True friendship

friendship-56v1Om drag… nu l-ai văzut de ani… s-a transformat. Dar transformarea lui (de fapt e o ea) rimează cu a ta. Nu ați avut vreme de prea multe telefoane… Cele regulamentare: Crăciun, Paști, zile de naștere, poate încă unul, sau două… V-ați aruncat din când în când gânduri de bine, de drag, poate de îngrijorare, peste gard. A trecut ceva timp, deși dacă ai suna-o la două noaptea că ai nevoie de o pioneză, s-ar trezi să ți-o aducă, fără să întrebe de ce. La fel ai face și tu. E chimia aceea elaborată, de suflete care se cunosc și recunosc, împrăștiate pe pământ rătăcitor…
Vă reîntâlniți și descoperiți că, deși ați evoluat, sunteți exact pe aceeași linie paralelă, ca întotdeauna. Linie pe care ați urmat-o mereu, chiar înainte de a vă cunoaște. Dacă întindeți mâna vă regăsiți, cum a fost mereu…
Om drag, prietenă bună, inimă uriașă, femeie frumoasă… om credincios.
Îți mulțumesc! Chiar îți mulțumesc că exiști. Că exiști așa. Că alegi întotdeauna ușa cea dreaptă, în ciuda faptului că uneori e fantastic de greu de urnit.

Culoarea copac

16

Așa trebuie să arate fericirea: ca un copac înflorit în noiembrie.
În fiecare an pierde poveste după poveste. Își ia adio de la frunze și se înclină umil în marginea sorții. Își scoate pălăria cu demnitate, fără frici de iarnă. Viața îl ninge nedrept și des. Prea des. Însă-n înțelepciunea lui rămâne încleștat în rădăcini și crește frunze. Mereu. Altele și altele… și  moare câte un pic de fiecare dată când ele, ușuraticele, frumoasele se duc în lume. Îl doare fiecare frunză care se desprinde din carnea-i aspră, dar el rămâne. Nici vânt, nici ploi, nici arșiță nu îl descurajează. Înalță-n rugă crengile spre cer, mustind speranță. Așa-l găsește fiecare noiembrie, într-o imaginară primăvară.

Fericirea e cu siguranță o propoziție cu subiect și predicat, un copac înflorit de noiembrie ce-și oferă generos frunzele…
Să fim copaci!

30

29

27

28

26

25

24

23

21

19

17

15

1

4

2

5

14

11

Ala-bala portocala…

banter-examples

Tu vrei ce vrei.
Eu vreau ce vrei.
Nu vreau să-ți dau
ceea ce-mi ceri.

Chiar de aș vrea
nu aș putea…
Deși… eu pot,
Însă sunt rea.🙂

Tu vrei puțin.
Nu te rețin
și… mă abțin
să te obțin.

Tu dai un pic.
Eu? mă complic.
Nu mă implic
pentru nimic!

Tu du-te dar!
e în zadar…
Nu mă ruga,
nu am ce-ți da.

Eu sunt un tot,
al tău noroc.
Tu? ești prostuț,
dar ești drăguț.

Și dac-aș vrea,
de aș putea
pe tot te-aș lua,
nu o juma’.

Tu poți avea
orice… basma.
N-o vrea pe-a mea!
Că n-o voi da. 🙂

Tu vrei ce vreau,
Eu vreau ce vrei
dar nu îți dau.
Vino să-ți iei!

(dacă mă trimiteți să-mi tratez cuvintele de neseriozitate, nu mă supăr.🙂 )

De-a soarele răsare-n pofta-n cui…

blue_sun_lg

Soare cu dinți
suntem cuminți.
Nu mă mușca!
iarna mi-e grea…

Soare hoinar,
fugi în zadar,
că dimineață
iară mi-ești viață.

Soare focos,
eu sunt pe dos.
Lasă-mă-n pace!
că am ce-mi place.

Soare nebun,
nu știu ce-i bun.
pleacă în noapte,
nu-mi vinde șoapte!

Soare albastru,
ești doar un astru.
mă viscolești…
Nu te oprești?

Soare pustiu
parcă nu știu,
că tu mă arzi tot?
mă fierbi. Sunt clocot…

Soare, iubesc!
Să mă trezesc,
că e târziu… !
știu că nu știu…

Soare cu dinți,
tu mă alinți!
nu mă mușca!
sunt bună, nu rea!

