Azi m-am supărat pe un cuvânt. Și acela scris.

Și, pentru moment, am crezut că toată construcția zidită cu grijă de dragostea celor din cer și a celor de pe pământ, precum și de profesionalismul medicilor, în speță al minunatei mele psiholoage, s-a dus pe apa sâmbetei. Pe moment, panica aceea dureroasă, neputința cumplită, inima care-și vomită esența, durerea din mine și din jurul meu, aura transformată în ghimpi ascuțiți, gustul amar de moarte, frigul (la 32 de grade C), plânsul visceral, respirația lipită de coloana vertebrală, pulsul ridicat până-n tavan, ochii, cărbuni încinși îndesați în creier, sufletul deșirat ca o cârpă veche, tălpile dizolvate-n cenușă, totul s-a reactivat. Un singur cuvânt.

N-am știut să mă liniștesc, pe moment am uitat toate tehnicile de prim ajutor. Când sunt atât de jos, încât mă uit în sus la podea, nu-mi pasă de mine. În durere eu îmi sunt cel mai insignifiant obiect. Eu contez cel mai puțin.

Instinctiv, am bâjbâit după suflete. Am deschis pagina de Facebook, unde iarăși nu intrasem de o vreme (măcar n-am dezactivat-o, tot e ceva) și am intrat în Messenger. Mulțimea mesajelor care s-au adunat (ca și pe WhatsApp, Instagram, e-mail) era intimidantă. Am deschis o parte dintre ele și, mesaj după mesaj, cuvânt după cuvânt, m-au reorganizat. Mi-au strâns cioburile, m-au lipit la loc. Atât cât se poate. M-au îmbrățișat, m-au mângâiat și au încercat să mă aline.

Incredibil cum vorba poate fi glonț, însă, în același timp, te poate resuscita.

N-am avut putere să răspund, însă puterea lor, a voastră, a ajuns la mine. Toată energia bună a grijii, dorului și dragostei mi-a întins mâna, iar eu am primit-o cu recunoștință, deși nu mă mai credeam capabilă nici să simt asta și nici să mă las ajutată.

Puterea gândului, puterea cuvântului…
(Cică toate se întâmplă cu un scop. Oare?)

Vă mulțumesc cu tot sufletul meu, așa cum e el, cioburi. Atât de frumos mi-ați scris! Am citit mesajele voastre mamei și am plâns amândouă, de data asta un plâns bun.
Nu doresc nimănui să înțeleagă prin ce trec, ce simt eu, pentru că e ultimul loc din loja de teatru a vieții.

Încă nu am răspuns la mesaje nici pe Messenger (Facebook), nici pe WhatsApp. Îmi propun, amân… și, la viteza mea nouă, de melc ardelean, poate se inventează o metodă de a scrie cu gândul. Încă nu pot… multe mesaje sunt de mai bine de doi ani… Și ce pot răspunde? Cu siguranță e același gând, îmbrăcat în alte vorbe – cum aș fi scris și eu într-o situație similară.

Dar am început să vin mai des pe aici. Și o fac pentru că știu că sunteți aici și fiecare mesaj de la voi e o gură de oxigen.
mulțumesc

PS. Floare de azi, pentru voi.

Astăzi e ziua mamei mele. Cea mai frumoasă zi din iulie. I-am dăruit multe și bune, și multe rele. S-a bucurat de toate împlinirile mele, au durut-o mai tare decât pe mine durerile mele și mi-a salvat viața de două ori. Dacă s-ar pune în dicționar o fotografie cu mama perfectă, ar fi cea a mamei mele. Om curat, frumos și binecuvântat de Dumnezeu, cu viață grea, dar și cu puterea de a muta munții.

S-a întâmplat ca azi să fim doar amândouă. Restul, în cer și prin străinătăți. Ieri am făcut pe ascuns un Tiramisu (e prima oară când fac), i-am cumpărat (tot pe ascuns) un smart TV micuț, pentru bucătărie. Cadoul, adus din Ca, l-am pus pe scaunul unde urma să se așeze și am pregătit un mic dejun special. Când totul a fost gata (incredibil cum eu, anti-tehnica, am reușit să atașez picioarele aparatului și să instalez programele), am căutat pe YouTube un video cu „La mulți ani!” și am chemat-o la masă.

