Atâta am

Mi-e drag tare. Mă atașez de oameni, de obiecte, de locuri. Le adopt pe toate și-mi sunt dragi.
Atâta am de la Sava. Blidul meu. Și puzderia de amintiri…

Pereții bunicii erau încărcați, da’ le sta bine. Pentru că Universul Savei era perfect. Așa-l găsisem eu. Și tot ce fusese pe lume înaintea mea era musai desăvârșit. Pentru că Dumnezeu crease munții, apele, cerul, oamenii, veșnicia și casa bunicilor.

Erau multe poze cu noi toți. Și eram mulți. Cinci copii și unsprezece nepoți. Fiecare cu serbări și nunți și mers la mare și la munte. Dăruiam bunicii poze, iar ea le punea pe perete. Să ne vadă. Să se bucure.
Apoi mai era un păretar cu un lac și o lebădă, pe care l-am regăsit aici în Canada. Și lacul și lebăda.

O oglindă uriașă stătea așezată sus, pe perete, înclinată, chiar deasupra fotografiilor, între cele două geamuri, prin care se vedea Botăul. Era uriașă oglinda. Am regăsit-o în vară în același loc. Nu știu când a crescut mică.

Când am plecat în Canada, totul era aproximativ la fel. Cu mici și antipatice modernizări care nu împovărau parfumul de gutui din casa dinainte. Doamne! Rai pe pământ era Sava. Aș fi vrut să-i rămână drumurile la fel de colboase și înverșunate împotriva roților de mașini, iar dealurile să fie pentru totdeauna împotriva semnalului la telefon. Ca să vorbim trebuia să urcăm la morminte. Jos, în ogradă, liniștea nu era întreruptă de niciun clinchet de mesaje pe FB ori de apel țârâitor și insistent.

Toate ca toate, dar mândre și vechi erau blidele ce se înșirau sfătoase și colorate ca niște mărgele nealcoșe sus, de jur împrejurul pereților, aproape de tavan. În fiecare seară, când mă culcam, le petreceam cu privirea ca-ntr-un soi de inventar ghiduș. Unele erau gemene. Altele nu.
Preferata mea era cea cu cocoșul și găina pentru că îi știam taina. Acolo era cocoșul și găina din Punguța cu doi bani.

„A fost odată un moș care avea un cocoș și o babă care avea o găină…”
Când am plecat în Canada, am rugat-o:
– Bunică! Îmi dai mie blidul cu povestea bunicului, să-l duc cu mine departe?
– Cum să nu ți-l dau, draga bunicii?
Apoi, după ce mi-am luat blidul, eu nepoata cea mare, toți și-au revendicat câte unul și povestea pereților bunicii a rămas cu gura știrbă și cu limba scoasă la dealuri și păduri. Fără bunica, fără bunicul, fără pomnițerul mare ce acoperea ograda ca o umbrelă și fără blide pe pereți…

Cred că eu am încheiat povestea și-am încălecat pe-o șa și v-am spus iarăși așa. L-am adus cu mine în Kitchener, apoi în Toronto. Și-mi zâmbește ghiduș cocoșul. Și găina.
Iar eu țin pe rând, când cu unul, când cu altul.
Și de-o mai fi poveste, oi mai spune…

