Ea e cool

hipster-girls-friends-best-friends-long-hair-favim-com-630830

V-am spus cât de mult îmi place prietena mea? Mult. Jur că suntem suflete pereche și, dacă n-ar citi aici și ochi care tre să ne creadă îngerașe, aș mai zice ce am făcut amândouă. Nu! Nu vă gândiți la prostii! Adică no’… ce să zic? Nu prostii, prostii. Prostii… phui! Cum să zic ca să pricepeți?
Ne-am cunoscut dintr-o întâmplare în clasa a noua. Eu (firește că eu, doar nu ea) am întârziat în clasă în prima zi de școală și, când am intrat, am văzut un singur loc liber. Lângă ea. În prima bancă!!!
Ce faci când intri într-o clasă cu oameni așezați pe scaune, toți cu ochii pe tine, bașca dirigu’. M-am strecurat iute și lipit urgent de scaunul de lângă ea.
La prima vedere nu ne potriveam. Adică ea unguroaică, eu româncă. Ea mai scunduță, eu mai năltuță, ea cu matematica, eu iremediabil spânzurată de literele din alfabet. Dar buuune amândouă. Subțirele și vesele și ea cică slabă. Io n-o vedeam slabă că era ca mine. Dar tanti Kati mereu zicea că tre să ia vitamine să se îngrașe, tre să vorbim cu ea românește, că nu vorbește bine, că la-la-la și tra-la-la. Toate propozițiile lui tanti începeau cu „trebuie”. Acu’ pe-o ureche ne intrau și pe cealaltă ne ieșeau, dar datorită ei și de dragul ei am îndrăgit neamul unguresc și, când am aflat marele secret al bunicii, că tatăl ei, adică străbunicul meu, a fost ungur, adică și eu am sânge unguresc, am fost tare bucuroasă. Mie-mi plac oamenii și, cu toată sinceritatea zic că orice neam e, omu-i om. Că, dacă nu-i om, nu-ți place nici de-ți crește-n bătătură. Și nu mi se trage judecata asta de când locuiesc în babilonia culturală a Canadei ci de când mă știu.
Nu-mi mai amintesc cum ne-am apropiat, care au fost primii pași una spre cealaltă, dar stați pe aproape. Jur că o să râdeți cu lacrimi, dacă mă lasă ea să spun niște chestii. Nebune am fost și timpul ăsta, mult, care a trecut din clasa a noua de liceu, nu a schimbat prea tare lucrurile atunci când ne întâlnim, în ciuda faptului că acum suntem amândouă niște… duamne. :)))

Plouă, dar nu à la Bacovia

magnolia

Azi plouă curat.
Dumnezeu udă magnoliile de prin oraș
udă umbrele oamenilor și acoperișurile caselor
zgârie-norii, copacii și cuvintele.
Plouă curat.

Azi am învățat adunarea.
M-am întâlnit cu mine-ntr-o oglindă și-am priceput numerele.
Repetentă la cifre am fost.
Tabla adunării:
Unu plus unu fac unsprezece.
Doi plus doi în vecini,
trei plus trei sunt deja prea mulți.
Nu mai am chef să număr, dar plouă curat.

Am crezut până astăzi că omul e bun, însă nu-i.
Are un obicei extrem de prost:
de fiecare dată moare.
Conjugă degeaba verbul a îmbătrâni:
și eu și tu și el și ea și noi și voi și ei și ele.
Dar mai ales părinții.
Ei se grăbesc.
într-un an cât în șapte
ca un făt-frumos, dar pe dos.

Azi plouă curat.
Dumnezeu udă florile și umbrele oamenilor
copacii și cuvintele pământului.