Când a intrat, am pornit cântecelul la volum mare. Sărăcuța, cernită de necazul meu și-al ei, și-a pus mâna în dreptul inimii și a început să plângă, neînțelegând pe moment ce se întâmplă. Uitase și ea sunetul sărbătorii.

Am plâns amândouă o vreme, pentru că Tudor e maestrul surprizelor. M-a îmbrățișat și pupat de multe ori, s-a bucurat de cadouri, dar cel mai mult, mi-a spus, că bucuria îi vine din faptul că m-am purtat azi ca eu, cea veche.

În spatele casei, de-a lungul zidurilor sunt tufe mari de zmeură, atent îngrijite de mama. Generoasă plantă, de fapt generos Dumnezeu! Adun zmeură la fiecare două zile. Mă simt copil când fac asta, mă simt fluture, mă simt albină, pentru că mă intersectez uneori cu ele. Casa e mare, șirurile paralele de zmeură sunt lungi. Culeg și mă bucur, ascult un audiobook sau muzică în timp ce mâinile cotrobăiesc printre frunze și adună boabele roșii, parfumate și dulci. Mi-e bine. Bine cu lacrimi. Am o relație de prietenie cu zmeura. Interesată din partea mea. Ea dă, eu iau. Așa e și cu oamenii.

Mi-e bine acasă. Un soi de bine care pune umărul la povara sisifică pe care o port. Culeg zmeură, mănânc castraveții cu coajă, proaspăt adunați din grădină, mă joc cu Yogi, ciobănescul lui Tudor, un câine uriaș și deștept. Se crede bebeluș, dar e ditamai dulăul de curte, bine dresat. Stă cuminte în fața mâncării. Îi curg balele de poftă, dar nu se atinge de bunătăți până când îi spui: go! Are ochii curați și se gudură ca o jucărie de pluș.

Dar mai presus de toate, binele mi-e dat de mama. Ea-mi ridică povara și mă pupă pe frunte și pe obraji. De multe ori. Spune că-i sunt datoare din lunile în care n-am fost acasă. Încearcă mama, cu toată bătrânețea ei, să mute munții, cerul și luna.

Am venit din nou la voi, pentru că-mi sunteți acasă. E drept că am descoperit asta în 20 (mai precis în 21) iulie.

Primele zile în România au fost dezastru. Cu majuscule. Erau meșteri care terminau de schimbat acoperișul. Gălăgie. Oameni. Noaptea nu puteam dormi din cauza de jet lag, ziua din cauză de bubuituri de pe casă. Colac peste pupăză s-a înfundat canalizarea principală (au fost lucrări pe stradă și căzuse în canal o bucată de ciment), instalatorul a venit, însă era atât de îmbălsămat în zeamă de prună, încât a spart vasul de toaletă. Era sâmbătă seara. Ce-am făcut eu? Am clacat. Realmente am clacat, am simțit că e gata, că vreau să mă întorc în Canada în secunda aia. Atac de panică, nu tu aer, nu tu speranță, nu tu luminiță la capăt de tunel, nu tu wc. Ne-a luat fratello de-o aripă și ne-a cazat până luni, când universul și-a rearanjat piesele de puzzle și baia a redevenit funcționabilă.

Oricum, decizia mea cu tabăra de creație a căzut cu mare zgomot și s-a făcut țăndări mari. Păi, dacă pentru o amărâtă de canalizare înfundată se revarsă asemenea potop de probleme și fac atac de panică, ce mă fac eu cu tot eșafodajul din minte? Ce fac cu armata de directori aroganți și inabordabili, cu muncitorii puturoși, cu termenele nerespectate, cu (probabil) notele de plată astronomice?
Nu. Nu-s în stare.

