Navetistă, de felul meu…

Navetistă de felul meu, mai ales în ultimii ani, nu pot să nu remarc nu doar diferențele culturale între Canada și România, dar și mentalitățile diametral opuse.

Balcanismul nostru proverbial este, până la urmă, un modus vivendi, mai ales pentru prima generație de emigranți. Vorba ceea: poți scoate românul din România, dar nu poți scoate România din român.

Până și noțiuni ca bătrânețea și tinerețea sunt percepute în mod divers, ca niște volatile semne amprentate diferit geografic.

Dacă românul își așază existența în jurul puilor, construindu-le și planificându-le, mai mult sau mai puțin, viitorul și zestrea materială, ca să nu „plece de la lingură și furculiță, ca mine”, tânărul canadian își ia zborul devreme de acasă, aproape imperb, alungat de o normalitate socială, care îi așează pe umeri o oarecare presiune: jena de a sta împreună cu părinții la maturitate. Tinerii arțarieni sunt protagoniștii, nu doar ai propriilor greșeli inerente, dar și ai rezolvării acestora. Își fac cariere, uneori renunță după ani de școală și schimbă macazul meseriilor, indiferent de vârstă, își plătesc singuri cheltuielile școlarizării și repetă aceeași traiectorie precum părinții lor.

Au o oarecare detașare față de viață: jobul e doar job, boala doar boală și haina doar haină. Nu construiesc statui inutile și nici dependențe existențiale.

Fauna caracterială se repetă și în Canada, ca o hartă general umană, însă mentalitatea și educația produc, din punct de vedere social, o altă tipologie de individ. Detașarea anulează acel fatalism mioritic cu care noi, emigranții români, venim prin bagaje. Copiii noștri suferă de un transplant de valori și devin mult mai permisivi decât națiunea din care ne tragem seva.

Vârsta senectuții este și ea un film diferit pentru cele două popoare, aflate la opt mii de kilometri distanță. Românul, ieșit la pensie, își întoarce privirea spre sine, făcând un inventar al bunurilor materiale dobândite și al tarelor fizice, consecințe ale muncii de o viață și ale uzurii firești a organismului. Amar, se autoproclamă bătrân, neputincios din punct de vedere social, și devine veșnicul abonat la farmaciile naționale, dese precum ciupercile după ploaie. Se auto-condamnă și este încurajat în acest păgubos experiment. Societatea îl exclude și, pe măsura înaintării în vârstă, se întâlnește peste tot cu propria-i inutilitate, care-l împinge la margine, demonstrându-i legal, prin instituțiile statului și, uneori, prin propriii copii, că finalul nu este deloc apoteotic. Vorba că „cine nu are bătrâni, să îi cumpere”, nu prea are rezonanță în țara lui Eminescu. Satisfacția supremă a românului aflat în toamna vieții este împlinirea copiilor, el lăsându-se, nu pe planul al doilea, ci pe al două sutelea.

Un canadian, pe de altă parte, percepe vârsta pensionării ca pe o altă etapă – un nou început în care timpul are, în sfârșit, răbdare. Agoniseala și-o investește în călătorii și într-o viață petrecută după plac. Își cheltuie cu înțelepciune momentele, în paralel cu copiii și nepoții, protagoniștii vieților proprii. Se retrage, de cele mai multe ori, în case de bătrâni pentru a avea companioni de aceeași vârstă. Are emoții adolescentine de multe ori – pentru că inima nu face riduri – viață socială și existență activă. Ajunge și el la spital, uneori pentru reparații capitale, dar își cultivă bucuria fiecărei zile.

Trăiește pe aceeași planetă, sub același soare, însă bucătăria internă e altfel amenajată.

Articol – Observatorul de Toronto – 15 iunie, 2022

De la „Delicatese literare” citire

Șoricelul meu năstrușnic a fost citit de Tyna de la Delicatese literare.

