Arnold era trecut bine și de prima și de a doua și de a cincea tinerețe, dar tot tânăr era. Un tinerel octogenar. Venea la cafenea zilnic. Subțirel, foarte bine întreținut, iute și flexibil ca un puști. Ochi albaștri, privire blajină și vorba politicoasă, la fel de îngrijită ca el. Văduv deja de mulți ani, tată de familie serioasă, nu mai țin minte câți copii și nepoți îi purtau numele.

Barb era domnișoară. Avea peste șaptezeci de ani, dar nu fusese niciodată măritată. Subțirică și cochetă, cu o privire jucăușă căprui, un nas acvilin, generos, peste o gură mică cu buze subțiri, mereu deschisă în zâmbet și un chicotit feciorelnic. Venea de fiecare dată împreună cu Evelyn, nonagenara ei prietenă, o femeie cu ochi fascinanți, mari, de un albastru cum nu am văzut niciodată și o figură aristocratică. O personalitate extrem de puternică, un om dificil, mereu nemulțumit. Se deplasa cu un mobility cart, iar Barb trăgea după ea o sacoșă de cumpărături pe roți. Erau o apariție cele două prietene nedespărțite, veșnic însoțite de huruitul discret al roților.

Pe cât era Evelyn de bossy, pe atât era Barb de umilă și conștiincioasă. O ajuta în multe treburi casnice, îi și gătea uneori, iar când Evelyn s-a îmbolnăvit și a crezut că o pierde, zâmbetul nelipsit și chicotul feciorelnic au amuțit într-o tristețe care-i alungea fața.

Barb nu avea pe lume decât amintiri, așa că atunci când Evelyn, după ce s-a însănătoșit, a dispărut dintr-o toană din viața ei și prietenia lor s-a rupt, Barb a rămas singură, derutată și nefericită. Mai chicotea uneori, dar timid, fără vlagă. Se ponosise dintr-o dată. Era stingheră și fără loc. Doar plasa în carouri, pe patru roți, scârțâia la fel de discret în urma ei.

De câteva ori s-a întâmplat să se potrivească la cafenea în același timp cu Evelyn. Însă degeaba îi cerșea privirea cu ochii ei de veveriță rănită, că Evelyn o ignora cu superioritate, râzând tare, probabil voit nepăsător, la altă masă, cu alte persoane.

Nu știu gravitatea catastrofală a greșelii făcute de Barb, care la modul general era un serv perfect pentru prietena ei, dar suferea vizibil, singură la masă, cerând iertare cu întreaga ei ființă, aplecată deasupra ceștii de cafea. Îmi venea să o îmbrățișez și să-i spun că oamenii care aruncă la gunoi o prietenie ca pe un ambalaj gol de ciocolată, fără explicație și fără a doua șansă, nu sunt oameni. Sunt crescători de venin. Și otrava asta le amorțește deschiderea pentru om, le înnegurează privirea și interpretează de cele mai multe ori anapoda, după vreun moment mestecat pe partea stângă.

La cafenea, în primele ore ale dimineții se întâlneau seniorii. Cei care aveau job nu-și permiteau luxul unei cafele cu poveste. Ei apucau în grabă cana de lichid fierbinte și plecau iute la ziua fumegând ocupată.
Dar seniorii umpleau cafeneaua cu râs gălăgios, cu dezbateri înfocate și glume uneori picante. Erau de fapt niște adolescenți haioși, care se comportau ca atare. Cuminți luați câte unul, dar gălăgioși și teribili în grup. Pentru că oamenii nu îmbătrânesc. Doar trupurile se ofilesc încet, spre stupoarea sufletului care arde și nu pricepe ce se întâmplă cu coaja lui. Dacă ai fi ascultat doar, fără să vezi personajele de la mese, zumzetul cafenelei de la primele ore ale dimineții, ușor ar fi putut fi atribuit unui grup tânăr.

Arnold era fascinat de oameni și de cultura diferitelor popoare. Fusese inginer de meserie și avea câteva studii de istorie publicate și ceva beletristică, cu caracter biografic. Am avut lungi conversații spumoase pe teme diverse. Era un erudit, o adevărată enciclopedie ambulantă și am aflat de la el multe lucruri, în special despre țara de adopție. Fără discuție, micul gentleman de modă veche ascundea o minte strălucită și educația aceea fermecător de manierată, specifică doar generației lui.

