• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: Întâmplate sau nu…

De la tribunal urări

05 Saturday Dec 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu...

≈ 10 Comments

Habar nu am dacă nu comit vreo ilegalitate arătându-vă aceste poze, însă jur că nu mă pot abține. Nu știu care este criteriul prin care cetățenii Canadei sunt aleși ca jurați la tribunal. Probabil că unicul e să nu aibă cazier. Uite, aflați pe această cale că n-am. Cazier.
Ei bine, intoxicată fiind eu de filme gen Suits ori The good wife (ce-mi place Alicia! așa aș vrea să fiu) m-am bucurat tare că voi face parte dintre jurați, la tribunal. Abia așteptam experiența. Nu am fost în viața mea într-un tribunal. Deci să ajung în cel canadian și să votez vinovăția sau nevinovăția cuiva, să văd cum se derulează filmul procesului, în fine… Știți despre ce vorbesc, că toți împărțim aceeași pâine, aceeași cafea și același Netflix. Mă rog, cu variațiuni. Mai nou îmi place și Amazon Prime.
La un moment dat mi-a venit scrisoare de la onor judecător să le dau eu o dată când aș putea să fiu liberă de orice constrângere și cu mintea limpede, să votez cu dreptatea aia dreaptă. Am dat la pleseneală două luni. Că așa trebuia. Când a venit vremea cu pricina am primit un alt mesaj. Trebuia să mă prezint în data de, la ora de, în locul de pentru sfânta dreptate. Doar că eu aveam o altă problemă și o prioritate mai prioritară decât legea canadiană. În primul rând eram în Ro unde tata era foarte bolnav și nu aveam de gând să pun legea mai presus decât părintele meu suferind. Le-am spus. Însă au vrut să fie siguri că nu trag chiulul și a fost nevoie să demonstrez cu biletul de avion și hârtie de la medicul tatei, cu diagnosticul. În fine. Mi-au dat voie de data aceea să zic pas. Apoi a venit pandemia. Distanța socială etc. Și acum iarna. Dar, pentru că sunt în baza lor de date, am primit ce vedeți mai jos. Cine știe? Poate-ntr-o zi chiar se va întâmpla.
Deocamdată am primit urări de sărbători de la un Honourable.

Atâta am

30 Monday Nov 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Travel

≈ 19 Comments

Mi-e drag tare. Mă atașez de oameni, de obiecte, de locuri. Le adopt pe toate și-mi sunt dragi.
Atâta am de la Sava. Blidul meu. Și puzderia de amintiri…

Pereții bunicii erau încărcați, da’ le sta bine. Pentru că Universul Savei era perfect. Așa-l găsisem eu. Și tot ce fusese pe lume înaintea mea era musai desăvârșit. Pentru că Dumnezeu crease munții, apele, cerul, oamenii, veșnicia și casa bunicilor.

Erau multe poze cu noi toți. Și eram mulți. Cinci copii și unsprezece nepoți. Fiecare cu serbări și nunți și mers la mare și la munte. Dăruiam bunicii poze, iar ea le punea pe perete. Să ne vadă. Să se bucure.
Apoi mai era un păretar cu un lac și o lebădă, pe care l-am regăsit aici în Canada. Și lacul și lebăda.

O oglindă uriașă stătea așezată sus, pe perete, înclinată, chiar deasupra fotografiilor, între cele două geamuri, prin care se vedea Botăul. Era uriașă oglinda. Am regăsit-o în vară în același loc. Nu știu când a crescut mică.

Când am plecat în Canada, totul era aproximativ la fel. Cu mici și antipatice modernizări care nu împovărau parfumul de gutui din casa dinainte. Doamne! Rai pe pământ era Sava. Aș fi vrut să-i rămână drumurile la fel de colboase și înverșunate împotriva roților de mașini, iar dealurile să fie pentru totdeauna împotriva semnalului la telefon. Ca să vorbim trebuia să urcăm la morminte. Jos, în ogradă, liniștea nu era întreruptă de niciun clinchet de mesaje pe FB ori de apel țârâitor și insistent.

Toate ca toate, dar mândre și vechi erau blidele ce se înșirau sfătoase și colorate ca niște mărgele nealcoșe sus, de jur împrejurul pereților, aproape de tavan. În fiecare seară, când mă culcam, le petreceam cu privirea ca-ntr-un soi de inventar ghiduș. Unele erau gemene. Altele nu.
Preferata mea era cea cu cocoșul și găina pentru că îi știam taina. Acolo era cocoșul și găina din Punguța cu doi bani.

