Ana – recenzie Oli Georgescu – Delicatese literare

safe_image

„Am venit în Canada cu limba română prin toate buzunarele și mi-am păstrat-o în suflet, ca pe o religie” (Em Sava)

Ana, protagonista romanului cu același nume, este un personaj cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, ori alte eroine cu rezonanță literară. Frumoasă și puternică, trăiește și iubește într-un secol bântuit de istorie și de mentalitățile strâmte ale satului ardelenesc din acele timpuri. Destinul ei stă sub semnul unui mare secret, purtat în suflet toată viața. Cartea este și o frescă a satului românesc cu obiceiurile și tradițiile sale, de aceea mulți cititori își vor regăsi amintirile copilăriei, iar cei foarte tineri vor descoperi o lume minunată: cea a originii lor. Cartea este pur românească.

ÎNTR-O LUME CARE COPIAZĂ, E EXOTIC SĂ FII ROMÂN!

Ana este una din cele mai frumoase cărți inspirate din viața satului românesc din veacul trecut pe care le-am citit, urmărind impresionantul spectacol al vieții dintre granițele unui sat transilvănean, locuit deopotrivă de români și de unguri, ce trăiau alături, dar nu împreună, fără a se amesteca unii cu alții. Aflăm despre tradiții, rânduieli și obiceiuri, despre sărbători, credințe și prejudecăți, rod al unei  migăloase munci de documentare a autoarei.

Scrisă într-un dulce grai românesc (am apreciat foarte binevenitul glosar de termeni de la sfârșitul cărții), povestea se țese rând cu rând, prinzând în hora ei povești de viață cu  bune și cu rele, cu suferință, dar și cu bucurie. Poate fi privită și ca o carte-document a acelor vremuri, surprinzând o ”felie” de istorie ce traversează cele două războaie, ajungând, generație după generație, până în prezent. Este povestea adevărată a străbunicii și bunicii autoarei.

Ana a fost bunica ei.

De-a lungul timpului, am citit nenumărate cărți, dar despre câteva din ele am spus că le-am trăit, și nu doar citit. Ei, bine, Ana face parte din această categorie. O adevărată bijuterie literară pe care am citit-o cu sufletul și pe care am simțit-o scrisă cu sufletul.

Am simțit, conectată la trăirile personajelor cărții, un tăvălug de sentimente: duioșie, nostalgie, dor, tristețe, neputință, dar și speranță și multă iubire. O lectură care mi-a transmis un prea-plin sufletesc greu de redat în cuvinte. Iar dintre rânduri am cules, presărate cu folos, perle de înțelepciune: “Pentru că, draga mea, viața e doar viață. Răul și binele au fost și vor fi mereu pe Pământ. Doar noi oamenii putem să luăm frumosul și să-l purtăm în inimă. Doar noi. Nu uita asta, fata mamii, nu uita!”

Pășim în poveste intrând în Sava, un sat din județul Cluj, pe care îl vedem la început prin ochii entuziaști ai fetiței de patru ani venită în vacanță la bunici (am realizat astfel de ce autoarea a ales pseudonimul Em Sava – un nume deloc întâmplător).

”Când ajungeam în dealul Savei, bucuria mi se aduna în gât și mă ridicam pe vârfuri, întotdeauna nerăbdătoare să văd ulițele satului, înșirate cuminți ca într-un fund de căldare cu marginile întinse și împădurite până spre casa bunicilor, din spatele căreia grădina țâșnea îndrăzneață până sus pe deal, la morminte, unde nucul mare și bătrân stătea de pază. Cele două biserici, ca doi ochi de veghe, păreau dinadins așezate fiecare la câte un capăt de sat. Cea românească, micuță și veche de multe sute de ani, era ocrotită de coroanele rotunde ale pomilor bătrâni ce o înconjurau, iar cea ungurească, albă, se înălța luminoasă, având în spate tufe mari de melin.”

Apoi firul poveștii se duce mult în trecut și o cunoaștem pe Maria și destinul ei mult încercat. S-a căsătorit din voia părinților, cu cel ales de ei, așa cum se cuvenea, chiar dacă ei acela ”nu-i mișcase inima”.

”Avea să se mărite, că asta era soarta femeii… Să-și ascundă coada sub năframă, să facă mâncare la bărbat, să asculte de soacră și să facă copii sănătoși.”

Femeie puternică, demnă, hotărâtă și neînfricată, Maria a iubit și a suferit. Și iubirea nu i s-a întors pe măsură. A născut și a crescut copii și a îngropat ființe dragi. A făcut sacrificii, a trudit și a dus poveri care ar fi frânt un spirit mai slab. Cartea de față e, totodată, un omagiu adus femeilor care au dus greul casei și al familiilor lor în vremuri de restriște, fără să plece capul.

