Despre o Marie

Featured

68248431_2280557765591592_7747848688172531712_n

În sat începură a se întoarce, rând pe rând, cei plecați, așa cum rămăseseră, ciuntiți la minte și la trup, îmbătrâniți înainte de vreme. Sleiți, cu voci domoale și ochii apoși de frică. Însă erau acasă, chiar dacă lumina și culoarea li se scursese din obraji, ca apa dintr-un ulcior crăpat. Chiar dacă nopțile se trezeau sugrumați de sudori reci și amintirea șuieratului schijelor încă le strepezea auzul. Prindeau strujacul cu palmele strânse și udau perina de bucurie că-s lângă ai lor.
Venise și Șandor, tras la față și rănit, trăgându-și piciorul stâng după el. Erjike neni se bucură ca și cum Dumnezeu i l-ar fi pus în brațe a doua oară pe scumpul ei fecior.
Când auzi Maria de întoarcerea lui, o înfiorare dulce îi tresări în stomac, dar ceea ce fusese odată, demult, când era fată, parcă se petrecuse în altă viață. Zâmbi cu drag amintindu-și de vremea aceea când privirile lui o furnicau până-n călcâie, sau cel puțin așa credea. Sigur, era bucuroasă că trăiește, dar ea era acum văduvă și mamă de doi copii, nu avea voie, nu putea să se gândească la el așa cum o făcuse în trecut.
Câteodată îl vedea trecând pe drum. El îi da binețe și-o pecetluia cu ochii aceia albaștri și adânci, cu un amestec de întrebări și dor. Ea răspundea la salut și atât. Nu-și vorbeau. El trecea, ea rămânea tulburată și-i era ciudă, că n-ar fi vrut să o tulbure, n-avea voie să o tulbure. Își scuipa în sân „Ptui, drace!” să alunge ispita. Dar afurisita de ispită se ascundea sub pat și revenea bolunda seara, când punea Maria capul pe perină.
Slăbise Șandor și printre firele de păr ca pana corbului se strecurase argintul. Și-i stătea bine așa. Rănile din război se închideau încet, cicatricile se vindecau. Își revenea trupul, dar mintea-i era îmbătrânită și ruptă-n două. Văzuse atâta moarte, încât pierduse bucuria vieții, care i se părea degeaba. Până la urmă omul trăia așteptând ziua aceea când închide ochii și se duce în mormânt. Oricum vine. Orice ai face vine mai repede sau mai târziu. Era obosit.
Când o zări prima dată pe Maria, crusta de gheață ce-i ținea în gheare emoțiile crăpă dintr-o dată, lăsând să intre în pustiul din el ceva demult uitat, ca o mirare.
Era ungur și, oricât de mult i-ar fi plăcut cândva să intre-n vorbă cu românca, se ținuse deoparte, știind că nu-i cuminte să pornească pe un drum fără capăt și fără rost. Așa crescuse, în legea lor ungurească. Așa era potrivit. Înțelesese singur toate astea și nu se apropiase de fată, deși-i fusese dragă tare. Își călcase pe inimă. Se necăjise pe de-o parte când Maria se măritase cu Voinicu, dar răsuflase ușurat pe de-alta, știind că așa era bine.
Apoi venise războiul peste ei și-acum se gândea și nu putea pricepe de ce adică nu se apropiase de fată. Nu înțelegea. Omul moare la fel de ușor ca puiul de găină. Român sau ungur, nu contează. Viața-i scurtă. Oho! Prea scurtă. Și-atât de grea.
