Really?

images-2
Azi am avut o mică revoltă, sau poate e prea mult spus revoltă, un soi de discuție contradictorie cu prietena mea. Povesteam noi două despre problemele cuiva și ea mi-a zis că trebuie să ne iubim pe noi înșine. Mi-a dat și un citat motivațional, zicând că ar fi mult mai puține boli psihice dacă oamenii s-ar iubi pe ei înșiși mai mult. În ultima vreme am auzit extrem de mult această teorie, destul de egoistă, după părerea mea, pentru că a izbucnit o adevărată psihologie feisbucistă, nu doar cu acest stindard. Oamenii își culeg diagnostice, consiliere și chiar cultură din mesaje motivaționale. Viața a devenit complicată pentru că trebuie să vorbești cu florile, să vorbești cu apa, să îți pui mantre prin casă. Ah! Și casa să o aranjezi într-un mod matematic cu și fără oglinzi, cu așezări ale obiectelor doar în anumite puncte cardinale etc. etc. etc.  Dar sigur în primul rând să te iubești. Nu sunt deloc de acord. Eu nu am timp să mă iubesc pe mine însămi, uit adesea de mine pentru că iubirea mea se adresează altor subiecți. Nu e o negociere de genul îmi dai-îți dau, ci pur și simplu se întâmplă să fiu iubită la rândul meu și să mă simt bine și confortabil și safe, tocmai datorită acestei umbrele mari, protectoare care e dragostea care vine din exterior spre mine. Singurătatea, ne-iubirea, pustiul m-ar supăra, m-ar goli de sens. Oricum, eventualele probleme care afectează, la o adică psihicul, vin din exterior, de la cei care lovesc prin ne-iubire, cei care trădează, calomniază, mint, părăsesc și sigur că lista e lungă.

„Ar fi mult mai puține sinucideri în lume, dacă oamenii s-ar iubi pe ei înșiși mai mult” a afirmat D. Eu cred că cei care decid să „plece” o fac pentru că nu-și găsesc locul pe pământ, pentru că se simt stingheri și neiubiți, pentru că cei din jur nu le oferă dragoste. Pentru că se simt refuzați. Dragostea pentru noi? Hmmm.

Eu nu mă iubesc. De fapt uneori eu mie îmi sunt chiar antipatică. Sigur că am grijă de ce mi-a dat Dumnezeu și-mi respect corpul și îl îngrijesc, îmi cultiv mintea, îmi hrănesc curiozitățile, dar iubirea mea nu se direcționează înspre persoana mea. Și am realizat că nu sunt de acord. Greșesc? Voi ce spuneți?

Quote

pași: mai avem nevoie de povești de iubire? — psi-words

În recenzia ei la „Pași”, Camelia se întreabă dacă mai e nevoie de povești de iubire. Îi răspund că iubirea este rațiunea omului de-a fi și cu toții o descoperim, ca pe o haină nouă, croită pe măsura personală. Da, iubirea e cea mai nouă și cea mai veche poveste a omenirii și e, nu necesară, ci vitală. Fără iubire mor copacii din noi. O recenzie cum numai Psi putea scrie.

pași. primăvara zidită între coperțile unei cărți. pași. inimi care bat la unison. pași… o poveste de iubire apărută anul trecut și pe care, nici nu știu din ce rațiuni, am amânat s-o citesc până ieri. pași. două ore de emoții într-o duminică curcubeu, una în care vântul iernii se mai războia pe afară cu…

via pași: mai avem nevoie de povești de iubire? — psi-words

Vrei să publici?

China-05

În România se publică masiv. Cartea este de prea multe ori în primul rând produs comercial, abia apoi obiect de cultură. Cererea formează oferta.
Pe de o parte se citește mai puțin, pe de alta se publică mai mult și mai prost.

Fără să știu bine sistemul, am bănuiala că diferența o face librăria. Când cartea ajunge în librărie se poate spune că a trecut ultimul examen. Dar, cum până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, e posibil ca manuscrise bune să bată la uși greșite și atunci autorul să aleagă selfpublishing și nu se mai pune problema de librărie.

Editurile sunt luate cu asalt de potențialii autori. E inflație de manuscrise pe piață. Ați văzut poze cu lumea la mare în China? Om lângă om. Ce șanse are un înotător să meargă în larg? N-are. Sau are șanse mult mai mici, abia după ce străpunge stratul gumos, gelatinos de ființe umane. Așa se întâmplă și cu scriitorii.

