Jumătate de semn de întrebare

x1

Ce-o fi vârsta? mă întreb,
că pare-a fi lucru mare.
Toată lumea are grijă:
câți ani am? câți ai? câți are?

„Uită-te în buletin!”
este-o vorbă românească.
Îns-aicea am scăpat.
Poate lumea să bârfească.

L-am lăsat acolo-n țară,
când de-acasă am plecat,
că așa e obiceiul
cu cel ce a emigrat.

O să zici c-am pașaport.
Da! Pierdut printre sertare.
Îl ating extrem de rar,
doar când trec peste hotare.

Și mă joc așa hai hui,
tu îmi spui că sunt frumoasă,
că am stele în priviri…
Anii trec, viața-i spumoasă.

Ne iubim ca doi copii,
astăzi este ca și ieri.
Ești puternic și transformi
Toamnele în primăveri,

iar când iarna vieții ninge
la ferestrele din noi,
sufletul mi-l iei de mână
și-mi săruți obrajii moi.

Suntem doi copii ai sorții
adunate două vieți,
sufletele împletite.
Ninși de-ai anilor nămeți.

Mda -de a baba oarba


De-a baba oarba pare un concept discriminatoriu și extrem de crud. Joc. Ce joc? O biată femeie ajunsă la vârsta senectuții este derutată de mai tinerii icși și igreci, care trebuie să fie prinși (nu știm de ce) fix de către doamna mai sus numită. În afara faptului că biata femeie ajunsă în cumplita iarnă a vieții, prestate greu probabil, are și o condiție medicală gravă: lipsa vederii. Adică e oarbă. Adică e și babă e și oarbă.
Medical am văzut că boala e numită cecitate. Părinții medicinei ar da-o înspre italiană, cieco it. înseamnă orb. Habar n-am de ce au nevoie stimabilii de acest termen, când orb vine din latinescul orbis și toată medicina medicinei începând de la primul fir de mușețel și până la cea mai sofisticată poțiune chimică are nume latinești. Dar… baba și prefectura, ori și mitraliera… Ce-mi pasă mie de etimologia cuvântului?
Realizez că biata femeie, la modul general vorbind, oricum exploatată milenar de colegu’ de planetă – bărbatu’, e surprinsă în istorie în ipostaze umilitoare. Copil cuminte și babă frumoasă, fost-ai lele cât ai fost, că acum ești babă… adică: numai babă să nu fii!
Deci, baba după ce că-i babă, mai e și oarbă și unii, (crudă-i tinerețea!) își bat joc de biata bunicuță lipsită de vedere și o răsucesc ca pe un titirez, ca să fie găsiți de ea.
De ce? Nu de ce, de cine. De ea! Refuz să scriu despre baba oarba.

(Cred că se vede că e o satiră. Sper.)

Tema săptămânii – De-a baba oarba – Em

A conjuga DEPARTE

Strada mea se numește DEPARTE
și casa mea se numește DEPARTE
și eu în pașaport sunt: E. DEPARTE
M-am pierdut.
M-am pierdut de mine în ziua aceea
când a răsărit prima literă din alfabet.

Nu era literă. Era un x cu mască.
Era puntea tăcerii,
dar zâmbea ca și cum ar fi un inocent A mic de mână.
m-am ascuns în spatele ei cu toate punctele de suspensie în brațe.

departe de mine am ținut iarna și florile de cireș
și vocile oamenilor care șerpuiau pe la ferestre, încercând să se strecoare în casă cu cătușele la îndemână. Să-mi închidă respirația. Să-mi închidă cuvântul.

Am făcut o scară din litere, multe litere cu mulți x,
apoi am rupt-o-n două și am făcut-o gard
pentru că oamenii sunt răi
și rotunjesc cuvintele, apoi le transformă-n săgeți
și-n gloanțe
și le împușcă.
spunând că sunt buni
și conjugă la infinit pronumele: eu, eu, eu, eu
și-l fac defectiv de persoană.

m-am urcat pe scară de litere
și gard mi-am făcut mie însămi.
Gard mi-am făcut.
ca să mă țin
departe de mine.

m-am urcat în vârf
să nu ajungă nimeni la mine
nici eu.
să pot conjuga liniștită adverbul DEPARTE.

