În spatele casei, de-a lungul zidurilor sunt tufe mari de zmeură, atent îngrijite de mama. Generoasă plantă, de fapt generos Dumnezeu! Adun zmeură la fiecare două zile. Mă simt copil când fac asta, mă simt fluture, mă simt albină, pentru că mă intersectez uneori cu ele. Casa e mare, șirurile paralele de zmeură sunt lungi. Culeg și mă bucur, ascult un audiobook sau muzică în timp ce mâinile cotrobăiesc printre frunze și adună boabele roșii, parfumate și dulci. Mi-e bine. Bine cu lacrimi. Am o relație de prietenie cu zmeura. Interesată din partea mea. Ea dă, eu iau. Așa e și cu oamenii.

Mi-e bine acasă. Un soi de bine care pune umărul la povara sisifică pe care o port. Culeg zmeură, mănânc castraveții cu coajă, proaspăt adunați din grădină, mă joc cu Yogi, ciobănescul lui Tudor, un câine uriaș și deștept. Se crede bebeluș, dar e ditamai dulăul de curte, bine dresat. Stă cuminte în fața mâncării. Îi curg balele de poftă, dar nu se atinge de bunătăți până când îi spui: go! Are ochii curați și se gudură ca o jucărie de pluș.

Dar mai presus de toate, binele mi-e dat de mama. Ea-mi ridică povara și mă pupă pe frunte și pe obraji. De multe ori. Spune că-i sunt datoare din lunile în care n-am fost acasă. Încearcă mama, cu toată bătrânețea ei, să mute munții, cerul și luna.

Am venit din nou la voi, pentru că-mi sunteți acasă. E drept că am descoperit asta în 20 (mai precis în 21) iulie.

Primele zile în România au fost dezastru. Cu majuscule. Erau meșteri care terminau de schimbat acoperișul. Gălăgie. Oameni. Noaptea nu puteam dormi din cauza de jet lag, ziua din cauză de bubuituri de pe casă. Colac peste pupăză s-a înfundat canalizarea principală (au fost lucrări pe stradă și căzuse în canal o bucată de ciment), instalatorul a venit, însă era atât de îmbălsămat în zeamă de prună, încât a spart vasul de toaletă. Era sâmbătă seara. Ce-am făcut eu? Am clacat. Realmente am clacat, am simțit că e gata, că vreau să mă întorc în Canada în secunda aia. Atac de panică, nu tu aer, nu tu speranță, nu tu luminiță la capăt de tunel, nu tu wc. Ne-a luat fratello de-o aripă și ne-a cazat până luni, când universul și-a rearanjat piesele de puzzle și baia a redevenit funcționabilă.

Oricum, decizia mea cu tabăra de creație a căzut cu mare zgomot și s-a făcut țăndări mari. Păi, dacă pentru o amărâtă de canalizare înfundată se revarsă asemenea potop de probleme și fac atac de panică, ce mă fac eu cu tot eșafodajul din minte? Ce fac cu armata de directori aroganți și inabordabili, cu muncitorii puturoși, cu termenele nerespectate, cu (probabil) notele de plată astronomice?
Nu. Nu-s în stare.

Ce e șocant pentru mine, poate și pentru voi, este că sunt oameni care se folosesc de durerea și fragilitatea altora – a mea în speță. Eu sunt nebună, recunosc. Nu nebună de legat, dar sufletul, mintea, inima s-au alterat definitiv, deci clar nu mai sunt bună, întreagă, ziceți cum vreți. Nu suport să mi se plângă de milă, sunt ultrasensibilă, am o mie și una de chichițe. Recunosc. Dar ca cineva să se folosească de faptul că sunt la pământ e evil. E colosal de negru, de întunecat.

În fine, ce voiam să vă spun e că mi-am deschis pagina de Facebook. În 20 iulie am simțit un impuls nestăpânit. Nu știu de ce. Presupun că Tudor și bunica și-au unit forțele, o fi participat și tata, însă, fără să gândesc, m-am chinuit să deschid pagina, apoi s-o fac să meargă și apoi am pus două vorbe. Izvorul de suflet cald venit către mine m-a înspăimântat în prima fază. Am trimis psihologei un mesaj: am gafat. Ce să fac? M-a liniștit, mi-a spus că e un pas uriaș și bun. N-am fost convinsă.

