu cât de importantă este pentru suflet și pentru minte.
Pădurea mea frumosă e în sepia. Iarba e boțită și câte-o brândușă zâmbește mov sau galben.
Trilium nu a înflorit încă. N-am văzut nici ghiocei. Dar am revăzut scorbura pe care o știu de când știu pădurea.

Ar putea fi o imagine cu natură şi copac

În grădină am o tufă de toporași sănătoși. Le tot fac poze în fiecare primăvară. Sunt grași, bine hrăniți, deși. M-am uitat azi și era doar unul. Frunzele de lalele se ițesc obraznic în vânt. Iar pare că voi avea producție serioasă. Roșii.
Am lalele roșii.
Viață socială n-am ca să vă spun prea multe. După cum îi spuneam unui prieten, singurul loc unde mă duc e în pădure.

Cărți vin. Trei se pregătesc să facă reverența în lume. Le voi lua pe rând. Sunt diferite și frumoase. Construite mlădiță cu mlădiță. Realitatea literară pe care o trăim:
Cosmisian, Irina Magierka și Petruța Petre.
Colega mea, Ana, le-a numit „cele trei grații”.
Le voi prezenta pe rând. Prințesele sunt prezentate la bal pe rând.

Ar putea fi o imagine cu floare şi text

Și nu mă lasă sufletul să nu vă arăt și semnele lor de carte. Veți spune, ce mare lucru? Niște semne de carte. 🙂
Sunt trei semne de carte – câte două fețe.
Să aveți zi frumoasă!

Plecări

M-a iubit și mi-a fost dragă. Și-a dorit mult să fiu nora ei. Mi-a spus-o adesea de-a lungul anilor. Dar ce puteam face dacă fiu-său îmi era frate?
În vară, la cafea – de unde să fi știut atunci că e ultima pe care o vom bea împreună? „Parcă ai fi fata mea…” – aveam în comun scrisul și pictura și o mie și una de amintiri. De profesoare de română.
Azi a aplecat…
Mă doare sufletul pentru că am atât de multe amintiri cu ea. Fii ei sunt frații mei.
Un om complet și complex. O personalitate blândă și frumoasă. Poet și scriitor.
Azi a plecat să scrie versuri printre stele. Și să picteze.
Voia să-și viziteze fostul elev în Maramureș. Să facă lansare de carte în Chișinău. Să-și strângă arborele genealogic căuș.
Când am auzit că a căzut la pat, am vorbit cu prietenul meu și l-am implorat să-i spună că a ieșit cartea lui Petru și e fabuloasă și sigur va ajunge la ea.
Frumoasă, cu părul lung. Ocrotitoare. Eu mică. Tu vei fi nora mea.
Împreună în Germania. Profesoare amândouă. Șefa mea – pentru o perioadă scurtă – ea a fost directoare.
Spune-mi pe nume. Lasă vârsta…
Am acceptat cu greu, deși era mai mare decât mama. Dar avea o tinerețe a spiritului care-ți arăta că vârsta nu e decât o cifră. Avea planuri multe și frumoase, cărți de scris. Tablouri de pictat. Oameni de iubit…
Unul dintre „frați” mi-e în Montreal. Și-a luat bilet să zboare către casă.
E grea Canada pe umeri câteodată.
Celălalt încearcă să se dezmeticească.
Mâine îl sun. Nu știu cum o să plâng cu el.
Petru, iartă-mă! Știu că afli de la mine.
Cred că a aflat de carte.
Sper că a auzit.
Covidul își strânge victimele.
Nu fiți absurzi cei care încă susțineți…