Până la urmă gramatica nu e decât o găleată de vorbe fără declinare
și fiecare cuvânt poate fi conjugat
după cum vor mușchii vorbitorului.

Tema săptămânii: departe de mine

Un nou început

Tags

, , , , , , ,

sept new beginnings low res

Se ridică ușor din pat și deschise jaluzelele de la geamurile dormitorului. Acoperișurile caselor o salutară înzăpezite, domestic întinse, ca niște soldați cuminți, ieșiți la pensie. Se spălă cu apă rece și se privi în oglindă. Era obosită, deși dormise aproape opt ore. Oftă încet. Ora 6.43 a.m. Altă zi fără nici un rost… Se gândi că ar trebui să urmeze sfatul prietenei ei. Să-și umple oglinda din baie cu mantre pe care să le spună răspicat: Ești frumoasă! Ești inteligentă! Ești o femeie intelingentă! Te iubesc! 

Fii serioasă! Zâmbi amar, ironizându-se singură. Cum să spună așa ceva? Nu se plăcea. Anii-i umbriseră frumusețea, iar inteligența avea goluri ca o plasă de sârmă. Alegerile importante, prost făcute, îi confirmaseră că n-alesese niciodată prea deștept.

Reveni în dormitor, netezi patul, își aruncă în coșul de rufe pijamaua și intră sub duș. Apa fierbinte îi ridică un pic moralul. Își luă halatul de baie și-și făcu turban dintr-un prosop. Brrr! Erau doar 22 de grade în casă. Se duse în bucătărie. Puse de cafea. Apoi se  îmbrăcă cu mișcări absente. În ea șerpuia o tristețe apăsătoare. Casa urla ca un lup orfan în pădure. Singurătatea rânjea din fiecare colț.
În timp ce cafeaua susura în bucătărie, fără habar de tristeți metafizice, ea își uscă părul. Apoi se răsuci brusc pe călcâie. Ochii ce se uitau la ea erau triști. În inima ei se aprinse o flamă slabă, ca flacăra unui chibrit umed. Le zâmbi încurajator și începu să spună niște platitudini răsuflate, dar nu se putea abține:

– Ești sănătoasă, ai un acoperiș deasupra capului și multe zile in față. Ridică-te! Încearcă. Poți! Știi că poți! De fapt e mai simplu decât pare.

Ochii triști clipiră ușor interesați, nu atât de cuvinte, cât de tonul convingător și hotărât, apoi fără veste se alungiră într-un soi de zâmbet.

– Vezi?  zâmbi și ea. Ăsta e începutul. Mișcarea asta stupidă ce face riduri.

Oboseala se sparse ca un balon de săpun în lumina zâmbetului și auzi mirată câteva propoziții, timid rotunjite în vocale și consoane:

– Sunt frumoasă, sunt inteligentă, sunt o femeie spirituală. Te iubesc!

Trase cu ochiul oglinzii, și aruncă o bezea. Apoi râse de-a binelea, amuzată de joaca ei. Se fardă ușor, folosind un ruj de buze roz, cam îndrăzneț și, foarte serioasă, spuse privindu-se în ochi:

– Acum e momentul unui nou început. Nu mâine, nici luni, nici săptămâna viitoare și nici în prima zi din lună ori la început de an ci exact acum, la ora 8.37 dimineața. Ce să începi? zâmbi. Ceea ce-ți dă liniște, relaxare. Vezi? Nici măcar nu zic fericire, că aia e responsabilitatea Universului. Să fim realiști! EL te ninge din când în când cu praf de stele și clipe răzlețe, stropi de divinitate.

Se uită mirată în jur, ca și cum un soi de nu știu ce trecuse pe-acolo. Casa părea la fel de tristă. Însă în mintea ei înflorise brusc speranța. Aia cu majuscule. Era sănătoasă și cumva, printr-o răsucire ciudată a gândurilor proprii, găsise în ea puterea să se iubească. Găsise curajul pentru următorul pas. Pentru un nou început al vieții ei care, cumva, își schimbase cursul fix atunci. La 8.37 sâmbătă dimineața. Tristețea căzuse brusc ca o piele uscată de șopârlă și zâmbi larg și roz. Avea atâtea de făcut…

Sunt frumoasă, sunt inteligentă, sunt o femeie spirituală. Iubesc!

