Category Archives: Întâmplate sau nu…

Azi mă numesc culoare

29 Monday Oct 2018

Posted by in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 23 Comments

44950893_2092013717779332_698126236517400576_n
Azi a fost o zi amestecată și m-am amestecat și eu în culori și m-am regăsit în
albastru și verde și pale de auriu. Și două persoane dragi mi-au spus că-și doresc pictura asta, m-au rugat să le-o dăruiesc, pentru că iubesc ceea ce gândurile și degetele mele au amestecat acolo. Și m-am mirat, îndrăgostită fiind, la rândul meu, de culorile care s-au îmbinat magic sub ochii mei, parcă fără să mă asculte, la fel de obraznice și neascultătoare ca și cuvintele care-mi ies din vârful degetelor, fără să întrebe dacă eu sunt sau nu de acord să-și scoată nasul cârn la lumină.
Azi a fost o zi amestecată cu gânduri și doruri la fel de colorate, la fel de verzi și albastre și stropite cu auriu și cu ceva rest de nori și de gând întrebat. A fost o zi când știi că viața e finită și pentru cine iubești merită să construiești munți, iar cine nu contează, chiar nu contează.
A fost o zi de duminică cu ploaie în care ai adunat culori pentru că ți-a fost dor de culoare și nu știi de ce ți-ai exilat nuanțele în sertar atâția ani, când tu le iubești și nu e musai să fii genial ca să le respiri. Că ți-e viață și respirație și fiecare pasăre pe limba ei piere.

Uneori ești complexată. Te gândești că ai prea multe pasiuni și prea puțin timp și când să le faci pe toate și când să iubești tot ce e de iubit și de explicat tot ce e de explicat? Și ziua are doar 24 de ore și ai atâtea de făcut.
Dar azi ai acoperit cu folie mesele unde voiai să te dezlănțui. Ai scos vopsele, ți-ai pus muzică și ai lăsat gândurile să se îmbulineze abstract. Apoi ai realizat că e atât de bine, că nu te poți opri chiar dacă anumite culori s-au îngroșat din cauza vremii și ar fi de bun simț să te organizezi să faci lucrurile alea care stau cu geana ridicată pe to do list. Dar ai zis că ți se rupe și ai lipăit în culoare la fel ca în copilărie când o baltă era fericirea supremă.

La sfârșit a trebuit să faci curățenie, pentru că petele de vopsea ajunseseră de la părul și nasul tău, care acum e verde, până pe podeaua unde a trebuit să freci ceva timp pentru ca parchetul să nu rămână cu pete aurii.
Și, deși teoretic albastrul cu verde nu se prea potrivesc, pentru tine e un contrast fluid care-ți spune exact versul acela inspirat în do major ca o declarație de iubire ce-ți aterizează pe suflet în cântec de liniște. E faza aceea cu frumusețea stă în ochiul privitorului și de gustibus non est disputandum. No! Ardelenește și radical zis!

Chiar s-a oprit timpul când au vorbit culorile.

Zacusca ei de viață!