Nu devii scriitor. Te naști scriitor. Poți să ții în tine diamantul ca un cărbune, să scrii doar în tine, să arzi în tine și să nu pui penița pe hârtie.

Poți să publici sute de cărți, dar să nu fii scriitor, pentru că a așeza cuvinte pe hârtie nu e har. Harul e să iei materialul și să-l topești în emoție. „…vocația artistică, cea mai misterioasă dintre toate, căreia îi consacri viața întreagă fără să aștepți nimic de la ea (…) pe care o porți înlăuntrul tău de când te naști (…) așa cum este vocația de preot.” (Gabriel Garcia Marquez)

Oricât ai fi de bun în ceea ce faci ai nevoie de o contra-opinie. Un alt ochi care să vadă din unghi diferit textul tău și să discutați zonele cu gheață subțire. Am citit povești absolut admirabile care șchiopătau din cauza cuiului din pantof (ușor de reparat de un corector bun) și texte care nu am înțeles cum au reușit să vadă lumina tiparului.
Se fac multe greșeli și, citind în ultima perioadă de timp foarte multă literatură română contemporană în scop de analiză (pentru o revistă), am observat încă o dată cât de mult contează ochiul străin și avizat care vede cartea și cât de ușor se molipsește stilul de moda de moment.

    • Nevoia turbată de neologisme, trântite de prea multe ori unde nu e cazul, în scopul de a face un text mai prețios, mai pretențios. Sigur că scopul autorului e acela de a-i mări valoarea, de a-l duce peste limita vulgului, însă textul e ca și o mâncare. Trebuie să se asorteze gustul. Dacă pui la ciorba de perișoare vanilie, parcă nu e bine. S-ar putea să găsești doi trei nebuni care să-ți perie orgoliul și să zică: „Moamă ce idee! Ești genial! Doar noi pricepem această mirobolantă viziune!” Însă pe termen lung mâncarea în sine nu are șanse. Tot clasica ciorbă va avea succes, clasicul fiind mereu punct de referință și va fi așezată cuminte în cartea de bucate.
    • O altă tendință e aceea de a-ți introduce cultura reală sau google-istică în text. Abundență de citate și de referințe, ca să vadă el, ăla de citește cartea, că are un autor serios și titrat în mână.

Două adevăruri în care eu cred din tot sufletul aș vrea să fie concluzia mea de azi:
1. În scris nu există concurență. Un autor nu îl exclude pe altul. Nici un om nu citește/iubește un singur scriitor sau o singură carte. Loc sub soare e pentru fiecare muritor și a citi e o algere extrem de personală și intimă.

2. În scris ești singur. Nu te raportezi la nimeni altcineva. Scrisul nu e o producție. E lumea ta interioară. Vocea. Timbrul tău. Amprenta ta. Dacă nu ești singur pleacă. Du-te! Caută-te pe tine însuți!

Azi de martie, alb

a
Nici vorbă de primăvară. Azi dimineață erau minus șaptesprezece grade și nămeții-s cât mine. O să aterizeze brusc doamna de Primăvară, nu îmi fac probleme, sau poate nu se mai complică și vine direct doamna de Vară. Vom vedea.
Anul trecut pe vremea asta eram în România și a fost primul în mulți ani când am fost acasă la început de martie. Dar nici Mărțișorul nu mai e ce-a fost. Obiceiul există, dar practic se poate dărui orice cu prilejul cu pricina ori doar gestul contează. Comercianții să trăiască și imaginația omului care produce mărțișoare din orice, banu să iasă. Am admirat mărțișoare și mi-am cumpărat mărțișoare și am primit mărțișoare. Frumos. Un pic golit evenimentul de sens, un soi de formă fără fond, dar poate că eu sunt într-o pasă de nostalgie, amintirile mele fiind mult mai frumoase decât realitatea clujeană palpabilă primăvara trecută. Oricum atmosfera face toți banii și să mă întorc în trecut nu am cum până nu găsesc pe GPS tunelul timpului. Azi m-a apucat nostalgia și am căutat mărțișoare. Sunt câteva care înseamnă ceva și unele de anul trecut primite de la mama, o broască țestoasă (îmi plac broaștele) și o brățărică mărțișor – ingenioasă idee. Dar am dat și peste niște „opere” de-ale mele făcute cu copiii de la școala de limba română, pe vremea când le predam în Kitchener. Nu faceți pe criticii de artă, că sunt pe genul: ce poți face cu două mâini istețe când ești relativ nou în Canada, vrei să le spui puilor de români ce vrea să fie Mărțișorul ăsta și te descurci cum poți. Am făcut rost de sforicele alb-roșu și am improvizat din scoici mărțișoarele. Și, hârtie, acuarelă, lipici și sclipici și… magie pentru pitici (ca să rimeze).
O primăvară frumoasă vă doresc!

b53359670_393858061400306_1240226966984982528_n
c

De Dragobete iubește românește!