Tema săptămânii – Un nou început – Em

Odat’

23795587_1427926350658441_4234636374964404079_nPurtau cojoace și bluze împletite
căciuli de blană și opinci
mergeau cu greu prin frig, ninsori și ceață
și se trezeau în fiecare zi la cinci.
Dădeau la vacă și o slobozeau în ciurdă
hrăneau găini și porci și câine și pisică
săpau grădina și puneau de mămăligă
și se rugau. Munceau, dar n-aveau frică
de boli, de secetă ori inundații
de viscole, de soare ori de noapte
lui Dumnezeu i se închinau cu toții.
Lui își spuneau necazul, însă-n șoapte
să nu se tulbure a boltei înstelare
să nu se strice-al vântului izvor
să nu tresară iarba-n încolțire.
Adăposteau în suflet dragoste și dor.

Purtau din toamnă până-n primvără
aceleași plovere de lână, aspre și cuminți
și își duceau curat în palmă
sufletele blânde, bune și fierbinți.

Flash – Suflete sub plovere de lână – Em

Viață la prezent

Tags

, , , , , , , , , , ,

th

În ziua aceea toate visele se sparseră rând pe rând, ca niște baloane de săpun. Căci atât e viața, urlase ea cu spume, din toți rărunchii. Atât! O mizerie ieftină care „buf!”, se evaporă, râzându-ți în nas, că s-a terminat înaintea ta. Că tu nu ești gata să te duci. Dar cine te întreabă?
Urlase cu nervi, cu durere, cu spaimă. Apoi plânse pentru toată strada, pentru tot orașul, pentru toată umanitatea care mișuna mărunt și iritant în jurul ei, grăbindu-se în diverse undeva-uri fără sens și fără scop. Degeaba.
Plânse până nu-i mai rămase nici o lacrimă întreagă, iar sufletul se proțăpise jigărit, lipit de spate, ca o burtă flămândă.
Nu o durea nimic. Fizic era într-o formă excelentă, doar că se transformase brusc într-o piele întinsă de om tânăr, care înăuntru devenise gol. Se vedea pe sine ca la un soi de microscop întors înspre lăuntrul ei și se întreba: cum pot să moară oamenii, așa, pur și simplu?

Cum să fii dintr-o dată nimic? Era singurul lucru concret, pulsând în ea în loc de inimă, în loc de gânduri. Nimicul se lăbărța nerușinat de la un capăt la altul al minții ei. Dintr-o dată devenise nimic. Dintr-o dată…
Își conștientiza ființa, care mai avea extrem de puțin timp pentru a conjuga verbul „a fi” la prezent: ființă… a fi… sunt….

Și ar fi pufnit-o râsul ca la o glumă bună, dacă mușchii gurii n-ar fi uitat mișcarea aceea dulce-banală. Ea acum era un nimic întreg. Un gol perfect. O uscăciune în care nu încăpea nici măcar un gând.

Era un început de spirală. Că pornea din ea un soi de pâlnie ce se termina în Univers. Un Univers îmbrăcat într-o uniformă neagră, aliniat altor Universuri la fel de goale, de plate și negre. Goale și ele. Mărșăluind cadențat.

Nu-și putea permite nici măcar articol hotărât. Cum să râdă? Gest inutil, indecent.
Vedea. Înțelegea. Știa că se află la margine și e o aripă de furnică-n cădere. Talpa neagră a stelelor o călca în picioare, iar viața avea să meargă înainte, chiar și fără ea, chiar și atunci când verbul „a fi” se va stinge, apoi se va transforma într-o linie perfect paralelă cu inima ei, ca un soi de șină de tren.