Maria nu se schimbase prea mult. După ce o alungase lelea Nastasie, își revenise la ceea ce fusese odată. Viața grea, boala, cele două nașteri nu lăsaseră nici o urmă pe chipul și trupul tinerei. Era la fel de subțirică și iute, iar ochii la fel de copilăros deschiși înspre joc.
Se uită la băieții ei și-l lovi părerea de rău: nu trebuia s-o lase să se mărite cu altul.
Dar acum Voinicu nu mai era, pierise pe front și femeia era singură. Dumnezeu îi deschidea din nou ușa către ea, dacă el, tolomacu’ o lăsase prima dată altuia.
Îi era dragă Maria. Îi fusese dragă întotdeauna. Și acum vedea clar lucrurile și înțelegea că viața asta scurtă e chiar de pomană dacă nu ai parte de cine ți-e drag. Și lui nu-i trebuia altceva decât s-o strângă-n brațe și s-o știe că pune capul pe perină lângă el câte zile a avea.
Nu-i păsa că-i româncă, sau că are copii. O auzea din când în când pe soră-sa, povestind cu Erjike neni de Maria și de copii. El nu zicea nimic, nu intra în vorbă, ca și cum n-ar băga de seamă, dar i se strângea inima de dragul ei. O vedea adesea la lucru. La căpălit cu sapa în spate, ori cu coasa ca un bărbat, că era vrednică Maria și nu se da în lături de la nimic. Ori cu copiii trecând pe drum, ori la secerat sau la cules duhan. Odată veniră copiii să-i aducă lui Jujo o suveică. Făcuseră pâine-n cuptor și copiii șezură cuminți în târnaț, mușcând cu poftă din câte-un colț aburind. Șandor vorbi cu ei și zâmbi albăstrelelor Mariei din ochii lui Vaslica, iar mintea-i fugi departe tare, când ei se vedeau la horă și fata era ca un fluture în joc. Îndrăgi copiii, pentru că erau rupți din Maria.
Seara îl trimise Erjike neni să le mai ducă niște pâine, că îi rămăsese la suflet pofta copiilor. Îi era dragă și ei tânăra văduvă și avea numai cuvinte de laudă pentru ea, că greu o încercase viața, da’ uite că nu se lasă și-și crește frumos copiii. Îi harnică, nu se vede că nu este mână de bărbat pe ograda ei.
Șandor bătu la ușă și intră. Maria își puse mâna la gură, oprindu-și un strigăt de surpriză, când îl văzu. El dădu bună sara, lăsă pâinea tăcut și plecă iute, să nu o sperie. Altădată veni cu niște lapte. Altădată doar să vadă ce face, că plouase tare și poate avea stricăciuni și nevoie de ajutor. Treceri scurte. Maria se bucura să-l vadă, el se bucura să vină. Nu vorbeau mai nimica și nici nu zâmbeau. Aproape că nici nu se uitau unul la altul. Se furau scurt din ochi. Nu îl poftea să șadă și el nu sta niciodată mai mult de câteva minute. Dar aerul dintre ei lua foc și rămânea încins mult timp după ce el pleca. Copiii se bucurau, că Șandor nu venea niciodată cu mâna goală. Într-o seară le aduse mărgele de turtă din târg. Nu mâncaseră niciodată ceva atât de frumos și bun. Se uitau amândoi fascinați la bucățele galbene și rotunde de aluat dulce-parfumat și la desenul roșu din mijloc și nu se îndurau să le înghită. Șandor apărea o dată la două trei zile, cam pe la aceeași oră, după ce mulgeau vacile. Maria se bucura în sinea ei când venea, iar când se aștepta că vine și nu se arăta, se întrista fără să știe de ce…