Îmi pare rău că pe vremea aceea nu scriam, pentru că sunt convinsă că ar fi avut multe sfaturi să îmi dea și ar fi fost interesat de lumea care străbate rândurile mele. Sunt ceva ani de când ne-am mutat din orașul în care i-am cunoscut. Nu știu dacă mai trăiește. A ajuns la mine vestea că unii din teribilii octogenari s-au dus să discute politică și să-și bea cafeaua pe plaiuri extrem de îndepărtate de planeta Pământ.

După așa o lungă introducere, dacă răbdarea nu s-a terminat, puteți afla că dragostea nu are absolut nimic în comun cu vârsta. Că oamenii trăiesc cam aceleași experiențe sufletești de-a lungul vieții, chiar dacă, de la un punct încep joaca de-a adulții, că așa e potrivit, în special față de cei mai tineri.

(Acesta e un fragment dintr-o poveste adevărată cu „va urma dacă vă place” – nu sunt eu prea sigură de subiect – mi-e la suflet pentru că-mi sunt dragi protagoniștii).

Voi? Eu iubesc lucrurile făcute bine.
Nu sunt superstițioasă la modul general. Nu cred nici măcar în zodii, decât dacă-mi convine ce zic. Dar mi se pune uneori pata și se întâmplă excepția de la regulă.
Așa a fost anul acesta. Vinovate sunt Potecuța și Dana, că la ele am citit ce se face la cumpăna dintre ani. Mi-am zis că nu-i mare lucru să respect și eu acolo niște cutume. Efort nu prea mare pentru roadele promise. Adică investiție minimă și beneficii maxime. Iar de nu e așa, tot aia. Cam lunguță lista cu ce să și să nu în noaptea de Revelion, dar nu irealizabil. Până la urmă o dată la 12 luni e CUMPĂNA DINTRE ANI.
LISTA:

• ceva nou – bifat
• bani în buzunar- bifat
• lenjerie roșie – bifat
• pește la masă – bifat
• GĂINĂ NU!!! – bifat
• lumânare care să ardă toată noaptea- bifat.
•  bănuți de pus în șampanie (am pus din timp în țuică să se dezinfecteze monede de zece cenți) – bifat
• clopoțel – bifat. Pus lângă lumânare, să aprind lumânarea și să clopoțesc.
• muzică – bifat, aia era oricum
• 12 boabe de struguri, am cumpărat, deși am înțeles, după ce am făcut un drum special să mă struguresc, că ar fi fost ok și stafidele. Și de-ălea aveam în casă. Dar în ce moment s-or mânca oare? Am căutat pe net și am găsit că până-n miezul nopții. Deci nu trebuie să le bagi pe gât pe toate deodată la cumpăna dintre ani, odată cu șampania, cum m-am temut. – bifat
• șampanie… ăăă. M-am trezit că am tot felul de băuturi în casă, dar șampanie nu. Deci fuga la cumpărături.

Eu nu sunt o tipă tupeistă. Dimpotrivă. Politicoasă până-n dinți. Dar, recunosc, gafistă la superlativ câteodată. Rar. Dar grav. Și-n acele dăți, dau cu stângu-n dreptu’ cu majuscule. Rău. De premiul Nobel.

Deci mă duc eu să iau șampanie pe ultima sută de metri, cu o jumătate de oră până la închiderea magazinului. Deszăpezesc mașina pe care uitasem să o bag în garaj cu o zi înainte și o tai la cel mai apropiat LCBO. Calc accelerația la greu că no’, târziu tare. Găsesc foarte greu parcare, că, nu știu de ce, lumea înnebunește când vine o zi liberă și magazinele sunt închise a doua zi. Firește TOATĂ lumea era prezentă la mall.
Frig, zăpadă… 31 decembrie. Ce mai? Alerg, că-s contra-cronometru și locul unde parcasem era la un capăt de mall, iar LCBO la celălalt capăt.

Eu de obicei am gânduri. Pot să mă bat și de mama pe stradă și tot n-o văd. Culmea e că mă uit la oameni, de fapt prin ei.