Golul acesta, care i se înnodase parazit pe sub bărbie și o locuia, strâns împletit cu ADN-ul ei și cu fiecare celulă, impregnându-i toate gândurile, o făcea extrem de lucidă. Trecutul nu o interesa deloc. Prezentul, extrem de puțin, era pe ducă. Iar viitorul ieșise întreg din dicționar. Chiar dacă nu-i plăcea aritmetica, această simplă ecuație o înțepa în coaste, sufocând-o. Lipsa de aer și lipsa de timp se completau una pe alta într-un minus pe care ea îl ținea în brațe ca pe un imens glob de sticlă.

Și totuși nu va muri chiar azi, își spuse alb. Și nici mâine. Era aproape o certitudine, așa că începu o negociere măruntă, ca o florăreasă aflată la tarabă, în piața Muzeului. Nu! Azi, clar, nu moare! Și-atunci izbi cu piciorul în pământ, intrigată că doctorul acela, care-i comunicase, cu milă în privire, un diagnostic în cuvinte sofisticate, imposibil de reținut și de înțeles, pârându-i de fapt neputința organismului trădător, nu-i spusese singurul lucru important: că AZI ea nu moare.

Se ridică cu ochii la stelele acelea nepăsătoare, de pe cerul ei, unul din ultimele ei ceruri, strălucind rece, ca ochii ei reci, pentru că ea era un gol și golul e rece și negru.
Se ascunse iute sub o streașină, să n-o vadă stelele și luna, să nu o calce în graba lor de-a depăna timp. Și văzu o mâță cum se apleca atentă și moale spre o creangă rătăcită, aproape de perete. Și își dori să fie mâță, să aibă nouă vieți. Deși, ce-ar face cu-atâta viață? Eh! S-ar descurca ea.

Dar nu e mâță. E doar om. Și e doar acum. Are doar ziua asta. AZI. Deocamdată ajunge, se gândi ea gospodărește. Mâine vom mai vedea… Și se uită iar la mâță, ca la minunea lumii și a lunii, cum sare pe creanga nucului obosit de toamne târzii. Cum sare și nu cade, pentru că mâțele nu cad, își spuse adânc. Apoi se uită cu atenție la copac, constatând calmă că el, nucul, va locui mult mai mult decât ea pe pământ.

Și dintr-o dată golul ei gol nu mai fu atât de gol pentru că intraseră acolo o mâță și un nuc.
Și se gândi că poate oamenii nu mor. Poate se transformă-n copaci. Că n-or sta toți degeaba cu crengile trezite-n rugăciune către cer. Și buzele-i mijiră zâmbet, pentru că gândurile ei nu erau ale ei și nu avea sens să se gândească la mâțe și la copaci care-și cresc ramuri și frunze-n credință, când ea are de fărâmițat o singură zi: AZI.

Apoi fu obosită și adormi, deși n-ar fi vrut să doarmă. Însă visă nuci verzi și-o mâță ce torcea covoare de povești pe care ea pășea și, când răsări soarele, se trezi, uitând ce a visat. Și zâmbi, deși n-ar fi vrut să zâmbească, pentru că era inutil și indecent. Dar își spuse că e AZI. Și azi ea nu moare. Sigur nu moare azi. Poate mâine, dar azi are treabă.

Și fiecare zi începea la fel: se trezea cu răsărit de soare și se numea azi, iar ea, conștiincioasă, conjuga verbe, multe verbe. Toate militărește, numai la prezent. Și substantivele din jurul ei purtau cuminți articole nehotărâte, de om ce nu visează, pentru că are dicționarul știrb de viitor. Chiar de-ar fi îndrăznit să încerce vreun sfert de vis, l-ar fi mustit în șoaptă. Așa, ca o părere.

Și într-o zi a uitat pur și simplu că mâine s-ar putea să moară. Pentru că mâine era undeva în capitolul acela absent din dicționarul ei personal. Așa că nu-l vedea. Era ca și cum în spatele nucului s-ar fi ascuns un nor de ploaie nehotărât, ori un drob de sare ar fi fost așezat deasupra mâței. Ca în povestea lui Petrică și lupu’. Dar până să vină lupul, ea-și vedea de zilele acelea care nu aveau nume și nu locuiau în săptămâni ori luni. Erau niște gemene, toate, pe care le chema AZI și fiecare începea cu câte-o dimineață.