antinomie

designer-abstract-painting-500x500
Lumea se-mparte-n două, am filosofat:
pe unii țânțarii-i mușcă
pe alții ba.

Unii se plâng că viața e hidoasă
că lumea-i spurcată și rea
că doare, pișcă, ustură și sângerează.

Alții își pun perdea de zâmbet și înghit:
durere, răutate, pișcătură, usturime
pretind că sângele e ketchup
și din lămâi fac limonadă.

dar umbrele nu mint.
un șir de gârboviți duc crucea-n spate
se văd urcând golgote personale
toți absolut la fel.
având clepsidre-n buzunare
balanțe cu găleți perfect egale
la fiecare
noroc și ghinion frățește împărțite
unii strigând cu îmbălat venin
iar alții diplomat zâmbind.

lumea se-mparte-n două
am filosofat
pe unii țânțarii-i mușcă
pe alții ba.

Toți într-o zi adorm. Același somn.
Iar lumea e la fel
hidoasă ori haioasă
depinde cine-ntreabă.

Fir-ar ea de sumă exactă!

Am ințeles că-s cam ciudată. Dacă mama zice…
Am făcut o comandă de cărți. Expedierea fiind încurcată de sărbătorile cu liber, cărțile au ajuns în absența mea. Am lăsat mamei în camera mea suma exactă spunându-i că o să vină, bla-bla-bla. Zis și făcut. Așa cum am prevăzut curierul a ajuns în absența mea. Am vorbit cu mama să iasă, cu ei să le confirm. Toate bune și frumoase până la plată. Eu lăsasem suma exactă. Cumpărasem cinci cărți și suma era terminată în șaizeci și doi. Omul a fost ofensat că i s-a dat suma exactă spunând că el e poștaș și nu umblă cu mărunțiș. I-a vorbit pe un ton nu tocmai politicos mamei. Am auzit prin telefon vocea lui ofensată și un „doooooomnă!”. Eu m-am indignat că mama e mama. Că mi s-a părut nedrept.
Culmea este că, după ce a plecat individul, mama m-a certat. PE MINE. Că adică cum las eu suma exactă, că în România nu se plătește așa, că se rotunjește suma la-la-la. What??? Da.
Deci, dacă ai o factură cu o sumă, trebuie să o rotunjești. În sus, firește. Nu pricep rolul banilor mărunți pe care, i-am luat de peste tot împreună cu bonul, fără să mă uit la ei și fără să știu că nu-mi aparțin. Dohhh!
Habar nu aveam că mărunțișul e… facultativ. În sus.
Rar umblu cu cash în Canada, unde se plătesc facturile după citire, nu interpretare. Sigur că sunt locuri unde dai ciubuc, în cazurile în care sunt implicate servicii, dar dacă iei pâine și lapte… No! Ce eram eu confuză cu cifrele înainte, ce ghiveci am în cap că nu pricep banii vechi…
Românul e născut poet, până și cifrele sunt interpretabile, metaforice.
Fir-ar ea de sumă exactă!

Cică-i ziua mea

Trezit de dimineață. Lumina! Un tumult de senzații psihedelic. Acasă, un melanj. WordPress-ul îmi spune La mulți ani. Cinci ani de zbor, zice.
Zbor? Cică-i ziua mea? Zbor. Hmmm.
Stele și nori, podea și băltoace și oameni. Dar multe stele. Cinci ani de când.
Scris de cinci stele. Oameni cu ele.
Între timp multe. O viață. Metamorfoze. Aripi. Când de fluture, când de vultur.
Scrisul mă scrie. Mă înalț în litere. Mă hrănesc cu ele.
Scriu. Lucrez. Corectez. Editez. Redactez. Timp nu-i.
Sunt acasă cu mine. Mă caut. Leitmotivul respirației mele: acasă, literă și mere.
Mulțumesc, Doamne! Tu mi-ai dat litera.

Măiestrie simetrică

J’adore my phone! Viața, creația, culoarea sunt concentrate în fiecare miez de făptură. I-am făcut zeci de poze, ca să-l surprind în splendoarea proprie. Creația lui Dumnezeu atât de atent și migălos construită în detalii infime, asortată în nuanțe perfecte.
Și recunoscătoare că telefonul meu deștept îmi permite să fac niște poze, care ar fi putut fi realizate doar de profesioniști în trecut. E ușor să fii artist dacă ai un telefon. Culorile curg poezie. Un păianjen? O frumusețe. Viață. Finită. De la un capăt la altul al timpului. Ca omul. Dincolo de asta e soare. Ori ploaie. Ce-o fi în mintea lui?

Oops!