Ce e șocant pentru mine, poate și pentru voi, este că sunt oameni care se folosesc de durerea și fragilitatea altora – a mea în speță. Eu sunt nebună, recunosc. Nu nebună de legat, dar sufletul, mintea, inima s-au alterat definitiv, deci clar nu mai sunt bună, întreagă, ziceți cum vreți. Nu suport să mi se plângă de milă, sunt ultrasensibilă, am o mie și una de chichițe. Recunosc. Dar ca cineva să se folosească de faptul că sunt la pământ e evil. E colosal de negru, de întunecat.

În fine, ce voiam să vă spun e că mi-am deschis pagina de Facebook. În 20 iulie am simțit un impuls nestăpânit. Nu știu de ce. Presupun că Tudor și bunica și-au unit forțele, o fi participat și tata, însă, fără să gândesc, m-am chinuit să deschid pagina, apoi s-o fac să meargă și apoi am pus două vorbe. Izvorul de suflet cald venit către mine m-a înspăimântat în prima fază. Am trimis psihologei un mesaj: am gafat. Ce să fac? M-a liniștit, mi-a spus că e un pas uriaș și bun. N-am fost convinsă.

Săptămâni în șir n-am putut merge la magazine, pentru că-mi venea să vomit când vedeam oameni. N-am acceptat să vorbesc cu nimeni, n-am răspuns la mesaje (apropo, scuze celor care mi-ați scris sau m-ați sunat, însă nu am deschis niciun mesaj și încă nu răspund la telefon).

Dar în 20 iulie s-a întâmplat ceva.

Eu nu-mi mai sărbătoresc ziua, pentru că e în 19 mai, iar înmormântarea lui Tudor a fost în 18 mai și fac doar comemorări. De sărbători și evenimente sunt plecată de acasă, pentru că sapă în carne vie. Conformația anului s-a schimbat pentru mine, valorile s-au metamorfozat în alte substantive extrem de abstracte, totul e și va fi diferit atâta cât mai trebuie să stau pe aici. Am remarcat că mă supăr mai tare, că renunț mai ușor. Mă raportez altfel la tot și toate. Cred că doar așa pot funcționa.

Știu că e foarte greu, poate chiar imposibil să mă înțelegeți…

Însă în 20 iulie s-a întâmplat ceva. După spaima că am făcut ceva grav, căldura voastră și-a făcut loc în mintea mea încăpățânată, în refuzurile mele toate, și a spart ceva.

În 21 iulie m-am trezit liniștită, ca și cum m-aș fi resetat. Am simțit că sunt mai puternică.

Am luat legătura cu o organizație pentru copii unde mă voi înscrie voluntar. Am început cumva ordinea și curățenia. Nu știu de ce și cum. De unde brusc această resursă… nu știu.

Ceva însă s-a spart. Și am realizat ce oameni minunați au fost și încă sunt în viața mea, am realizat și simțit puterea gândului și a rugăciunii. N-am mai putut face negru în jurul meu. N-a mai fost noapte, ci am simțit că, deși trag storurile, pe la îmbinări soarele intră la mine.

Oricât aș fi de haotică, împleticindu-mi pașii în labirintul existenței mele, ajung la literă, la cuvânt. Uneori o scriu.

Am ajuns în România noastră, a mea și a ta. Am venit cu greu, cu refuz, fără dor și fără dorință. M-am desprins cu greu din bula mea de acasă. Ce-mi trebuia mie Românie? Lumea mi-am pus-o deoparte, într-o nucă. Cei dragi îmi erau la un telefon distanță. Suficient.
Dar vezi tu, dragostea din cer și de pe pământ complotează și mă împinge unde mi-e bine.
Mama e mamă. Și plânge în inima ei dublu, pentru copilul ei, dar și pentru al meu care, prin extensie, e și al ei.