27 Saturday Oct 2018

Posted by in Întâmplate sau nu..., Sava-rine

≈ 28 Comments

44730775_1272161949598127_8877944580494852096_nMă uitam cu un zâmbet verde la farfuria din fața mea. Da, că eu știu să zâmbesc toate culorile, v-ați prins. Ăsta era verde rău și necopt, că A. îmi făcuse un portret al mamei, respectiv al viitoarei mele soacre, care-mi dădea frisoane. Un soi de scorpie cu personalitate puternică. Voiam cu disperare să-i fac impresie bună și, dacă acasă îmi permiteam să fac mofturi la mâncare, cum puteam să strâmb din nas tocmai aici?
Ajunsesem cu o seară înainte, trăsnind a miros de țuică. Nu. Nu beau. Deloc nu beau. Dar, pe autobuzul care ne adusese în B., unuia i se pusese pata pe noi să ne cinstească cu țuică. Eu că nu. El că da. Și, când mi-am întors brusc capul, s-a hurducat din temelii și autobuzul, trecând peste o groapă din șosea și jumătate din sticlă s-a vărsat pe mine. Mi-au dat lacrimile de nervi. Am intrat într-un wc public să-mi schimb bluza, dar mirosul era impregnat în fularul de la gât și gulerul de puf de pinguin. Apoi, deși mă rugasem din tot sufletul de A. să nu cumva să fim așteptați cu sarmale, primul lucru pe care l-am simțit, intrând în holul casei lor, a fost un miros prietenos și strident-generos de varză, însoțit de cântecul pisălog și ironic al sarmalelor, ce fierbeau în bucătărie. Mi-au dat lacrimile de nervi și frustrare, dar m-am uitat în tavan, că singurul lucru care-mi mai lipsea era ceva rimel scurs pe față.
Afară șiroiau omături ude și gri, iar felinarele clipeau cu subînțeles „ți-am spus. Soacră soacră poamă (varză) acră. Vezi?”
Dar mama lui A. nu era acasă, lucra în tură de după-amiază și ajungea seara târziu. Tatăl lui mi-a aruncat o privire ca un buchet de viorele, veselă și părintească, făcându-mă să mă simt în largul meu, din primul moment, așa că m-am relaxat imediat.
– A făcut mama sarmale? a întrebat A. cu uimire, pentru că știa oroarea mea față de antipaticele arătări de carne tocată și orez, înfășate-n foi de varză. Păi, am rugat-o clar să nu facă pentru că… Au!!!
L-am călcat puternic pe vârful piciorului, înainte să mă deconspire.
– Păi, tu o știi pe mămică-ta, a răspuns omul calm, cu un zâmbet stânjenit, care zicea că șeful, adică nevasta, are totdeauna dreptate, tu știi că face întotdeauna cum vrea ea. A zis că treaba ta dacă nu vrei să mănânci, dar pe D. vrea să o aștepte cum știe ea mai bine. Și i-a făcut ceva deosebit.
Și deosebit îmi făcuse. M-am scuzat că nu mi-e foame, am fugit la duș și, atunci când mama lui a ajuns acasă, momentul sarmale părea depășit. Am scăpat ca prin urechile acului.

Dar acum era dimineață și, așezată la masă, alături de toată familia: soră, cumnat, nepoată, unchi, mătușă, văr și vară, mă uitam verde la porția de zacuscă, special servită mie de viitoare mea soacră:
– Servește, dragă! Nimeni nu face zacuscă cum fac eu. O să te convingi. Am eu secretele mele care, și privindu-mă șmecherește printre gene, trebuie să rămână în familie.
Doar că zacusca era pe lista marilor mele antipatii culinare. O vedeam ca pe un fel de vomă a zarzavaturilor și nu puteam să o înghit, nici bătută.
Zâmbetul verde mi s-a transformat în unul galben lămâie, gândind că, dacă pun limba pe așa ceva, sigur dau în Hepatită. Însă am luat cuminte o felie de pâine din coșul de nuiele de pe masă și, cu mișcările cele mai ardelenești posibile, ca să amân, cât de mult se putea, nenorocirea, am întins încet zacusca pe felia de pâine. Viitoarea mea soacră mă privea ca pe un fin degustător, așteptând verdictul ce va veni din gura mea. Gura mea pe care trebuia să o spurc cu zacuscă. A. se uita la mine cu emoție, dând din umeri neputincios, iar restul familiei îmi făcea un fel de galerie.
Ca la un examen de care depindea viitorul meu, am deschis încet gura și, ca un condamnat la moarte ce trebuie să bea cucută, am mușcat delicat moliciunea pâinii, murdărită de grămada dezgustătoare de legume schingiuite, asasinate și exilate în borcane.
M-am autosugestionat în secunda aceea că mănânc tort de ciocolată. Mi-am trimis papilele gustative în Grecia, la portocale proaspăt culese, dulci și parfumate și am visat în același timp gust curat de zăpadă albă și inodoră.
Am privit ochii negri și frumoși ai femeii din fața mea, am înghițit amestecătura și am tras prima mare minciună din cariera mea de viitoare noră și soție, făcând în același timp și primul compromis uriaș. Apoi, am zâmbit roz și dulce, și am spus atât de convingător și nevinovat, că până și eu am fost uimită:
– Este minunată! Are un gust interesant, pe care nu-l pot defini. Delicioasă! și am zâmbit albastru-cerneală viitorului meu soț, să priceapă clar, pe românește și cu majuscule, sacrificiul imens pus pe altarul dragostei noastre.
Mi-a zâmbit și el, cald-aprobator că da, pricepe mesajul și e dator-vândut, iar mama lui s-a relaxat și în ochii ei am citit că, proba-zacuscă fiind trecută, mă calificasem cu brio pentru poziția de noră în casă.
Sigur că-n mintea mea am auzit felicitări și aplauze, pentru reușită.