În altă zi s-a întâlnit cu medicul acela care-i pârâse, în cuvinte care sunau ciudat, organismul trădător. Dar privirea lui n-a mai fost tristă, ci mirată-n colț de zâmbet și miracol. Și ea a răspuns la toate întrebările lui neîntrebate. I-a spus că data zilei este AZI. Că mâțele nu pot să cadă de pe acoperișuri Că oamenii nu mor. Ei se transformă în copaci cu crengile trezite-n rugăciuni spre cer.

Apoi a așezat într-un sertar tot plânsul, frica și umbra nopților cu stele reci, iar cheia a aruncat-o și-a început să poarte în buzunarele blugilor doar zâmbete. Și diminețile i-au devenit prea pline, că erau multe de făcut și de aflat și de iubit. Așa a fost ea construită, cu râs și foi muiate-n soare. Iar verbele au început s-o strige cu gâtul întins, ca niște pui de păsări ce trebuiau hrăniți în fiecare zi din cele șapte, câte are săptămâna.
Și dintr-o dată, nimicul acela care o umpluse o vreme deveni un tot intens, un tot real, umflat în bucuria de-a trăi, de-a mirosi flori, de-a face jogging, de-a se iubi fierbinte în nopți incandescente și ude, frământată de brațe dragi. Brusc deveni centrul Universului, pentru că ea era un început de spirală. Un soi de pâlnie pornea din ea până-n Univers. Un Univers vesel, îmbrăcat în culori vesele, legat de alte Universuri, la fel de colorate și zălude. Dansând pe ritmuri de ploi și râsete și clipe. Încondeiate toate, ca un complot al veseliei, al chefului de viață.

E drept că furtuni se zbat în suflete și trupuri câteodată, dar oamenii sunt păsări cu aripi mari ce cresc sub pleoape. Zboară spre cer, visează și plantează flori. Și construiesc. Și strâng îmbrățișări. Iar când le vine vremea, devin copaci.

 

Ioan

Ioan 3

Avea o mustăcioară mică, așa cum văzuse ea în pozele cu Hitler și niște obraji rotunzi și roz, pleznind de sănătate, ca două mere Ionatan crescute pe dealuri dospite fără grija nimănui. Era mereu proaspăt bărbierit și tuns scurt, soldățește. De fapt întreaga lui ținută trimitea cu gândul la armată. La un general de armată. Avea un ușor defect de dicție, dar respectul impus celorlalți era atât de mare, încât nimeni nu îndrăznea, nici măcar o tentativă de zâmbet, atunci când vreo silabă se mai împiedica de două, trei ori, de vreun cuvânt mai buclucaș.

Nimeni nu-l auzise ridicând vreodată tonul, însă vorbele lui curgeau grele și adânci, bine gândite și cumpătate, așa cum era fiecare lucru mic sau mare, pe care îl făcea. Nimic în pripă. Nu avea entuziasme de moment și, așa cum nu părea să se mânie niciodată, nici bucuros nu știa să fie. Nu-l văzuse niciodată râzând, doar zâmbind. Rar. Și atunci dezvelea o dantură fără cusur, la fel cum fără cusur era orice ținea de el. Totul era bine calculat. Lumea era așa cum era, cât încăpea în balanțele unui cântar.

Era văduv de mulți ani, dar nu se simțea lipsa femeii din casa ori bucătăria lui. Lucrurile erau puse ordonat la locurile lor, ca și atunci când Maria trăia.
Când se așeza la masă, singurătatea nu da semne c-ar vrea să-l însoțească.
Mânca cu poftă, dar fără grabă, tăind, cu un cuțit bine ascuțit, o feliuță subțire de slănină afumată. Apoi una de caș proaspăt de oaie. Rupea o bucată de pâine cântărită din ochi și apoi îneca în sare grunjoasă o felie de ceapă roșie. În timp ce mesteca bine combinația divină de gusturi, pregătea altă tură de pătrățele miraculos hrănitoare.
Fiecare gest părea a face parte dintr-un ritual bine știut, impecabil executat.