Plânge mama în gând, în minte și în inimă, dar mie îmi zâmbește. Lacrima ei e tainică, nevăzută.
E detectiv mama, e Agatha Christie și-mi prinde orice gând tremurat și ud. Îl urmărește, îl pune la colț, iar ochii ei verzi se adâncesc în durere. Și de dragul ei nu plâng, decât pe ascuns. Să nu mă certe mama, dar mai ales, să nu-l supăr pe Tudor.

Azi e 20 iulie, ziua Anei. Și-am avut un impuls. Mi-am deschis pagina de FB. Dar surpriză, pagina a ruginit. Nu mai funcționează. E o chestie ciudată fără pagină principală și setări.

Azi e 20 iulie, ziua Sfântului Ilie, ziua când s-a născut bitanga. Ziua Anei, dar și ziua „Anei” care încă e iubită și ne-uitată de cititori. Din păcate în librăriile din Cluj „Ana” e doar o amintire. Pe Libris e sold-out… Mă bucur că se vinde, că nu stagnează pe rafturi, dar…

Mi-a prins bine postarea trecută, vorbitul cu voi, ideile ce prind viață.

Trebuie să știi despre mine că nu pot să-mi duc durerea afară, ca pe o haină indecent-magnetică, lipitoare la compasiune, milă, condoleanțe și ce-o mai fi. Nu știu, nu pot, îmi vine să fug când văd privirea aceea plină de dragoste, de felul acela de dragoste. Prefer să fiu înjurată în cel mai abject mod, decât să aud „condoleanțe” și toate superlativele absolute adresate copilului meu, însoțite scârbos de verbe la imperfect. Urăsc imperfectul, urăsc toți termenii care merg săgeată spre realitatea mea. Urăsc oboseala pe care mi-o dă durerea, fără un minut de pauză. Urăsc ura. Urăsc surprizele de pe fețele celor care află și se miră… și nu, nu urăsc moartea. Nu urăsc moartea așa cum n-o uram nici pe Corina, bona fiului meu. N-am cum urî moartea, pentru că e parte din viață, pentru că acolo e fiul meu. Acolo ne vom întâlni și sunt sigură – poți să nu mă crezi pe cuvânt, să mă etichetezi la-la-la, dar știu sigur că moartea nu e finalul. Viața e plină de finaluri.

Au trecut mai mult de doi ani, iar eu sunt diagnosticată cu doliu cu complicații. Știai de diagnosticul acesta? Nici eu. Posibil să fiu așa toată viața, posibil nu… habar nu am.
Am supraviețuit 2 ani și 2 luni. Și dacă tot voi fi o vreme pe aici am nevoie să fac lucruri, trebuie să fac lucruri. În primul rând să nu-mi supăr fiul. Nu cred că e de acord cu varianta asta a mea neproductivă.
Ideea e că nu știu ce să fac. Și nu mă refer la scris.

Am fost contactată de un grup din care făceam parte (știi că vechea eu era funcționabilă și activă), niște gagici inimoase care mișcă lucruri în Toronto. Mi-au propus să facă o bursă de creație în numele fiului meu. Am mulțumit politicos prin intermediari și am refuzat. Pentru că atunci nimic n-avea sens în cer sau pe pământ, totul era o katana învârtită în inima și creierul meu. Însă ideea, chiar dacă refuzată, a prins un mic contur și nu am uitat.

Aș vrea să fac ceva în zilele când viața pâlpâie în mine. Adică am momente de energie… după care îmi trece și mi se pare fără rost. Știu că nu voi niciodată bunică, că cel mai probabil mă îndrept înspre o cruntă singurătate… că nimeni nu îmi va dărui iubirea responsabilă și protectoare a fiului meu, că voi lăcrima la sărbători când nu voi mai putea fugi de acasă… dar până atunci…