Ajung la magazinul cu pricina, și mă îndrept spre țintă. Mă strecor cu greu pe la intrare, apoi prin ușa rotativă. Nu îmi cade fisa decât mai târziu că am intrat „cu greu”.
Eu eram setată pe cumpărat șampanie. Punct. Trebuia să aleg una. Și repede. Să nu mă prindă cumpăna dintre ani…
Cum nu sunt cea care cumpără băuturi în casă, habar n-aveam pe unde sunt șampaniile în magazin (LCBO e un magazin doar cu băuturi alcoolice și e destul de mare) plus că habar nu aveam ce să aleg. Care o fi bună.
Salvarea însă îmi vine chiar la intrare, unde erau așezate frumos mai multe tipuri. Apuc pe cea la care mi se pare mie mai frumoasă sticla și mă așez la una din cozile kilometrice.
Apoi observ un  grup mare de oameni care așteaptă la intrare. Mă uit mirată în prima secundă și mă întreb cu nevinovăție ce-or fi făcând acolo. Apoi o văd pe tipa de la securitate, îmbrăcată în uniformă cum îi lăsa să intre câte unul, doi, în funcție de câți ies din magazinul super aglomerat la ora aceea. (Văzusem fenomenul acesta doar la magazinele foarte scumpe.)
Și simt cum brusc îmi iau foc obrajii și mă fac mică-mică.

Ce făcusem eu? Mă strecurasem greu printre oamenii care stătea civilizat la coadă, FĂRĂ SĂ ÎI VĂD, apoi prin ușa rotativă, pe sub nasul celei de la securitate. M-am prins de o șampanie și m-am așezat la coadă. Apoi…  am observat pe ce planetă trăiesc.
Nimeni nu mi-a zis nimic. Probabil că avusesem o figură atât hotărâtă că oamenii or fi crezut că nu-s mușteriu ca și ei.

Ai noroc că lumea e civilizată altfel ai fi ieșit cu permanent și urări „de bine” mi-a spus prietena mea, râzând.

Jur că nu i-am văzut. Că aș fi stat la coadă, sau aș fi renunțat. Mi-ar fi fost crunt de rușine să mă bag în față, chiar dacă de șampanie ar fi depins viața mea. Dar dacă nu i-am văzut…

(Seara s-au adunat mai multe sticle de șampanie. A mea a avut cea mai frumoasă sticlă și cel mai prost gust.)

Și a venit și ora 12. Cu câteva minute înainte am început să aprind lumini, să pun monede în pahare, să deschid geamuri și uși. Am realizat că am 15 geamuri și gemulețe, o ușă și geamuri spre balcon și 3 uși de intrare.
Nu!!! Nu am deschis decât vreo patru geamuri și am lăsat ușa principală larg deschisă. Frig sub minus 20 de grade. Aș fi deschis eu mai multe, dar soțul din dotare scotea deja fum pe nări și avea o privire foarte explicită și aducătoare de noroc și prosperitate și veselie… Așa că m-am oprit din băgat frig în casă, am ieșit toți afară, și bând din șampanie, cu multă grijă, să nu înghit moneda, m-am așezat strategic să fiu sigură că primul care intră în casă e bărbat. Că, cică doar așa ai noroc. Phui!!!

Am fost atât de ocupată, încât am uitat să îmi pun dorințele ălea care musai trebuie puse la cumpăna dintre ani. Așa că voi avea, probabil, ceea ce vine din oficiu pentru cei care au respectat lista bifată mai sus.

Pentru anul care vine, am multe lucruri pe care mi le doresc și știu că le voi îndeplini. Iar la anul, la cumpăna dintre ani, cu siguranță voi face abstracție de orice superstiție. Îmi voi spune o rugăciune mică și voi avea inima deschisă și zâmbetul pe buze.

