Am adorat personalitatea ei

Am adorat personalitatea bunicii mele, Ana. Modul în care și-a dus luptele. Spre deosebire de „psihologii” autodidacți de astăzi, care predică rețete de liniște, fericire și împăcare după modul propriei vieți, ca și cum ar explica lumii, spre exemplu, că mărimea 37 la pantof se potrivește tuturor. Ea și-a dus cu demnitate luptele. Nici vântul și nici pământul nu i-au știut greutățile. A ales, la peste optzeci de ani, să mi se confeseze. Dintr-un singur motiv. Să nu moară și să ducă taina cu ea în mormânt. Atunci a simțit că secretul nu-i mai aparține. Că e datoria ei să dezvăluie copiilor „marea rușine” înmormântată cu dârzenie în suflet. Nu le-a putut spune direct că au sânge amestecat, că-n neamul lor curge și sânge de ungur. Cât s-o fi frământat până mi-a spus: „Aș vrea să-mi scrii povestea…” ? Mândria ei de om curat, în ciuda deschiderii și a fantasticei flexibilități de a fi și pe mintea nepoților, nu a priceput sau nu a acceptat că trăiește într-o lume în care rușinea și regulile sociale stricte s-au distilat și înmuiat. Că ordinea în care ea credea devenise un fel de butaforie pentru o societate unduind în îndoieli.Mică fiind, o vedeam ca pe un general. Un strop de om, cu vorba blândă, de care asculta întreaga familie: o cohortă de oameni mari – pentru că i-au trăit cinci copii, care s-au așezat pe la casele lor, apoi au venit pe lume unsprezece nepoți. Îmi amintesc râsul ei de fetiță, explicațiile sfătoase și sintagmele „așa a vrut Dumnezeu” sau „cum o vrea Dumnezeu”. Nu, nu era fatalistă, nu avea filosofii mioritice. Lupta până la plăsele. Dar avea înțelepciunea aceea de a schimba ce se poate și de a accepta ce nu se poate. Și o credință care e har nu alegere. Ori har după o serioasă și asumată alegere. Nu se plângea, nu se jeluia. La douăzeci și doi de ani i-a pus unguru’ pistolu-n tâmplă, ea, cu nou-născut la țâță, a pus mâna pe resteu cu toată îndârjirea, deși cocoșul armei a pocnit a moarte. Și-a îngropat prunci, doi ani de zile nu a știut nimic despre bărbatul dus pe front, a îndurat boală și sărăcie, dar nu s-a înclinat, nu s-a îndoit și, mai ales, nu și-a îngropat credința. Nu vorbesc din Netflix, ci din povestea ei dureros de adevărată. A murit la 96 de ani lucidă. Citea cărți de rugăciuni și beletristică. A avut coloană verticală, spirit pozitiv și n-a citit nimic motivațional. Niciun manual nu a învățat-o cum să fie mamă ori cum să-și aranjeze mobila. Era zen instinctiv și presupun că totul era potrivit după legile feng shui în casa ei zmeurie de la marginea pădurii, pentru că nicăieri pe lume nu am dormit așa de bine ca acolo. Respect psihologia. Tarele societății moderne sunt parșive și greu de dus. Sufletul se îmbolnăvește la fel ca trupul și trebuie dus la doctor. E musai să fie dus la doctor! E nevoie să fie lecuit. Am evoluat, au evoluat și neliniștile noastre. Monștrii personali sunt apanajul societății moderne. Am compasiune și față de cei care au puterea să deschidă gura fără teamă și să spună public ce îi doare. Până la urmă suntem diferiți. Unora le țipă ochii și zâmbetul se sparge în cioburi, fără să poată scoate un sunet. Alții cultivă lacrimile ca pe viorele și găsesc, poate, alinarea mai degrabă. Copilul care nu plânge, nu e hrănit. Nu-i așa?