Foarte aproape de Cluj, la 20 km și la 16 km am pământuri frumoase, intravilane. Generoase ca întindere și splendid așezate. Unul în vârf de deal, cu o priveliște superbă, altul la șes cu aceeași minunăție de privit: un deal cu fâșii verzi și galbene de la rapiță. Mă gândeam să construiesc ceva: o tabără de creație, un festival de creație, un ceva făcut în numele și cu numele fiului meu. Lista poate fi largă, nu doar literatură.
Fratele meu mi-a spus că e cumplit să construiești, ia ani și nervi, pentru că e greu de lucrat cu constructorii. Nu știu ce să fac… am niște resurse pe care le-aș pune în slujba celor talentați, poate copii orfani… nu mi-e clar conturat în minte ideea. Aș putea jongla și cu locuința mea din Canada… În plus, am cunoștințe în domeniul literaturii, am fost profesor, pot încă ajuta, forma, cizela.
Toate sunt ale fiului meu (și eu), iar el e darnic. A fost, este și va fi darnic.

Nu știu dacă sunt în stare. Vechea eu a reușit să facă multe lucruri pornind de la zero.
Actuala… nu înțeleg încă dacă se scufundă ori iese la suprafață.
E prea greu la ce mă gândesc? Ce zici? Mai multe capete, mai multe idei.

În ceasul ăsta
Când mi-e cel mai greu
Suntem doar doi: eu și cu Dumnezeu

Mă ia în brațe când să cad
Și stinge focul,
când prea tare ard

Sunt singură
Așa mi-e hărăzit
Să mă strivească dorul infinit
să mă usuc de lipsa ta, băiatul meu
și să ÎL cert pe Dumnezeu
de crucea pusă mie în spinare
croită strâmb
cu multe numere mai mare.

De multe ori țip, dar nu mă aude nimeni, pentru că lumea mea s-a schimbat, sunetele nu se mai propagă înspre exterior, ci invers. Îți dai tu seama cât de puternic îmi vibrează țipetele? Știi tu cât de ciobită sunt? Cum mi-au explodat toate ferestrele sufletului? Cum îmi sângerează cuvintele?
Și totuși caut normalitate. Îmi doresc să mă trezesc ca odinioară, fericită că e dimineață, să sar din pat grăbită să mă apuc de lista nesfârșită de activități…

Dar când deschid ochii sunt obosită. Mă ridic cu greu din așternut, extenuată, chiar dacă n-am început ziua. Trag de timp.
Aprind lumânarea.
Nu mai aprinde lumânare, draga mamei, întreabă un preot…
Nu întreb pe nimeni. O aprind ziua. Noaptea o sting, să doarmă…
Nu ești singură în suferință, sunt atâția părinți în situația ta…
Nu e nimeni. Sunt singură.

Ai luat vreodată în brațe un arici? Cam așa e să vorbești cu mine. Să nu te superi că nu am răspuns.

Am murit mult din mine. Poate de aceea comunic atât de greu. Deși mă bucur de mesaje – de cele mai multe ori plâng pe cuvinte ploi de vară – răspund în gând, apoi amân să răspund în scris și, cu fiecare zi care trece, tastatura îngheață și mă urzică.

E iunie, un alt iunie și eu reînvăț să merg. Metaforic.
Îmi tot propun să scriu… Tudor îmi trimite din cer mesaje, Dumnezeu mă ceartă prin cei dragi și-mi spune: treci la treabă cât mai ești repartizată pe pământ. Eu zic da, da… mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Uneori mă sufoc, convinsă că s-a terminat, alteori mă uit la pomi, mirată că totuși respir. Și nu prea știu ce să fac cu mine.
Nu vreau să-l supăr pe Tudor (Mami, nu ești cuminte!). Nu vreau să-l supăr pe Dumnezeu. Mi-e suficient să fiu eu supărată.

De multe ori ajunge la mine CUVÂNTUL. Cel pe care l-am scris.
Așa am văzut prezentarea „Anei” la Siono. Frumos!
Am tot avut în gând să scriu aici. Să o pun la loc de cinste.
https://www.sionoeditura.com

și chiar acum mi-au căzut ochii pe postarea cuiva. Mulțumesc doamna/domnișoara Ana Goșa. Văzând textul, m-am impulsionat să scriu aici. Acum.

Am în minte un proiect nou. O să vă spun când prinde formă.