„A fost odată un moș care avea un cocoș și o babă care avea o găină…”
Când am plecat în Canada, am rugat-o:
– Bunică! Îmi dai mie blidul cu povestea bunicului, să-l duc cu mine departe?
– Cum să nu ți-l dau, draga bunicii?
Apoi, după ce mi-am luat blidul, eu nepoata cea mare, toți și-au revendicat câte unul și povestea pereților bunicii a rămas cu gura știrbă și cu limba scoasă la dealuri și păduri. Fără bunica, fără bunicul, fără pomnițerul mare ce acoperea ograda ca o umbrelă și fără blide pe pereți…

Cred că eu am încheiat povestea și-am încălecat pe-o șa și v-am spus iarăși așa. L-am adus cu mine în Kitchener, apoi în Toronto. Și-mi zâmbește ghiduș cocoșul. Și găina.
Iar eu țin pe rând, când cu unul, când cu altul.
Și de-o mai fi poveste, oi mai spune…

Am fost la Sava

12 Thursday Nov 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Ana, Întâmplate sau nu..., De prin viață..., File de jurnal

≈ 15 Comments

În vară am revăzut Sava gândurilor și dorurilor mele. Sava copilăriei și identității mele. În pașaport (că buletin n-am) nu mă cheamă Sava. Dar eu asta sunt înainte de toate: Sava.
Amprenta maternă m-a cuprins ca-ntr-un cuib.
Am iubit toată viața ochii lor albaștri sau verzi, dar eu semăn cu tata.
„Mi-ai dus chipul în lume”, obișnuia să-mi spună blând și căprui…

Sava e azi doar o entitate geografică. Un sat ca oricare altul din județul Cluj. Un loc pe hartă unde oamenii cresc mari, plâng un pic, râd și îmbătrânesc.
Sava nu mai e patria copilăriei mele.

N-am fost la Sava de mulți ani și satul s-a chircit, s-a făcut mic. Iar casa bunicii și-a strâns brațele la piept, nepăsătoare. Nu mă mai cunoaște.
În fața cohiei, o femeie blondă râde.
N-am întrebat-o cine e.

În casă, încă erau atârnate cusăturile pe etamină, făcute de mine pentru ziua bunicii: un pui gras și un Mickey Mouse. Și un tablou cu liliac mov și alb, pictat tot de mine, țanțoșă la vremea aceea. Doar eram pictoriță mare.

Bunicul se minuna de furtunile de culori ce creșteau flori și păduri din pensula mea. Iar bunicu’ era lumea mea. Deci lumea se minuna de ce pictoriță grozavă eram ori puteam să devin. Nu mai știu.

Pictam în ulei. Mă simțeam importantă că pictez în ulei.
Pentru că se lucra mult mai greu decât cu acuarele, pânzele se uscau în multe ore. Și-mi cumpăram vopsele de la Fondul Plastic de unde se aprovizionau pictorii. Vopselele erau scumpe. Deci trebuia că sunt pictoriță.

Într-o zi aveam să cresc mare și atunci aveam să semnez tablourile la colțuri uite-așa: Sava.
Bunicu’ se mira cu bucurie, albastrul ochilor prindea soare, iar eu știam că mai e doar un strop până cresc mare.

Mi-era nesuferit să cos. Aveam porție de câteva rânduri și abia apoi puteam să ies la joacă. Că eram fată. Trebuia să știu și să cos, nu doar să pictez și să citesc. Auzeam copiii afară și împungeam cu necaz pânza rară. Când era gata, mama o spăla, o călca și-o înrăma. Era cadou pentru bunica, buna sau mătușa. Se lăuda că-i făcută de mine, iar eu mă bucuram că scap de ea.

Pe pereții bunicii nu mai erau poze cu mine. Niciuna. Doar puiul gras de găină, Mickey Mouse-ul și tabloul cu liliac mărturiseau tăcute că, odată, am trăit și eu acolo.

Am urcat la morminte. În capătul grădinii, sus pe deal, unde era nucul, se odihnesc azi Alexandru și Ana.

Pomii erau atât de triști că nu se mai puteau ruga. Aveau mâinile uscate și se uitau la mine ca la o străină. Obosiți. Purtând în cârcă două trei poame strepezite de vânturi și de necazuri.

Și pomii mor, mi-am spus, aprinzând câte-o lumânare.

Aventuri la poștă

23 Wednesday Sep 2020

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu...