Am primit în dar de sărbători

Foarte impresionată de gestul Fabiolei de a dărui unui necunoscut o carte, am decis să o imit și să dăruiesc la rândul meu. Am ales „Ana”, nu mă întrebați de ce, pentru că nu știu răspunsul. Am dăruit, tot ieri, și niște „Andrei” – știți că v-am întrebat de știți cum ar putea ajunge câteva cărți la niște copii, care să se bucure. Cum am lansat întrebarea pe mai multe planuri, am ales să merg pe mâna unui preot drag. Un cadou se face fără gălăgie și nu e intenția să mă laud – însă am apelat la voi și voiam să vă zic: misiune îndeplinită, iar despre „Ana” mea, iarăși nu gestul meu e important, ci modul în care s-au desfășurat lucrurile.

Mă aflu de câteva zile în Ro, după o vacanță în vacanță, adică șase zile de Spania. O să vin să vă povestesc. Ideea e că după clima mediteraneeana ne-a izbit un frig crunt, deși din Canada veniți nu ar trebui ne taie respirația câteva grade sub minus. Ei bine, chiar dacă echipați corespunzător, am îndurat un frig uscat și agresiv, de aceea am decis ca prima carte din cele două „Ane” să o las într-un mall pe o bancă. Am cumpărat două pungi de cadouri, să fac totul ca la carte, apoi am așezat frumos și la vedere cadoul. Ei bine, deși am făcut mai multe ture, am văzut că nu se atinsese nimeni de pachet. Ceea ce arată că românul e cinstit. Pe nimeni nu a tentat punga de cadou a altei persoane. Am decis să scot cartea din pungă și să o așez singură, fără pungă. În două minute s-a evaporat.
A doua carte a provocat o experiență emoționantă. Sunt un om super emotiv și, parcă odată cu vârsta, emoțiile, în loc să se topească în înțelepciunea senectuții, devin și mai fragile. Posibil să fie și pandemia și izolarea… în fine. Am decis ca a doua carte să o pun la Târgul de Crăciun din centru. De data asta direct cartea, fără punga cu pricina. Era deja întuneric și frigul spărgea pietre. Destul de puțini oameni și după vreo zece minute, am decis să abordez eu pe cineva. Zis și făcut. Primele persoane care au trecut după ce luasem decizia, au fost două femei cam de vârsta mea – presupun pentru că îmbrăcate până-n dinți și cu măști – la fel ca subsemnata, era greu să descifrezi exact. Le-am cerut scuze de abordare. Apoi le-am întrebat dacă sunt din Cluj și, la răspunsul lor afirmativ (mi-am dorit pe cât posibil să fie cineva clujean) le-am spus toată tărășenia cu dorința mea. Au fost extrem de impresionate și au vrut să mă îmbrățișeze – mare lucru pe timp de pandemie. În fine, modul în care a decurs discuția m-a înduioșat și mi-au umplut de lumină sufletul ca pe un felinar.
Și, pentru că vreau să-mi amintesc ziua de ieri, pentru că am simțit fericirea de a dărui mai fierbinte decât cea de a primi, vă spun și vouă și las aici, blogului.
De asemenea vă doresc din toată inima un Crăciun fericit și cald!

Din culise de sărbători

E zece seara. Mi-am pus un pahar de vin roșu și mi-am adus laptopul sus. De obicei nu scriu la ora asta. Nu sunt o pasăre de noapte  a scrisului. Dar o mulțumire caldă îmi curge prin vene, deși sunt obosită. Însă e oboseala dulce a trupului forțat să conducă într-un trafic nebun și să facă mii de pași într-un mediu nu neapărat prietenos.