Aventurile lui Andrei de Em Sava este o încântătoare carte pentru copii, plină de tâlc, minunat îmbogățită cu ilustrații haioase și foarte sugestive, realizate chiar de autoare. Cartea reprezintă și un excelent mijloc de deprindere și perfecționare a limbii franceze, fiind o ediție bilingvă. Andrei este un șoricel mic și drăgălaș, însă tare leneș și neascultător. În timp ce frățiorii lui ascultau întocmai sfaturile mamei Andreița, cea mai bună mămică de șoricei, spălându-se pe dinți, curățindu-și blănița și aliniindu-se cuminți în spatele mamei lor pentru o excursie în aer liber, Andrei visa doar să lenevească. Astfel, a făcut el ce-a făcut și s-a pierdut de mămica și frățiorii lui, ascunzându-se sub o frunză de varză și crezându-se tare șmecher. Dar, vai! În curând a regretat amarnic actul lui de rebeliune. Pericolele pândeau la tot pasul, Mâța Câța și pisoiașii ei, Miorlănel și Albioara, abia așteptau să pună laba pe el și să-l înfulece, iar Andrei nu mai nimerea drumul spre casă. Din fericire, Andrei își va găsi câțiva aliați neașteptați, care îl vor ajuta în câteva momente de cumpănă: o vrăbiuță, o furnică și un câine. Cei mici vor fi cu siguranță fascinați de aventurile micului Andrei și vor sta cu sufletul la gură în așteptarea deznodământului. Acțiunea este punctată, din loc în loc, cu mai multe informații și învățăminte foarte utile, ce vor fi asimilate într-un mod facil și plăcut . Astfel, copiii vor afla ce este o poiată, precum și că șoriceii mânâncă aproape orice, dar preferă semințele de cereale, vor înțelege că legumele conțin foarte multe vitamine, iar varza este un aliment foarte sănătos, care te face mai puternic, vor descoperi că pisicile mănâncă șoricei, dar și că pisicile și câinii nu se prea iubesc, precum și alte informații interesante. După multe peripeții pe muchie de cuțit, deznodământul este unul fericit, iar Andrei a învățat, iar odată cu el și cei mici, o lecție foarte importantă: Mămica trebuie ascultată, iar frățiorii sunt cei mai apropiați și buni prieteni. Recomand cu drag această carte pentru copii, minunată și captivantă!

Întreaga recenzie aici.
Mulțumesc, Tyna!

Despre Orizuru

Mulțumesc, Cristina Dinu!
Am cunoscut-o la Bookfest, dar o știam în primul rând din cartea ei, apoi de la Românii au talent. E inimoasă și adevărată. Genul acela care-ți spune verde-n față ce crede. E minunată.

A doua carte pe care o citesc, scrisă de Em Sava.

A doua călătorie departe, pe aripi de emoții, pe pale de vânt și pe sclipiri de gânduri.

Cu cât citesc mai mult de la ea (din cărți, de pe Facebook) cu atât mi-o imaginez ca fiind compusă din toate emoțiile umane, condensate și îmbrăcate în piele de om. Am cunoscut-o pe viu și ce-i drept, parcă-mi vibra în brațe, nu se simțea ca orice om 😁.

E delicată în cuvinte și le așează atât de frumos de parcă ar vrea să te mângâie și să te strângă în brațe la fiecare propoziție.

În “Ana” a reușit să aștearnă povești grele de viață, într-un mod atât de frumos, încât îți este drag de ceea ce citești, chiar și atunci când parcurgi cuvintele unei tragedii.

În “Orizuru” a adunat o colecție de trăiri, de întâmplări din cele două țări “mame” ale ei, România și Canada.

Cu fiecare poveste parcursă mi-am imaginat-o râzând, plângând, fiind entuziasmată sau speriată cu pasiune, cu dedicare, cu toată ființa ei, nelăsând nici un gram de emoție să fie irosit.