Ana e rodul iubirii interzise a Mariei cu Sandor, singurul bărbat care i-a înfiorat inima. Dar Sandor era ungur…

”Cine îi plăcea ei nu putea spune la nimeni. Sandor îi plăcea. O făcea să râdă și simțea cum o furnică atunci când i se uita în ochi. Dar Sandor era ungur. I-ar tăia limba tatica dacă ar ști. Și-apoi, nici Sandor nu și-ar spurca neamul luându-și româncă.”

Am suferit, m-am întristat și m-am bucurat pe rând, citind povestea Mariei și povestea Anei, așa frumos spuse, cu gingășie și emoție. Ana e o femeie admirabilă, o ființă frumoasă și luminoasă, bună ca pâinea caldă. Ce mult au avut, fiecare din ele, de luptat cu obstacolele vieții!

Am urmărit personajele, interacțiunea și maturizarea acestora, curgerea vieții lor de zi cu zi, în paralel cu schimbările pe care le va suferi satul sub influența evenimentelor istorice, a războaielor, a ocupației străine, care își vor pune amprenta nemiloasă asupra tuturor. Țin să remarc excepționala galerie de personaje, foarte atent desenate, pe care le vom cunoaște pe parcurs. Oameni frumoși sau mai puțin frumoși, aspriți de viață, făcând față, așa cum au putut, cărților servite de soartă.

Ana este totodată un minunat roman de dragoste, o dragoste împărtășită și împlinită, despre care am citit cu lacrimi în ochi și zâmbetul pe buze.

”Dragostea lor nu a durat trei ani, așa cum spun astăzi specialiștii. Nu s-a topit și nici nu s-a schimbat în prietenie. N-au alungat-o nici nașterile Anei, nici ridurile ori firele de păr alb, nici colburile care s-au așezat la fel, în fiecare an pe ulițele Savei, purtând în miezul lor miros de struguri și de prune coapte.”

Nu vă dezvălui mai mult, ci vă invit să descoperiți singuri această superbă poveste profund românească. Începând de la titlu, subiect, decor, numele personajelor, limbaj și foarte inspirata copertă, totul este autentic și frumos.

O carte de păstrat în bibliotecă, de citit și recitit, pe care o recomand cu drag!

Recenzie – Oli Georgescu – Delicatese literare 

Ana e-Book a ajuns în Italia, Spania și Statele Unite

No photo description available.

Mulțumesc mult Roxana Creanga pentru prima impresie după citirea în format electronic a Anei mele! Chiar eram curioasă cum se receptează pe acest format.

„M-am obișnuit cu formatul electronic sunt câțiva ani de când îl folosesc. Nu pe telefon însă, ci de pe un dispozitiv bun, prefer chiar formatul asta exact pentru când citesc intr-o limbă diferită de limba mea maternă si am dicționare incluse și la îndemâna doar cu un clic. Oricât mi-ar plăcea să ma pierd in librării si să miros paginile cărților, n-aș avea loc în casă și nu mi se pare corect să țin cărțile în garaj. Singurul dezavantaj e că de multe ori, din cauza că nu am imaginea coperții – probabil mă ajuta memoria vizivă – am tendința să uit titlul cărților, îmi amintesc continutul dar nu întotdeauna titlul și/sau autorul. Când am cartea în mână “fotografiez” coperta.
Tare mi-a plăcut Ana ta, Em, tare! Am citit-o pe nerăsuflate, și m-am umplut de duioșie.
Admir cum ai reușit tu să completezi amintirile bunicii cu munca de documentare și cu sentiment să scoti un roman rotund. Mi-am adus aminte de imaginea pe care am văzut-o la tine când scriai romanul, cu multe bilețele colorate în jur, pagini cu texte scrise de mână așezate alături, mi-am și imaginat cum te-ai așternut tu la scris, și apoi le-ai îmbinat perfect ca într-un puzzle. Bănuiesc că bunica ți-a povestit totul în timp, frânturi, iar tu le-ai adunat, apoi ai cercetat și completat.
Cinașă scriitura ai tu, fătuță, ca o mângâiere, și tare s-ar mai nelcoși bunica ta cu tine!
Nu am avut dificultăți cu regionalismele. Pe câte unul, l-am intuit, pe altele le-am căutat, ele dau culoare si autenticitate.
Ritualurile de nuntă, strigăturile, detaliile prelucrarii cânepii, “făcutul” cuptorului, descântecele țigănești, jocul de duminică… ai fost tu acolo oare, Em? Nu? Asa pare… Și eu am fost cu Ana acolo, să știi și mi s-a strâns inima odata cu cea a Mariei, apoi a Anei.
Multumesc, a fost o încântare!”