Azi am fost la cumpărături.  Nu sunt deloc fan shopping. Dimpotrivă. Mă plictisește înfiorător drumul prin magazine, agresivitatea aglomerată de produse,  de oameni, de reclame, de prea mult din prea de toate, direct proporțională cu o lipsă de timp covârșitoare. Nu-mi place la mall. Nu am răbdare. Nu văd noutățile. Am senzația că sunt aceleași j-de mii de produse ca anul trecut și acum cinci ani și acum zece ani. Mi-e silă de strategiile de pescuire ale firmelor, de așa-zisele ieftiniri și mai ales de produsele care promit viață veșnică și tinerețe fără bătrânețe. Frecție la un picior de lemn sunt toate. Nu cred în ele, nu mă pasionează, nu mă interesează. Nu cad în plasă. Nu cumpăr tâmpenii, nu cred în miracole comerciale, nu am timp. Nu am chef.
Însă… Pentru că există un „însă”, atunci când trebuie, sunt ca Greuceanu. Mă dau de trei ori peste cap și mă activez. Începe  vânătoarea. Nu e chestie de shopping, e chestie de duel, de întrecere, de cel mai bun să câștige. Ambiț, dom’le, cum ar zice, presupun, nenea Iancu.
Sigur că nu iau nimic pe gratis, însă reușesc să fac cumpărături fenomenale. Să găsesc cea mai bună calitate la cel mai bun preț. Lucruri rare, lucruri frumoase, lucruri de calitate, lucruri care ajung la inimă.
Activarea mea în super-erou al shopping-ului are câteva etape și ceva strategie. Mă informez. Nu știu cum, dar niște motorașe, care nu funcționează în restul timpului, se turează la maximum și dintr-odată reușesc să petrec ore în șir la magazine. Și să rezist!!! Să studiez produse, să verific, să pipăi, să calculez și… Bingo!!! Să găsesc lucrul potrivit pentru fiecare membru al familiei mele, pentru fiecare prieten. Și, în general, pentru fiecare persoană vizată de lista mea. Că lucrez cu liste. Cu itinerar clar, cu număr de km până la magazine, cu un GPS bine instruit ca să investesc bunătate de timp cu măsură.

Iubesc perioada aceasta premergătoare Crăciunului. Agitația fericită. Cumpărăturile imense, intense, colorate. Acel happiness bubble împrăștiat în aer, muzica de Crăciun care se aude oriunde: în mașină, în mall, în benzinării. Bucuria umană manifestată în pachete și pachețele.  Chiar și aglomerația de pe autostradă și din mall-uri. Cozile de la casă…
Ador bucuria umanității, pentru că lumea se oprește – vorba vine, se oprește, că e mai activă ca niciodată –  cu gândul la cei dragi. Sigur că după  Crăciun cozile de dat înapoi produse sunt și mai mari decât acum, fețele sunt lungi și fleșcăite. Dar ce contează? Carpe diem ne scrie pe frunte. Trăim momentul. Câteva zile sunt magice. Facem pauză de la probleme. Le punem un pic deoparte și ne îmbrăcăm în culorile sărbătorii, ne împodobim casele înăuntru și afară, iar orașul clipește magic în becuri colorate și Christmas Carols.

Îi răsfățăm pe cei dragi, ne răsfățăm și pe noi, ne bucurăm de prilej să ne colindăm, să ne revedem, să ne îmbrățișăm. Să ne iubim poate mai mult. Nu! E greșit. Nu ne iubim mai mult, doar că pe fundalul religios ne celebrăm și noi iubirile noastre mici de oameni cu pui, de pui cu părinți.
Vin sărbătorile…

Monștrii cu bot de catifea – Simona Poclid

Cu toate că „a scrie cere să știi să plângi”, Simona Poclid își strunește verbul, își stoarce sufletul până ajunge uscat, transformându-i seva în cuvinte. Dacă nu ai cunoaște faptul că e foarte tânără, ai crede că scrisul aparține unei personalități aflată la vârsta senectuții, strivită de talpa destinului, înțelepțită, pe lângă o școală acerbă a vieții, de un livresc sublim. Însă nu e așa. Simona, în ciuda celor douăzeci și șapte de ani, este un instrument de precizie, prin care arta literară își face dreptate nu doar prin romanul parabolă „Monștrii cu bot de catifea”, ci prin tot ceea ce pune pe hârtie.

Scriitoarea dezvoltă cu ușurință un univers metaforic, de multe ori șocant și încifrat. Îți oferă o tavă plină cu chei. Pare simplu, însă citind parcurgi spirale dantești, te răsucești uimit într-o lume curată, în care noțiunile se învârt firesc, concretul își pierde substanța, devine abstract, iar abstractul poate fi atins și, ajuns, la rândul lui, reversibil, se compune într-o plastilină existențială.