Ca în fiecare an. 🙂

Orice femeie are cel puțin o geantă, dar prea puține femei au doar una. Fiecare cară pune în ea strictul necesar, ce diferă de la femeie la femeie, în funcție de persoană și de culoarea și lungimea părului.
Eu car. Geanta mea e întotdeauna grea. Dintr-un motiv pe care încă nu-l înțeleg „strictul meu…” umple până la refuz orice geantă, indiferent de mărime. Ca să nu car pietre de moară și să nu-mi nenorocesc coloana vertebrală, am decis să-mi fac un bine și să aleg poșete mici. Mică, mică, dar ridică… așa și a mea… Când o golesc demonstrez o dexteritate demnă de Guinness World Records, de a pune muuuuuulte lucruri într-un spațiu miiiiic.
N-o să vă dezvălui conținutul. A făcut asta Potecuța cu a ei paporniță, unde, râzând cu lacrimi, m-am recunoscut, copie la indigo (că geanta spune multe și despre stăpână. Nu?)
Și mi-a amintit ce am pățit acum niște ani în Italia. În ciuda avertismentelor de peste tot că e țara hoților de buzunare și de genți, am făcut fix ce era cu mulți de nu în față,( dar așa e românul omul, are impresia că e cu 5 minute mai deștept decât restul lumii și el n-o poate păți). Am ignorat în pas vioi toate sfaturile de pe site-uri, sau de la diverși, care deja fuseseră acolo.
Așa că plimbatul cu aparatele de fotografiat și filmat la vedere, adică eticheta clară: turist bun de jumulit și utilizarea mijloacelor de transport în comun doldora de omenire colorată (Roma fiind nebun de aglomerată) erau la ordinea zilei. Iar eu, fascinată că sunt acolo… Cu ochii și mâinile în cu totul alte direcții, decât geanta din dotare, care era plină cu acte, carduri și bani. Aveam una mică, pe stil poștaș, (cu o curea lungă) care se bălăbănea undeva pe șold înspre spate, fără atenție deosebită din partea mea, eu fiind mult prea ocupată să fac poze și să îmi mențin echilibrul, în autobuz.
Eram perfectă. Prada perfectă. Invitație deschisă cu floricele și parfum. Plictisitor de ușor. Ce și-o fi zis el, hoțul, în limba mămucii lui? „piece of cake”. Practic, privind în urmă realizez că nu i-am dat altă alegere hoțului. L-am obligat cumva să-și facă meseria. My bad. Așa că mult-prea-previzibilul, contactul, întâlnirea de gradul trei s-a produs.
În mod firesc ar fi fost o operație scurtă, fără dureri și complicații: hoțul, profesionist fiind și lucrând în echipă ar fi avut succes garantat. Prevăzut cu un soi de plasă de cârpă care-i atârna pe umăr, se lipea de potențiala victimă, poziționându-se astfel încât plasa lui să se termine pe geanta, (în acest caz ideal plasată, din punct de vedere hoțolog, sau hoțologistic). Profitând de aglomerație își strecura mâna pe sub fundul plasei lui, deschidea rapid fermoarul obiectului vizat (firește că poșeta mea nu avea clapetă – doar nu era să îngreunez munca omului!) și extrăgea portmoneul. Toate acestea se petreceau rapid, în timp ce un altul vorbea cu tine, ca să-ți distragă atenția. Bine și frumos, fără suferință gratuită, doar că  hoțul nu a luat în calcul două aspecte:
1. Geanta mea era ticsită-ticsită, iar eu organizată-organizată.
La intrare i s-au dărâmat toate socotelile pentru că hac! unde să gliseze mâna unduioasă și pricepută? Nu-avea loc un un ac. Și în loc de un portmoneu, mâna i s-a împotmolit între o mulțime de ceea ce păreau a fi portmonee mari și mici, presate unele în altele pe sistem vidat.
2. Intuiția feminină și rapiditatea.
Intuiția mea funcționează perfect în 99% din cazuri, contrazicând logica și cuceririle științei și tehnicii din/până în zilele noastre. Fără bănuială, nu știu de ce, (pentru că nu am simțit nimic) mi-am dus mâna, exact în timp pentru a surprinde degetele hoțului, în interiorul capcanei de pe șoldul personal.
Vă puteți imagina ce a urmat, într-un autobuz plin de italieni (majoritatea)supărați, cu sânge fierbinte într-o țară unde fenomenul este foarte răspândit.

Poșeta pentru mine e doar poșetă, practică. Nu aș putea spune același lucru despre rudele ei, pantofii.
În multe situații nu ai unde să o plasezi și atunci domnii bărbați, care au înțeles că happy wife, happy life, s-au dat de trei ori, inginerește, peste cap și au inventat dispozitive speciale de agățat poșeta de masă. Ba mai nou, am văzut un fel de semi-cuier care se aduce la restaurant, atunci când sunt mai multe femei (deci mai multe poșete) la masa respectivă.