 

Sfârșit de an la New York (the end)

Tags

, , , , , , , , , , , ,

49435340_2020193114741203_2466256460011536384_n

Ziua care a urmat a fost clară și rece ca o bomboană mentolată. După cafeaua și cinnamon roll-ul păcătos (el sau eu), dar delicios (el) am mers să vedem High Line, o cale ferată abandonată, construită în vestul Manhattanului.

Ne-am plimbat vreo doi kilometri de-a lungul parcului amenajat în jurul căii ferate, ignorând înțepăturile acide ale celor minus trei, patru grade, care se simțeau mult mai vitrege din cauza apropierii apei. Mi-am propus să revin și vara. Trebuie să fie o nebunie când vegetația e prezentă la apel. Chiar și acum erau niște Holly tree maiestuoși, cu frunza lucioasă și un soi de fructicele roșii. De asemenea erau unii fără frunze, pitici, cu multe bobițe, tot așa, roșii ca focul. Red berries tree.

Zona de început mărturisește New York-ul de altă dată, dar, pe măsură ce înaintezi de-a lungul căii ferate, orașul crește și se văd semeț înălțându-se, zgârie nori privind arogant la clădirile mult mai scunde, dar solide, ale timpurilor care au trecut.

Mi-am încălzit degetele înghețate la un churros și o cafea. Yummy! Mănușile mă încurcaseră la făcut poze și amorțeala frigului am simțit-o abia în sevrajul fotografiatului.

receta-churros

E interesantă arhitectura orașului, modul în care clădiri dantelate de acum două secole se strecoară cu eleganță între oglinzi de zgârie nori, străzile trasate în unghiuri drepte, având numere în loc de nume, taxiurile galbene, multe și insistente, ca niște gândaci de bucătărie încăpățânați. Dacă aș fi dusă cu ochii legați și lăsată pe stradă (hmmm, trotuar) aș recunoaște, fără discuție, orașul cred că în primul rând după scările de incendiu care le personalizează și nu neapărat după emblemele newyorkeze inconfundabile: Statuia Libertății, acoperișul Chrysler Tower ori Empire State Building.

Big Apple e un tărâm al contrastelor. Magazine scumpe ale căror vitrine sunt în sine opere de artă, iar prețurile au coadă de zerouri intimidante, privesc chiorâș la oamenii străzii, cu ochi umili, de animale hăituite care, în loc de pent house-uri luxoase, au două trei cartoane. Mulți plătesc scump onoarea de a locui o metropolă cu un nume atât de sonor.

Călătorului îi stă bine cu drumul și următorul obiectiv a fost o biserică. Cei care o frecventează par să aibă un slogan comun: the sport is my religion, pentru că, să leșin, nu alta, era de fapt gym. Ochii mi s-au deschis la capacitate maximă, văzând aparatura sportivă așezată în fața vitraliilor cu scenete biblice. Nu mirosea a gym ci a biserică, iar istoricul ei îți face pielea de găină. A fost construită în 1844-1845, desacralizată în 1970, devenită club de noapte, apoi mall și acum gym. Tot felul de povești întunecate sunt infiltrate în pereți și în candelabrele vechi. Recunosc, am avut un sentiment ciudat văzând gantere și pachete de mușchi tatuate tulburând atmosfera fostului lăcaș de cult.

49589694_2020192428074605_4008008883002933248_n

Ca un soi de Cristofor Columb, am descoperit, ca peste tot unde ajung, și lucruri care m-au bucurat cel puțin la fel de mult ca atracțiile turistice importante, chiar dacă, poate, altor ochi le-ar părea banale. De exemplu niște vitrine ale unor Pet Shop-uri foarte cochete, înșiruite multe pe aceeași stradă, cu tot felul de minunățele scumpe pentru răsfățatele patrupede. Mi-am amintit cum am văzut cu alt prilej, tot în New York un parc doar pentru câini. Nu am rezistat tentației și am intrat într-un magazin care vindea cățeluși și pisicuțe. Drăgălășenie! M-am dezlipit greu de simpaticele jucării vii. De altfel animalele de companie întâlnite pe stradă, îmbrăcate, de multe ori, mai bine decât stăpânii lor, aveau niște fețe newyorkeze, un soi de cumsecădenie în traducerea mea personală. Așa că, deși mi-e frică de câini în mod normal, în fața stimabilele dobitoace ființe, nu am avut nici măcar o tresărire.