Cartea debutează cu un Cuvânt înainte, o privire în culisele vieții, care nu e altceva decât un teatru vechi, în care lumea bea, vomită sau visează, eroii fiind singurii privilegiați în a contempla existența și a se spăla pe picioare după faptele mărețe comise. Vocea scriitoarei te ridică și te coboară, te adulează ca apoi să te stropească cu noroi, te trece delicat prin timpuri și stări, inserând  emoții cu delicatețe și finețe de chirurg. Nașterea și moartea sunt un soi de sinonime cuminți,  domesticite, două noțiuni paralele care se întretaie din când în când, cea din urmă fiind o piesă de joc banală.
Tabloul Plângerea la mormânt de Giotto devine un blestem. Un tablou de care nu se poate scăpa, revenind obsesiv și simbolic în existența povestitorului. Laptelui i se face dreptate. Legănarea trenului pare maternă, iar să trăiești e ca și cum ți-ai vedea spatele fără piele.
Aparent lucrurile nu par a avea legătură, însă se răsucesc și se combină în întreg la fel ca firimiturile de fier trase de o forță magnetică.
De fapt Simona nu scrie. Joacă un șotron al simțurilor, o ieșire dintr-un real tern, pentru a construi o lume densă, cu personaje arhetipale, ce te duc cu gândul în mitologie, dar care se scarpină în cap, vomită ori își fac nevoile dintr-o pornire a firescului și a nevoii probabile de apropiere de uman. Întreaga scriitură este migălos concepută, artistic modelată, dar șocantă în același timp.
Tema, simplă la prima vedere, înfățișează orașul lui Zavav, un peisaj citadin absurd, un paradis al dreptății omenești, unde oamenii trăiesc iluzia fericirii, molipsiți de fapt de spiritul gregar impus de conducător. Cu toate acestea sunt apatici, „totul părea stăpânit de o tăcere neomenească, de parcă muriseră înainte de vreme și umblau în niște coșciuge invizibile.”
Simbolic, acțiunea începe seara, la final de zi, când umbrele nopții încep să-și aștearnă cearșaful sufocant peste rațiune – somnul rațiunii naște monștri (Francisco Goya), chiar dacă, în acest caz, au bot de catifea.  Exploatând umbrele crepusculului, scriitoarea introduce un surogat al luminii naturale, metafora veiozelor, asociată poeziei și vieților trecute pe câte un bilet de hârtie atașat.  Dacă lumina vie e veșnică, cea a veiozei este stinsă la intervale de timp, la fel cum existența umană este limitată.
Pretextul cărții pare a fi intrarea în cetate a pictorului Iahav, care face cunoștința locului în același timp cu cititorul ce beneficiază de acuratețea detaliilor receptate de un ochi proaspăt. Piața e un fel de axis mundi butaforic  și te duce cu gândul  la teatrele antice. Iahav are misiunea de a zugrăvi catedrala. După un diagnostic atent ia decizia să o vopsească în alb.
Personajele, construite ferm și extrem de convingător, au o onomastică muzical-ancestrală:  Zavav, Iahav, Anisim, Guș, Rogal, Menus etc, atribuită mai mult unei localizări geografice, plasate atemporal, decât unei trăsături esențiale în conturarea indivizilor.  

Romanul filosofic, „Monștrii cu bot de catifea” cuprinde  un șir de răspunsuri date chiar și întrebărilor nepuse, un catalog de definiții descriptive, cu înțelesuri adânci. Timpul, spre exemplu, este „galopul unui cal bine odihnit”, cu un trup „ca de piatră”, ca apoi vocea narativă să renunțe la termenul de comparație. Trimiterile livrești și  incursiunile în actul artistic sunt aspecte care caracterizează scriitura poclidiană. Textul e dens, încărcat de simboluri, definiții și metafore, astfel încât bucăți întregi sunt, de fapt, poeme în proză.
Cartea se încheie rotund, capitolul de Sfârșit legându-se simetric de Cuvânt înainte, ambele fiind narate la persoana întâi, spre deosebire de persoana a treia ce conduce corpul romanului.