Săptămâni în șir n-am putut merge la magazine, pentru că-mi venea să vomit când vedeam oameni. N-am acceptat să vorbesc cu nimeni, n-am răspuns la mesaje (apropo, scuze celor care mi-ați scris sau m-ați sunat, însă nu am deschis niciun mesaj și încă nu răspund la telefon).

Dar în 20 iulie s-a întâmplat ceva.

Eu nu-mi mai sărbătoresc ziua, pentru că e în 19 mai, iar înmormântarea lui Tudor a fost în 18 mai și fac doar comemorări. De sărbători și evenimente sunt plecată de acasă, pentru că sapă în carne vie. Conformația anului s-a schimbat pentru mine, valorile s-au metamorfozat în alte substantive extrem de abstracte, totul e și va fi diferit atâta cât mai trebuie să stau pe aici. Am remarcat că mă supăr mai tare, că renunț mai ușor. Mă raportez altfel la tot și toate. Cred că doar așa pot funcționa.

Știu că e foarte greu, poate chiar imposibil să mă înțelegeți…

Însă în 20 iulie s-a întâmplat ceva. După spaima că am făcut ceva grav, căldura voastră și-a făcut loc în mintea mea încăpățânată, în refuzurile mele toate, și a spart ceva.

În 21 iulie m-am trezit liniștită, ca și cum m-aș fi resetat. Am simțit că sunt mai puternică.

Am luat legătura cu o organizație pentru copii unde mă voi înscrie voluntar. Am început cumva ordinea și curățenia. Nu știu de ce și cum. De unde brusc această resursă… nu știu.

Ceva însă s-a spart. Și am realizat ce oameni minunați au fost și încă sunt în viața mea, am realizat și simțit puterea gândului și a rugăciunii. N-am mai putut face negru în jurul meu. N-a mai fost noapte, ci am simțit că, deși trag storurile, pe la îmbinări soarele intră la mine.

Oricât aș fi de haotică, împleticindu-mi pașii în labirintul existenței mele, ajung la literă, la cuvânt. Uneori o scriu.

Am ajuns în România noastră, a mea și a ta. Am venit cu greu, cu refuz, fără dor și fără dorință. M-am desprins cu greu din bula mea de acasă. Ce-mi trebuia mie Românie? Lumea mi-am pus-o deoparte, într-o nucă. Cei dragi îmi erau la un telefon distanță. Suficient.
Dar vezi tu, dragostea din cer și de pe pământ complotează și mă împinge unde mi-e bine.
Mama e mamă. Și plânge în inima ei dublu, pentru copilul ei, dar și pentru al meu care, prin extensie, e și al ei.

Plânge mama în gând, în minte și în inimă, dar mie îmi zâmbește. Lacrima ei e tainică, nevăzută.
E detectiv mama, e Agatha Christie și-mi prinde orice gând tremurat și ud. Îl urmărește, îl pune la colț, iar ochii ei verzi se adâncesc în durere. Și de dragul ei nu plâng, decât pe ascuns. Să nu mă certe mama, dar mai ales, să nu-l supăr pe Tudor.

Azi e 20 iulie, ziua Anei. Și-am avut un impuls. Mi-am deschis pagina de FB. Dar surpriză, pagina a ruginit. Nu mai funcționează. E o chestie ciudată fără pagină principală și setări.

Azi e 20 iulie, ziua Sfântului Ilie, ziua când s-a născut bitanga. Ziua Anei, dar și ziua „Anei” care încă e iubită și ne-uitată de cititori. Din păcate în librăriile din Cluj „Ana” e doar o amintire. Pe Libris e sold-out… Mă bucur că se vinde, că nu stagnează pe rafturi, dar…

Mi-a prins bine postarea trecută, vorbitul cu voi, ideile ce prind viață.