Noutăți despre Ana

Este posibil ca imaginea să conţină: textEste posibil ca imaginea să conţină: text

„Ana” mea a ajuns e-Book pe Amazon. Deja am primit poză din Italia, cum s-a cuibărit ea în biblioteca Roxanei. Nu prea am eu încredere în formatul electronic, deși anumite cărți le-am citit așa, fiind unica posibilitate să ajungă la mine. Sunt de modă veche, prefer cartea de hârtie. Însă ieri, când s-a întâmplat, am fost tare bucuroasă, ca și cum ar fi altă etapă. Voi ce părere aveți?

Și poza Roxanei:

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Yogi Doggy cel viteaz

9

Am văzut de dimineață o scenă care m-a făcut și să râd și să filosofez. Yogi Doggy a început să latre. Cum în palmaresul lui este un obicei nou, de fiecare dată când se întâmplă, sărim să vedem ce anume îl stârnește. Mini-oaia stătea cu urechile ciulite pe ultima treaptă de sus a scării. Făcea gălăgie, dar nu mișca niciun fir din blăniță. Am tras concluzia că-i e frică. Prin fața lui trecea nesimțită o superbitate de mâță mare și neagră cu o pată albă pe frunte și niște ochi verzi halucinanți. Dumneai (cred că e a cuiva din vecini, că am mai zărit-o de vreo două ori) se mișca alene, maxim la trei metri de nasul căpriței noastre de Yogi Doggy. El, fiind stăpânul absolut al curții și fiind și câine de pandemie, (adică convins că pământul e locuit de maxim șapte oameni pe care el îi cunoaște) se teme de necunoscuți. Se ascunde după noi și, dacă e acceptat de eventualii rari vizitatori, îi prinde cu dinții în semn de afecțiune. Nu prea e deștept dumnealui.
De data asta lătra cât îl ținea gura (cel mai lung tril de până acum). Am ieșit la el. Mâța s-a speriat de noi și a luat-o la fugă, Yogi cel viteaz, simțind că au venit întăriri și văzând că pisica fuge, și-a activat aptitudinile de vânător și a luat-o și el pe urmele ei.
Happy End: a fost felicitat, mângâiat și răsplătit cu o porție zdravănă de boabe și un os. Doar e băiat curajos. Păzește curtea și dă piept cu dușmanul până numeri la 50.
Așa și omul. Poate fi gălăgios, chiar dacă e laș. Ori nesimțit, chiar dacă i se latră la ureche. Câinii latră, ursul trece, adaptată la noi: Yogi latră, mâța trece.

Mariana

Mama are o vecină. Când s-a mutat, a fost un fel de nemulțumire generală pentru că proprietatea aparținuse surorii bunicului patern și, când vărul meu a scos la vânzare casa, a fost tristețe copleșitoare că se ciuntește pământul stăpânit de strămoșii noștri dintotdeauna. Cu toate acestea vărul meu a vândut. După aceea a regretat, dar asta e altă poveste…  Cum nimic nu e întâmplător pe lumea asta, iar liberul arbitru este de fapt o jucărioară de plastic și nu zarul acela dat de destin, așa a fost și cu vecinii noștri. S-au mutat și au făcut un colțișor de rai cu bucata aceea de pământ. Iubesc grădinăritul și se vede. Iubesc oamenii. Și asta se vede.
Mariana și mama au devenit prietene și atât de puternică a devenit legătura între ai mei și vecini, încât la orice nevoie a unora sau a altora s-au sprijinit și colaborat. Cu multele probleme legate de tata au fost prezenți și nu vă spun cât de important a fost și pentru mine. Iar mama nu a fost niciodată singură. Suntem o familie mare și unită, dar factorul geografie și-a spus cuvântul și nimeni nu e atât de aproape de ei cum e Mariana și soțul ei care, practic, stau gard în gard. Mama zicea: uite cât de rău ne-a părut că a vândut Cosmin, dar, chiar rude fiind, nu ne-ar fi fost așa de aproape cum sunt vecinii. Multe și mărunte ar fi de spus despre acești oameni minunați și frumoși, trimiși de Dumnezeu să locuiască lângă noi, dar eu, pe lângă dulceața vorbei și a faptului că la orice oră din zi și din noapte zic prezent, vreau să vorbesc despre altă dulceață. Mariana face niște prăjituri fabuloase și între casa noastră și a lor circulă patiseria, mai ceva ca mașinile pe o arteră de autostradă la oră de vârf.
Bine, eu care am un sweet tooth nu mă bucur, pentru că de fiecare dată mă îngraș în Românica. Că aluaturi fel de fel și mișcare nu prea…
Dar cum să spui „nu” unei ispite ca cea din fotografie?
În fine, ieri dimineață a venit cu minunăția asta pe care nu pot să o țin doar pentru mine. Nu știu cum se numește, așa că am să-i spun prăjitură Mariana. 