filosofii cu minuscule și-un cocoș

Foarte greu mă adun. E vara prea fierbinte? E ziua prea scurtă? Sunt gândurile niște rațe măcănitoare prea simpatice să se pună pe hârtie? Fie ce-o fi, mi-am zis. Nu mai las încă o zi să se ducă, că oricum se duc toate. Cum pui mâna pe ele se împrăștie, se topesc. Unde se duce timpul când se duce? Și ce-i cu graba asta pe capul lui? Într-o bună zi, când o să-l conving să stea cu mine la o cafea, după ce-o să-l întreb rotunjit: comment ça va? o să-l amețesc cu niște macarons, ori, dacă e la dietă o să-i dau zmeură din spatele casei… în fine. Când o să-l prind, îi voi explica niște chestii, așa, ca la elevii mei. În joacă, să priceapă și el. Am senzația că-l luăm prea în serios și de aceea el, marele copil al vieții, fuge rupând pământul ca gândul și ca vântul. Și nu-l ai că nu-l poți avea că e iubitul universal. Cum să nu-ți îndrăgești timpul tău personal, timpul finit la o viață în care iubești și râzi și scrii și te cațări pe pietre în munți și iar iubești.
Am zis că nu zic nimic? Păi nu zic. Doar că m-am întâlnit recent cu un cocoș cu personalitate de câine, care cântă într-un falsetto de tenor ratat. E înconjurat de niște coțofene de găini nurlii și moi. El e un desăvârșit gentleman, care le cheamă să ronțăie să-și păstreze nurii și pufoșeniile. Vezi bine că-i plac formele. E deci un bou, pentru că nu apreciază intelectul feminin cu piept plat ci formele rotunde ale consoartelor roșcate și blânde.
Nu. El e cocoș și sare pe orice intrus. Cântă un soi de cucurigu ca un lătrat de câine. Se ceartă și se înfoaie și are o personalitate de Grivei cu harem.

Acum concluzia ar fi că timpul e un soi de cocoș. Cred că aș putea demonstra acest lucru. 🙂

Hotărârea

Tags

, , , , , , , , , , , , , , ,

– Hai să aplicăm pentru Canada!
– Ești nebun! i-am răspuns. Nici să nu te gândești!
Viața noastră era comodă, ca o croșetătură una pe față una pe dos. Liniară și frumoasă, însiropată de tinerețe, de neamuri și prieteni, de muncă, de zile senine și extrem de tricolore, chiar dacă la ora aceea nu realizam asta.
Eram profesoară de română la un liceu bun, aproape de casă și aveam o familie superbă. Locuiam într-un apartament care-mi era drag. Nicăieri nu m-am simțit mai acasă decât acolo și cred că anii acelei perioade au fost cei mai fericiți din viața mea de până acum. Era, culmea, un bloc ceaușist, însă construit pentru armată, iar poziționarea și mărimea geamurilor îl făceau lipici soarelui. Mereu aveam senzația că am uitat aprinsă lumina, atât de mult ne surprindea baia aurie ce scălda pereții. L-aș fi iubit și doar pentru atât, fiind eu însămi o ființă solară.
De altfel lumina a fost întotdeauna un criteriu principal în alegerea casei. Și cred că tot după soare aleg și oamenii. Pe cei luminoși în zâmbet, cu vorba bună și cu inima în palme curate.
Apartamentul, foarte spațios, cuprindea patru camere largi, plus bucătărie, două holuri și două băi. Un cuib mare și perfect, cu două balcoane deștept plasate: unul, acoperit cu viță de vie, la bucătărie, iar celălalt întins de-a lungul a două camere.
În plus era decorat în întregime după gusturile mele și, cu toate că șocasem inițial zugravul și pe cel care pusese podelele, rezultatul, obținut cu multă muncă de convingere din partea mea și cu proteste vehemente din partea lor,  îi făcuse să ridice sprânceana cu admirație la sfârșit.
Podelele, mult mai înguste decât cele normale, făcute la fabrica de mobilă din oraș, erau așezate pe diagonala camerei, iar pereții, vopsiți într-un cenușiu deschis care rima perfect cu tablourile și mobila, provocaseră atacuri de panică vopsitorului care, după ce încercase aproape cu disperare să mă convingă că un soi de bleu leșinat era concesia de gri pentru care el, maestrul, ar opta, pictase, plin de scârbă, nuanța aleasă de mine, cu amenințarea clară că el nu mai repetă operațiunea în situația în care m-aș fi arătat nemulțumită.
Însă eu văzusem interiorul cu ochii minții, iar contrastul între culorile calde și cele reci era în final atât de echilibrat, încât rezultatul l-a umplut de mândrie, că doar el fusese atașat la coada trafaletului.