Trebuie să știi despre mine că nu pot să-mi duc durerea afară, ca pe o haină indecent-magnetică, lipitoare la compasiune, milă, condoleanțe și ce-o mai fi. Nu știu, nu pot, îmi vine să fug când văd privirea aceea plină de dragoste, de felul acela de dragoste. Prefer să fiu înjurată în cel mai abject mod, decât să aud „condoleanțe” și toate superlativele absolute adresate copilului meu, însoțite scârbos de verbe la imperfect. Urăsc imperfectul, urăsc toți termenii care merg săgeată spre realitatea mea. Urăsc oboseala pe care mi-o dă durerea, fără un minut de pauză. Urăsc ura. Urăsc surprizele de pe fețele celor care află și se miră… și nu, nu urăsc moartea. Nu urăsc moartea așa cum n-o uram nici pe Corina, bona fiului meu. N-am cum urî moartea, pentru că e parte din viață, pentru că acolo e fiul meu. Acolo ne vom întâlni și sunt sigură – poți să nu mă crezi pe cuvânt, să mă etichetezi la-la-la, dar știu sigur că moartea nu e finalul. Viața e plină de finaluri.

Au trecut mai mult de doi ani, iar eu sunt diagnosticată cu doliu cu complicații. Știai de diagnosticul acesta? Nici eu. Posibil să fiu așa toată viața, posibil nu… habar nu am.
Am supraviețuit 2 ani și 2 luni. Și dacă tot voi fi o vreme pe aici am nevoie să fac lucruri, trebuie să fac lucruri. În primul rând să nu-mi supăr fiul. Nu cred că e de acord cu varianta asta a mea neproductivă.
Ideea e că nu știu ce să fac. Și nu mă refer la scris.

Am fost contactată de un grup din care făceam parte (știi că vechea eu era funcționabilă și activă), niște gagici inimoase care mișcă lucruri în Toronto. Mi-au propus să facă o bursă de creație în numele fiului meu. Am mulțumit politicos prin intermediari și am refuzat. Pentru că atunci nimic n-avea sens în cer sau pe pământ, totul era o katana învârtită în inima și creierul meu. Însă ideea, chiar dacă refuzată, a prins un mic contur și nu am uitat.

Aș vrea să fac ceva în zilele când viața pâlpâie în mine. Adică am momente de energie… după care îmi trece și mi se pare fără rost. Știu că nu voi niciodată bunică, că cel mai probabil mă îndrept înspre o cruntă singurătate… că nimeni nu îmi va dărui iubirea responsabilă și protectoare a fiului meu, că voi lăcrima la sărbători când nu voi mai putea fugi de acasă… dar până atunci…

Foarte aproape de Cluj, la 20 km și la 16 km am pământuri frumoase, intravilane. Generoase ca întindere și splendid așezate. Unul în vârf de deal, cu o priveliște superbă, altul la șes cu aceeași minunăție de privit: un deal cu fâșii verzi și galbene de la rapiță. Mă gândeam să construiesc ceva: o tabără de creație, un festival de creație, un ceva făcut în numele și cu numele fiului meu. Lista poate fi largă, nu doar literatură.
Fratele meu mi-a spus că e cumplit să construiești, ia ani și nervi, pentru că e greu de lucrat cu constructorii. Nu știu ce să fac… am niște resurse pe care le-aș pune în slujba celor talentați, poate copii orfani… nu mi-e clar conturat în minte ideea. Aș putea jongla și cu locuința mea din Canada… În plus, am cunoștințe în domeniul literaturii, am fost profesor, pot încă ajuta, forma, cizela.
Toate sunt ale fiului meu (și eu), iar el e darnic. A fost, este și va fi darnic.

Nu știu dacă sunt în stare. Vechea eu a reușit să facă multe lucruri pornind de la zero.
Actuala… nu înțeleg încă dacă se scufundă ori iese la suprafață.
E prea greu la ce mă gândesc? Ce zici? Mai multe capete, mai multe idei.

În ceasul ăsta
Când mi-e cel mai greu
Suntem doar doi: eu și cu Dumnezeu

Mă ia în brațe când să cad
Și stinge focul,
când prea tare ard

Sunt singură
Așa mi-e hărăzit
Să mă strivească dorul infinit
să mă usuc de lipsa ta, băiatul meu
și să ÎL cert pe Dumnezeu
de crucea pusă mie în spinare
croită strâmb
cu multe numere mai mare.