Blat 1: 5 ouă, 5 linguri ulei, 5 linguri zahăr, 10 linguri făină, 1 linguriță de bicarbonat stins în oțet
Blat 2: 7 albușuri, 200 gr zahăr pudră, 100 gr mac, 100 gr nucă de cocos, 3 linguri făină
Crema se face la bain-marie: 7 gălbenușuri, 200 gr zahăr, 5 linguri lapte, 
Rece se amestecă cu un unt spumă, amestecat în prealabil cu 100 gr zahăr pudră
Blatul 1 se taie în două bucăți
Asamblare: blat 1 + cremă + blat 2 + cremă + blat 1

Vă mărturisesc că am scris rețeta aici ca să nu o uit. Cine știe? Poate pun și de o carte de bucate virtuală. 🙂

94262096_816874548819955_5074971882810245120_n

Mama are o vecină. Când s-a mutat, a fost un fel de nemulțumire generală pentru că proprietatea aparținuse surorii bunicului patern și, când vărul meu a scos la vânzare casa, a fost tristețe copleșitoare că se ciuntește pământul stăpânit de strămoșii noștri dintotdeauna. Eh, poveste fără veste cu istoria și tradiția la noi. Cu toate acestea vărul meu a vândut. După aceea a regretat, dar asta e altă poveste…  Cum nimic nu e întâmplător pe lumea asta, iar liberul arbitru este de fapt o jucărioară de plastic și nu zarul acela dat de destin, așa a fost și cu vecinii noștri. S-au mutat și au făcut un colțișor de rai cu bucata aceea de pământ. Iubesc grădinăritul și se vede. Iubesc oamenii. Și asta se vede. Și parcă au stat acolo dintotdeauna, atât de bine s-au înșurubat ei în casa lor frumoasă.
Iar Mariana și mama au devenit prietene și atât de puternică a devenit legătura între ai mei și vecini, încât la orice nevoie a unora sau a altora s-au sprijinit și colaborat. Cu multele probleme legate de tata au fost prezenți și nu vă spun cât de important a fost și pentru mine, chiar sau mai ales când eram în Canada, știind că mama nu e niciodată singură. Au fost alături de părinții mei la orice oră din zi sau noapte și sunt acum alături de mama de când tata a plecat. Suntem o familie mare și unită, dar factorul geografie își spune cuvântul și nimeni nu e atât de aproape de ei cum sunt Mariana și soțul ei care, practic, stau gard în gard.
Avea tata o vorbă, că mare lucru e să ai vecini buni, că ei îți sunt de multe ori mai apropiați decât neamurile. Și așa este.
Mama zice adesea: uite cât de rău ne-a părut că a vândut Cosmin casa, dar, chiar rude fiind, nu ne-ar fi fost așa de ajutor cum sunt vecinii. Multe și mărunte ar fi de spus despre acești oameni minunați și frumoși, trimiși de Dumnezeu să locuiască lângă noi, dar eu, pe lângă dulceața vorbei și a faptului că la orice oră din zi și din noapte zic prezent, vreau să vorbesc despre altă dulceață. Mariana noastră face niște prăjituri fabuloase și, cum nici mama nu se lasă mai prejos, între casa noastră și a lor circulă patiseria, mai ceva ca mașinile pe  Highway 401 când e rush hour.  Și vecina asta a noastră plină de calități nu are somn, așa că începe să robotească încă din creierii nopții, așa că dimineața, la prima oră, la cafea, se întâmplă de multe ori miracole dulci cu gust de vanilie, lămâie sau scorțișoară, proaspăt scoase din cuptor.
Eu? Nu mă bucur, pentru că, având ceea ce se numește sweet tooth sunt o clară victimă colaterală a luptei dintre cele două gospodine desăvârșite. În nebunia lor gastronomică, ele uită scârba aceea mică ce intră în dulapuri și strâmtează hainele: sfânta calorie.
Zilele astea au fost prilej de curățenie. În casă și-n suflet. Ne-am șters de praf valorile și ne-am îmbrățișat, poate, mai strâns credința. Omul bun e sărbătoare, de aceea am vrut să vă povestesc despre Mariana, vecina mamei. În Toronto o avem pe Fernanda, mama noastră portugheză. Poate aveți și voi vecini minunați care suplinesc de multe ori familiile din România.

 

Mărul e înflorit. Stop joc!