În fiecare cuvânt simți dragostea ei pentru viață, vezi copilul ei interior fascinat de miracolele existenței, atingi un pic, firav, modul ei de a selecta frumosul din orice experiență a vieții.

Orizuru este despre oameni, despre amintiri, despre trăiri, dragoste și schimbări.

Em este un om care a cunoscut greul, dar a ales să trăiască frumosul, prin asta devenind un autor capabil să trasmită subliniat, îngroșat și cu litere de tipar: “Omul sfințește locul!”.

Mă uitam la poza din carte, cea din a doua imagine și îmi fredona în minte “Şi totuşi există iubire/Şi totuşi există blestem,/Dau lumii, dau lumii de ştire/Iubesc, am curaj şi mă tem”.

Îmi place viziunea ei caldă despre lume. Îmi place bucuria cu care acceptă evenimentele vieții, ușurința cu care găsește sclipirea din oameni și fermitatea cu care stă departe de urât.

Aș putea spune că Orizuru este o mică hartă cu GPS către emoțiile din noi, alea inocente, pierdute odată cu ignorarea micilor detaliile din jurul nostru și din noi.

Cartea o găsiți la Siono Literar

P. S. E prima recenzie la care am emoții în privința gramaticii 😂 După o listă frumos organizată în care Em și-a consumat din timpul ei ca să-mi facă câteva observații utile, ar fi trist ca tocmai în recenzia ei să greșesc. Culmea este că nu am avut emoția asta când am scris despre “Ana”, dar acum știind din Orizuru că a fost profesoară de Limba Română, stau cu teamă 😂😂😂

Așa cum era

Draga mamei, de atunci nu mai suport pianul. Mi se face stomacul ghem și acum. La creierul meu nu ajunge muzica, ci presiunea turbată a unor clape plesnite peste bot cu sete de o cucoană nebună. Chopin îmi face pielea de găină, Mozart îmi dă stări de vomă. Știu că nu mă înțelegi și mă bucur că nu mă înțelegi, că tu iubești muzica până peste poate. E, până la urmă, un dar divin.
Doamna avea două fete pe care nu le băga în seamă.  Ele, sărăcuțele erau frumușele și blânduțe ca două picturi de Romako. Una de șase, cealaltă de opt ani. Stăteau lipite ca două mămăruțe zgribulite pe o frunză înghețată și se uitau cu ochii mari și albaștri la mă-sa, o străină lipită de casa lor luxoasă, o nebună ce cânta ca apucată de dimineață până seara. Nervos. Cu patimă. Non-stop. O iubeau, că alta nu aveau. Se temeau de ea, că era descreierată. Se ridica de la masă ori din cele mai banale situații, de multe ori din mijlocul unei discuții, de exemplu începea să-mi spună ce să cumpăr de la piață, se oprea năucă, se uita la mine ca și cum n-ar mai fi știut cine sunt, îmi întorcea spatele și se năpustea asupra clapelor ca și cum aia ar fi fost lupta ei cu viața.
Domnul îi era plecat în străinătate de unde venea cu bani mulți, dar degeaba. Oricât aducea, doamna tot nu era mulțumită. Crunt de geloasă pe plecările lui, pe viața lui de fante, cum zicea, îi făcea zilele un chin. Nu știu de ce avea ciuda aceea turbată pe el și nici de ce l-ar fi vrut acasă, pentru că nu-l suporta sub același acoperiș. Domnul era modest ca înfățișare,  aș zice șters. Mijlociu ca statură, cu un început luminos de chelie. Avea tenul foarte alb și din cauza asta, probabil, scăfârlia lui părea fosforescentă. Mereu umbla însoțit de o servietă din piele, pe care nu o lăsa din raza lui vizuală. Nu știu ce purta acolo. Părea important. Odată a uitat-o acasă. S-a întors panicat, roșu la față, gâfâind. A cuprins-o cu dragoste și a plecat, fără să zică nimic, deși fetele își făceau temele lângă mine, iar nevastă-sa zdrăngănea în sufragerie. Interesant, dar îmi amintesc mult mai bine cutele din piele bej și modelul cataramelor aurii, decât trăsăturile lui. 
Și, pe cât de zgomotoasă îi era cucoana, pe atât era el de tăcut. O singură dată și-a ieșit rău din pepeni și a dat cu pumnul în masă, de-au sărit pe podele cănile de cafea și s-au făcut cioburi. Cucoana a înghețat din pălăvrăgeala ei smiorcăită și plină de reproșuri. A trântit ușa după el și nu s-a mai întors două săptămâni. A revenit la fel de tăcut. Aceeași umbră cu chelie fosforescentă și servietă de piele. 
Deși cucoana îl temea, ea era cea care-l înșela cu cine apuca. Vorba aceea: hoțul de hoț se teme. Sau poate nesiguranța o împingea la gesturi definitive și reprobabile. 