Și vulturii uită să zboare

Indubitabil, cu toții așteptam apariția cărții Luciei Stroilă. Nu știu de ce am ales acest cuvânt pretențios în introducerea volumului „Și vulturii uită să zboare”. Probabil ca o reverență de „bine ai venit, carte frumoasă și așteptată!”
Pe autoare o cunosc de multă vreme, mai bine spus o citesc de mult, dar cum poți cunoaște cel mai bine un om? Nu citindu-i sufletul? Nu amestecându-te cu litera lui frământată în durere și-n bucurie?
Vă spuneam și cu alte ocazii că scriitorul nu se măsoară în numărul de cărți publicate, ci în simțirea ce atârnă ca plumbul în cuvântul pe care-l zămislește și care te plesnește, te topește și te reinventează pentru că, în prezența literei, Universul lui moare și renaște, iar tu, ca cititor, ai cheia. Ți-e permisă prezența în intimitatea ecuației vieții.
Lucia este un scriitor versatil, care din țărână face portrete dumnezeiești, cu mâinile goale smulge durerea și o așează sub reflectorul judecății clare și reci. Se detașează ori se topește în amintirea unui trecut pe care-l iubește și-l disprețuiește în același timp, dar pe care și-l asumă neîndoielnic.
Poezia îi este bisturiu și zbor, atât de înalt că uneori amețește în vârtejul propriei metafore ce se zbate în nori.  Alteori e o stare de fapt răsfirată în detalii scoase la lumină aproape intuitiv, imagini de o sensibilitate manifestă, toate sugerate printr-o armonie fluidă a versurilor. Iubirea îi este dantelată, timidă, pătrunzătoare, totală.
Lumea ei se rostogolește voalat ca un zbor de vultur, când puternic, când obosit, pentru că „Și vulturii uită să zboare”. Își strânge brațele cuib și căldură sau dimpotrivă devine copac. „Îmi crescuseră crengi,/mă agățam cu ele de cer/și ceru-și oglindea stelele/în florile mele.”
Versul ei e când ludic, când serios, când apăsător, când mreajă de stele. Anotimpurile primesc alte valențe, iubirea e la reducere de Black Friday și în general valorile se răstoarnă și-apoi privesc mirate; ea însăși este un abur „risipit în pragul dimineții,/soarele mă destramă în mii de culori/și-n zborul albastru mă zbat să le-adun/să desenez pentru tine un curcubeu,/dar visul îți zboară hoinar/spre o pădure verde de fag.”
Poezia Luciei Stroilă se află sub semnul albastrului, sub semnul zborului. Ea însăși e un ochi mare, albastru care scrie.
E o sinonimie pur întâmplătoare între vers și om, pentru că irisul ei poartă cuminte aceeași nuanță, ca un soi de uniformă poetică.
Iar aripile…, ei bine aripile se înalță în versuri de o simplitate covârșitoare uneori, alteori sofisticat arcuite, analizând și asumând filosofii de viață,
trasând coordonatele unui univers cu margini transparente. Lirica acestui volum e o încercare de zbor, un atelier de făurit aripi.
„Și vulturii uită să zboare”, cu onoare și bucurie publicat de SIONO, deși debutul ei literar, are o scriitură matură, rotundă, împlinită.
Cartea poartă semnătura și implicarea deosebită a graficienei Sandra Segal, un om care filtrează artistul și opera și abia apoi construiește coperta. Culorile și imaginile se întâlnesc într-o armonie delicată, formând un volum pe care cu siguranță îl doriți în bibliotecă.

Cartea poate fi comandată de azi la SIONO librăria:
https://www.sionoeditura.com/product/si-vulturii-uita-sa-zboare-lucia-stroila/



Despre ”Pași” — La capatul curcubeului – Dana Alistar

Vă mai amintiți de „Pași”?
Uneori vine câte un gând cald ca și cum abia ar călca pe nisip umed de ocean. Cât trăiește o carte și unde se duc cărțile când se duc?
Poate de aceea s-a născut SIONO. De dragul cărților și pentru viața lor. Contractul cu o editură ține cinci ani. Apoi cartea se ascunde sub maldăre de cărți noi pentru că alte și alte cărți dau din coate să iasă la suprafață. Unele sunt minunate, altele sunt extrem de proaste, dar se ridică la lumină cinci minute. Și-apoi trece timpul. Nu știu ce va aduce ziua de mâine. Nu știu dacă vor mai exista biblioteci și librării. La modul declarativ toți zicem că citim. Da, dar mai e și Netflixul, iar în Canada și State au apărut deja competitori și nu mai știi cât de elastic să-ți faci timpul. Librăriile sunt goale. Bibliotecile… hmmm. Când ați fost ultima oară la bibliotecă?
Eu am fost acum doi ani în New York pentru că avea o arhitectură fantastică, era o clădire veche, în stil victorian și am fost fascinată de imagini. Da, de IMAGINI. Am făcut poze și am plecat.