Discutabil. Să zicem că sună ceasul ca de obicei… Plouă. Ai face orice pentru încă cinci minute de somn… Închizi ochii doar o secundă… te trezești ca arsă cincisprezece minute mai târziu. Ufff, ce târziu e… Te îmbraci repede, ieși din casă, chemi liftul, Îți controlezi telefonul. Oh!… Ai uitat complet! Trebuie să ridici comanda de tort pentru Nancy, colega ta (te-ai oferit ca o fraieră). Au trecut deja cinci minute și nici unul dintre cele trei lifturi… Apeși enervată butonul, deși știi că nu ajută. În sfârșit… Înăuntru Mike și labradorul lui. Nu-ți place nici câinele, nici stăpânul. Iubești câinii, excepție labradorul lui Mike. Se spune că după o vreme câinii seamănă cu stăpânii. Așa este. Mike îți zâmbește libidinos, arătându-și dantura neîngrijită… îți spune ceva ce ar semăna cu „Bună dimineața!” (ce-o fi bun la dimineața aceasta???) iar ochii i se plimbă alene pe bluza și fusta ta… Ufff. Chiar nu-și dă seama că-l vezi? Gross! Te întorci cu spatele, dar știi că el se bucură în continuare de priveliște.
Nu intri pe autostradă, trebuie să treci pe la plazza unde e comandat tortul. Ajungi. Cobori din mașină. Vântul îți întoarce pe dos umbrela. Te udă o rafală de ploaie. Brrrrrr! Ți-e frig. Trece o mașină prea aproape și te stropește din belșug. Te uiți pe stradă. E singura baltă aflată în raza ta vizuală, cea de lângă tine.
Ai nevoie de un cart de cumpărături, pentru tort. Aici este unul dintre puținele locuri unde trebuie să introduci fisă pentru cart. Te uiți în portmoneu. Nu ai nici o monedă de 25 de cenți. Vezi un coș rătăcit. Ești salvată! Când să-l iei, observi o mână ridată, care se strecoară și-l trage fix din fața ta. Ți-l freacă de picioare și-ți rupe ciorapii. Te întorci furioasă, dar vezi o bunicuță senină cu o privire ghidușă de „1-0 pentru mine!”
Ce să mai zici?
Intri în primul magazin cu haine și-ți scoți ciorapii într-o cabină de probă. Te uiți în oglindă și-ți vine să plângi. Realizezi că ai pe tine fusta aceea la care trebuie neapărat să porți ciorapi, altfel se mulează prea tare.

În fine, ai luat tortul, acum trebuie să-l pui în mașină. Te plouă cu umbrelă cu tot. Câțiva stropi au ajuns și pe cutia de carton. Nu-ți ajung două mâini, oricât ar fi de dibace… umbrela, cutia mare de carton și cheile de la mașină. Un bărbat sare politicos în ajutor. Glumește cu tine despre vreme. Îți deschide ușa, așază cu dexteritate tortul în mașină. Are ochi calzi și un zâmbet larg care-i descoperă dinții foarte albi. Îți ține umbrela. Intri în mașină. El stă în ploaie. Stropii i se rătăcesc prin părul des. Închide umbrela și ți-o întinde „By the way, I’m Justin, if you…. ”
Zâmbești și tu. Nu-i spui nimic. Închizi ușa și pornești lăsând propoziția lui în aer și pe „by the way Justin” în ploaie. Te pufnește râsul. Și râzi în nas dimineții nesuferite.
Nu există zi proastă. Toate zilele care conțin și-o dimineață sunt bune. Ratezi exit-ul, dar râzi și-ți spui că intră la categoria „să ne cunoaștem orașul”. Ajungi la serviciu. Dai nas în nas cu șeful. Se uită la tine peste ochelari. Îi zâmbești larg, combinație de cute și I don’t care. Derutat, îți răspunde-n oglindă, zâmbește și găsește el singur scuze pentru tine: „Traficul. Nu-i așa?” Dai din cap afirmativ și fugi. Ești așteptată.