De multe ori țip, dar nu mă aude nimeni, pentru că lumea mea s-a schimbat, sunetele nu se mai propagă înspre exterior, ci invers. Îți dai tu seama cât de puternic îmi vibrează țipetele? Știi tu cât de ciobită sunt? Cum mi-au explodat toate ferestrele sufletului? Cum îmi sângerează cuvintele?
Și totuși caut normalitate. Îmi doresc să mă trezesc ca odinioară, fericită că e dimineață, să sar din pat grăbită să mă apuc de lista nesfârșită de activități…

Dar când deschid ochii sunt obosită. Mă ridic cu greu din așternut, extenuată, chiar dacă n-am început ziua. Trag de timp.
Aprind lumânarea.
Nu mai aprinde lumânare, draga mamei, întreabă un preot…
Nu întreb pe nimeni. O aprind ziua. Noaptea o sting, să doarmă…
Nu ești singură în suferință, sunt atâția părinți în situația ta…
Nu e nimeni. Sunt singură.

Ai luat vreodată în brațe un arici? Cam așa e să vorbești cu mine. Să nu te superi că nu am răspuns.

Am murit mult din mine. Poate de aceea comunic atât de greu. Deși mă bucur de mesaje – de cele mai multe ori plâng pe cuvinte ploi de vară – răspund în gând, apoi amân să răspund în scris și, cu fiecare zi care trece, tastatura îngheață și mă urzică.

E iunie, un alt iunie și eu reînvăț să merg. Metaforic.
Îmi tot propun să scriu… Tudor îmi trimite din cer mesaje, Dumnezeu mă ceartă prin cei dragi și-mi spune: treci la treabă cât mai ești repartizată pe pământ. Eu zic da, da… mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Uneori mă sufoc, convinsă că s-a terminat, alteori mă uit la pomi, mirată că totuși respir. Și nu prea știu ce să fac cu mine.
Nu vreau să-l supăr pe Tudor (Mami, nu ești cuminte!). Nu vreau să-l supăr pe Dumnezeu. Mi-e suficient să fiu eu supărată.

De multe ori ajunge la mine CUVÂNTUL. Cel pe care l-am scris.
Așa am văzut prezentarea „Anei” la Siono. Frumos!
Am tot avut în gând să scriu aici. Să o pun la loc de cinste.
https://www.sionoeditura.com

și chiar acum mi-au căzut ochii pe postarea cuiva. Mulțumesc doamna/domnișoara Ana Goșa. Văzând textul, m-am impulsionat să scriu aici. Acum.

Am în minte un proiect nou. O să vă spun când prinde formă.

Îmi propun să scriu, însă în fiecare zi amân.
Îmi propun atâtea chestii care, mai repede sau mai târziu, se poticnesc în lacrimi.

Amân, mereu amân, căutând un drum de care să mă țin, dacă tot petrec o vreme aici, pe aceste nisipuri mișcătoare ale existenței, măcar să fac ceva util.

Azi am plecat de acasă. Mi-am pus laptopul în mașină și am plecat.
M-am așezat în neutralitate. În jurul meu sunt oameni care mă cred aidoma lor.
Pe geam văd un copac. Și o pasăre care nu-și poate alege creanga pe care să se așeze.
Iar eu scriu.
Deși până și scrisul a devenit oarecum inutil umanității. AI-ul scrie, gândește, crează imagini, rezolvă ecuații, dă sfaturi.
Toate le face… Dar nu știe suferi pentru noi.
Asta ar fi adevărata, geniala descoperire: un suflet artificial care să stăpânească alchimia durerii.

Pe rondoul din fața casei au apărut niște flori. Galbene. Trei. Narcise. Nu le-a plantat nimeni.
Deși iubesc florile, nu sunt bună la grădinărit. Nu am entuziasme față de propria grădină, așa că am doar plante perene. Locuiesc aici de vreo treisprezece ani și primăverile în jurul casei mele arată la fel de fiecare dată.
De ani de zile am lalele. Sunt primele care apar în această perioadă. Doar că anul acesta, între două tufe de lalele, s-au ivit din senin trei boabe de soare perfecte.