LTC76vZH_400x400

Deja v-am zis că prietena mea e cool. E genul acela pentru care orice problemă are rezolvare. Că oamenii se împart în două: unii au soluție pentru orice problemă, alții au problemă pentru fiecare soluție. 🙂
Ea e pozitivă și sufletistă și suntem prietene de o sută de ani. Vă spusei, că din clasa a noua.
Ei bine, ea mi-a făcut un soi de educație, pentru că, la vremea în care ne-am cunoscut, ei nu prea-i stăteau bine ochii în cap, pe când eu purtam două codițe, gen coadă de cal, care țâșneau dese, una în stânga, cealaltă în dreapta. Bleah! Știu. Citeam ca apucata. Mă consideram neînțeleasă și, deși râdeam ca o capră și eram veselă tare, toate jurnalele mele începeau invariabil cu „Sunt tristă!” Adică asta era părerea mea despre mine. Ea, care își băga, firește, nasul în jurnal, deși scrierea respectivă era extrem de personală și foarte extra ultra secretă și începea cu un soi de amenințare că, dacă ajunge cineva, accidental, să citească, să dispară iute, că no’. E al meu și doar al meu și doar un mârșav și un fără suflet și un fără scrupule și fără multe… nu mai știu ce ziceam eu acolo, ar putea intra cu bocancii (sic) în suflețelul meu delicat. Prietena mea sărea pasajul și citea netulburată, apoi se lega de mine și-mi spunea că-s enervantă cu „sunt tristă” al meu, când noi behăiam amândouă de, la un moment dat, o doamnă vânzătoare ne-a dat afară din magazin, pe motiv că tulburăm liniștea clienților care nu se puteau concentra din cauza hohotelor noastre deloc discrete și elegante.
Ideea e că eu purtam codițe. Nu mă interesau băieții. Pe bune! Știam că atunci când un el mă va săruta, indiferent că-mi va plăcea sau nu, primul gest pe care musai-musai trebuia să-l fac era să-i dau o palmă. Nu că eram violentă, că nu eram, dar aveam eu o imagine mai așeaaaa, mai de epocă cumva… Mă simțeam născută în secolul greșit.
Eu nu eram cool. Clar nu eram. Ea era. Cu vino-ncoa, cu o turmă de băieți nătăfleți care o curtau. Eu… cam tută. Cum eram ocupată să nu îmi placă băieții și să-l aștept pe ăla pe care firește eu îl voi plăcea foarte tare. Și el mă va plăcea foarte tare, dar va trebui să mă pupe, să încaseze palma și apoi… nu aveam idee ce va urma după, că era prea faină faza cu țoc și poc. Când câte un băiețandru se lega de mine și-mi spunea dulcegării, mă umfla râsul. Nu. Nu era ăla cu țoc și poc. Când i-am spus și ei teoria mea că eu sunt defectășinupotiubișisnăscutăînsecolgreșitînpluseusunttristăextremdetristsă firește că a umflat-o râsul. Cine? Tuuuu??? Mi-a desfăcut cozile mele dragi și mi-a zis că-s de copil mic, și că-mi stă mai bine cu păru-n vânt, dar nu am apucat să fiu prea mult fecioară despletită, că ne-am dus în tabără la Padiș, am luat amândouă păduchi și am fost obligate să ne tundem scurt. Și așa s-a terminat cu codițele și am devenit amândouă cool.
Eu am suferit, ca o veritabilă Drama Queen, super ofensată, iar ea a râs de faza cu păduchii, (de fapt cu ouăle, că nu ne-au găsit și animale) ca o năstrușnică ce era. No’, în colectivitățile de copii se mai întâmpla și asta. Cel puțin pe vremea mea. Acum bănuiesc că nu. Dar noi am avut de toate. Până și păduchi. 🙂

 

 

Ea e cool

hipster-girls-friends-best-friends-long-hair-favim-com-630830

V-am spus cât de mult îmi place prietena mea? Mult. Jur că suntem suflete pereche și, dacă n-ar citi aici și ochi care tre să ne creadă îngerașe, aș mai zice ce am făcut amândouă. Nu! Nu vă gândiți la prostii! Adică no’… ce să zic? Nu prostii, prostii. Prostii… phui! Cum să zic ca să pricepeți?
Ne-am cunoscut dintr-o întâmplare în clasa a noua. Eu (firește că eu, doar nu ea) am întârziat în clasă în prima zi de școală și, când am intrat, am văzut un singur loc liber. Lângă ea. În prima bancă!!!
Ce faci când intri într-o clasă cu oameni așezați pe scaune, toți cu ochii pe tine, bașca dirigu’. M-am strecurat iute și lipit urgent de scaunul de lângă ea.
La prima vedere nu ne potriveam. Adică ea unguroaică, eu româncă. Ea mai scunduță, eu mai năltuță, ea cu matematica, eu iremediabil spânzurată de literele din alfabet. Dar buuune amândouă. Subțirele și vesele și ea cică slabă. Io n-o vedeam slabă că era ca mine. Dar tanti Kati mereu zicea că tre să ia vitamine să se îngrașe, tre să vorbim cu ea românește, că nu vorbește bine, că la-la-la și tra-la-la. Toate propozițiile lui tanti începeau cu „trebuie”. Acu’ pe-o ureche ne intrau și pe cealaltă ne ieșeau, dar datorită ei și de dragul ei am îndrăgit neamul unguresc și, când am aflat marele secret al bunicii, că tatăl ei, adică străbunicul meu, a fost ungur, adică și eu am sânge unguresc, am fost tare bucuroasă. Mie-mi plac oamenii și, cu toată sinceritatea zic că orice neam e, omu-i om. Că, dacă nu-i om, nu-ți place nici de-ți crește-n bătătură. Și nu mi se trage judecata asta de când locuiesc în babilonia culturală a Canadei ci de când mă știu.
Nu-mi mai amintesc cum ne-am apropiat, care au fost primii pași una spre cealaltă, dar stați pe aproape. Jur că o să râdeți cu lacrimi, dacă mă lasă ea să spun niște chestii. Nebune am fost și timpul ăsta, mult, care a trecut din clasa a noua de liceu, nu a schimbat prea tare lucrurile atunci când ne întâlnim, în ciuda faptului că acum suntem amândouă niște… duamne. :)))