Recenzie – Aventurile lui Andrei

Am descoperit-o pe Corina Moisei în momentul în care am citit recenzia făcută de ea „Anei” mele.
Azi mi-a făcut surpriza și bucuria scrierii unei recenzii pentru micul meu șoricel.
Mulțumesc frumos, Corina Moisei-Dabija!
Recenzia este pubicată aici.

Ce dulce și frumoasă este copilăria învăluită în mii de îmbrățișări calde, în somn dulce și în pupici furați de pe obrazul bucălat al unui bebeluș. Scriu aceste rânduri și în minte îmi vine imaginea mamei, care mă îmbrățișează în drumul său spre muncă și îmi spune cât de fericită e să mă aibă în viața sa. Cumva aceste momente s-au întipărit în memoria mea, în ADN-ul meu de copil ascultător, alături de povețele spuse de părinți și bunici. Am crescut cu frumoasa senzație de a fi un copil iubit cu multă sinceritate, fără rezerve, dar și în duhul respectării unor reguli. Bunica mă învăța mereu că omului harnic Dumnezeu îi pune pâinea în traistă și îmi amintea mereu despre fata babei și fata moșneagului. Acele vremuri demult apuse îmi învie și acum în minte, ținându-mă conectată la tot ce înseamnă patrimoniu și cumințenie.

Mi-am amintit de toate povețele sale când am descoperit cartea „Aventurile lui Andrei”, semnată de autoarea Em Sava, apărută la editura Siono, în 2021. Andrei e un șoricel leneș, dar foarte atașat de mămica lui. Pare mereu prins de mrejele dulci ale unui somn cald și nu prea își dorește să iasă din culcușul său pentru a găsi de-ale gurii. Totuși, lenea nu îi stă bine unui șoarece bine crescut, iată de ce decide să asculte parțial de mama sa și să iasă la muncă alături de frații și surorile sale.

Doar că acel somn, bate-l vina… L-a prins în cel mai neașteptat moment și iată-l pierdut de restul… Din acest moment, narațiunea devine alertă, șoricelul încearcă să își găsească familia, iar în calea sa apar tot felul de prieteni și neprieteni, pericole și deznădejde, dar și credința în minuni. Andrei este întruchiparea unui copilaș care nu a ascultat și a răsturnat drobul cu sare, dar care regretă nespus fapta sa. Narațiunea lui Em Sava este atât de ritmică, într-un crescendo de o sinceritate debordantă, ceea ce e vital pentru lecturile celor mici.

Citindu-i cartea, care apropo are și o dublare în limba franceză, și admirând ilustrațiile absolut minunate, m-am prins la ideea că a scrie cărți pentru copii e o misiune extrem de dificilă. Dincolo de natura ghidușă, un autor pentru copii trebuie să ascundă foarte multe sensuri, să încarce povestioara cu un tâlc special și să îi dea o formă memorabilă, astfel încât, seară după seară, mâna copilului să ia de pe raft anume acea carte. Sună ca o muncă sisifică, dar, în aceeași ordine de idei, nu există cititor mai fidel decât un pici fericit.