Cine se trezește de dimineață…

y

Cine se trezește de dimineață departe ajunge. Cică. Nici vorbă!!!
M-am trezit brusc, perfect odihnită azi la ora cinci. Duminică. Întuneric. Liniște. M-am simțit ciudat de trează. Cine știe ce am visat!? M-am scurs ușor din pat în living și m-am făcut covrig într-un fotoliu. Excelent. Moale, cald, bine și o liniște, cum doar duminica la ora cinci dimineața poate să fie. Mi-am luat laptopul și telefonul în brațe și țaca-țaca pierdut vremea. Am vorbit în România unde timpul era civilizat trezit. Apoi am pus de cafea. O vreme s-a auzit doar filtrul susurând, în timp ce aroma cafelei impregna aerul de catifea din jur. Mi-era bine. Voiam să scriu. Dar era atât de dimineață în mintea mea… Aveam un sentiment profund de victorie. Eram super mândră de mine, de realizarea mea fenomenală de a fi trează la ora cinci dimineața. Îmi repetam fericită, plină de satisfacție: cinci dimineața. Am intrat pe fb, m-am învârtit și sucit. Mi-am luat tacticoasă cafeaua și biscotti. O nouă descoperire: cu sare, zahăr și caramel. Nu sună bine, dar are un gust fenomenal. Iar în combinație cu cafea, e nebunie erotică pentru papilele  gustative. La un punct a început să se lumineze și am ieșit să fac poză becului de pe stradă. Avea o culoare nefiresc de portocalie. Culoare pe care nu o văzusem niciodată, pentru că nu mă trezesc la ora cinci dimineața. De ce aș face-o? Nu am reușit eu mare lucru, dar timpul încă era generos cu mine. S-a făcut șapte, opt, apoi pleoapele mele tot mai grele. Mi-am pus a doua cafea, un al doilea biscotti. Fotoliul nu mai era chiar atât de confortabil, chef să scriu nu mai aveam. Deloc. Nici să vorbesc cu nimeni. M-am târât în bucătărie să pregătesc micul dejun. Am aranjat frumos masa, încă bucuroasă că m-am trezit la cinci dimineața, cu gândul că oricum pot să mă culc un pic, dacă am chef. Pe la zece eram deja iritată, ruptă de oboseală, dar fără somn. Creierul îmi era îmbibat de cofeină, iar corpul plumb de octombrie. Cine m-o fi pus să mă trezesc la cinci dimineața? Nu am avut chef să strâng masa. Eram prea obosită. Doar mă trezisem la cinci dimineața. O zi întreagă de duminică se așternea în fața mea. Trebuia să ajungem în mai multe locuri, seara culminând cu o masă la niște prieteni. M-am târât toată ziua, sorbind din când în când din a treia cafea. Nu mai aveam chef de biscotti.
E greu să te trezești la cinci dimineața! Ziua a trecut extrem de încet.
Aveam ochii roșii, fața palidă, iar cheful (de orice) era mult sub limita admisă de lege. La masa cu prietenii eram deja atât de epuizată, că abia puteam să vorbesc. Nu, nu sunt bolnavă, le-am spus. Doar că… m-am trezit la cinci dimineața. Nu am râs la glume, nu m-a interesat mâncarea… deh! ca omul trezit la cinci dimineața.
Am ajuns acasă cu ochii în gură și m-am prăbușit în pat. Ruptă.
Doar mă trezisem la o oră CRIMINALĂ: la cinci dimineața!!!

Fost-au fluturi, cât au fost…

14721522_1549379118421768_5233470563671365364_n

În parcuri frunzele sunt bete.
Dansează fără ritm și rimă,
plângându-se de dor și sete.
căzute strâmb prin șanț și tină.

Se uită-n sus cerșind căldură…
Copacul, arogant refuză.
Iar frunzele își plâng iubirea,
blestemă soarta și acuză…

Nu cer decât un strop de soare…
Și-un ochi să le vegheze zborul,
Căci fost-au fluturi verzi odată,
chiar dacă azi le frânge dorul…

Nu cer nimic ce nu se cade.
Știu pe de rost venirea iernii
și viața, care le apune.
O glumă proastă-n cartea vremii…