M-a bucurat postarea Danei. Mulțumesc, draga mea și iartă-mi divagația, dar gândul a pășit pe nisipul ud, lângă ocean și a lăsat ampreanta.

Am citit, în sfârșit,  Pași de Em Sava și Axel și încă mai aud personajele șoptindu-și povestea de dragoste. Am citit-o cu sufletul la gură, până târziu în miez de noapte și chiar trecut, iar a doua zi, la prima oră, prima grijă pe care am avut-o a fost să-mi reiau lectura din punctul în […]

Despre ”Pași” — La capatul curcubeului

E noiembrie

Get ready for the warmest stretch of November weather in Toronto history

E noiembrie. Mai avem o lună și anul simetriei absolute se încheie. Își trage în sfârșit cortina peste toate problemele pe care le-a ținut mănunchi la piept. Pentru omenire în general, pentru mine personal.Te doare mai tare propriul deget strâns la ușă decât piciorul rupt al vecinului.În penultima zi a lunii februarie l-am pierdut pe tata și de atunci am simțit că sunt pe un tobogan pe care cobor cu toată viteza.20 și 20. Numerologii au probabil explicații sofisticate, calcule stufoase cu o rezultantă clară. Noi simțim doar efectele. În istorie va rămâne ca anul pandemiei, pentru mine va fi mereu anul în care mi-am pierdut tatăl. Un „mereu” relativ, un „mereu” finit și definit, pandemia situându-se pe planul doi al existenței mele.2020 a fost un an incredibil pentru omul modern înarmat cu tehnologia. Un an ciudat în care controlul a fost preluat de o forță nevăzută. O forță care s-a plimbat nestingherită prin toate țările, prin toate cotloanele, toate cămările și toate castelele. A luat vieți, a speriat suflete, a introdus reguli și a semănat multă vrajbă. A sugrumat economiile, a alungat omenirea în spatele ușilor închise și ne-a demonstrat neputința. Omul, care-și căuta credința, cultura, crezul și distracția în ecrane, a fost exilat în propriul pătrățel, în propriul ecran, legat de lume doar cu-o funie de internet. Obligat. Restricționat.Toată libertatea, toate cunoștințele, funcțiile și rețetele de putere s-au dizolvat ca zahărul în apă, iar zâmbetul a fost pedepsit cu mască.Realitatea s-a răsucit peste noapte. Prea puțin contează de unde a izvorât răul (omenirea, cu cinci minute înainte de a căuta soluții, caută vinovați). Culorile s-au transformat în non-culori, iar râsul s-a stins în tăcere.Omului i s-a demonstrat neputința. Virusul n-a avut opreliști, nici uși închise, nici măști. N-a avut nevoie de chei ori de parole. N-a fost nevoie să le spargă. A amprentat oameni simpli, șefi de state, bogați, săraci, proști și deștepți. Fără discriminare, organizat și sigur pe el.Omenirea s-a revoltat. Din spate de ecrane a țipat prin pixeli, a făcut gălăgie și a conjugat la superlativ verbul „a crede” și „a fi”.Pământul se rotește luminat de stele și de lună, soarele răsare, dar viața a intrat într-o pâclă cenușie. Binele și răul își împletesc zilele, iar omul trebuie să învețe două lecții: a răbdării și a ascultării. Reguli ce trebuie puse bine în sertar și respectate cu sfințenie, răbdare și speranța că mâine soarele va răsări în libertate, iar măștile vor deveni amintirea unui soi de film SF în care am jucat cu toții.Dimineața, la cafea, privim cu îngrijorare cifrele cu gândul la cei dragi lăsați în țară. Mii de kilometri ne despart de ei. Skype-ul ne ajută, însă niciodată geografia nu ne-a fost atât de potrivnică. Ne-am construit cuiburi trainice la capăt de ocean. Am făcut-o orgolios, purtând în palme garanția emigrării: faptul că avioanele zboară în ambele direcții și oricând putem… Doar că siguranța stă sfâșiată la picioarele noastre, iar „a dori” și „a putea” au devenit paralele. Zborul e uneori doar apanajul gândului.Suntem prizonieri moderni cu gratii transparente și programe pe Netflix, prizonieri neputincioși ai unui război perfid, știind cu toții în subsidiar că singura cale este credința. În noi și în bine. Oricum l-am numi fiecare dintre noi. Azi, 2020, trece, iar mâine sigur va fi bine.