≈ 14 Comments

Poșta Română a pierdut poziția de lider al pieței. Economist: Nu este de  mirare, probabil că va mai continua să scadă

Din start vă spun că e postare de FB. Împușcată după pățania cu pricina. Se pare că zeul trimiterii pachetelor e un pic supărat pe mine. 🙂
Aviz amatorilor!
Azi am pus pachete la poștă. În 11 septembrie am pus pachete similare. Dar m-au taxat diferit. Ce nu a fost diferit, atitudinea celor două doamne supărate pe viață, una pe alta, pe clienți, pe Poșta Română, lucrând la Poșta Română. Am întrebat când ajung pachetele. Au zic că nu au nici cea mai mică idee. Totuși, cu aproximație, am îndrăznit timid.
„De unde să știu dòmnă! E pandemie!!!”
Drept pedeapsă mi-a dat să-mi lipesc singură timbrele pe cele șase pachete. Și să mă dau la o parte până le lipesc, să servească alt client.
„N-am apă. Cu ce să le lipesc?” am îndrăznit iar, privind neajutorată cele 12 timbre și fâșiile albastre cu „prioritar” aferente. Mi-a aruncat o privire supărată că aia nu e problema ei și a continuat să ceva sub ghișeu. Am insistat. Nimic. La a treia și cea mai timidă încercare mi-a întins cu jumătate de gest chestia aia cu burete ud. Adică și mi l-ar da, și nu mi l-ar da că e al ei. Papilele gustative, ce rememorau deja gustul lipiciului au răsuflat ușurate.
Am lipit și am tăcut chiar și atunci când a țipat la domnișoara din fața mea care a început să se bâlbâie intimidată. N-avea flotant. Oops! Doamna poștei e neiertătoare în astfel de situații.
Am dat să plătesc cu un card. N-a fost bine. Am auzit vocea aceea dură, de ardeleancă nervoasă:
– Da’ bani n-ai, dòmnă?
Am scos cuminte cash. Nu vreau să mă țină minte doamna poștei. Mai am de trimis cărți. Și-mi doresc cu tot sufletul să-mi zboare Fluturii și frunzele la destinație. La toate.

Cum mâncați?

08 Saturday Aug 2020

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea

≈ 25 Comments

Este posibil ca imaginea să conţină: fructe şi mâncare

Acum cinci ani participam la un concurs de „cum să mănânci sănătos”. Dietele sunt story of my life, am genul de organism yo yo, adică salt cu ușurință la +zece și scad cu greu, extrem de greu, la -10. Ideea e că pe drum am învățat multe și mă pasionează atât nutriția sănătoasă cât și bucătăria sățioasă 🙂 . Știu teorie, știu. Dar tot practica mă omoară și sfânta calorie mă îmbrățișează iute când e vorba de pâinea cea de toate zilele, aburindă din cuptor, ori diverse plăcinte, langoși, gogoși etc… adică tot ce înseamnă carbohidrați.

Nu mai cred în diete cum nu mai cred în Moș Crăciun, pentru că tot experiența m-a învățat că frustrarea de moment prin înfometare ori prin poftirea diferitelor minunății artistic culinare (gastronomia e o artă, până la urmă) o plătești mai târziu și cântarul are grijă să te muștruluiască atunci când vine vremea. Pe scurt, e bine să mănânci cumpătat, să mai sari calul câteodată, dar să nu faci un obicei din asta.

Pasiunea pentru nutriție a început cu foarte mulți ani în urmă, eram mică și slabă, iar verișoara mea era și mai mică, dar rotundă. Eram aproape adolescente și mătușa mea, sora tatălui meu, o tipă elegantă, o instruia pe fie-sa ce anume să pape ca să mai scadă la cântar. Pentru mine, la ora aia, mâncarea era o chestie enervantă. Nu-mi plăcea mai nimic, ciuguleam forțată, drept pentru care arătam ca o scândură. Doamne, unde-s vremurile alea? Acum îmi place tot, excepție mazărea, sfecla de zahăr, merele prea dulci, slănina, țuica și încă vreo două.

În fine, ideea e că pe mine m-a fascinat mâncatul pe porții, calcule de calorii, jumătăți de pere, iaurturi cu zero calorii și țineam și eu dietă cu vară-mea (când nu mă vedea mama) ca să-i demonstrez ce ușor e.