Să nu fii singur de sărbători

Nimeni să nu fie singur de Sărbători!”, gândi cu emoția-n gât. Casa ei mare și frumoasă era însetată de voci și zâmbete. Liniștea spărgea nuci de pereți.
„Cât de scump plătim înstrăinarea!” gândi, împodobind brăduțul de lângă șemineu. Globuri și emoții așeza pe crenguțe. Îi tremura gândul și dorul de sărbătorile de-acasă, de colindele care se auzeau pe la ferestre, de neamurile care se perindau neîncetat, de invitațiile care curgeau, de telefonul care nu mai înceta să sune:
„Auzi, ai găsit nucă de cocos neîndulcită? Oare dacă pun dulce…

Ar fi vrut ca la masa ei mare din dining să fie ocupate toate scaunele. Să vină români, așa ca ea. Să stea de vorbă două trei ore, să îi servească cu sarmale făcute de ea, să îi răsfețe, să aibă bucuria unor suflete lângă brăduțul ei.
„Sunt mulți români singuri de Sărbători, așa cum sunt și eu, dar ne e rușine să spunem. Ne e rușine să recunoaștem. Ne dăm rotunzi, dar ne retragem în colțișorul nostru și ne lingem rănile, înghițind cum putem bucățica de cozonac, comandat la magazinul românesc și Tămâioasa de Cotnari de la LCBO. Avem mâncare, avem căldură, avem și net. Dar n-avem suflete cu care să împărțim.
Ne e rușine de singurătate, așa cum de multe ori ne e rușine de boală. Ne simțim umiliți și răsuflăm ușurați când trece în sfârșit Revelionul. Când revenim la serviciu ca să avem ce să facem cu noi. Din nou să avem ce să facem cu noi, deși rănile se adună și ecoul casei goale reverberează în emoții, ca niște baloane mari care se umflă, se umflă. Simțim singurătatea ca pe un eșec personal. Toți au familii, toți au prieteni. Eu de ce nu? Și emoția aceea din suflet crește ca un balon. Și când se sparge…”
Ar fi vrut să aibă la masă suflete. Poate că soarta le-a însingurat și pe ele, ca pe ea… Că așa e viața. O întâmplare te poate arunca brusc în singurătate.
Dar nu știa unde să-i întâlnească și cum să le spună că nu e nimic umilitor în a fi singur, când ea însăși se simțea cotropită de singurătate. Cum să spui? Ce cuvinte să alegi pentru gândul tău: te rog, omule singur, dăruiește-mi curajul tău de-a-mi călca pragul și-a sta la masa mea. Fă-mi bucuria asta!

Termină de aranjat brăduțul. Casa o privi ironic-festiv, ca și o întrebare: de ce ai mai împrăștiat prin casă decorații? Ca să ai ce strânge după Sărbători? Știi bine că nimeni nu vine să le vadă, să se bucure…
Avea o casă mare cu multe camere, dar singurătatea juca ping-pong la fiecare nivel frumos decorat și în bucătăria sclipind a curățenie, cu arome care înnebuneau simțurile oricui ar fi intrat. Dacă ar fi intrat…

Să nu fii singur de sărbători… Flori dalbe la ferestre și bradul înflorit în globuri și luminițe și râsete în jurul mesei. Cozonacul cu nasul în sus, așteptându-și rândul, sarmalele povestind în oală pe sobă, iar din cuptor friptura…

Emoțiile prinseră glas subțire și dorința ei se ridică încet într-o steluță ca un balon colorat: Să nu fiu singură de sărbători!

Tema săptămânii – Emoție la purtător – Em

Jurnal amalgam la început de decembrie

Casa mea e plină de soare. Lumina se simte în largul ei. Parfumul de curățenie, cafea și ușoară aromă de chec de banane mă gâdilă plăcut ca o părere, ca o atingere sigură și cuminte, ca o certificare a faptului că aici e locul meu. Nu-i mereu atât de docilă cum e acum, că știu bine și să ard cratițe, și să prăjesc ceapă. Am o hotă puternică, însă, care mai șterge din trăsnăile mele de gospodină literară. A fost o achiziție înțeleaptă. Orice scriitoare care gătește ar trebui să aibă o hotă ca a mea. Ea și Gheorghiță și încă vreo două trei șmecherii de prin casă, reușesc de multe ori să-mi salveze onoarea de oamă fără timp. Când scriu, alunecă toate gândurile pe lângă mine. Atunci e momentul magic de ars cratițe. Sunt atât de concentrată, încât aflu ultima că a fost cât pe ce să dau foc casei. Că-n lumea mea sfara nu pătrunde. Nici zgomotul de orice fel, deși cică nu pot să lucrez fără muzică. Într-o zi am fost agitată că era prea mare liniștea. Nu-mi găseam locul. Am aprins televizorul – ca de obicei – și am pus pe You Tube un fond sonor. M-am liniștit. După o oră am realizat că tv-ul era pe mute.