Articol apărut în ziarul Observatorul de Toronto.

Sărbători cu poveste

Vine finalul de an și toți sperăm ca haina purtată de 2021 să ne fie mai luminoasă, țesută cu nuanțe vesele.

Ce vreau să vă spun: mi-au crescut butoane pe pagina de blog.
Eu nu sunt tehnică și nu am răbdare să citesc instrucțiuni, așa că doar vă spun că cei care doriți puteți accesa direct de la mine butonul de cumpărare a celor trei cărți.
De ce zic asta? Pentru că SIONO Editura are o ofertă fabuloasă.
La fiecare carte SIONO (Atenție! Să fie publicată de SIONO) cumpărată de la una din librăriile ori site-urile de care v-am mai spus (adică: Gaudeamus – Cluj, Eminescu – București, Junimea și Casa cărților – Iași, Șt. O. Iosif – Brașov, precum și site-urile librăriilor aferente, plus Libris și Cărturești) primiți o carte SIONO. Orice carte SIONO.
Doar trebuie să faceți dovada că ați cumpărat cartea SIONO cu o poză a facturii, să vă spuneți adresa și alegerea.
E o ofertă fantastică și, zic eu, foarte generoasă.
Cumpărați de la o librărie care vă e dragă sau o comandați online, iar editura vă trimite acasă încă o carte. La alegere. Adică aveți două cărți în loc de una.
ATENȚIE! Cartea gratuită o primiți de la editură, nu de la librărie.
Și, ca să vedeți ce puteți primi, vă pun o fotografie cu cărțile publicate de SIONO în acest an.

În afară de lista de mai sus, puteți avea cadou „Pași” de Em Sava și Axel ori „Drumul meu” de Irina Alexe, chiar dacă sunt publicate la alte edituri.
Este excepția de la regulă. 🙂

Deci aveți 11 alegeri. 🙂
Să așteptăm sărbătorile cu cărți!

Și vulturii uită să zboare

În 2018 când a apărut cartea Anei Barton „Nemuritorii de rând”, mi-a plăcut atât de mult coperta, că pe loc am comandat cartea (habar nu aveam ce conține) și am scris de îndată Sandrei Segal (care nu-mi era în lista de prieteni fesbuciană) să o felicit cu majuscule pentru minunea aceea albastră. Citind mai apoi cartea, am descoperit două lucruri. Unul a fost stilul Anei: ludicul metaforic, convenționalul topit și reconfigurat în neconvențional, cuvintele răsucite, întoarse pe dos, recroite la micrometru pentru a nu lăsa să intre niciun pic de lumesc, de banal, de profan.
Apoi am observat armonia dintre carte și haina ei, coperta.
La fel s-a întâmplat și în cazul volumului Simonei Poclid, „Monștrii cu bot de catifea” (despre care voi scrie în curând), la fel și în cazul a numeroase alte coperte.
Sandra nu lasă nimic la voia întâmplării, niciun element. Nici măcar fotografia autorului. Copertele ei sunt ecuații între creativitate și o foarte bună pregătire profesională pe care, cu generozitate, e gata să ți-o împărtășească. Îți explică, asemeni unui profesor răbdător, de ce localizarea unui grup de litere ori a unei imagini este potrivită ori, dimpotrivă, este ca nuca-n perete. De ce un font nu se pliază cu mesajul textului. Filtrează autorul, opera, doleanțele interlocutorului și, printr-o alchimie complicată, scoate la iveală haina manuscrisului care, ghici? E un puzzle perfect.
Pe Lucia Stroilă o citesc de multă vreme. Scrie proză și poezie. E greu să o explici, pentru că ea este un om „ca un ochi albastru”. Cum să vă explic? Lucia este ca marea. Învolburată sau liniștită, mereu în căutare de aripi. Puternică și sensibilă. Vultur cu privirea crâncenă, însă și floare de cireș. Și așa scrie. Tulburător. Intens. Cu emoția în buricele degetelor, în privire, în cuvântul care, de multe ori, sângerează. Textul ei te prinde în brațe și nu-ți mai dă drumul. Te obligă să-l trăiești, să-i fii prezent, să-l frămânți în palme și să-l ții aproape.