 

52599286_2166480246999345_1401499548680978432_n

Dragostea. Câte haine îmbracă! Câte cuvinte consumă! Câte lacrimi, vise, speranțe! Câte cărți, câtă rupere. Câtă viață și câtă moarte!
E rațiunea noastră de a fi. Îi căutăm filonul. O sorbim, o dorim, o adulmecăm și culegem clipele ei rare.
Greșim. Dăm cu stângu-n dreptul și plătim iluzia.

Copilul se naște și întâlnește iubirea: brațele mamei, mirosul mamei, gustul dulce al sânului ei. Universul îl așteaptă. Copilul îl ia în posesie și-l cunoaște senzorial. Îl atinge, îl gustă. Se arde cu focul, se udă cu apa, cade și plânge, află că Moș Crăciun e poveste și așteaptă să crească mare, să-și îndeplinească visele, pentru că oamenii mari pot.
Apoi într-o zi se trezește adult și caută dragostea.
Lumea nu mai e mare, nu mai e nouă, iar iubirea e ici și colo, ascunsă în spatele stelelor. Dar dacă nu bați la ușa potrivită?

Fără iubire pământul e arid. Iarba e cenușie, soarele mușcă, iar apa nu e albastră. E doar udă.
Fără iubire, în față se întinde singurătatea, ca un deșert infinit. Iar geamul se deschide zilnic, obosit, spre o clepsidră prin care nisipul curge degeaba.
Omul caută. Uneori caută ca prostul pentru că nu pricepe cât de simplă e fericirea, cât de puțin are nevoie: de o mână în mâna lui. Și atât.

Azi a fost Dragobetele. Nu-l știam. Cum nu-l știam nici pe Mr. Valentin care se sărbătorește în aceeași lună. Sigur că ambii domni vin la pachet cu legende și rădăcini mitologice, dar eu personal nu i-am cunoscut și, când vin și bat la ușă, nu schimbă nimic în viața mea. Zâmbesc și mă amuz, la fel cum mă amuz când sunt alte zile ghidușe, găselnițe românești sau împrumutate de la alții, că noi sărbătorim tot. Nimic nu iertăm.
Dar tot ce e prilej de zâmbet și de poveste stă sub semnul lui: de ce nu? Îmi place ideea de sărbătoare, însă pe mine mă lasă rece și unul și celălalt.

Dar dragostea are multe file. Ne obosim degeaba să o explicăm, cu atât mai mult cu cât uneori e de o stupizenie fără seamăn. N-are logică. Ce contează o eventuală definiție? Importantă e secunda. Când ești bine.
Când ești liniște lângă omul care e lumea ta.

Am văzut sloganul: De Dragobete iubește românește! Ca și cum sufletul ar avea naționalitate. Iubim individual. Amprentăm unic omul, oamenii, într-o singură limbă: cea în care noi înșine suntem fluenți, iar limba aceea nu are nevoie de cuvinte ori dicționar.
Se spune că femeia româncă e frumoasă prin definiție. Eh! Discutabil zic eu. „Tăt ce-i citov îi cinaș” zicea bunica. În traducere liberă: tot ce-i sănătos e frumos și, până la urmă, frumusețea stă în ochiul privitorului, de aceea eu cred că românca ideală trebuie să fie bună gospodină și cam nebună. Așa cred eu. Să nu te plictisești cu ea și să te bucuri de micile clipe ale vieții. Chiar și cele culinare.

Pentru noi, pentru români, dragostea trece prin stomac. Când mergi acasă, ți se pun bucate alese pe masă și trebuie să te îndopi, ca să nu rănești sentimentele gospodinei: „Ioi, așe de bine o mâncat, că mie mi-o tihnit”. Auzi tu de tihna asta la canadieni, ori la americani? N-auzi. 😀
Și cum să te lase sufletul s-o faci să nu-i tihnească?
Dietă cumva? „Lasă dragu’ (mamii/mătușii etc.), faci tu dietă acasă, nu la mine!”