Sunt atentă și aud bine, am miros ascuțit. Dar nimic nu se aplică atunci când mă concentrez în altă parte. Pot să cadă bombe pe peluză, să ia foc scaunul de sub mine, să fiu mutată de extratereștri pe altă planetă. Nu observ. Funcționez la capacitate maximă într-o singură direcție.
Un singur lucru îl fac multitasking. Când vorbesc la telefon mi-e musai să mă mișc și să fac ceva, chiar dacă-mi torturez interlocutorul cu zgomote de vase sau de robinet pornit. Nu pot să stau și să vorbesc. De fapt nu pot să stau ca să stau și nu pot să nu mă gândesc la nimic.

Am vorbit cu cineva de pe net și-mi spunea că meditează, că e sănătos să meditezi și mi-am dat seama că și eu am mare nevoie. Am căutat pe net și am găsit cum să fac. Era o doamnă care spunea să te așezi într-un loc comod. Nu am găsit un loc destul de comod pentru meditație, deși casa mea are două nivele și e plină de locuri comode. Niciunul suficient de comod pentru meditație. În fine. M-am așezat. Apoi mi-a spus să mă gândesc la un loc plăcut. Și nu am putut alege un loc plăcut unde să stau să meditez pentru că eu, practic, sunt în continuă mișcare. M-am gândit la Sava copilăriei, dar nu-mi aminteam prea bine unde îmi plăcea mie să stau. Și-apoi m-a a invadat ultima imagine: satul în curs de modernizare, un fel de struțo-cămilă furată mie și mult mai mic decât era în inima mea. Visceral m-a durut imaginea verii trecute. V-am povestit. Curtea bunicilor în totală decrepitudine, necunoscuți gălăgioși în curte, urmele copilăriei mele (goblenuri și picturi naive pe pereți). M-a plesnit neliniștea peste obraji. Lumea se răstoarnă, curge printr-o pâlnie și Universul se mișcă fără noi.
M-am gândit la parcul-pădure din apropierea casei, unde-mi înșir des miile de pași, dar mi-a venit poftă să ies, nu să stau liniștită. Un brainstorming a izbucnit și furnici neuronale nebune au început să alerge grăbite și agitate.
Ok. Plaje din Cuba, Mexic, Brazilia, Dominicană. Nimic.
Mai caut.

Am văzut o copertă și mi-am făcut o promisiune.
Până la anul viitor pe vremea asta, dacă-mi dă Dumnezeu sănătate și minte și inspirație, să scriu o carte.
Să-mi fac și timp de mine și de scris.
Să-mi fac timp.
Să-mi fac timp.
Să scriu.

Am muncit mult și muncesc mult. Mult prea mult la editură.
Și am observat ceva. Când eram profesoară auzeam adesea:
A intrat la facultate. Ce deștept e copilul.
A picat la facultate. Ce prost e profesorul. 🙂

Ah, și încă ceva.
Aș vrea să dăruiesc niște cărți (cea cu șoricelul) la un orfelinat. (Aș prefera la Cluj, dar nu musai)
Și nu musai orfelinat. Aș vrea să fac o bucurie. Și Andrei e drăguț (și bilingv). Vă atașez niște poze să vedeți. Nu știu dacă e potrivit, pentru că e subliniată ideea de familie.
Concluzia cărții e: cel mai important lucru din viața omului e familia.
Și nu aș vrea să răsucesc cuțitul în rană.
Aș vrea să dăruiesc unor copii, de sărbători, niște cărți.
Aveți idee cum aș putea să fac?