Anii au trecut, m-am măritat și eu ca omul și am ajuns la minunatul loc, nu-i așa, numit coada cratiței. Și cu cât tata se mira mai abitir de ce minunății îmi ies din mână (că jurase că nu voi fi în stare vreodată să fac nici măcar un ceai – v-am povestit cum am încercat să fierb un ou și am uitat să pun apă) cu atât îmi complicam existența experiențelor culinare în creme, cozonaci, chiftele și tot felul de fonfleuri, unele mai șmecheroase decât altele.
Ideea e că, după ce am început să gătesc, am început să cresc mare și pufoasă și periodic să-mi bag picioarele și să trag câte-o dietă criminală. Slăbeam zece kilograme, eram fericită, răsuflam ușor și puneam înapoi unșpe. Și tot așa, până când am realizat cum merg treburile. Că toate în viață trebuie să le faci deștept și cu limită. Sigur că pentru asta ai nevoie de anumite condiții, trebuie să faci mișcare și să-ți tratezi organismul ca pe un cuptor. Câte lemne bagi, tot atâtea (cel puțin) să arzi. Depinde, firește, și de metabolism. Că sunt demoazele de toate vârstele slabe ca ața și nu mișcă un pai. Dar la mine așa funcționează. Și să nu am stres. Stresul mă duce la frigider. 🙂
La voi cum e? Ce funcționează?

Nervi de dimineață, țară dragă și Fan curier, atât de românesc!!!

22 Wednesday Jul 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu...

≈ 27 Comments

Top Stupidity Researcher: Do These 5 Things to Be Instantly Smarter |  Inc.com

Ș-așa-mi vine câteodată, să dau cu cuțâtu-n piatră… Dorule! că bine zis-a rapsodul popular român. Știa el ce știa.
Că-ntr-o nu știu care țară, într-un un știu care sat…
În dimineața aceasta sună telefonul și-o voce cristalină îmi spune că am de ridicat un colet de la Huedin.
???
Fusesem cu o săptămână în urmă în cochetul oraș transilvănean, unde am avut geniala idee să trimit un colet la Breaza.
Greu i-am contactat, a venit curierul până la urmă, am plătit 21 de lei prețul cerut. Coletul a plecat. Happy end! Așa părea.
Am cerut AWB. A spus că nu se poate, că fetele de la birou… etc. Eu înțelegătoare: bine.
Boon! Azi, 8 zile mai târziu, am fost sunată să-mi ridic coletul care NU a ajuns la destinație.
Pourquoi? Am întrebat legitim. Păi nu știm, dar să ne uităm. Inițial mi-au spus că trebuia coletul ridicat de la sediu de destinatar. Iar pourqoui pentru că am trimis prin curier, nu prin poștă. Cadoo pentru o doamnă super dragă mie, de aia am ales curier și nu poștă, să îi fie dus acasă. Nu-știm-nu-cunoaștem, mi-a răspuns și să vorbesc peste o vreme cu șefa. Am sunat. Nu vă spun CÂT am insistat până a răspuns. Doamna șefă a zis că nu-știe-nu-cunoaște, dar eu trebuie să plătesc și returul și încă o dată transportul care e mai mare decât mi s-a cerut inițial pentru că eu am plătit până nu știu unde, un undeva cu mai puțin kilometraj. Booon și că oricum e vina mea, pentru că nu au avut numărul MEU de telefon, număr la care totuși doamna de la Fan curier mă sunase în dimineața asta. Păi și cum m-ați sunat, întreb. Dacă tot nu aveați numărul.

Păi nu știm, poate l-a dat destinatarul. Deci curierul s-a dus la destinatar să-mi ia numărul de telefon și nu a lăsat coletul? Întreb. Doamna tace, apoi iar îmi servește un nu-știu-nu-cunosc, vorbiți cu fetele, dar trebuie să plătiți mi-a răspuns. Ați plătit prea puțin. Ton de șefă.
Nu, îi răspund. Nu am plătit prea puțin. Am plătit fix taxa cerută de curier. Nu am negociat cu omul. Jur. Cât a cerut atâta am dat.
Omul nu știa unde duce coletul?
Nu-știu-nu-cunosc, zice doamna.
(Unde ești tu Țepeș Doamne?)
Recapitulare:
– am trimis un colet, sperând să ajungă în două, trei zile…
Păi vedeți? Aia e, că ați vrut urgent. Și nu am avut numărul dumneavoastră de telefon.
– Și cum m-ați sunat, doamna doamnelor Fanului curierilor de Huedin?
Nu am vrut urgent. Am ales CURIER, care e mai rapid decât poșta. Nu v-am cerut niciun favor.

Mă întreb unde locuiește Sfânta protecție a consumatorului.
Și cum pot să fie toate cu fundu-n sus. Cum să ajung să plătesc de trei ori transportul? Mai bine-mi fac un plin de benzină, mă duc la Breaza și-mi cumpăr și o ie de banii dați semi-zeului de Fan curier.

Stomacul mi-e în gât. Cred că am o alergie la neputință și nedreptate. Sunt un om obișnuit care SCRIE. Care are naivitatea să se hrănească cu doi lei și are alte valori decât împuțitele de hârtii și metale la care alții se închină. Realitate asumată. Nu mă plâng. Asta este. Nu le poți avea pe toate.