Zi frumoasă! E ziua lui Nancy, draga și buna ta prietenă. Nancy sensibilă și devotată, prezentă în viața ta pe furtună sau soare… Nancy, cu care râzi până la lacrimi…
Nancy frumoasă și deșteaptă, nu neapărat cel mai devreme acasă, că așa-i în tenis. 🙂 Nancy, directă și sinceră. Nancy cu alură de sportivă, ochi albaștri, mirați și zâmbet relaxat… Nancy atât de iubită….
Nancy, convinsă în acest moment că toată lumea a uitat de ziua ei.
La mulți și frumoși ani, Nancy! La cât mai mult fun! xoxo

Aștept la semafor. E roșu. Se face verde, dar mașina din față nu se mișcă. Nu văd ce se întâmplă în fața ei. Oare de ce nu pornește? În gând îl numesc adormit pe șofer… dar văd că și coloana de pe banda din dreapta e înghețată. Stau, stau, stau… Oare ce s-o fi întâmplat? În sfârșit coloana se mișcă… Dar nu pornește bine, că iar se oprește. Însă am suficient timp… nu intru în panică. Muzica începe să mă irite, așa că închid radioul și mă concentrez la trafic. Se merge bară la bară și aici. Cred că am făcut douăzeci de metri în zece minute. Nu cunosc zona. Nu am altă șansă decât să ascult GPS-ul, așa că rămân în coloana interminabilă încercând să adun în minte motive pentru a fi calmă. De ce-oi fi ieșit de pe autostradă? Mi-am terminat cafeaua. Mi-e sete. Am apă, dar e pe bancheta din spate. Mai trec zece minute în care nu ne mișcăm de loc. Oops! Vreau la baie. Eh! Trebuie să rezist, nu poate fi prea mult… Cel din dreapta semnalizează că vrea să schimbe banda. Îmi pare rău, dar mă prefac că nu observ. Nu-i fac loc. Nu cedez nici un milimetru. Mă claxonează. Îl ignor. Mă uit doar înainte. Vreau la baie rău. Trebuie să găsesc o toaletă. Dar suntem bară la bară. Mă uit la ceas. Nu pot să cred. Când a zburat timpul? Dacă ies din coloană risc să nu mai ajung la timp la serviciu. Eu nu înjur niciodată, adică așa de-adevăratelea. Fir-ar să fie! Ce bine mi-ar prinde să am în arsenal o înjurătură neaoșă, românească. Dar nu pot să înjur. Știu… nici măcar în trafic. Adică o dau cu de-astea: prostule, boule, amețitule, dar serioase nu… nu servesc. Înjurătura mea supremă (vai de steaua mea că nici să-njur nu-s în stare) e pisici pe băț (dar trebuie să fiu nervoasă rău pentru asta) … Pisici pe băț… nu știu de unde am luat-o, de ce, dar o spun cu aceeași intensitate cu care alții își bagă și scot… ce? Orice. Am început a înșira pisici pe băț. Vezica e pe cale de a exploda. Trebuie să fac ceva. O s-o iau pe prima stradă la dreapta. Pare singura soluție. Semnalizez și intru hotărâtă cu botul mașinii în dreapta. Șoferul, paralel cu mine joacă aceeași tehnică ca mine, mai-nainte. Se preface că nu mă vede. Claxonez lung și intru cu agresivitate pe banda lui. N-are încotro. Nu-și pune mintea cu mine. Mă lasă să intru ca să își protejeze mașina. Se merge încet, extrem de încet. De ce-oi fi băut atât de multă cafea? Văd că urmează o stradă la dreapta. Trebuie să ies pe acolo cu orice risc. Nu mai e mult, dar cu viteza de melc turbat cu care ne mișcăm, distanțele au alte dimensiuni. Mă uit la ceas. În zece minute ar trebui să fiu la serviciu. Imposibil în condițiile date. Mai am opt kilometri și sunt blocată în trafic de mai mult de o oră. Nu mai pot gândi, nu mă mai interesează nici serviciu, nici șef, nici impresie… Singura mea dorință e s-ajung la baie. N-au decât să mă concedieze. … Pisici pe băț, pisici pe băț… Coloana se mișcă… În sfârșit… dar cel din fața mea s-a hotărât să fie extrem de politicos și să dea prioritate celor care vor să-l depășească. Nu mai pot…pisici pe băț…. claxonez lung. Cred că se sperie și în sfârșit se mișcă. Dar ghici? Se face roșu… Mă perpelesc și îmi strâng picioarele cât pot… mă tot gândesc la soluții… Ah! Sunt îmbrăcată elegant, mai elegant decât de obicei, că deh, mă vede prima dată șeful cel mare. Am o fustă strâmtă, crem, până la nivelul genunchilor și tocuri cui. Nu mai pot… nu mai pot. Minunea se produce, se face verde, iar eu pornesc în trombă, trec razant, milimetric pe lângă mașina din față și evadez pe dorita stradă din dreapta. Și merg și merg… zonă de case. Nici un restaurant, benzinărie… ceva. Mă gândesc să sun la ușă la cineva să explic, că doar oameni suntem, toți cu aceleași nevoi fiziologice. Dar mi-e rușine. Mai merg… Ajung într-o zonă industrială, lângă o companie de rulote. Nu mai am timp de fițe. E suficient de dimineață să sper că nu e nimeni pe acolo. Parchez mașina, ignorând cu bună știință semnul de oprire interzisă și mă duc țac, țac cu tocurile mele sonore între două rulote. Prima dată în viața mea când regret că nu sunt băiat… ce ușor se descurcă ei în situații ca acestea. După, am plecat cât de repede am putut, sperând că nu am bucurat pe nimeni cu priveliștea gratuită. M-am urcat la volan și, cu creierul limpede, în sfârșit am pus mâna pe telefon să anunț că ajung mai târziu și să explic situația (exceptând episodul cu… ). Și ce aflu?? Recepționista îmi spune foarte relaxată că tot orașul e cu fundu-n sus, că a fost un accident pe autostradă, s-a răsturnat un tir mare cu combustibil, că multă lume e blocată-n trafic și se miră ingenuu că eu nu știu, că s-a anunțat pe toate posturile de radio. Firește că nu aveam habar, doar închisesem radioul.