Timpul și Ana mea

Am scris Ana cu emoție, iar emoția mi-a fost înmiit înapoiată. Cu dobândă grasă.
Am scris ca în transă, complet transportată în lumea veacului trecut. Când am terminat, dezmeticindu-mă m-am întrebat dacă vocea mea va găsi urechi care s-o asculte. Sufletul îmi era înaripat, întristat că pusesem ultimul punct al manuscrisului, imună și egoistă la eventualele reacții. Ești sfâșiat când te desparți de un manuscris… 
Trebuise să scriu Ana. O scrisesem. Mission accomplished! Dar curiozitatea exista. Publicasem cu doi ani înainte Pași. Iubită carte! Cu feedback ca o explozie de artificii. Cu lansări multe și mai multe noi prietenii, cu declarații de iubire față de scriitura mea. Corina Ozon îmi spusese că e mai greu să scrii a doua carte decât prima, pentru că ai creat deja așteptări. Așa era. După  Pași, roman contemporan, ușor exotic, exploatând o poveste de dragoste, venea Ana cea zbuciumată și atât de ardeleancă. „Ori o să placă, ori nu”, am răspuns fratelui meu când m-a întrebat la ce lucrez. Și a fost să fie!!! Am simțit fiorul românescului zbătându-se în cititori. Am simțit cum mândria unei povești românești, greu dusă, istoric trasată, sisific construită, a curs ca mierea printr-o pâlnie în inimi.  Și aici, la ceasul dimineții mărturisirilor mele feisbuciste, vă spun că a fost o mână de oameni care m-a uimit și înduioșat până la plăsele cu emoția receptării lor. Printre ei și un băiat de 17 ani, un necunoscut din București care a spus că Ana e un „rollercoaster de emoții”. 
Au trecut aproape doi ani de când a ieșit la lumină Ana mea. Fb-ul conștiincios îmi amintește. Iar eu sunt recunoscătoare că prin venele mele curge sângele Anei și pentru că Dumnezeu mi-a pus în mână condeiul. Și că prin ea rămân notate niște datini și obiceiuri ce se pierdeau, o poezie a obiceiului care moare odată cu bătrânii noștri care se duc. Multe din cele povestite de Ana nu erau consemnate. Greu găsite. Și atât de românești. Mi-e drag că le-am pus bine și, la o adică, stau mărturie pentru cât de frumos e să fii român.

Aventurile lui Andrei

Secretul de a fi copil, de-a te răsuci de trei ori și a sta de vorbă cu un șoricel sau o furnică… Copiii țin în mâinile lor adevărurile simple ale planetei. Noi, adulții, le complicăm cu obiceiul nostru de a despica firul în patru și a trage concluzii și pune etichete. În curând „Aventurile lui Andrei”. Cine este el? Un șoricel care trece printr-o serie de întâmplări pentru a învăța lecția ascultării. Toate mulțumirile Sashei Segal, cea cu magia în vârful degetelor. Coperta e ravisantă, Sasha! Lui Răzvan care a realizat fiecare scenă îmbinând desenele și le-a sucit și amețit după cum i-am cerut. E incredibil de grea realizarea unei cărți pentru copii. Scrierea textului a fost floare la ureche. În celelalte etape au intrat tare multe ore de muncă. La un punct am vrut să abandonez șoricelul cu toate ciupercile și florile și cățeii și pisicile. Cinste și respect celor care se ocupă de asta. Nu am realizat ce muncă sisifică e în spate. Mulțumesc Paulinei Popescu și lui François Mallette. Lor li se datorează versiunea franceză. Paulina a avut ideea traducerii, așa că datorită ei domnul Andrei este bilingv. Mulțumesc Issabelei Cotelin pentru corectură. Vouă care m-ați încurajat când am mai pus pe aici câte ceva din text și desene. Și în primul rând mamei care s-a distrat copios când i-am citit epopeea șoricară și mi-a dat ideea să o pun pe hârtie.

Scriitor dur într-o țară pudibondă

Oameni mari!