Plouă, dar nu à la Bacovia

magnolia

Azi plouă curat.
Dumnezeu udă magnoliile de prin oraș
udă umbrele oamenilor și acoperișurile caselor
zgârie-norii, copacii și cuvintele.
Plouă curat.

Azi am învățat adunarea.
M-am întâlnit cu mine-ntr-o oglindă și-am priceput numerele.
Repetentă la cifre am fost.
Tabla adunării:
Unu plus unu fac unsprezece.
Doi plus doi în vecini,
trei plus trei sunt deja prea mulți.
Nu mai am chef să număr, dar plouă curat.

Am crezut până astăzi că omul e bun, însă nu-i.
Are un obicei extrem de prost:
de fiecare dată moare.
Conjugă degeaba verbul a îmbătrâni:
și eu și tu și el și ea și noi și voi și ei și ele.
Dar mai ales părinții.
Ei se grăbesc.
într-un an cât în șapte
ca un făt-frumos, dar pe dos.

Azi plouă curat.
Dumnezeu udă florile și umbrele oamenilor
copacii și cuvintele pământului.

filosofii cu minuscule și-un cocoș

Foarte greu mă adun. E vara prea fierbinte? E ziua prea scurtă? Sunt gândurile niște rațe măcănitoare prea simpatice să se pună pe hârtie? Fie ce-o fi, mi-am zis. Nu mai las încă o zi să se ducă, că oricum se duc toate. Cum pui mâna pe ele se împrăștie, se topesc. Unde se duce timpul când se duce? Și ce-i cu graba asta pe capul lui? Într-o bună zi, când o să-l conving să stea cu mine la o cafea, după ce-o să-l întreb rotunjit: comment ça va? o să-l amețesc cu niște macarons, ori, dacă e la dietă o să-i dau zmeură din spatele casei… în fine. Când o să-l prind, îi voi explica niște chestii, așa, ca la elevii mei. În joacă, să priceapă și el. Am senzația că-l luăm prea în serios și de aceea el, marele copil al vieții, fuge rupând pământul ca gândul și ca vântul. Și nu-l ai că nu-l poți avea că e iubitul universal. Cum să nu-ți îndrăgești timpul tău personal, timpul finit la o viață în care iubești și râzi și scrii și te cațări pe pietre în munți și iar iubești.
Am zis că nu zic nimic? Păi nu zic. Doar că m-am întâlnit recent cu un cocoș cu personalitate de câine, care cântă într-un falsetto de tenor ratat. E înconjurat de niște coțofene de găini nurlii și moi. El e un desăvârșit gentleman, care le cheamă să ronțăie să-și păstreze nurii și pufoșeniile. Vezi bine că-i plac formele. E deci un bou, pentru că nu apreciază intelectul feminin cu piept plat ci formele rotunde ale consoartelor roșcate și blânde.
Nu. El e cocoș și sare pe orice intrus. Cântă un soi de cucurigu ca un lătrat de câine. Se ceartă și se înfoaie și are o personalitate de Grivei cu harem.