Frumoasă țară, spune poetul anonim contemporan… păcat că-i locuită.
Da, mi-o iau în barbă de multe ori și-o să-mi spuneți să stau în Canada, că tot am emigrat. Să nu mușc din România plaiului cu dor. Nu mușc. Jur. O iubesc și o vreau curată. E și țara mea și stau aici mult, chiar dacă nu am drepturile cuvenite unui cetățean cu dublă cetățenie, cum mie (în subiectivismul meu) mi s-ar părea firesc.

Ce ar fi trebuit să fac?
Când m-ar fi taxat Fan curierul cu o sumă, ar fi trebuit să zic:
– Ne, ne, ne băiatule! Ia mai mult, că nu se știe niciodată.
El, probabil ar fi protestat, spunând că el își cunoaște jobul, nu eu.
Nu m-aș fi lăsat:
– Dar un sandwich să nu-ți fac? Dacă pici în barbă cu trei km înainte de destinație?
El probabil s-ar fi uitat urât.
– Ne, ne, maică! Și de-o bericică, drumu-i lung, pericole multe, Breaza aia cine știe unde e!? Poate ai fost repetent la geografie, nu ai GPS și-o fi taman peste ocean. Dacă mușcă un rechin? Ia de la maica aici… Să fim prevăzători.

Că de la Fan curier Huedin m-au sunat fără să aibă numărul meu de telefon: ce? e prima dată când se întâmplă ceva paranormal?
Păi n-au dreptate? Au. Și până la urmă eu vreau liniște, nu dreptate.
Pace în lume și să ajungă pachetele unde le trimit.

Acum serios. Voi ce faceți? Țipați? Vă certați? Fumați un pachet de țigări? Faceți reclamații. Vă împăcați cu soarta mioritică: „și de-o fi să mor…” ?

P.S. – logic că aveau numărul de telefon. Dohhh! Așa contactasem curierul și bănuiesc că au totuși o vagă evidență.
P.S.2 – Eu ? Cu nervii cât casa (Poporului), cu banii luați,  cu datorii la cei care nu și-au făcut datoria, cu pachetul care nu știu când va ajunge la destinație pentru că îl voi lua de la ei (logic că trebuie să fac un drum la Huedin) și nu știu prin cine și cum să îl retrimit…
Și ultimul PS: am recuperat azi (24 iulie) coletul pe care FIREȘTE nu-l voi mai trimite prin Fan curier, colet cu adresa completă de Breaza și două numere de telefon ale destinatarei. Plus, lipit falnic și AWB-ul buclucaș, cu numărul meu întins clar și mare ca untul pe pâine. Acolo. Nevătămat. O fi fost scris cu cerneală simpatică? (știți, de aia invizibilă). Ori l-au văzut, m-au sunat, apoi le-a lovit brusc amnezia?
Eh, mai degrabă au umflat o minciună grețoasă. Din obișnuință.

 

 

Yogi Doggy cel viteaz

13 Wednesday May 2020

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu...

≈ Leave a comment

9

Am văzut de dimineață o scenă care m-a făcut și să râd și să filosofez. Yogi Doggy a început să latre. Cum în palmaresul lui este un obicei nou, de fiecare dată când se întâmplă, sărim să vedem ce anume îl stârnește. Mini-oaia stătea cu urechile ciulite pe ultima treaptă de sus a scării. Făcea gălăgie, dar nu mișca niciun fir din blăniță. Am tras concluzia că-i e frică. Prin fața lui trecea nesimțită o superbitate de mâță mare și neagră cu o pată albă pe frunte și niște ochi verzi halucinanți. Dumneai (cred că e a cuiva din vecini, că am mai zărit-o de vreo două ori) se mișca alene, maxim la trei metri de nasul căpriței noastre de Yogi Doggy. El, fiind stăpânul absolut al curții și fiind și câine de pandemie, (adică convins că pământul e locuit de maxim șapte oameni pe care el îi cunoaște) se teme de necunoscuți. Se ascunde după noi și, dacă e acceptat de eventualii rari vizitatori, îi prinde cu dinții în semn de afecțiune. Nu prea e deștept dumnealui.
De data asta lătra cât îl ținea gura (cel mai lung tril de până acum). Am ieșit la el. Mâța s-a speriat de noi și a luat-o la fugă, Yogi cel viteaz, simțind că au venit întăriri și văzând că pisica fuge, și-a activat aptitudinile de vânător și a luat-o și el pe urmele ei.
Happy End: a fost felicitat, mângâiat și răsplătit cu o porție zdravănă de boabe și un os. Doar e băiat curajos. Păzește curtea și dă piept cu dușmanul până numeri la 50.
Așa și omul. Poate fi gălăgios, chiar dacă e laș. Ori nesimțit, chiar dacă i se latră la ureche. Câinii latră, ursul trece, adaptată la noi: Yogi latră, mâța trece.