Ați văzut vreodată emisiunea Românii au talent? Când vine câte unul care întoarce jurații cu roțile în sus și țipă de surpriză. Ați văzut. Da? Când am primit e-mailul ei la redacție cam asta a fost reacția noastră.
Ați văzut vreun tablou înfiorător, cu o imagine atât de bine redată, că vi s-a îngrozit carnea pe oase? Ați văzut. Da? Eh, asta e cartea ei.
SIONO nu a ținut cont nici de vârsta ei, nici de experiența ei, nici de subiect, nici de limbaj, nici de multe altele. Pentru că totul a înclinat în favoarea talentului ei uriaș. Mult mai mare decât ea.
Fata asta minunată  a creionat cu desen sigur un tablou realist, o lume mizeră, infectă, imperfectă la modul grotesc. A surprins cu ochi matur, cu verb puternic,  emoții și trăiri închegate, personaje credibile. Cu mâinile ei  adolescentine a realizat o construcție solidă, măturată de un vânt rece, care îți trece prin pori și te induce într-un univers despre care nu vrei să știi, pe care nu vrei să-l cunoști.  A deschis ușa spre o lume sordidă, unde compromisul umblă liber pe stradă, a arătat cu degetul sistemele sociale șubrede, politica bolnavă, învățământul corupt, fenomenul de bullying, discrepanțe, inadvertențe, scârțâieli, relaționare mai mult sau mai puțin defectuoasă cu cei de drept sau posibil apropiați și implicați.  Legea junglei, dragi adulți, guvernează subtil tot ce mișcă. Politicul și business-ul, socializarea, succesul în orice domeniu.
Realitatea suburbiei existenței respiră la câțiva kilometri de bula roz pe care o purtăm  ingrați, cu grație trasă pe frunte, astfel încât perspectiva este direct proporțională cu lungimea nasului.
E o realitate care există chiar dacă  o negăm. Cu un limbaj specific.  Abject poate. Murdar cu siguranță. Dureros de realist.
Știți că de multe ori sub zâmbet copiii voștri ascund drame?
Viața nu este roz, dragi adulți! Înainte să arătați cu degetul un copil pentru că a avut curajul să zugrăvească o lume existentă, cu bălți sădite de cei mari, uitați-vă în oglindă. Apoi schimbați canalul de pe telenovele, pe filme americane premiate. Nu fiți ipocriți!
Dacă autoarea despre care vorbesc s-ar fi născut într-o țară mai puțin pudibondă, cu mai puține prejudecăți, probabil că succesul ei ar fi explodat ca un foc de artificii de 4 iulie.
Și mă gândesc ce soartă ar fi avut Stephen King dacă s-ar fi născut în România.  
Închei prin a vă recomanda cu tot sufletul cartea Theodorei Savuli, cel mai tânăr autor SIONO, cu siguranță unul dintre autorii cei mai tineri din țară. Bucurați-vă pentru ea!
Noi am făcut-o. Am pus sigla editurii noastre pe cartea ei,  fiind primii spectatori ai vieții ei literare.
Theo face parte dintr-un procent infim de autori susținuți integral de o editură românească și suntem fericiți că i-am dăruit această șansă, dăruindu-ne la rândul nostru bucuria și ocazia să fim parte din viața și evoluția ei. Este, nu doar excepțional de talentată, dar și organizată și muncitoare, pentru că în spatele cărții ei se ascund  sute de ore de trudă și 80 000 de cuvinte ce curg într-o avalanșă copleșitoare, te prind cu ghearele și te fac prizonier scriiturii.



Instrumente de zbor

FB-ul amintirilor îmi spune că a trecut timpul și noi două cu el. Prin viață, deasupra unui deal și-a unei văi, deasupra muntelui cărunt și a câmpiei verzi, deasupra oceanului ce a crezut că îngustează apropierea dintre noi (aiurea!), deasupra multor lacrimi și multor râsete (mai mult râs), deasupra devenirii noastre: fetițe, adolescente, femei, soții, mame – dar mai presus și întotdeauna și pentru totdeauna – prietene. Ne dăm huța cu același zâmbet (râs de multe ori), cu povești care nu se sfârșesc. De câte ori am adormit în timp ce vorbeam!? 🙂 De câte ori ne-am îmbrățișat? Și de fiecare dată ne-am înțeles în pofida lumii și chiar a logicii. Nu. Nu e ziua ta – dar FB-ul mi-a amintit poza asta din 2015, pentru că noi așa suntem: în continuă mișcare, continuă activitate, fără timp de plictis. Cu o mie de proiecte. Cu optimism. Cu voință și dorință. Cu zbor. Și, dacă nu găsim iute o pereche de aripi, folosim un scrânciob.