M-am uitat superior, cu antipatie și zâmbet violet la borcanul care stătea spășit în fața mea, gândind amar că viața și fericirea mea se aflaseră pentru un moment în borcanul de zacuscă și am spus în gând, filosofic, doar pentru mine:
„Zacusca ei de viață!”

Tema săptămânii – Viața într-un borcan de zacuscă -Em – Publicat prima dată aici.

Banal

15 Monday Oct 2018

Posted by in Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 20 Comments

culinat.jpg

Duminică și micul dejun. Și fuga la telefon și țac! Poză la ochiurile care se prăjesc în tigaie. Ochiuri pe care le faci frumoase, cu albușul pătruns și gălbenuș moale. Apoi răzuiești cașcaval, când sunt gata. Și cașcavalul se topește cuminte, intimidat de fierbințeală. Tai roșii proaspete pe care râșnești sare roz de Himalaya. Apoi așezi simetric, lângă ochiuri, fâșii de bacon, pe care te-ai învățat să-l faci șmecherește, la cuptor. Îl scoți din grăsimea încinsă și-l lași să se odinească în paper towel, să transferi în hârtie grăsimea, iar el să rămână apetisant și crocant.
Ai croissante, care se îneacă în moalele pastelat din farfurie. Yummy!!! Ai făcut și banana bread, peste care ai aruncat un pumn de nuci prăjite în prealabil și ți-a ieșit divin, deși e doar o banală banana bread, cuminte și sănătoasă, făcută din trei banane prea coapte. Râșnești cafea Zavida, și-o pui în filtru. În bucătărie miroase divin și zâmbești, gândindu-te cât ești de culinară și cât de împletită e mâncarea cu poezia, pentru că, după micul dejun, care e de fapt un soi de brunch, trântești vasele în mașina de spălat și scrii. Și uiți de tine printre litere și iubești și lăcrămezi și tu nu mai ești tu. Ești total dizolvată în Word și-n întâmplarea de-a fi roaba cuvântului pe care-l adori. Și afară e soare. Sunt explodate geamurile, dar nu te păcălește. E soare cu dinți ascuțiți de Dracula și e frig și-ți place. Plimbi prin casă cafeaua în cana neagră adusă din Las Vegas cu o inimă roșie, cam kitchoasă, dar dragă. O săruți încet și tainic și pasional.
Ce dulce e weekendul, deși nu ai pic de zahăr în ceea ce înghiți. Mai târziu îți iei totuși niște afine mari și o tabletă de ciocolată neagră, cu mentă și iar te gândești că e divină cafeaua și zâmbești, conștientă că exagerezi cu epitetele. Dar asta simți, chiar dacă ești cam ciudată, pentru că te fac fericită niște banale ochiuri, ce te duc cu gândul la galbenul florii de soare, plus o ceașcă de cafea și o felie de banana bread cu nuci prăjite. Cam ieftin ești tu fericită, și râzi. Dar ce contează?
Și-ți amintești ziua aceea când, studentă fiind, ai furat meseria preparării ochiurilor perfecte: cu albuș bine făcut, cu gălbenuș moale și leneș, deschis doar și numai și total papilelor gustative. În ziua aceea erai la mătușa ta și ea ți-a făcut ochiuri. Că așa a vrut, deși gătitul pentru tine era o perfectă inutilitate la ora aceea, că erai ocupată să fii artistă și îndrăgostită și visătoare și romantică și ușor eterică și cam ciudățică. Un soi de vis care nu prea știa unde era localizată bucătăria în casă. A găti se traducea în prozaic și nu te pasiona nici măcar activitatea de a mânca. Trăiai poezie și erai hrănită cu de-a sila. Cu toate acestea te-a fascinat ritualul făcut în jurul aragazului de ea, mătușa, care ți-a așezat în față ochiuri perfecte, descântate și respectate, cu mișcări grațioase și artistice, cu o alchimie delicată. Ai asistat vrăjită la fiecare mic gest din bucătăria demnă de o casă regală, curată și perfect echilibrată coloristic și culinar.
A început prin a deschide frigiderul cu gesturi de regină. A scos pe blatul lucios de bucătărie cofragul cu ouă de casă, ca pe un obiect unic și de mare preț. A aprins apoi focul și așezat o tigaie de inox, unde a turnat delicat ulei. A spart două, deși ție nici măcar nu-ți era foame. Și, când uleiul a început să cânte sfârâit, a luat o lingură și, ca-ntr-un descântec, a turnat ulei fierbinte peste ouăle ocupate. Scurt. Iar ouăle i s-au supus cuminți și s-au înălbit pe loc, ca niște flori care înfloresc la cerere. Ai privit fascinată magia. Gelatina a devenit albă și mătușa, cu o spatulă din lemn, a învârtit ochiurile. Apoi le-a luat aproape matern și așezat în cuibul unei farfurii albe, desenate cu albastru și auriu. Ai mâncat fascinată, ca și cum ai fi luat o poțiune magică. Și ți s-a părut delicios. Ajunsă acasă ai repetat procedeul. Și ți-au ieșit niște ochiuri perfecte. Ai fost lăudată și te-ai mirat. Ți-ai zis: uite mă, că nu e mare filosofie nici coada asta de cratiță.