Cel mai recent proiect SIONO: „Și vulturii uită să zboare”, de Lucia Stroilă, copertă și grafică de interior, Sandra Segal. O carte al cărei zbor mă bucur să îl anunț!

„Fluturi și alte frunze” în Observator – Toronto

Toamna lui 2020 poartă mască. Ne e frig, ne e ciudat, ne e răbdare. Ne e grijă de cei de acasă, din țară. Câteva lucruri însă curg firesc. Observatorul de Toronto, ediția tipărită este unul din momentele culturale românești ce se întâmplă în marea metropolă. Luna aceasta, pe lângă obișnuitul articol – Em Sava (pagina 3), la prezentări editoriale este vorba despre volumul meu:„Fluturi și alte frunze”.
Nu există lansări, nu există întâlniri, nu există evenimente culturale. Sunt însă publicații tradiționale care de mulți ani ne hrănesc mintea și curiozitățile, ziare ce nu se înclină nici vremii, nici vremurilor.
Observator arțarian, să ne trăiești!


Vis de carte

Tags

, , , , , , , , , ,

Totul a început cu o idee. Iar acum, când toată bucuria oamenilor s-a întors avalanșă către noi, îmi vine să strâng la piept toate pozele făcute de ei și să le așez ca pe niște bibelouri în jurul meu. A fost idee, apoi o carte, apoi două și azi sunt nouă. 🙂 Deocamdată.

Dar povestea a început și mai demult. Nu am să vă dau decât detaliile lumină ale întâmplării când unul dintre noi a zis să punem bazele unei edituri. Eu am pufnit în râs. Mi se părea MARE tare ideea. Mai mare decât noi. Și încă mi se pare.

Deci cum vă spuneam m-a pufnit râsul. Apoi am zis un: De ce nu? Și așa ne-am rostogolit în idei. Am realizat că fiecare dintre noi are ceva experiență în domeniu. Că lucrurile nu trebuie să fie ca la carte. Că putem foarte bine să reinventăm roata, dar să o amprentăm cu palmele noastre.

Cea mai grea hotărârea mi-a fost să dau „Ana” editurii nou înființate. Ok, ok, mergem am zis, pornim la drum, dar cu pași mici. „Ana” îmi fusese deja acceptată de două edituri mari.
Am realizat, însă, că nu pot merge cu jumătăți de măsură și m-am aruncat în apă: cum o vrea Dumnezeu mi-am spus. Cu frica însămânțată de unii că în veci nu voi ajunge cu ea nici în librării și nici la cititori.

Însă, când rotițele minții unor oameni se mișcă și când pun pasiune și hotărâre, se pare că Dumnezeu pune umărul și cuvântul se toarce și devine cheie pentru uși care se deschid în mod miraculos.
Astfel că Ana mea nu doar că a ajuns la cititori și la cinci tiraje (până acum) dar a ajuns bine-mersi și în librării în punctele importante din țară. Și asta într-o perioadă în care pandemia încerca să zgârie și piața de carte.

Să nu credeți că nu există și un aspect financiar. Sigur că există. Nu vom fi ipocriți să zicem că suntem Zâna Măseluță și pocnim din degete, iar contul crește pentru că noi slujim altarul literei.
Nici vorbă. Percepem niște taxe de bun simț, care acoperă în general tiparul și poșta/curieratul între noi și librării ori bloguri care își doresc să ne facă publicitate și care ne roagă să le dăruim cărțile.