Acum concluzia ar fi că timpul e un soi de cocoș. Cred că aș putea demonstra acest lucru. 🙂

Hotărârea

Tags

, , , , , , , , , , , , , , ,

– Hai să aplicăm pentru Canada!
– Ești nebun! i-am răspuns. Nici să nu te gândești!
Viața noastră era comodă, ca o croșetătură una pe față una pe dos. Liniară și frumoasă, însiropată de tinerețe, de neamuri și prieteni, de muncă, de zile senine și extrem de tricolore, chiar dacă la ora aceea nu realizam asta.
Eram profesoară de română la un liceu bun, aproape de casă și aveam o familie superbă. Locuiam într-un apartament care-mi era drag. Nicăieri nu m-am simțit mai acasă decât acolo și cred că anii acelei perioade au fost cei mai fericiți din viața mea de până acum. Era, culmea, un bloc ceaușist, însă construit pentru armată, iar poziționarea și mărimea geamurilor îl făceau lipici soarelui. Mereu aveam senzația că am uitat aprinsă lumina, atât de mult ne surprindea baia aurie ce scălda pereții. L-aș fi iubit și doar pentru atât, fiind eu însămi o ființă solară.
De altfel lumina a fost întotdeauna un criteriu principal în alegerea casei. Și cred că tot după soare aleg și oamenii. Pe cei luminoși în zâmbet, cu vorba bună și cu inima în palme curate.
Apartamentul, foarte spațios, cuprindea patru camere largi, plus bucătărie, două holuri și două băi. Un cuib mare și perfect, cu două balcoane deștept plasate: unul, acoperit cu viță de vie, la bucătărie, iar celălalt întins de-a lungul a două camere.
În plus era decorat în întregime după gusturile mele și, cu toate că șocasem inițial zugravul și pe cel care pusese podelele, rezultatul, obținut cu multă muncă de convingere din partea mea și cu proteste vehemente din partea lor,  îi făcuse să ridice sprânceana cu admirație la sfârșit.
Podelele, mult mai înguste decât cele normale, făcute la fabrica de mobilă din oraș, erau așezate pe diagonala camerei, iar pereții, vopsiți într-un cenușiu deschis care rima perfect cu tablourile și mobila, provocaseră atacuri de panică vopsitorului care, după ce încercase aproape cu disperare să mă convingă că un soi de bleu leșinat era concesia de gri pentru care el, maestrul, ar opta, pictase, plin de scârbă, nuanța aleasă de mine, cu amenințarea clară că el nu mai repetă operațiunea în situația în care m-aș fi arătat nemulțumită.
Însă eu văzusem interiorul cu ochii minții, iar contrastul între culorile calde și cele reci era în final atât de echilibrat, încât rezultatul l-a umplut de mândrie, că doar el fusese atașat la coada trafaletului.

Pe vremea aceea trăiam într-o Românie agitată politic, la fel de agitată ca și acum. Am senzația că acest soi de gălăgie politică continuă, fără sens, face parte din codul nostru genetic. Parcă românul ar fi o apă minerală carbogazoasă care abia așteaptă să spumege în afară. Toată lumea (cu excepția mea) se pricepe la politică și la medicină. În fine…

Pe mine nu mă interesa politica nici atunci, deci nu mă nemulțumea sistemul. Aveam lumea mea perfectă, unde-mi era bine. Nu voiam să plec. Nu mă interesa nici Canada și nici o altă țară de pe glob, cum nu mă interesa să zbor pe Lună. La ora aceea se emigra masiv. Era foarte greu, așa că cei care reușeau cumva să o facă erau priviți ca niște aleși. Dorința era fierbinte. Erau anii 2001, cu mult înainte de-a începe migrarea spre muncile din afară. Porțile Europei nu erau nici ele deschise. Tot ce era străin, era considerat superior, iar câinii roz umblau flagrant cu covrigi în coadă. Viitorul exista, însă doar în afara dodoloaței Românii.
Apropo de asta, într-o zi veneam de la școală și, în fața, mea mergeau doi copii de clasa întâi. Conversația lor mi s-a întipărit în minte, pentru că, la scară mică, era exact eticheta mentalității de atunci:
– Mă, zice unul, am auzit că moș Crăciun nu există.
– Există, mă! răspunse cu înțelepciune celălalt. Dar numai în Străinătate.
Adică, deh! Străinătatea era substantiv propriu, cu majusculă frumos întortocheată elegant, într-un soi de vis american la care nu avea acces oricine…

(probabil va urma 🙂 )