Acum faci ochiuri frecvent pentru că te-ai prins, asta e viața. Ai înțeles că niște ochiuri bine făcute chiar pot forma un soi de branch, un soi de fericire calmă, într-o zi când afară e rece. Ochiuri și omlete, savurate în pijama, cu roșii, ardei și castraveți, treziți și ei să adulmece weekend-ul, când cafeaua somnoroasă cântă același cântec negru în dimineți. Și afară e frig. Iar tu cuprinzi ceașca cu ambele mâini și o pui lângă computer și scrii. Și te gândești că e bine c-ai făcut banana bread. Ce bine că e weekend și ai un soi de fericire singuratică, când literele curg cuminți, iar tu te uiți fascinată și te întrebi cum oare nimeni până acum nu s-a gândit că banalele ochiuri pot fi responsabile de niște fericire la farfurie. O fericire casnică, domestică, pășind cuminte în farfurie. Banale ochiuri.

Și toamnă de octombrie cu soare cu dinți ce-ar vrea în casă, tentat fiind și el de niște ochiuri perfect făcute, cu bacon și roșii, cu banana bread și cafea. Ori pur și simplu i-e dor de-o leneveală de weekend.

Doar un pic

13 Saturday Oct 2018

Posted by in Întâmplate sau nu..., pași

≈ 8 Comments

torofest

Să fim nițel mai români, zic. Doar un pic. Să nu vă supărați pe mine. Nu vin cu sfaturi și nici cu lecții de fostă profesoară, ci cu drag după niște zile petrecute într-un miez de nucă. Pentru că e toamnă. Și miezul ăsta a fost românesc și a avut gustul nucilor verzi de care mi-e atât de dor. Indiferent unde s-ar fi petrecut pe planetă, ar fi fost la fel de tricolor, la fel de elegant, la fel de sensibil și vibrant, pentru că au fost voci care cuvântează în limba autentic strămoșească, voci care s-au împletit și n-au avut nevoie de google translate pentru nimeni, indiferent că au curs în litere, muzică ori culoare.
Dragilor, românilor, oameni cu sufletul flămând de frumos, dăruiți-vă vouă înșivă aceste momente, așa cum mi le-am dăruit eu, indiferent unde v-a așezat Dumnezeu pe pământ, că sunteți în România ori împrăștiați de vânturi prin colțuri de lume!
L-am numit miez de nucă românesc, pentru că am fost o mână de oameni, strânși buchet într-un punct din Toronto, la capăt de pământ, departe de România noastră cea de toate zilele și gândurile și dorurile. Și m-am încălzit cu bucuria aceea interioară, amestecată cu mândrie, pe care o poți trăi doar în astfel de momente, când te simți un șurubel dintr-un mecanism frumos ce merge ceas.

A fost ToRo Fest, a doua ediție. Am ajuns acasă bogată, împlinită, cu mintea și ochii adăpați de culoare, de literă, de muzică și mai ales de energia aceea pozitivă a unor oameni frumoși care dăruiesc. Care au mult și dau tuturor, care se comunică zugrăvindu-și sufletele în exterior, ca pe niște căsuțe de turtă dulce.
Am cunoscut oameni extraordinari și am re-cunoscut prieteni dragi pe care-i știam din virtual.