Azi Toronto e posomorât și bate un vânt să nu-ți scoți nasul afară. E de stat în casă la căldurică și prăjiturică. Dragobete? Păi nu-i în fiecare zi? 😀
Eu am avut o turmă de kiwi în cămară, așa că ieri, fără nici o legătură cu domnul care avea să bată pe la ușă să ne spună cum stăm cu dragostea, m-am dezlănțuit într-o tartă de fructe, cam verde. Special nu am combinat-o cu alte frumuseți zemoase. Am făcut un blat din patru ouă, că nu l-am vrut înalt. Când a fost gata l-am însiropat bine și am tăiat multe kiwi pe care le-am pus în strat gros. Am turnat deasupra o budincă de vanilie, din aceea la rece și, când totul a fost gata, m-am inspirat de la peisajul hibernal și am acoperit minunea cu o plapumă groasă de frișcă, pe model zăpadă toronteză (că în România am înțeles că e primăvară). L-am pus în frigider până a doua zi și vă garantez că, dacă domnul Dragobete ar fi venit în vizită, și-ar fi lăsat și tolbă și săgeți (în caz că e pe model Cupidon) și ar fi cerut a doua porție. Apoi s-ar mai fi gândit dacă mai iese să cupleze pe unii și pe alții.
Dar n-a venit, că o fi fost ocupat prin alte părți. Pierderea lui. 🙂

52608844_2166480220332681_7273591437206224896_n53075059_2166480190332684_2513204004494770176_n52598168_2166480283666008_1187337352427601920_n53016192_2166480316999338_8491391777188610048_n

Scrisoare

52920477_2565482023523894_4094568859317567488_n

Dragă blogule, că tot ai tu menirea de jurnal, trebuie să îți spun că nu pricep ce se întâmplă cu mine. Sunt eu ocupată, dar nu mai tare decât înainte, însă parcă nu-mi găsesc drumul spre tine. Culmea e că mi-e dor și am un sentiment de vinovăție, dar nu mă pot aduna. Scriu, e drept, la roman, pe care tare mult doresc să îl termin până la vară, să fie cadou părinților mei. E mult mai greu decât la „Pași”, dar nu îți spun de ce, pentru că vreau să te surprind, deși recunusc că am mai scăpat ici și colo câte un cuvințel și am o mare mâncărime de limbă să pun niște fragmente, aici la tine, să iau pulsul.

„Pași” sunt bine, sănătoși. Ieri mi-a arătat Corina Ozon o poză simpatică în care Benjamin, motanul ei frumos își căuta o carte și am zărit și cartea noastră pe raft.

52105059_2325316487502282_7684714185044787200_n

Azi am primit primăvara de la Mirela. Poza cu ghioceii e de la ea și vine tocmai de la Zalău. Tot azi George din Montreal a simțit nevoia să ia legătura cu mine să-mi spună că i-a plăcut cartea. „Pași” fac drum, fac cărare pentru prieteni noi.

O fază ciudată, după părerea mea, s-a petrecut și am avut următoarea izbucnire pe fb:
Serios? Se mai șochează cineva citind scene erotice? Aseară m-a sunat prietena mea să-mi spună că s-a întâlnit cu Y, o tipă faină pe care o știu de mulți ani, foarte cunoscută în comunitatea noastră românească care, cum a văzut-o i-a spus cu zâmbet conspirativ: „Am citit Cartea! Ai văzut cum a scris Em SCENELE???” M-a amuzat articolul hotărât de la carte, parcă aș fi scris un roman interzis, un soi de „Amantul doamnei Chatterley” versiunea secolului XXI. Comunitatea românească este exact ca un sat în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și fiecare știe sau crede că știe tot.
Prietena mea, subiectivă până la stele, îmi iubește scriitura și i s-a părut ciudată reacția. Adică…
E drept că și în școală erau elevi care, studiindu-l pe Rebreanu, rețineau doar scena erotică, petrecută pe cuptor între Ana și Ion. Departe de mine gândul de a mă compara cu Rebreanu sau D. H. Lawrence. N-aș îndrăzni. Dar așa, ca exemple…
Erotismul e frumos, este firescul omului. Să nu suferim gratuit de pudibonderie. Zic.

În rest pe aici e o iarnă uscată, dar cică se mai moaie vremea. Sfârșit de februarie.