36

Și stați așa preț de câteva secunde, poate un minut, care se târâie ca un mărfar din secolul trecut, lăsând urme de rugină pe nervii voștri întinși la maximum. Strângi atât de tare cuțitul, încât simți cum muchiile mânerului îți intră în palma transpirată. Fernanda stă nemișcată în fața ta, dar aproape că îi auzi gândurile cum se învârt în minte, derapând din când în când. E o liniște de morgă în jurul vostru, punctată de ciripitul păsărilor de afară. Din family room se poate ieși în grădină și cu ochii minții vezi mărul înflorit diafan de lângă ușă. Întotdeauna este populat de rândunele. În perioada asta e o bucurie cu flori roz. Afară, un soare zănatec se zbenguie în înaltul cerului și se strecoară curios prin toate ferestrele casei, nepăsător la ce se petrece înăuntru. Fernanda face o mișcare moale, un pas mic, dar atât de silențios, încât ai senzația că o pisică glisează pe parchet. Nu are frică femeia asta, pe când tu simți cum te scurgi pe podele. Rămâi împietrită în locul în care ești, așteptând înspăimântată să se petreacă o nenorocire. Dar nu se întâmplă nimic și casa rămâne la fel de tăcută. Fernanda înaintează încă puțin. Vrei să o urmezi, însă nenorocita de scară scârțâie și vă cambrați amândouă de spaimă și de surpriza sunetului sinistru. E aceeași treaptă nenorocită. Femeia se întoarce către tine îți aruncă o privire severă și-ți face un semn categoric cu degetul, adică stai locului. Îngheți acolo în timp ce ea mai face un pas și încă un pas. Ușa rămâne întredeschisă, tu nu te miști. Și, dintr-o dată, în paralel cu frica viscerală, te plesnește o sete… o sete cumplită ce-ți urcă până în creier. Simți că, dacă nu bei o gură de apă, leșini, că limba ți-e din carton și va lua foc în contact cu aerul. Înghiți de câteva ori în sec pentru a-ți stimula glandele salivare. Dar nu funcționează. O să leșini. Ești sigură că o să leșini pentru că ești cumplit de deshidratată. Ești furioasă pe organismul tău care își cere drepturile exact acum. Își permite niște reacții firești într-un moment atât de nefiresc. Simți că te ustură gâtul, că te sufoci. Nu mai poți. Te întorci foarte încet în bucătărie, dar, când dai drumul la robinet, apa curge și fâsâitul acela pe care în mod normal nu-l bagi în seamă ți se pare șuieratul Niagarei. Bei o cană mare de apă cu atâta poftă încât ai senzația că ți se înfundă timpanele. Dai apa pe gât atât de repede că te îneci. Tragi aer în piept, apoi asculți. De jos niciun zgomot. Dacă a pățit ceva Fernanda? Normal ar fi fost să te strige, să îți spună că nu e nimic. Însă ea pare a fi înghițită de gura intrării de jos. Te gândești să ceri ajutor. Să ieși în stradă. Dar cum să o lași singură? Cauți în minte o soluție, dar mintea ți-e ca o coală albă de hârtie. Nu știi ce să faci.
Te întorci cu aceleași mișcări mici și alerte. Calci pe gresia din bucătărie, bucată cu bucată, apoi prin hol. Te oprești în capul scării și asculți câteva secunde. Liniștea este încleiată de pereți, de tablouri, de mobilă, de fiecare obiect din interiorul casei. Începi să cobori foarte încet, dar uiți de treapta nenorocită din lemn și dai în tahicardie când scârțâitul acela tăios oftează scrâșnit simțind greutatea corpului tău. Fir-ar să fie de case americane! îți spui în gând. Casele de aici sunt făcute după o cu totul altă tehnologie decât în Europa. Sunt făcute pe structuri de lemn. Când ai văzut pentru prima oară o casă în construcție ai fost dezamăgită. Ți se părea ceva neserios, superficial, făcut la repezeală din placaje. La fel ca sounds-stages de la Universal Studios din Hollywood. Fiecare hală un microunivers. Altă epocă, alte detalii de viață, altă geografie sufletească.
Însă când ai văzut produsul finit ți-ai schimbat optica. Ți-au plăcut la nebunie casele. Sunt frumoase. Construite inteligent. Aerisite. Spațioase. Iar a ta ți-e dragă.
Tatălui tău i-a plăcut conceptul american. Construite deștept, a spus. „Vezi tu, sunt uscate înăuntru. Aici nu vezi, ca la noi, igrasie. Sunt călduroase iarna și răcoroase vara. Sunt excelent izolate”.  Tu duceai la început dorul caselor solide cu piatră și istorie. Însă în ea ți-ai găsit locul și nicăieri pe lume nu te-ai simțit mai bine ca aici, în cuibul creat după gusturile tale. Poate doar în camera copilăriei tale. Dar uite, azi s-a dus totul pe apa sâmbetei. Frica e la ea acasă, iar tu ești doar un jalnic musafir, strâns în ghearele unei tăceri grețoase. Cobori extrem de încet. Ai trecut de treapta cu problemă și te oprești aproape de ușă, dar Fernanda nu mai e în raza ta vizuală și asta te înnebunește. Ce-o fi în capul ei? S-a dus singură mai încolo. Și tace. Nu auzi absolut nimic în afara ciripitoarelor de afară, dar sunetul e diluat de grosimea geamurilor. De ce tace femeia asta?
Aștepți să zică ceva, să te strige, să spună că nu e nimic, că e o alarmă falsă, ori să găsească o explicație banală. Însă pare că și ea s-a evaporat în tăcerea din basement. Mai înaintezi un pas și împingi ușor ușa. Vezi acum întreaga cameră scăldată în lumină. Ți-e dragă camera asta largă, cu șemineul de piatră pe care tronează globul pământesc din pietre semiprețioase, primit la aniversarea voastră de anul trecut. E un obiect scump și, te gândești, că nu ar mai fi la locul lui dacă ar fi ascuns un hoț. Tablourile pastelate contrastează plăcut cu albul peretelui. Nu îndrăznești să te mai miști. Înghiți în sec. Iarăși ți-e sete.
– Fernanda! o strigi în șoaptă, dar femeia ori nu te aude, ori nu vrea să răspundă, ori nu poate să vorbească. În stânga e ușa ce dă spre holul de la parter, în dreapta e cea a dormitorului de jos. Ambele sunt închise și acest lucru îți creează un disconfort cumplit, pentru că în spatele lor poate fi pericolul. Nu știi ce să faci, așa că aștepți.