Am zărit din stradă o idee de candelabru format din cărți. Fascinantă imaginația omului.

49573758_2020192174741297_3888484921022349312_n

Apoi mi-a atras atenția o clădire veche. Părea o biserică înșurubată între două blocuri noi. Dar ceea ce vedeam de fapt era Jefferson Market Library. Am profitat de oportunitate și am călcat în acel templu al cuvântului. M-am bucurat din tot sufletul că mi-a ieșit în cale. Am realizat că-n preajma cărților mă simt acasă. E o binecuvântare cumințenia cuvântului așezat pe hârtie, liniștea poveștii și asigurarea că viața e valoroasă și bine prinsă între coperți. Clădirea, ridicată în anii 1875, fusese inițial tribunal, iar din 1967 devenise bibliotecă.

Am mers apoi la Joe’s Pizza. Deși o chichineață deloc elegantă, e celebră pentru că, se spune, ar face una dintre cele mai bune pizza din lume. Nu cred să fie newyorkez care să nu cunoască locația. De fiecare dată când ajungem în New York trecem și pe aici să ne fericim un pic papilele gustative. Am stat la o coadă imensă, dar au fost surprinzător de eficienți și, cam într-un sfert de oră, spre mirarea noastră, am fost serviți. Și, deși străduța respectivă e înțesată de restaurante, era singurul loc atât de aglomerat.

1.jpg

A doua zi urma să plecăm în Canada, să petrecem ultimele ore ale lui 2018 și să începem Noul An într-unul din locurile mele favorite de pe planetă: orașul Niagara.
Concluzia, după cele patru zile de vacanță (pentru că am plecat de acasă în creierii nopții în 27 decembrie ca să ajungem după un an 🙂 adică în prima zi a lui ianuarie 2019) e: Home sweet home!

New Yorkul este… New York. Are amprenta lui proprie, așa ca omul. Îl iubești sau îl urăști, după cum spunea Elena. Diversitate. Lumini și umbre. Ceață și soare. Un amestec nebun, influențat și de partea pe care ne trezim noi dimineața, de locul de unde venim și de așteptările noastre, de gândurile și filtrele colorate prin care privim viața, ziua, realitatea. E firesc să avem și așteptări și imagini formate, pentru că mintea noastră lucrează, creionează, caută, definește.

Voi reveni cu drag, însă cred că fața pe care i-o prefer e cea a primăverii, ori a toamnei.

49372202_2020192818074566_3021900296105230336_o49403656_2020192558074592_9080066935445520384_o49442950_2020192734741241_3009471296405766144_o49454900_2020192808074567_6193905481547776_o49525657_2020192528074595_7905495071930187776_o49671138_2020192651407916_8878289075526696960_o49712275_2020192784741236_4078158858726408192_o49718039_2020192704741244_3795115278354874368_n49937974_2020192084741306_737208261362581504_n

50042784_2020191654741349_7403274040518901760_o49947827_2020191661408015_1060828669817126912_n49898256_2020191808074667_1030152389891457024_o49810404_2020191558074692_1835612758238822400_n49769294_2020191848074663_2136599990418538496_n49682656_2020191944741320_2754482360807325696_o49676628_2020191524741362_2087889683982843904_o49454746_2020192108074637_916212168863514624_n49778974_2020192214741293_3059418003666894848_n

49707211_2020191961407985_4499235592705409024_o

49756921_2020192438074604_518614041111822336_n

49499975_2020192421407939_1930108751784706048_n49947271_2020192281407953_5207152361792864256_n49818065_2020192348074613_4446473014690709504_o49696364_2020192988074549_4086751537802510336_o49680313_2020193268074521_731179578977943552_n49444724_2020191834741331_784129937257791488_o49442957_2020193171407864_5389756074658103296_n