Pe vremea aceea trăiam într-o Românie agitată politic, la fel de agitată ca și acum. Am senzația că acest soi de gălăgie politică continuă, fără sens, face parte din codul nostru genetic. Parcă românul ar fi o apă minerală carbogazoasă care abia așteaptă să spumege în afară. Toată lumea (cu excepția mea) se pricepe la politică și la medicină. În fine…

Pe mine nu mă interesa politica nici atunci, deci nu mă nemulțumea sistemul. Aveam lumea mea perfectă, unde-mi era bine. Nu voiam să plec. Nu mă interesa nici Canada și nici o altă țară de pe glob, cum nu mă interesa să zbor pe Lună. La ora aceea se emigra masiv. Era foarte greu, așa că cei care reușeau cumva să o facă erau priviți ca niște aleși. Dorința era fierbinte. Erau anii 2001, cu mult înainte de-a începe migrarea spre muncile din afară. Porțile Europei nu erau nici ele deschise. Tot ce era străin, era considerat superior, iar câinii roz umblau flagrant cu covrigi în coadă. Viitorul exista, însă doar în afara dodoloaței Românii.
Apropo de asta, într-o zi veneam de la școală și, în fața, mea mergeau doi copii de clasa întâi. Conversația lor mi s-a întipărit în minte, pentru că, la scară mică, era exact eticheta mentalității de atunci:
– Mă, zice unul, am auzit că moș Crăciun nu există.
– Există, mă! răspunse cu înțelepciune celălalt. Dar numai în Străinătate.
Adică, deh! Străinătatea era substantiv propriu, cu majusculă frumos întortocheată elegant, într-un soi de vis american la care nu avea acces oricine…

(probabil va urma 🙂 )

Olivia

Orașul curgea la poalele castelului. Weird, dar ea chiar locuia într-un castel. Fără glumă. Nu era alegerea ei. Da’ parcă fusese vreodată alegerea ei! Ar fi vrut un studio micuț la ultimul etaj în vreun bloc de pe malul lacului Ontario, aproape de CN Tower. Să fie singură. Și liberă! Să facă ce vor mușchii ei. Nu o interesa istoria prăfuită din spate. I se rupea de toate mumiile ălea constipate și importante din picturile obosite de pe lambriuri, neamurile ei ilustre. Ea trăia CLIPA și uita tot ce era în afara ei. Era uitucă rău și, râzând, spunea că asta-i principala ei calitate.
Trăia intens, pasional, fiecare moment, cu excepții enervante, când timpul îngheța așteptând timid, în dining, să bată pendula care era mai bătrână decât însuși Cronos.
Castelul gotic se înălța spre stele, purtând mândru istoria vechii familii cu sânge albastru, provenită din Anglia și stabilită în tânăra Canada pe la începutul secolului trecut, iar ea lua cina cu bunica și mătușile, patru la număr, dintre care trei domnișoare bătrâne. Atunci trebuia să stea dreaptă, înțepată și înțepenită, ca și cum ar fi înghițit o coadă de mătură, să mânuiască cu delicatețe tacâmurile de argint, ca pe niște silențioae instrumente muzicale și, în principal, să tacă.
Părinții îi muriseră de mică, înainte să învețe ce e suferința. Se trezise cu patru pseudo-mame: o bunică frigidă și trei mătuși virgine și atât de corecte, că miroseau toate patru a naftalină, deși pulverizau discret pe gât și la încheietura mâinilor parfum fin, franțuzesc, în fiecare dimineață.
Mintea ei așezase-ntr-o ramă ideea de mamă, privind fotografia mare din salon, unde o femeie frumoasă râdea extrem de veselă și fericită. Mama era binele absolut,o figură blândă și bună, confundându-se cu Moș Crăciun, Zâna Măseluță și îngerașul, luate împreună. Știa că-i zâmbește din cer și-o ocrotește…
Prima dată când se revoltase fusese pe la vreo șaisprezece ani, când ar fi vrut să vorbească cu ea. Îi frânsese inima un băiat, la școală, și nu putea spune nimănui ce-o frământă. Mătușile se născuseră bătrâne, avea ea o bănuială, iar bunica trebuia aprobată oricând și în orice condiții:
– Da, doamnă!
– Olivia, stai dreaptă! Olivia, nu râde! Olivia, vorbește mai încet! Olivia, îmi spargi timpanele! Olivia, nu alerga! Olivia, nu-mi place rochia ta. Olivia, ai părul dezordonat!
Dacă încerca o explicație, ori o justificare, bunica ridica mâna în aer și o oprea cu acel gest scurt care făcea să înghețe întregul castel. Fața i se strângea într-o grimasă de adâncă suferință, ca și cum vorbele fetei ar putea produce un rău iremediabil.
Olivia se retrăgea tăcută în camera ei unde vântul plesnea obloanele noaptea și dușumelele scârțâiau. ca și cum niște fantome de balerine indiscrete ar păși în poante prin camera ei. Se ascundea sub plapumă și asculta înfricoșată, până când adormea.
Dimineața, soarele intra grăbit, cu chef de joacă, în camera ei, îmbăia în alb-lăptos pereții și tavanul înalt cu candelabru uriaș, iar figurile din tablourile masive, care seara se uitau urât la ea, nici nu mai erau așa de antipatice. Iar ea uita frica de noapte.
Castelul era așezat pe coama dealului, Austin Terrace, și Olivia vedea bine din curtea interioară de sus, de lângă fântână, zgârie norii și CN Tower-ul. Mai ales CN Tower-ul care-și schimba culorile și clipea ironic: „Hei, bătrâne! Nu ești cam ciudat în peisaj?”
Așa i se părea ei și-și imagina ziua aceea când va pleca. Va lua cu ea doar fotografia mamei și se va muta într-un studio mititel, fără nici un pic de istorie în spate, cu mobilă minimalistă. Va ședea pe covor și va mânca înghețată direct din ambalaj. Poate-și va face un selfie și-l va trimite bunicii, care va deschide telefonul și, din obișnuință, va ridica mâna în aer. Doar că ea nu va mai fi acolo să o poată certa…
– Olivia, de ce râzi singură? Stai dreaptă!
– Da, doamnă! spuse fata și-și arcui ca o pisică spatele, într-o poziție nefiresc de rigidă.
Femeile mâncau tăcute, din obișnuință, fără să se bucure de mâncare, de seară, de viață. Olivia era veselă. Imaginea bunicii, rămasă cu mâna în aer văzând un selfie cu ea trântită pe covor, mâncând înghețată, i se părea extrem de comică.
La sfârșitul mesei, ieși în grădină. Salută grădinarul, care lucra la ei de mulți ani, cu mulți înainte de-a se naște ea. Omul, foarte credincios familiei, curăța stratul de trandafiri cu o grijă aproape părintească.
– Ce faci fată frumoasă? Parcă ești bunica ta, când era de-o seamă cu tine, îi zâmbi.
Olivia se opri, oripilată la gândul că ar putea exista vreo cât de vagă asemănare cu femeia austeră și seacă, care era mai degrabă un soi de pedagog sever decât o dulce bunicuță de poveste. Dacă n-ar fi respirat, doamna în vârstă ar fi putut fi extrem de ușor confundată cu o statuie. (Va continua… cred)
(Casa Loma – 4 iunie 2019)