Nu avea cum să aducă vântul vreo sămânță, pentru că genul acesta de flori se plantează cu bulbi. Nu avea cine să le pună. Probabil vreo veveriță și-a îngropat „comoara”. Posibil. Dar cum să nimerească veverița rondoul și să le așeze atât de simetric? De unde să știe veverița că florile galbene sunt preferatele mele? Cum să fie cifra trei, ca un buchet pe care-l cumperi?

Narcisele au rezistat mult, mai mult de o lună, incluzând în existența lor și Mother’s Day.
Iar când au dat semne de oboseală le-am cules și le-am presat.

Cum și de unde a apărut buchețelul meu?
Explicații ar fi. Dar parcă mai multe neexplicații. 

Dragul mamei,
inițial am zis nu drumului în Asia.

Dar veneau sărbătorile, cu jingle bell-ul lor peste tot, iar eu n-aveam putere să le întâmpin. Nici anul trecut, nici anul acesta… și nici anii ce vor veni.
(Eu nu mai sărbătoresc. Pe nimeni și nimic.)
Iar momentele festive, pe care le adoram în trecut, au priceperea de a se înșuruba dureros în porii mei, îmi țipă în urechi cerându-și drepturile.

Casa noastră nu mai e cum o știi. Lumina ce intră prin geamurile mari e rece, ca aceea din sălile de operație, iar liniștea s-a transformat într-o tăcere amputată de lacrimi.
Eu am închis cu grijă toate ușile, ca nu cumva să iasă amintirile.
Și nu vreau să fac altele.

Când a apărut perspectiva de a pleca în Asia, nu am reacționat așa cum te-ai fi așteptat, după cum bine mă știi. Am privit absentă, ca și cum Țara Soarelui Răsare, care mă fascinase la modul absolut în trecut, s-ar afla la o aruncătură de băț. Sensibilitatea mea curioasă s-a transformat într-o talpă groasă, bătătorită. Totul s-a devalorizat. Locuri, oameni…

Am trimis mamei un pachet, ca o cerere de iertare că de Crăciun voi fi pe drumuri, însă i-am spus, prozaic, și ce conține pachetul. Sec.
Pe vremuri regizam totul cu migală și timp înainte. Iubeam să surprind. Adoram adrenalina secundelor de așteptare a reacțiilor celor dragi. Dar atunci zilele nu erau niște pietricele cenușii, înghițite încet de gâtul unei clepsidre banale, ciobite.
Sărbătorile erau cu majuscule, la superlativ. Iar tu erai – și ești – miezul lor.

Ai vorbit bine și corect foarte devreme. Abia aflaseși că pe lume e un Moș care vine la copiii cuminți.
– Ce vrei să-ți aducă Moșul, puiul mamei?
– O baltă, ai răspuns prompt.
(adorai să tropăi prin ochiurile de apă după ploaie).

E ziua ta, îngerașul mamei!
Tu mi-ai dat rolul acesta suprem, absolut, fără de care nu mai funcționez.
Tu m-ai încoronat cu numele de MAMĂ.
Iar acum sunt mamă de înger. Trăiesc doar ca să-mi amintesc… doar să-ți privesc chipul dulce în fiecare zi…

Știi, de Mother’s day, l-am întrebat pe părintele Jerome dacă eu mai sunt mamă. Mi-a răspuns: sigur că da, nu vei pierde niciodată această lumină dăruită de fiul tău…

Fiul meu, îngerul meu!
De mulți ani ți-am scris o poezie pe care am tot postat-o în fiecare 9 Februarie și a apărut în Fluturi și alte frunze

Ești februarie sensibil
fulgi de zăpadă – gânduri sting cuvinte,
cu genele topite-n literă și sunet.
tată ți-e iarna înțeleaptă,
privirea caldă, mama primăvară.
petalele de nea se zămislesc în floare,
Vlăstare crud, mijind cu îndrăzneală
ca visele-ți să-nchege o timpurie taină
și-un pui de vară, ce-o sa crească mare

Rugăciune pentru fiul meu.