În sfârșit, ajung cu două ore mai târziu decât ar fi trebuit, hotărâtă să nu las aceste incidente să-mi strice ziua. Îmi refac fardul înainte să ies din mașină, îmi verific ținuta. Da, sunt ok… Intru cu un zâmbet larg. Vorbesc cu toată lumea. Observ cum intră un individ de culoare, slab, cu freză rasta și un hanorac verde. Mă privește și îmi aruncă un zâmbet fugar când trece pe lângă mine. Eu îl tratez cu indiferență, îmi văd de ale mele și-l ignor. În mod normal trebuie să fiu prietenoasă cu toată lumea și chiar sunt. Nu știu ce m-o fi apucat… Mă întreb ce-o fi căutând individul aici, că nu pare deloc din peisaj… Am emoții, îl voi cunoaște pe șeful cel mare. Mă străduiesc să fiu liniștită. Îmi aranjez lucrurile, calmă, focalizându-mă pe ceea ce am de făcut azi. Bate cineva la ușă și intră colega mea, împreună cu individul cu hanorac, de data asta fără hanorac, cu un halat alb și mi-l prezintă. E doctorul W., fondatorul unui lanț de clinici, șeful cel mare pe care așteptasem cu atâta nerăbdare să îl cunosc. Înghit în sec, mă roșesc, mă bâlbâi puțin, dar o scot la capăt onorabil. El zâmbește plăcut, e foarte politicos și amabil… Mă rog în gând să-l lovească amnezia pentru ultima jumătate de oră… și poate ruga mi-a fost ascultată pentru că e foarte prietenos și cald cu mine. În sfârșit pleacă… Nu e încă nici prânzul, capul îmi vuiește și îmi doresc cu disperare să merg acasă, să mă culc, să ajut ziua asta “normală” să se termine mai repede.

A trebuit să treacă ceva timp, ca să mă pot detașa și să pot râde cu poftă de ziua aceea de luni, când l-am cunoscut pe șeful meu, o persoană admirabilă care nu m-a judecat după primirea rece pe care i-am servit-o în primele secunde, dar mai ales de aventurile unei ardelence (eu) ajunsă din disperare  să-și marcheze teritoriul între două rulote în inima metropolei canadiene.
Uf!… Luni!… Nici iarba nu crește…