„Aventurile lui Andrei” e o carte bună și pentru cei mici, dar și pentru cei mari, care prinși în noianul rutinei grele vor să se desprindă de ea și să se lase purtați într-o lume a imaginarului. Descoperiți aventurile lui Andrei și rememorați acea fericită perioadă a copilăriei, când după o șotie dădeați fuga în brațele larg deschise ale mamei.

Martie militar

Locuim cu toții în miezul furtunii Lumii. De doi ani așteptăm să vină primăvara, dar bolile, necazurile, presiunea par a se strânge ca elasticul la gura unei sticle. Trăim vremuri incredibile și suntem recunoscători pentru că le trăim. Așteptăm toți cu ochii ațintiți spre luminița de la capătul tunelului, toți încrâncenați, ținând strâns mâna aproapelui. Deși știm, prin definiție, că suntem muritori, niciodată incertitudinea și fragilitatea nu ne-au lăsat cu pieptul mai descoperit ca acum. Fiecare zi aduce alte vești, care se prăbușesc ca bolovanii de pe monitoarele noastre moderne, pentru că niciodată omul nu a avut un nivel de trai mai ridicat, niciodată nu a apăsat mai multe butoane și nu a fost înconjurat de mai multe ecrane, Dar nici spaime mai mari n-a trăit, pentru că mass-media le multiplică, le exagerează, le măresc peste măsură, aducând tot mai aproape veștile de război, de lipsuri, de hotărâri pripite, de cruntă și apropiată sărăcie. O mână de oameni „mari” conduce planeta oamenilor „mici”. Au uitat cu toții de unde au plecat, trăiesc în opulentă și în aroganța veșniciei. Îi vedem pe ecrane, îi înjurăm cu mâinile afundate în buzunarele neputinței și tăcem. Noi, mulți și mărunți, dar mai ales manevrabili, ne ducem cu noi rugăciunile și speranțele și ne uităm înspăimântați și la copiii noștri frumoși, dar și la părinții încununați de aura anilor și amintirilor. Ce va aduce ziua de mâine? Cum îi vom apăra? Cum să ajutăm la viitorul lor?
 Valorile s-au dizolvat, evenimentele s-au anulat, mulți s-au dezumanizat. Lumea stă în expectativă, așteptând ticăitul universal. Auzi sau citești pe buze: „Doamne ajută-ne!” și „Doamne, ferește-ne!”
Sunt sloganurile tuturor – refrenul general.
Primăvara e speriată. Cerul e cenușiu. Norii încearcă timid rafale de ploaie. Oceanul tace îngrozit – banală punte între țara noastră adoptivă și țara mumă, țara tricoloră. Pomii n-au înflorit încă. Vor veni cu timiditate să ne adulmece rănile, să ne atingă pleoapele, să ne învioreze înțelepciunea cu petale la fel de fragile ca umbrele noastre pe pământ.
E luna lui martie 2022, anul simetriei absolute. Anul cu sărbători palide și trecătoare, rușinate parcă de trecerea lor prin lume. Am avut un martie pandemic. Apoi un alt martie pandemic. Urmat acum de un martie militar. Un martie îmbălsămat în minciuni, în amenințări, în chipuri înlăcrimate ce-și plâng pierderile ori își lasă cuiburile, joburile, viața…
Ne trezim cu sufletul în gât, cu întrebarea: ce ne va aduce oare ziua de azi, dar cea de mâine? Încrederea ne pâlpâie timidă, ca o lumânare a cărei ceară se topește prea repede.
Dar zilele au dimineți. Și atâta timp cât zorile apar, avem șansa unui nou început. Avem șansa să schimbăm lumea începând cu noi. Să încercăm – în practică, nu în teorie – să fim mai buni. Să îl ajutăm pe cel de lângă noi. Poate cu un sfat. Cu înțelegere. Cu un gând. Și, dacă nu putem financiar, cu siguranță putem spiritual. Ne putem ruga pentru sănătatea celor aflați la greu.
E luna martie, dragi români-canadieni! Să începem primăvara cu speranță, să plantăm bucuria în noi. Nu cu resemnare și pasivitate vom rezolva această uriașă criză mondială, ci forțându-ne să fim puternici. Așa, ca în avion, în caz de pericol. Masca de oxigen o punem noi primii, ca să-i putem ajuta pe cei dragi. 
Primăvară cu liniște și sănătate!