Ai nevoie de corector? Ai nevoie de corector!

photo-1501504905252-473c47e087f8

Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu observ cu majuscule niște fenomene în peisajul literar românesc contemporan, niște fenomene care, cel puțin mie, îmi zgârie retina uneori. Nici o carte/articol care se respectă nu ar trebui să vadă lumina tiparului înainte să fie bine scuturat de un corector bun, nu doar cu gramatica și stilistica la el, dar și cu viziune asupra textului.
Nu mă refer la textele penibile cu greșeli gramaticale flagrante unde trebuie făcută operație pe cord deschis.
Îmi pare rău, însă, când citesc o carte bună ca structură, cu o poveste bine închegată și „voce” credibilă, dar care pierde multe puncte din cauza unor greșeli mascate, ca să zic așa, de însăși frumoasa limbă românească. Și știu că pe termen lung, la competiția care există pe piață, o carte de genul ăsta se va îneca încet și sigur, lăsând loc scrierilor impecabile din toate punctele de vedere.

Cititorul nu va pune degetul să spună ce nu e bine și unde nu e bine, dar mentalul lui va înregistra scârțâiala scriiturii, ca niște note false într-o partitură și autorul respectiv va pierde teren. Mult teren. Pentru că atunci când nu trăiești o carte ci o citești, automat descalifici textul.
„E ok cartea, dar…” Ați auzit asta de multe ori. Nu-i așa?
Sunt câteva aspecte care dau fluență, aspecte extrem de importante, care fac diferența dintre o carte bună și una care e doar ok. O carte bună va circula, indiferent de marketingul care i se face ori nu i se face. Știți de ce? Pentru că sursa principală e folclorică, adică cea orală, vorba care circulă din gură în gură. Când ceva ne place ori dimpotrivă nu ne place, simțim nevoia să spunem. Facem reclamă pozitivă ori negativă. Sigur că în zilele noastre marketingul ajută, însă nu poate da valoare, oricât de meșteșugit ar fi el. Adică vinzi o dată zăpadă la eschimoși, dar mai cumpără ei a doua oară?

  • Cea mai frecventă problemă pe care am observat-o în cazul multor cărți contemporane este nerespectarea regimului verbal. Deși corect din punct de vedere gramatical, textul de multe ori e un ghiveci de imperfect, perfect compus, mai mult ca perfect etc. Dacă timpul verbal nu se „asortează”, fluența lasă mult de dorit. Cititorul nu va ști să pună degetul pe „buba” textului, dar va lua cu greu în mână a doua carte a aceluiași autor.
  • Am citit texte bune în care păcatul zonei din care ne tragem își spune cuvântul ad litteram. Fără să fim conștienți dăm o tentă regională textului. Autorul nu realizează acest aspect care, iarăși, din punct de vedere gramatical este corect. Însă din nou, scriitura pierde puncte importante.
  • Dacă unele texte sunt sărăcuțe, adoptând un limbaj simplu, chiar simplist, altele abundă în figuri de stil coborând la fel de tare ștacheta ca primele. Entuziasmul spumos al autorului face uneori ca textul să arate ca un brad de Crăciun supraîncărcat de globuri multicolore și sclipici.
  • Fraze prea lungi. Când pornești de la Ana și ajungi, nu la Caiafa, ci la vecinii vecinilor Caiafei, e clar că nu ai luat trenul care trebuie.
  • Lipirea unor cuvinte pretențioase care se potrivesc în peisajul scriiturii ca nuca-n perete. Imginați-vă textul ca un material. Să zicem mătase. Nu ai cum să împodobești o rochie de mătase cu niște cuie. Chiar dacă-s de inox. Chiar dacă strălucesc.

Un corector bun va observa nu doar aceste aspecte ci multe altele. Eu am amintit azi doar câteva, ascunse, care scapă pe ușa din spate a gramaticii. Este esențial ca textul vostru să fie văzut de un alt ochi avizat. Pentru că noi suntem subiectivi cu textele noastre și creierul citește cuvântul corect, chiar dacă s-a strecurat un typo, ori repetiții supărătoare. Avem în minte imaginea din spatele cuvântului, nu instrumentul din față care e propoziția.
Eu fac corectură și scriu în același timp, dar am nevoie ca textul meu să fie văzut și de un alt ochi și de multe ori mă minunez cum nu văd la mine ceea ce la un text străin îmi sare în față ca o vestă portocalie de „nu calcă trenul”.

Cartea nu doar că vă reprezintă, dar înglobează în sine atât de multă muncă, încât merită lustrul fin și final al corectorului. Îi datorați asta cărții voastre și vouă.