Quote

Chestionarul lui Proust – Em Sava — Illusion’s Street

Diana mă întreabă, eu răspund. Și îi mulțumesc. 

Sunt bloggeri care îți ating inima și-ți gâdilă centrul simțului estetic. Unul dintre aceștia este Em Sava cea ale cărei cuvinte dulci-sărate le tot gust și nu mă mai satur. Em este o scriitoare excepțională în cel mai pur sincer al cuvântului. Spun asta nu pentru că ale ei cuvinte au spart bariera ecranului și […]

via Chestionarul lui Proust – Em Sava — Illusion’s Street

Ana

3

Când scriu despre bunicii mei, e ca și cum aș vorbi despre Duminică. E atâta pace și credință și curățenie în viața lor sfințită de suferință și dragoste, încât mă apropii cu pioșenie și-mi vine mai degrabă să tac și să mă închin, ca la icoane.
Lumea în care au trăit mă absoarbe, văd detalii mărunte, simt parfumuri și, printr-o alchimie ciudată, chiar și eu fac parte mai degrabă din lumea aceea îndepărtată decât din cea în care trăiesc.
Bunica mi-a povestit viața ei. Doamne, ce viață! N-a fost cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, sau altă eroină cu rezonanțe literare.
Femeie frumoasă, ardeleancă aprigă, depășind vremurile adânc moralizatoare ale mijlocului de secol XX, ce aveau linia orizontului cumplit de îngustă, bunica a rupt trei logodne și-a fugit de-acasă cu bunicul, cu care s-a și măritat în ciuda interdicției părintești:
„Nu era nici un fecior așa cinaș cum era bunicu-to, nici în Sava, da’ nici în alte sate. Era cizăș. Toți ascultau de el…”
A purtat o taină grea pe care, hotărâtă, așa cum era ea, mi-a încredințat-o. Zile la rând mi-a povestit trecutul ei, desfăcându-l în fața mea în felii mărunte, fără ascunzișuri. Un soi de spovedanie care-i făcea bine…