Sick day

Am simțit de dimineață o durere ciudată. Adormită pe jumătate am luat un Tylenol. Apoi, ca un robot, mi-am urmat rutina obișnuită. Am pregătit filtrul de cafea și am fugit la duș. Durerea, sau mai degrabă indispoziția refuza să dispară. În plus aveam o stare ciudată: mintea-mi era complet detașată de corp. Nu reușeam să mă concentrez.
De obicei îmi spăl părul cu șampon, îl limpezesc și apoi pun conditioner. Îl masez un pic și îl las să acționeze câteva minute asupra părului. De data asta, m-am surprins la sfârșit că habar n-aveam ce am făcut: m-am spălat cu șampon și pus conditioner, sau invers? Mi-am pus un prosop în cap și am fugit la cafea, sperând ca lichidul fierbinte, respectiv cofeina să mă aducă cu picioarele pe pământ. Însă în loc de cafea, era doar apă fiartă. Pusesem apă, fixasem filtrul de hârtie, apăsasem butonul de pornire. Uitasem doar… cafeaua. Am repetat operațiunea de dimineață, încercând să nu mă enervez. O s-o beau în mașină… Durerea, sau indispoziția îmi strângea atât de tare stomacul că nu am reușit să înghit nimic. Deși urăsc să nu mănânc dimineața.
M-am îmbrăcat și fardat fără incidente majore. Am ajuns în garaj, am deschis ușa și aranjat toate lucrurile, dar am realizat că nu am cum să pornesc. Nu găseam cheia. Nonsens. Abia deschisesem mașina. CU CHEIA.
Cu stomacul în gât, am verificat toate buzunarele, răsturnat conținutul din geantă pe scaunul din dreapta. Nimic. Parcă o înghițise pământul.
M-am dus în casă să iau dublura. Când să urc din nou în mașină, primul lucru pe care l-am văzut a fost cheia, pe scaun, exact la îmbinarea banchetei.
Nu! Așa nu se mai poate. Am sunat la serviciu, am cerut sick day și m-am dus direct la Urgență. Am discutat cu medicul. Toate sunt în parametri normali, excepție radiografia…

butterflies-in-my-stomach

Povești…

fairy-tale-book-sculpture

Uneori vin la mine poveștile și-mi povestesc. Vin pe jos, deși ar putea lua un mijloc de transport în comun. Uneori sunt obosite și triste, iar eu, săritoare cum sunt, le șterg lacrima. Alteori nu-mi pot povesti din cauza râsului ce le sufocă vorbele și atunci mă străduiesc să am răbdare (deși sunt deficitară cu majuscule la verbul „a aștepta”). Când în sfârșit devin coerente, le ascult.
Uneori vin supărate pe diverși icși și igreci, care le-au nedreptățit și atunci le strâng la piept și le spun că nici măcar ciocolata nu place tuturor. Cum ar putea ele, niște biete povești din minte de condei, să mulțumească tot poporul? Însă mulți, foarte mulți oameni le iubesc. Așa insignifiante cum sunt ele. Așa poezioase, cum se trezesc uneori. Sau triste. Sau erotice. Sau fără sare și piper. Firești ca viața, cu de toate: cu râs și plâns, cu voluptate și cumințenie, cu credință și păcat.
Și pentru fiecare ics sau igrec care se zgârie la „ț”-ul meu, vin 56.89 oameni care dau fără virgulă… dragoste.
Și așa îmi vin poveștile acasă uneori, ca niște copii care au fost la colindat de sărbători și se întorc seara cu traista plină. Poartă cuvinte pline, îmbibate ca niște torturi de ciocolată extra-însiropate.
Mulțumesc!

Noi…

umbrella

Noi, oamenii: aceste alcătuiri minunate și critice…
Se spune că cine nu e în stare să gândească, judecă. Pune etichete. Se grăbește să-l așeze pe cel din fața lui într-un pat procustian, unde îi ajustează visele, credințele, așteptările. Îi atârnă cătușe la glezne, îi ancorează dorința aripilor de înalt…
Noi, oamenii: aceste alcătuiri minunate și critice…
În fiecare dimineață mușcăm, abia treziți din somn, câte o zi întreagă pe care o traversăm cât vedem cu ochii, până apune lumina. O mobilăm cu gânduri și planuri, cu bucurii și revolte, cu iubiri și păreri…
Noi, oamenii: aceste alcătuiri minunate și critice… fiecare buricul pământului personal… noi, oamenii…

Octombrie ud

20131023-fall-colours5-d

Culorile se sting discrete…
Sosit-au ploile-n orașul cu arțari,
Iar frunzele se-adap-alene,
din bălți pictate-n cercuri mari.

În brațul tău m-ascund de toamnă.
Îmi strângi mănunchi mărunte râsul
Și pui deoparte în cămară, primăvara…
Privim prin ploaie amândoi apusul.

Cu buze moi îmi torci povești de seară
Furtuna cântă prin oraș balade,
Iar copăcimea se destrăbălează,
Și-aruncă crengi și frunze în cascade.

Arțarii despuiați se-ascund în ploaie,
Înspăimântați de-a vântului pedeapsă…
Necumințenia pădurilor îl indispune
Și frigul ud peste oraș se lasă.