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a

Partea a V-a

Ziua internațională a cărții

94477587_2501221673525199_5362412315691974656_o

De ziua cărții mă uit cât de lejer și nepăsător își ning cireșii floarea. Cu câtă înțelepciune trăiesc clipa. Carpe diem! Naturalețea lor de je m’en fiche, acel quelque chose care îi face speciali, unici, inimitabili și necesari… Ca pomul e și omul. Și scriitorul, că prin extensie e ziua lui. „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”. Are amprenta lui și propria, unica, inimitabila, aripă de înger. Talantul lui.
Cărțile sunt semințe. Dacă-s plantate-n sol bun, sol potrivit, dau rod și zboară. Dar plantele nu sunt la fel. Unele vor soare, altele dimpotrivă, umbră… Și omul și pomul și cartea doar pe drumul și la locul potrivit rodește. Și cu oamenii care îi udă rădăcinile.

De ziua cărților vă spun că în curând (ei, nu extrem, adică va mai fi o lună, maxim două) o să vină o nouă carte? Una începută aici pe blog. Știți voi… A fost multă gălăgie în jurul ei pe atunci. Eh, dar ce vremuri! Kara și Payam… O prietenie între Toronto și Vancouver…
Cărțile se coc când se coc. Uneori se scriu trei sferturi și vine momentul când înfloresc.

Ana și Flori de mandarin

Probabil că v-am plictisit până la epuizare și, când auziți „despre” cărțile mele, vă întrebați: iar vine asta cu Ana ei ori cu Pași? Însă eu mă minunez în continuu, deși sunt la a doua carte și la atât de mulți dragi care îmi scriu. Și tot minune mi se pare. E ca și cum ar veni mereu și mereu Moș Crăciun, iar comoara mea de cadouri ar crește. Și nu mă lasă inima să nu spun, pentru că e de spus. Și mai ales pentru că amintirile se duc, se pierd. Dar cum să nu te bucuri când stai tu așa, bine-mersi, cu burta la soare (metaforic, firește că stai cu burta pe computer, de fapt nu cu burta ci cu degetele) și te trezești cu mesaj ori/și cu tag. Și cum să le păstrez pentru mine? Cum să le uit? Le pun aici, la păstrare, cu riscul să vă obosesc, ori să vă supăr, ori…  Însă dacă le pun aici, aici vor rămâne și nu le voi pierde prin miile de foldere din computerul meu neorganizat.
De la Nicoleta – Flori de mandarin, citire:

„Tocmai am terminat de citit ieri Ana. Am cumpărat-o zilele trecute pentru Anca Tanner care îmi este prietenă. Ideea era să o pun la poștă după ce se dă drumul la a circula mai liber, deci e ceva vreme până atunci. Și am zis că, dacă tot o am în casă, nu strică să o citesc și eu. Efectiv cartea asta nu doar că m-a prins, ci m-a acaparat cu totul. Eu aș pune-o în lectura obligatorie pentru liceu. Am fost atât de profund impresionată, așa de marcată de cartea asta… și nu scriu asta pentru a vă lăuda. Este purul adevăr. Am citit Pași, și recunosc că nu m-a dat pe spate. Dar Ana…. Ana este o carte în care mi-am recunoscut bunicii și istoria, unde m-am regăsit și pe mine însămi.
Am scris acest articol despre carte, deși e sărăcuță recenzia față de impresia pe care mi-a lăsat-o. 
Și pentru că mi-a plăcut așa mult, mi-am comandat azi una și pentru mine, ca nu cumva să rămână biblioteca mea fără ea. Mai ales că mai sunt trei pe stoc din câte se pare.
Cred că mi-ar plăcea în continuare să știu ce s-a întâmplat cu „morții”care au plecat spre America, dacă au reușit chiar să își găsească rostul formându-și un nou început.
Se vede mult suflet în ea. Am plâns când am citit-o. Și nu plâng ușor.
Vă îmbrățișez virtual, dar o fac cu toată inima.”