 

Amintiri parfumate

Lăsasem în România liliacul greu de floare. Fusese un aprilie mult prea cald anul acela, ca și cum primăvara ar fi uitat să se trezească, să-și ia jobul în primire și o suplinise soră-sa, vara.
Am ajuns la capătul pământului, în Arțaria, în 28 aprilie și-aici era un friguț proaspăt, de început de primăvară. Venisem dintr-o Românie înflorită și caldă, dar acum umblam cu fermoarul de la geacă tras până sub bărbie. Oamenii din țara asta păreau să aibă alte valori termale decât mine, că erau cam dezgoliți. Dar, cum mă așteptam, oricum, să găsesc un soi de marțieni, iar ochii-mi erau ca lentilele de microscop care disecau fiecare imagine și informație despre noul ce-mi schimbase viața cu 180 de grade, probabil că nu m-aș fi mirat să mă întâlnesc chiar și cu omuleți verzi. Așa că lumea în pantaloni scurți la zece-douăsprezece grade, nu era mare lucru. După ce am scanat eu cu ochi de girofar minunăția verde a orașului și făcut un soi de inventar, am concluzionat extrem de supărată: aici nu există liliac.
Am spus și părinților că deh, frumoasă țară, dar cu o lipsă majoră. Ca și cum de existența florilor mov și albe ar fi depins fericirea mea, fericirea națiunii și pacea pe planetă.
Mama, ca mama, când a venit la noi a strecurat în bagaje două crenguțe de liliac, una din grădina lor, una din grădina bunicii, să nu-mi lipsească din noua mea viață, tocmai acest element vital.
Văzusem eu, după aceea că și pe-aici crește, că e la fel de frumos ca și acasă, doar că se trezește ceva mai târziu.
Liliacul din România a făcut rădăcini aici, la fel ca mine. Ieri am primit un buchet care parfumează casa, iar în grădină își ridică nasul spre cer cel românesc. În vază sunt crenguțe canadiene (dacă n-or fi emigrat și ele, ca și al meu).
Parfumul lor e același, la fel ca râsul omului, care se bucură la fel, indiferent de limbă.

De pe-aici

Tags

, , ,

Scriu. Ascult Vivaldi și beau cafea. Anotimpurile. Și Zavida. E luna mai, iar primăvara s-a așezat cuminte în oraș. Își desface mugurii ca o negustoreasă pricepută ce-și pune marfa pe tarabe cu multă migală. Își cunoaște calitatea ireproșabilă.

E o primăvară creponată, cu soare zgârcit, iar lalelele din fața casei sunt îndrăgostite. Își deschid și închid petalele roșii după capriciile solare. Sunt mai expresive decât oamenii care-și plimbă cățeii pe stradă cu același zâmbet ștampilat pe față și același „How are you!” pe care-l iubesc. E ca în satele din România unde toți se salută. Ne salutăm și zâmbim așa, degeaba. Și e minunat. Ca lalelele mele ce aproape că vorbesc. Spun că e frig și închid gura bosumflate, ori dimpotrivă cască ochii și-și desfac fustele de mătase la căldură. Niciodată n-au durat atâta ca anul ăsta.

Azi e o boare de căldură zgârcită, crocantă și proaspătă. E înnorat. Mi-e bine. Îmi place Canada. M-am obișnuit cu ritmul ei lent, ardelenesc, cu ierni lungi care te alungă în fața șemineului. Cu primăveri și toamne, corn al abundenței de culoare. Tonuri și nuanțe diferite, dar aceeași bogăție. Îmi amintesc cum pe la începuturi am întâlnit o Lidia care, proaspăt emigrată și-ar fi jelit dorul de familia lăsată în România, dar n-o lăsa toamna canadiană: „Cum să plângi când copacii sunt atât de frumoși?” spunea.

Toronto. Un oraș, o lume întreagă.

 

District Distillery