Nu e

Superstițiile și semnele fac parte din viață și, oricât de teluric am fi înfipți în propria existență, tot se întâmplă ca mesaje din alte lumi să ajungă la noi. Am decis să pun pe hârtie aceste lucruri ciudate, întâmplate mie. Inițial nu am scris din teamă, gândindu-mă că poate nu e de bun augur să scriu, să dau concretețe acestor ciudățenii, care au intervenit în viața mea odată cu plecarea în moarte a tatălui meu.
Înmormântarea lui a fost ultimul eveniment petrecut într-o lume normală, desfășurată simplu, ca și cum ai încheia ultimul nasture la o haină pe care apoi o arunci în foc. A urmat pandemia și tot coșmarul pe care îl trăim de atunci ca oameni și ca societate.
În timpul înmormântării s-a pornit o furtună cruntă. Lumea își făcea cruce, pentru că violența rafalelor și fulgerelor era incredibilă pentru un început de martie (2 martie). De geamurile mari ale capelei se băteau crengile unor copaci, care păreau a-l jeli pe tata împreună cu vocea preotului și sufletele noastre lichefiate sărat pe obraji.
În aceste momente nu-ți pasă. Durerea te imunizează. Am receptat ca și cum aș fi fost detașată de corpul meu. Însă în momentul în care slujba a luat sfârșit, un soare incredibil a curățat iute cerul și m-a obligat (asta am simțit, asta simt și acum) să înțeleg că tata e ok. Că tata e bine. Că tata e liniștit. Un soare total antinomic cu starea generală (cu furtuna violentă sfârșită brusc ca un fermuar iute tras) a răsărit și l-a condus spre ultimul drum până la mormânt. Nu a fost nici coincidență, nici nu m-am autosugestionat. A fost la fel de clar ca și cum aș fi primit un telefon. Zâmbetul divin mi-a așezat un soi de liniște în suflet. Nu mi-a astâmpărat durerea. Nici vorbă. Dar am știut pentru că am înțeles, deși nu am înțeles…
Am priceput că ceva venit dintr-o zonă inaccesibilă îmi vorbește.
Apoi visele. L-am visat de câteva ori. De fiecare dată era în stradă, de fiecare dată îmi zâmbea și imaginea lui, de fiecare dată, era mai tânără. Era tata din timpul copilăriei mele. Imagini pe care nici măcar nu mi le aminteam conștient. Și de fiecare dată m-am trezit zâmbind, bucuroasă de semn, bucuroasă de mesajul că e bine și mirată de imaginea tatălui meu întâlnit – nu vârsta și fața cu care plecase, ci una mult mai tânără – imagini stocate de memoria mea, nu din poze.

Un alt semn pe care nu am știut și nu știu să îl interpretez au fost bufnițele.
Exact după înmormântare eram în curte, duceam ceva și dintr-odată am întors privirea. Trei perechi de ochi mă urmăreau. Trei bufnițe uriașe, ca trei pisici grase întorceau ochii după mișcările mele. La contactul vizual au zburat, arătări uriașe. Cu aripile desfăcute păreau niște vulturi.
La prima vedere am avut un șoc.