Jurnal de azi

18 Saturday Apr 2020

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., File de jurnal, Sava-rine

≈ 19 Comments

Wallpaper coffee, Easter, tulips, yellow, wood, tulips, coffee cup ...

M-am întrebat adesea de ce a existat episodul cafenea în viața mea. M-am întrebat și nu am găsit răspunsul mulți ani, pentru că nu se potrivea cu nimic nici din formația mea intelectuală, nici cu forma… fizică. Azi, căutând niște poze cu cozonac (încă nu l-am tăiat pe cel făcut acum), am ajuns la poze din perioada aceea și m-a năpădit pur și simplu bucuria pe care am trăit-o în acei cinci ani. Și dorul. Nu o să spun cum am ajuns să luăm decizia respectivă, niciunul neavând nimic în comun cu bucătăria, profesional vorbind, decât pasiunea mea, descoperită la maturitate, pentru arta gastronomică. Revăzând pozele, a fost ca și cum aș fi mușcat dintr-o madlenă proustiană. O serie de parfumuri trecute și-au ridicat brusc aripile. Au fost niște ani plini în care am cunoscut o mulțime de oameni, le-am devenit și mi-au devenit familie și m-au încurajat în nevoia mea creativă. Doamne, cât de creativ poți fi când ai o cafenea! Am intrat în contact cu tot felul de neamuri și am înțeles niște adevăruri și despre compatrioții noștri. Dacă nu aș fi fost extrem de flexibilă, am fi falimentat rapid. Am să vă spun de ce. Inițial intenția a fost să deschidem o cafenea cu specific românesc, unde să aducem și produse din Europa. Doar pentru români, comunitatea noastră fiind mare. Însă, și acum am să vă spulber un mare mit, românii sunt la fel de uniți și în Canada ca peste tot. Adică puțin înspre deloc. În loc de hai să-l susținem că-i de-al nostru, românul gândește: de ce el și nu eu. În fine, prea puțin contează acest amănunt, pentru că până la urmă câinii latră și ursul trece. Eu m-am adaptat rapid, am considerat: clientul nostru e, nu stăpânul nostru, ci prietenul, familia noastră și, păstrând specificul ca un praf exotic într-o cafea, am adus în magazin produsele și ideile care au dat roade. Și au dat.
La început am fost uimită de reacțiile unor români pe care-i cunoșteam bine, pentru că am fost implicată până-n dinți în comunitate: predam română la școala internațională și la două biserici românești din oraș. Apoi, am înțeles că ăsta-i mersul, că sunt ultima care pricepe niște realități, adică aia care iese la urmă și stinge lumina. Că până atunci în prezența mea nu se putuse vorbi de rău despre români sau România. Simțeam atac la persoană. A mea.
Dar anii aceia au fost minunați în primul rând pentru că am trecut din fața computerului de la compania unde lucram, la contactul direct cu oamenii și am realizat ce dor îmi fusese, cât îmi lipseau clasele mele de adolescenți! Și clienții noștri îmi erau un surogat perfect.
În România mi-aș fi dus cuminte existența de profesoară de liceu, adunând anii, dar Canada a însemnat o lume nouă cu experiențe insolite. E lungă și extrem de frumoasă povestea itinerariului meu canadian și am intenția să povestesc, însă, văzând pozele azi, m-au năpădit amintiri în buchete de senzații. Am realizat (a câta oară?) diferența dintre români și alte nații. Nu toți. Am întâlnit și români minunați, să ne înțelegem!
Nu voi pricepe niciodată oamenii care-și formează părerile din impresiile geloziei cuiva. Fraților, judecați singuri! Doar pentru că x vă spune că y e nu știu cum… Nu e. De cele mai multe ori nu e. Se spune că dacă nu ești bârfit, nu exiști ori nu ești suficient de important. Ei bine, eu cred că e o doar o vorbă românească și obiceiul aceste e oribil.
E Sâmbăta mare și printre picături scriu. Îmi bubuie aragazul și cuptorul. Și pe mine mă ard degetele să scriu.
Nu faceți rău! Răul pe care-l faci cuiva se întoarce bumerang. Cuvintele nu se uită. Poate se iartă, dar se scrijelesc acolo în inima celui care le încasează. Și doar pentru că ție ți se pare că… nu e suficient.
Oh, scrisul! Acest har și dar minunat pe care ori îl ai ori nu-l ai. Nu există competiție. Urând și vorbind de rău un x nu vei obține mai mulți cititori. La urmă ulciorul ți se sparge. Chiar virtual fiind. În ziua de azi e ușor să te ascunzi în spatele unui ecran și să faci rău. Dar nu ești ascuns. E cerul cu stele deasupra ta. Sunt pomii înfloriți. E nasol când auzi că un cineva te vorbește pe la spate, când altcineva îți spune că… și că… și știi? Chiar o credeam, că are șarm și mă adora și la ora aia chiar credeam despre tine ce zicea…
Și te întrebi de ce. Ce-o fi în mintea lui cineva, când voi sunteți paralele ca șinele de cale ferată? De unde și până unde? Și realizezi că vorba aceea otrăvită o fi impregnat multe urechi. Eh! Și te întorci la vorba bătrânească: câinii latră, ursul trece. Te întristezi o clipă, știi că nu ai ce face, apoi te-ntorci la ale tale și uiți. Ai atâtea de făcut!
Dragilor și dragelor! Nu există competiție în scris. E loc sub soare pentru fiecare foaie de hârtie. Pentru fiecare literă. Fiecare are vocea lui, cu ea cântă. Și amprenta proprie. Cu ea atinge. Și fiecare carte are destinul ei. Niciun om nu citește un singur volum ori un singur autor. Fiți buni și generoși, la fel cum sunt cărțile pe raftul bibliotecii.
Mi-au fost madlenă pozele de azi. Dar și un pic de strângere de inimă ieri când vântul serii a bătut la geam… cam românește.