Ana” de Em Sava nu este o carte, este o operă literară deosebită. Rareori mă impresionează o carte până la lacrimi, dar „Ana” m-a făcut să râd și să plâng deopotrivă. Am citit cartea asta cu atâta drag, regăsindu-mă printre rânduri. „Ana” nu este un roman siropos din care nu rămâi cu nimic, ci este istorie și cultură împletite cu profunzimea naturii umane. Cu siguranță această carte rămâne pe raftul cărților de top în biblioteca mea. Recenzia vă ajută să pătrundeți o clipă în lumea Anei”. #ana #emsava #editurasiono

Ana – O carte ce pecetluiește inima

Și pentru cei care ați ajuns până aici, îmi etalez colecția de biluțe, postări de FB din ultimele două luni. Nu am pus nicio recenzie. Acelea sunt deja aici.
Două luni de dragoste de literă, două luni în care Ana mi-a fost aici, mi-a fost aproape.

 

20200421_2305555579428837587877669.jpg20200421_2305396577425916101116771.jpgf94988370_3364115053616855_5478630514359271424_n94259869_579664372971880_5119646440406122496_n94885649_181897016185824_2630804035875110912_n94231249_544704346186738_1922229505431175168_n94738798_2496391160674562_4712891536868638720_n94230008_648304169062297_3704599585621016576_n94738785_331972407766619_8269674230950395904_n94218830_266256281076985_5057179598534475776_n94701934_522093185364153_5973778185605611520_n94206962_615036642423944_4093556745979297792_n94617741_1570750136424455_8487288751981068288_n94187461_227313228330035_8486766664346501120_n94118877_513586819527335_7159920497742839808_n94108672_916880008749812_2209193974332129280_n94105267_175807860216334_3683226995132465152_n94104215_1571562823001430_349132398228668416_n94104195_686740788743916_9064518084387143680_n94101797_2954924554597440_1028507821144014848_n94021937_851553118654449_8019290041459146752_n94037439_233084154441527_7408135823238889472_n94003487_552653389009885_5346664908295503872_n93953547_2642323982760314_6770856852260388864_n93890207_851413675362837_6219088043035328512_n93886952_222910555806638_3759620165382176768_n93880095_3091055704292305_9166162359507484672_n93867425_166698241261379_1265012780868567040_n93854631_1145371295840331_355861877542092800_n93849611_871996363297028_1802378516050739200_n93842750_1326218284434083_832598754862301184_n20200421_2309435239678240896285806.jpgf

Jurnal de azi

Wallpaper coffee, Easter, tulips, yellow, wood, tulips, coffee cup ...