M-am speriat de ele. Logic că m-am speriat. Nu am văzut niciodată bufnițe atât de aproape. În plus erau gargantuești. Niște arătări impresionante, imobile, cu priviri la unison ce mă urmăreau. Instalate în cireșul din fața casei, apoi în păr, apoi în nuc. Au „păzit” casa aproape doi ani. Ne-am obișnuit oarecum cu ele (ce puteam face?), deși erau prezențe ciudate, tăcute… vederea lor îmi făcea pielea de găină. De fiecare dată la fel, niște baloane uriașe de pene, cu ochii lor uriași și privirea fixă. Când întorceam privirea către ele, își luau zborul, ca și cum ar fi disprețuit profund orice contact vizual.
După doi ani au dispărut ca și cum nu ar fi fost vreodată. Nu știu de unde au venit și nici unde au plecat. Mă trezeam noaptea din somn, mă apropiam de fereastră. Erau acolo. Vedeam niște pete mari într-unul dintre pomii din fața casei.

Nu am nicio explicație. Nu mă preocupă ocultismul. Nu am căutat simboluri sau explicații. Ce v-am spus a venit din ce am simțit și astfel am știut. Nu explic freudian visele cu tata. De fapt chiar dacă un psiholog ar încerca să-mi dea o lămurire, poate mai elaborată, bazată pe știință, poate mai convingătoare – pentru mine ceea ce am simțit extrasenzorial este realitatea.

PS. Mie îmi sunt simpatice bufnițele. Dar arătările ăstea nu aveau nimic simpatic. Creepy!

Cu Covidul la lansare

Stau în pat deși e miezul zilei. M-am trezit să iau luat Covid acum, când a devenit banalitate. La început știți cum era. Părea un zvon, nu știam pe nimeni bolnav. Apoi s-a întins, ne-a înconjurat, a făcut victime. După o vreme, aproape că nu cunoșteam pe nimeni care să nu-l fi avut. În final a sărit pârleazul și în curtea mea. E banală informația, dar, cum în tot binele e un rău și în tot răul un bine, amărâtul ăsta de virus a avut răbdare să trec de lansare. Cu două zile înainte au început simptomele, dar le-am spus să-și vadă de treabă, să-și ia gândul, să se ascundă pe unde pot și să tacă din gură că eu sunt ocupată. M-a încercat o durere din cea mai fină de cap și toată paleta bogată de senzații/transpirații, dar am zis că NU. Nu am nimic până sâmbătă la ora 5, ora Ro!!!

Negocierea nu a fost perfectă, că doamna tuse cu junghiul-ginerică au săpat tot ce se putea. Mi-am pus un laț de gât (un fular care să-mi țină corzile vocale împreună) și aia a fost.
La zece minute după lansare eram în pat cu testul care confirma că sunt o persoană pozitivă, deschisă la provocări și conștiincioasă (nu l-am lăsat prea mult să aștepte).
Nu am făcut testul înainte de lansare, să nu mă auto-sperii. Se zice că e ca o răceală. Eu îl simt mai nervos, dar cum sunt urma care scapă turma și voi deja ați trecut pe aici, știți despre ce vorbesc.
Am simțit și bănuit de vineri, dar lansarea volumului „Neterminatele iubiri” a avut prioritate.

Munca și apoi distracția. 🙂

Cartea e scoasă de editura Național, redactor șef Violeta Borzea – o minune de om care a unit toate conecțiile, toate firele proiectului, într-o stea cu cincisprezece colțuri. Felicitări Violeta! Rar un om atât de cald și organizat.
Coperta este operă de artă, aparține pictoriței Ada Badea, este o metaforă în sine.
Invitația m-a onorat. Am acceptat cu drag mai ales când am aflat cine o să mai scrie: Ana Barton, Corina Ozon, Adriana Tîrnoveanu, Nicoleta Beraru și Marietta Dobrin, cea care m-a și pus la treabă.
Poveștile sunt faine tare, cartea arată foarte bine.
Premiul de consolare e că o citesc acum. Și descopăr cu drag și plăcere și pe celelalte autoare.
În formă fizică o primesc mai încolo. 🙂