Ce dor mi-e de oamenii aceia frumoși, de Doreen, mama mea canadiană, de libertatea absolută, de micile conversații, de sărbătorile din cafenea, de mirosul acela de cafea prăjită dimineața, de orele de deschidere, de timpul trecut, de mine cea de atunci…

Vă doresc Sărbători frumoase și curățenie sufletească! Liniște, fără strângere de inimă. Doar speranță în voi și în alții și răbdare pentru binecuvântările ce sigur vor veni!

 

Noapte de ianuarie

05 Sunday Jan 2020

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu...

≈ 24 Comments

Sunt atâtea luminițe în oraș! O ploaie aurie face concurență stelelor. Sunt frântă. Am petrecut noaptea la UPU (urgență). Asistente nervoase în contrast cu doctori minunați, ambulanțe cu girofaruri turbate. Fețe obosite. O trupă puternică de oacheși gălăgioși care însoțesc un băiat tânăr (fiul/fratele/tatăl etc.) cu osul zdrobit de topor într-o luptă de stradă.
Mii de luminițe poleiesc orașul. A venit iarna la Cluj. Ninge spumos. Obraznic ninge. Am înghețat în sala de așteptare a sălii de așteptare (o cămăruță specială unde așteaptă cei care însoțesc bolnavii) o magherniță ieftin făcută, lipită de clădirea spitalului. Fulgii curg zâmbind peste oraș. Se deschide ușa de prea multe ori, lăsând frigul să se prelingă la picioarele noastre ca un câine credincios ce ne mușcă pe rând, fără discriminare. Nu contează naționalitatea, vârsta, nivelul de oboseală. Adunăm ore de noapte sperând să se termine. Întrebări fără sens: de ce n-or fi mai bune condițiile pentru cei care așteaptă un cuvânt? De ce nu se sting jumătate din steluțele orașului pentru niște scaune în plus? Bolnavul a fost preluat și dus undeva… nu avem voie să-i fim aproape chiar dacă e dependent de noi și o vorbă a mea sau a mamei i-ar schimba starea de spirit. Îi spun asistentei, îi explic, o rog să o lase măcar pe mama… Nu-ul ei e categoric și rece.
Gălăgie și aglomerație. Sala mică, înghețată. Cele câteva scaune de plastic și metal sunt reci. Dar suntem norocoase. Stăm jos. Mulți sunt în picioare în spațiul strâmt. De ore. O iau pe mama de mână să mergem puțin în sala de așteptare a bolnavilor să ne încălzim. Mama îmi spune sfioasă: nu e voie. Ba e, răspund. Uite și tu, sunt o grămadă de scaune libere și e cald. Să ne încălzim puțin. O asistentă strident fardată, cu mâneci scurte, ne zice răstit să ieșim. Ne îndreptăm cuminți spre ușă, întârziem într-un colț. Au trecut patru ore și nu știm încă nimic de tata. Doi portari povestesc și râd. Unul ne vede și strigă să ieșim. Câteva minute, zic. E frig. Deși e așezat pe scaun și noi stăm în picioare, privirea lui se răsucește cumva și se uită la noi de sus. E iritat. Nu aveți voie, ne spune. De aia e sală de așteptare să așteptați explică nervos ca la niște școlari tâmpiți. Așteptăm. În sala de așteptare a sălii de așteptare că de-aia e sală de așteptare. Mama e frântă. Nu doarme de prea multe nopți. Mai trece o oră. Întreb o asistentă dacă știe ceva de tata. Îi spun numele. Se uită la mine ca la o portocală stupidă și mă întreabă ce are tata. Zic: nu știu. Cum nu știți? Păi dacă e inimă e inimă, dacă e infecțioase e infecțioase, îmi spune răstit. Dar tot nu știu. Știu doar că a căzut și am sunat 112 tocmai pentru că nu știm ce are, unde și ce… Femeia are o bluză subțire cu mâneci scurte, privire disprețuitoare și ton ascuțit. E târziu. Aproape patru dimineața.
Ușa se deschide des. Frigul se joacă printre picioarele noastre. Luminițele dansează prin oraș. Puzderie. Risipă de energie. Mii de becuri înveselesc orașul deasupra sălii de așteptare a sălii de așteptare a secției de Urgență. Lumea e împărțită în două tabere: asistente și oameni cu răbdare ce nu mai au răbdare. Cei de etnie romă vociferează, plănuiesc răzbunări, aud nume ciudate Pardalian, Cuza, Medalion. Zâmbesc unui puști simpatic de patru ani. Mămica lui, copilă și ea, văzându-mi zâmbetul îi spune: vezi că te dau la doamna! Vorbesc cu el. Mă minunez. Și românu’ poate lua puiul de țigan… E aproape ora cinci și e frig în sala de așteptare a sălii de așteptare. Și atâtea luminițe prin oraș sunt degeaba. Clipesc reci. Ce strâmtă e sala de așteptare…