Quote

Pasi – roman de Em Sava & Axel — vavaly

Când scrii o carte se întâmplă niște fenomene. Se deschid niște uși. Omenirea ți se arată ca un soi de caleidoscop colorat. Am primit atât de mult feedback la „Pași” că ar mai putea fi scos un volum. Recenzii, fotografii din toată lumea etc. Valy mi-a făcut ziua frumoasă cu o recenzie care mi-a ajuns la suflet, pentru că litera Pașilor a ajuns la sufletul ei. Am simțit asta și m-a emoționat tare. Mulțumesc mult, draga mea!

”Suntem carne și oase și suflet. Cu suișuri și coborâșuri și lista aferentă de defecte și păcate. Cu mofturi și

via Pasi – roman de Em Sava & Axel — vavaly

gânduri

Freezing_rain___Super_Portrait.jpg

E o seară în care e bine să fii în casă. Azi a plouat înghețat și Toronto a fost împachetat într-o pojghiță de gheață subțire și periculoasă. Am început să citesc, așa cum fac în fiecare seară, pentru că am multă „temă de casă” zilele acestea. Ca de obicei, mi-am pus muzică. E seară și m-am băgat în pat devreme. E ora nouă și nouă minute. Azi toată ziua mi s-au dublat cifrele. Brusc am lăsat tableta de unde citeam și mi-am luat laptopul, pentru că mi-am amintit câteva lucruri importante pentru mine, dar fără legătură unul cu altul. Însă uneori ele țipă și se cer afară.

Cât de puternică e mintea omenească. Într-o seară eram agitată pentru că, dintr-un motiv aiurit, nu reușeam nicicum să conectez canalul de youtube pe tv și simțeam că explodez. Trebuia să lucrez și aveam nevoie de fondul meu sonor muzical. Am reușit în sfârșit să-l conectez, mi-am căutat ceva ce îmi place, am răsuflat ușurată și am lucrat strună vreo trei ore. „Medicamentul” meu funcționa perfect. Doar că la un punct am realizat că tv-ul era pe mute din seara precedentă.

În altă seară am vrut să-mi dau cremă pe genunchiul pe care mi l-am zăpăcit în vară. Am avut fracturată glezna și genul acesta de probleme se lasă cu alte alea. M-am reparat de tot acum, însă au fost niște zile de fizioterapie, însoțite de cremuit la genunchiul de la piciorul cu glezna ruptă. De ce genunchiul? Pentru că am avut o gheată cât Casa Poporului și, când îmi zmuceam piciorul hotărâtă și grăbită, că doar nu era să stau după el, mi-a sărit și genunchiul de la loc. În fine, așa-i în tenis.
Ideea e că mi-am luat din baie crema și am pus cuminte pe locul dureros. Am masat ușor și efectul miraculos al cremei și-a făcut efectul în câteva secunde. Am răsuflat ușurată (iar). Nu mă mai durea deloc. Însă crema a început să se comporte ciudat. În loc să intre în piele s-a întărit și pe genunchi și pe degete. În plus, parcă nici mirosul nu era același. Am aprins lumina. Pusesem pastă de dinți. Cumpărasem o pastă nouă în ziua cu pricina și o așezasem pe răftuleț alături de crema pentru picior.
Mintea a funcționat și într-un caz și în celălalt. Ați observat că uneori credem anumite lucruri, tragem concluzii, interpretăm și ne înșelăm? Sigur că nu avem dreptate, însă convingerea noastră e atât de puternică, încât atunci când descoperim cât de cumplit greșiți suntem, suferim pe măsură.

Și mi-am amintit de bunica, de viața ei atât de grea, dar minunată și de miracolul pe care a reușit să-l trăiască. Miracolul de a nu se certa niciodată cu nimeni. Niciodată. Cu nimeni. Într-o viață de om.
Sigur că și ea a avut parte de necazuri și de oameni răi. Mult a îndurat. Dar nu s-a răzbunat, nu și-a căutat dreptatea. A suferit și a crezut în Dumnezeu. A avut o credință extrem de puternică care a ajutat-o în toate.
I-a fost pus pistolul la tâmplă, dar nu s-a temut. Credea. Și viața i-a fost frumoasă și binecuvântată și n-a îngenuncheat-o.
Am avut-o mult în viața mea și tare apropiate am fost noi două. În venele mele curge sângele ei și-n primii ani din viață am respirat aerul Savei, satul bunicilor. Îi aud și acum cuvintele, râsul și, de multe ori în momentele grele, mă gândesc la ea.