M-am întrebat adesea de ce a existat episodul cafenea în viața mea. M-am întrebat și nu am găsit răspunsul mulți ani, pentru că nu se potrivea cu nimic nici din formația mea intelectuală, nici cu forma… fizică. Azi, căutând niște poze cu cozonac (încă nu l-am tăiat pe cel făcut acum), am ajuns la poze din perioada aceea și m-a năpădit pur și simplu bucuria pe care am trăit-o în acei cinci ani. Și dorul. Nu o să spun cum am ajuns să luăm decizia respectivă, niciunul neavând nimic în comun cu bucătăria, profesional vorbind, decât pasiunea mea, descoperită la maturitate, pentru arta gastronomică. Revăzând pozele, a fost ca și cum aș fi mușcat dintr-o madlenă proustiană. O serie de parfumuri trecute și-au ridicat brusc aripile. Au fost niște ani plini în care am cunoscut o mulțime de oameni, le-am devenit și mi-au devenit familie și m-au încurajat în nevoia mea creativă. Doamne, cât de creativ poți fi când ai o cafenea! Am intrat în contact cu tot felul de neamuri și am înțeles niște adevăruri și despre compatrioții noștri. Dacă nu aș fi fost extrem de flexibilă, am fi falimentat rapid. Am să vă spun de ce. Inițial intenția a fost să deschidem o cafenea cu specific românesc, unde să aducem și produse din Europa. Doar pentru români, comunitatea noastră fiind mare. Însă, și acum am să vă spulber un mare mit, românii sunt la fel de uniți și în Canada ca peste tot. Adică puțin înspre deloc. În loc de hai să-l susținem că-i de-al nostru, românul gândește: de ce el și nu eu. În fine, prea puțin contează acest amănunt, pentru că până la urmă câinii latră și ursul trece. Eu m-am adaptat rapid, am considerat: clientul nostru e, nu stăpânul nostru, ci prietenul, familia noastră și, păstrând specificul ca un praf exotic într-o cafea, am adus în magazin produsele și ideile care au dat roade. Și au dat.
La început am fost uimită de reacțiile unor români pe care-i cunoșteam bine, pentru că am fost implicată până-n dinți în comunitate: predam română la școala internațională și la două biserici românești din oraș. Apoi, am înțeles că ăsta-i mersul, că sunt ultima care pricepe niște realități, adică aia care iese la urmă și stinge lumina. Că până atunci în prezența mea nu se putuse vorbi de rău despre români sau România. Simțeam atac la persoană. A mea.
Dar anii aceia au fost minunați în primul rând pentru că am trecut din fața computerului de la compania unde lucram, la contactul direct cu oamenii și am realizat ce dor îmi fusese, cât îmi lipseau clasele mele de adolescenți! Și clienții noștri îmi erau un surogat perfect.
În România mi-aș fi dus cuminte existența de profesoară de liceu, adunând anii, dar Canada a însemnat o lume nouă cu experiențe insolite. E lungă și extrem de frumoasă povestea itinerariului meu canadian și am intenția să povestesc, însă, văzând pozele azi, m-au năpădit amintiri în buchete de senzații. Am realizat (a câta oară?) diferența dintre români și alte nații. Nu toți. Am întâlnit și români minunați, să ne înțelegem!
Nu voi pricepe niciodată oamenii care-și formează părerile din impresiile geloziei cuiva. Fraților, judecați singuri! Doar pentru că x vă spune că y e nu știu cum… Nu e. De cele mai multe ori nu e. Se spune că dacă nu ești bârfit, nu exiști ori nu ești suficient de important. Ei bine, eu cred că e o doar o vorbă românească și obiceiul aceste e oribil.
E Sâmbăta mare și printre picături scriu. Îmi bubuie aragazul și cuptorul. Și pe mine mă ard degetele să scriu.
Nu faceți rău! Răul pe care-l faci cuiva se întoarce bumerang. Cuvintele nu se uită. Poate se iartă, dar se scrijelesc acolo în inima celui care le încasează. Și doar pentru că ție ți se pare că… nu e suficient.
Oh, scrisul! Acest har și dar minunat pe care ori îl ai ori nu-l ai. Nu există competiție. Urând și vorbind de rău un x nu vei obține mai mulți cititori. La urmă ulciorul ți se sparge. Chiar virtual fiind. În ziua de azi e ușor să te ascunzi în spatele unui ecran și să faci rău. Dar nu ești ascuns. E cerul cu stele deasupra ta. Sunt pomii înfloriți. E nasol când auzi că un cineva te vorbește pe la spate, când altcineva îți spune că… și că… și știi? Chiar o credeam, că are șarm și mă adora și la ora aia chiar credeam despre tine ce zicea…
Și te întrebi de ce. Ce-o fi în mintea lui cineva, când voi sunteți paralele ca șinele de cale ferată? De unde și până unde? Și realizezi că vorba aceea otrăvită o fi impregnat multe urechi. Eh! Și te întorci la vorba bătrânească: câinii latră, ursul trece. Te întristezi o clipă, știi că nu ai ce face, apoi te-ntorci la ale tale și uiți. Ai atâtea de făcut!
Dragilor și dragelor! Nu există competiție în scris. E loc sub soare pentru fiecare foaie de hârtie. Pentru fiecare literă. Fiecare are vocea lui, cu ea cântă. Și amprenta proprie. Cu ea atinge. Și fiecare carte are destinul ei. Niciun om nu citește un singur volum ori un singur autor. Fiți buni și generoși, la fel cum sunt cărțile pe raftul bibliotecii.
Mi-au fost madlenă pozele de azi. Dar și un pic de strângere de inimă ieri când vântul serii a bătut la geam… cam românește.

Ce dor mi-e de oamenii aceia frumoși, de Doreen, mama mea canadiană, de libertatea absolută, de micile conversații, de sărbătorile din cafenea, de mirosul acela de cafea prăjită dimineața, de orele de deschidere, de timpul trecut, de mine cea de atunci…

Vă doresc Sărbători frumoase și curățenie sufletească! Liniște, fără strângere de inimă. Doar speranță în voi și în alții și răbdare pentru binecuvântările ce sigur vor veni!