Toți oamenii pleacă

22 Friday Nov 2019

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu...

≈ 16 Comments

78554314_2364501837197184_5460861182388731904_o

Bunica s-a stins cuminte. O lumânare parfumată a fost bunica. S-a făcut tot mai mică. Și într-o zi a dispărut deodată cu râsul ei. Nici nu știu cine a plecat primul. Râsul ori bunica. Oricum, ea era extrem de ocupată să aibă grijă de noi toți și să croșeteze. Și să nu deranjeze.

Își dorea să plece și ne spunea des asta. De ani buni își tot făcea bagajele și ne spunea ce să punem cu ea în mormânt. Ca o fetiță care pleacă în tabără.
Dar ea avea o relație specială cu Dumnezeu. Nu știu de credința, ori dorul de bunicu, ori o convingere mai presus de mintea umană că există viață după, a făcut-o să plece împăcată cu ea, cu cerul și pământul, chiar și cu noi. Ea știa clar unde se duce.

Tata agonizează. Luptă cu tot ce are și tot ce poate și fiecare zi din ultimele multe luni e ultima lui zi pe pământ. Se zbate ca un pește viguros pe un uscat prea uscat și îi trage frecvent câte un șut în fund doamnei cu coasa ce rânjește.
Se supără tata și luptă, apoi ne pupă mâinile și ne spune că ne iubește. Tata nu are siguranța aceea pe care o avea bunica. Nu știe ce e dincolo și nu vrea să plece dincolo. Gospodăria și casa lui sunt aici, pe pământ unde vrea să ne vadă și trebuie să ne vadă. Destul că am plecat eu peste ocean. Unde să se mai ducă și el?

Toți oamenii pleacă. 

← Older posts

Categories

  • A fi scriitor (42)
  • Amalgam (148)
  • Ana (32)
  • Întâmplate sau nu… (48)
  • Bucăți de gând (106)
  • Catchy (14)
  • Concurs (18)
  • De prin viață… (21)
  • Din bucătăria mea (20)
  • File de jurnal (157)
  • Fluturi și alte frunze… (42)
  • Geografie subiectivă… (98)
  • Imagini… (41)
  • Lume color (11)
  • pași (33)
  • Recenzii și impresii (4)
  • Sava-rine (21)
  • Travel (39)

Arhive

Recent Posts

  • Miercuri cu sărbătoare
  • Ana mea – ediție aniversară
  • Iubește românește
  • Miercuri la cafea și etc.
  • Cafea cu castane

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,185 other followers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • pași
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • pași
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel

Blog at WordPress.com.

Cancel

 
Loading Comments...
Comment
    ×