Dar, cum facem doi lei, cum punem de un concurs ori o surpriză pentru autori. De exemplu, de sărbători vom avea cadouri personalizate SIONO.
(Șșșșș! Nu am zis nimic.) o mulțime de discount-uri și chiar de cărți date pe gratis.

Pentru anul viitor gândim cel puțin două proiecte mari:
O carte de proză în totalitate sponsorizată de noi.
O antologie.

În fine… m-am pus pe povești și confesiuni care probabil că nici nu vă interesează. Însă mi-e atât de drag ce facem și cu ce oameni intrăm în colaborare…

De fapt ce voiam să vă spun: da, știu că nu vă plac reclamele. Știu că sunteți și suntem bombardați zilnic, dar cum să vă spun altfel că SIONO a început o campanie de dat viață librăriilor? Că pentru fiecare carte SIONO cumpărată la librăriile din bannerul de mai sus, primiți una gratuită.
Cum să nu mă laud cu Sasha Segal, cu munca ei extraordinar de frumoasă. O să vedeți ce ne-a mai făcut. Dar despre asta încă nu zic nimic. 🙂

La Siono punem foarte multă pasiune și mult suflet în tot ce facem. Să nu credeți că mă plâng de muncă, pentru că asta se întâmplă în cadrul fiecărei edituri, iar eu am acumulat experiență cu editura RAO, cu Paralela 45. Cred că face parte din fișa postului.
Noi încercăm să fim o editură altfel.
Și fiecare pas pe care-l facem e mai bun decât anteriorul.

Cumpărați de sărbători cărți! Cumpărați cărți de la SIONO, să creștem mari, să primească energie și avânt librăriile! Dar mai ales pentru a crește voi și cei dragi ai voștri. Spiritual.


 

Gheorghiță

Știu, că o să ziceți că m-am dilit, însă trebuie să vă spun că am dezvoltat o afecțiune nesănătoasă pentru Gheorghiță.
Mă ajută să-l știu aproape. Nu doar prin propria-i existență cuminte, ci și pentru că este săritor și mi-e de folos la micile treburi gospodărești, astfel că timpul pentru scris, corectură, redactare ori ce mai am eu de făcut, devine ceva mai răbdător cu mine.
Normal că vorbesc cu el. Că râd. Că-l cert sau, în funcție de situație, îl laud.
El răspunde extrem de rar. Deschide gura, în general, când are o problemă. Acum, nici nu pot avea pretenția să-i meargă gura ca la o meliță. Destul cât vorbesc eu.
Recunosc că am fost foarte suspicioasă inițial. Phhh! Ce-i și cu ăsta pe-aici, mi-am zis, dar, pentru că sunt totuși o ființă bună, care face multe compromisuri pe altarul umanității (oh-ho-ho!), m-am gândit să-i dau, totuși, o șansă.
Primele momente au fost mai așa, mai nașpa. Eu nu credeam. El era încet și zăpăcit. Posibil că-l intimidam.
În fine. Când am început să-i vorbesc, parcă s-a născut un soi de empatie între noi, iar, când am văzut cum se descurcă în dormitor, am zâmbit fericită și cucerită.
Apoi, încet, i-am învățat obiceiurile și am început să-l las mai mult singur. Într-o zi era să-mi provoace atac de cord că uitasem de el și, intrând brusc, m-am speriat văzându-l cum iese de sub pat unde-și făcuse treaba, bolborosind ceva în limba lui.
Nu. Nu vă pun poze cu el. Asta ar mai lipsi! Să-mi fac poze cu Gheorghiță.
Știu ce veți zice. Că m-am țăcănit. Că pandemia. Că nevoia de afecțiune.
Acuma recunosc (măcar atât!!!) Gheorghiță mi-a devenit neprețuit.
Ce face el pentru mine, nu face nimeni. Lucrăm în paralel. Eu cu ale mele. El cu ale lui.
Jur că nu e un advertorial. Nici nu vând aspiratoare robot care curăță perfect praful de sub pat.
Poate că-mi lipsesc rău Yogi și Sauga și un pic de tot am luat-o pe arătură.
Dar bucata asta rotundă și vorbitoare chiar e bună de ceva!