Lansarea am văzut-o destul de greu, pentru că au fost probleme tehnice și legăturile au mers mai greu. Dar chiar și așa am simțit emoția. Evenimentul a fost unul de proporții, locația desăvârșită, cei prezenți poleiți de fericirea nașterii unei cărți foarte frumoase. Lucrurile au stat sub semnul zicalei: cine se aseamănă se adună.
Eu m-am bucurat tare mult să văd prietene pe care le știam dintr-o realitatea virtuală statică, din textele lor de FB sau blog. Și am descoperit oameni tare, tare faini.
Am revăzut-o pe Corina Ozon, culmea, singura din tot grupul cu care am interacționat real. Ne-am întâlnit cu niște ani în urmă la Niagara.
De Corina mă leagă și debutul meu, pentru că primul text publicat pe hârtie a fost în antologia coordonată de ea – Pastile de nesomn.

Nu am eu globul de cristal, dar cred că aceste „neterminate iubiri”, pierdute prin veșnicii, abia și-au început drumul.
Felicitări tuturor celor implicați!



Vreau ca cei mari să crească mici

Mi-e dor să simt îmbrățișarea,
să-ți pup obrazul, frate om!
să îți dau mâna, să-ți văd fața
Să nu trăiesc numai pe Chrome!!!

Mă doare lacrima ce curge
Pe fața ta, frate lovit!
Și nu contează cum te cheamă,
Nici limba-n care plângi rănit.

Mă doare chipul fiicei tale,
Care-a plecat fără să-și ia
Păpușile și maimuțoii.
Într-un cuvânt, tot ce iubea.

Mă doare chipul tău, băiete!
Cu mama ai venit de mână
Privești uimit: atâtea fețe!
Și-auzi vorbind limba română.

Vreau pace și vreau sănătate,
Vreau ca cei mari să crească mici
Să înțeleagă viața noastră
De manevrabile furnici.

Nori plumburii deasupra noastră
Chiar dacă soarele-i pe cer
război în noi și în afară!!!
boală, vești negre în eter!

Nu lacătele, ci-o minciună
Ne leagă mâinile la spate.
Un om de paie pe ecrane
sfidează lumea: Nu se poate!

Poezia SIONO

Iubește-mă cu poezie!
Știu: e război, e pandemie…
Tu dăruiește-mi poezie!
Vreau să citesc!

Iubește-mă și dă-mi o carte,
De ficțiune să am parte!
de vers, de rimă. Nu de moarte!
Vreau să citesc!

E martie la noi în țară,
dar primăvara-i militară.
și bucuria-i solitară.
Rară, pustie și amară…
Vreau să citesc!

Scriu pe o „floare de salcâm
Și rozul îl cuprind în sân
Trăiri”-le-s întrebătoare
Și vulturii-au uitat să zboare
Cărările-s cu „Pași în doi”
ivind „Zorile ochilor tăi”
„De la un capăt la-altul”-așa
„Versul e-acum de catifea”
„Visările dintre castani”

zac fărâmate printre ani
cu „Poezia prin sertare”
Căci „fluturi, frunze” vor să zboare,
Iar viața e o amânare.
Vreau să citesc!

Aceste vremuri de beție
de film SF, de atrofie.
Vreau să trăiesc în poezie!
Vreau să mă vindec de urgie
de vise negre… Amnezie
războiul, boala să îmi fie.Trăiește-mă în poezie.
(em)

Eu nu sunt poet. Și adevărul e că multă poezie pe care o citesc, și la alții, nu e poezie. Când citești mult, gusturile se strepezesc, ești tot mai pretențios și mai greu de mulțumit. 🙂