Nota zece organizării, care a îmbrățișat eficient fiecare secundă. Zâmbetele celor două organizatoare nu au dezvăluit munca de Sisif aflată în spatele evenimentului.

Nu am să fac nici un tag, pentru că risc să uit nume și fiecare merită aplaudat individual, însă fac o singură excepție cu pictorița Sophia Leopold Mureșan, un copil frumos de nouă ani, care se joacă genial cu pensula și desenează povești înmuiate în soare. Fiecare tablou vorbește pastelat, inocent, dar divin în același timp.

Și, dacă nu mă opresc acum, o să scriu un roman cu personaje și culori. Și va fi kilometric, de-o să vă lăcrimeze ochii, ca de la ceapă, de la atâta ecran. Mai bine las imaginației voastre filmul dintre coperțile pe care doar le-am colorat timid și vă invit, vă rog, să vă dăruiți voi vouă înșivă, mai mult, bucuria de a fi români. Fiți magnet la tot ce e românesc, indiferent unde trăiți, pentru că, nu doar că e frumos, dar e atât de al nostru.

În cadrul evenimentului a avut loc și lansarea romanului „Pași”. Dacă prima lansare s-a petrecut în cadrul Bookfest – București, exact la apariție,  apoi „Pași” au fost prezenți la diferite evenimente culturale pe teritoriul României, era cazul să le auzim cadența și aici, în țara mea de adopție. A fost un moment emoționant, petrecut într-o zi de toamnă perfectă, iar cititorii români ce trăiesc în Canada au demonstrat că Pașii sunt iubiți și pe continentul nord-american.

40

 

O vară

28 Tuesday Aug 2018

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu..., De prin viață...

≈ 58 Comments

30

Vara asta mi-a fost și iarnă și toamnă și închisoare.
O fractură la gleznă te scoate mult mai rău din circuit decât pare la prima vedere. Drumurile ți se închid în față cu șapte lacăte, iar de apă și plajă nici nu poate fi vorba. O vară cu aer respirabil doar în casă. Afară aerul e putregai încins. Seră fierbinte și umedă în majoritatea zilelor.

O vară cu incendii. O vară în care se presupune că scrii. Și scrii. O vară mai sensibilă, în care ochii minții și ai sufletului ți se deschid cu putere înspre ce e bine și ce e rău, înspre ceea ce contează cu adevărat.
O vară în care, Doamne, cât de bine vezi cum unii au fragilitate de fluture, pe când alții vând fluturii și fac comerț cu totul totului.

O vară cu împliniri, dar și cu adânci dezamăgiri pe care, poate, în vara asta, le duci mai greu, ești mai sensibilă. O vară când realizezi cât de mult contezi pentru unii și cât de puțin pentru alții. O vară pe care o vrei terminată și te bucuri că august își târâie ultimele zile și vine septembrie. Și ajungi la ortoped.

O vară în care observi cât de singur e românul zburat de vânt în patru direcții. O vară cu amintirea atât de proaspătă a unei prietene din comunitate care s-a stins prematur și mii de anunțuri umanitare au străbătut ecranele noastre și rugăciuni multe au curs spre cer.

O vară în care un pui frumos de om a plecat nedrept spre cele veșnice. Lacrimi de sânge în suflet de români și iarăși anunțuri umanitare țipă-n ecranele noastre. Țipă durere. Țipă neputință și nedreptate. Țipă după ajutor.

E scump să trăiești în Canada, pentru că dinții ascuțiți ai creditelor mușcă imediat ce-ai pus piciorul pe pământul făgăduinței cu frunze de arțar. Ascunzi mușcătura, zici c-o să treacă, pentru că ai casă frumoasă și mașină frumoasă și vacanțe. Ascunzi mușcătura, că e scump să trăiești în Canada. Dar e mult mai scump să mori în Canada!

Familia ți-e în România, în cele mai multe situații.  Aici ai prieteni. Frați de dor, frați de înstrăinare. Fabricați pe loc, după interese. Prieteni care-ți vând, prieteni care-ți cumpără. O mână spală pe alta! Prieteni care-ți întorc spatele cu ușurință.
Nu uita:  „Frate, frate, dar brânza-i pe bani!” Și te poți trezi singur, când nu te aștepți.
Sunt prieteni care vor, fir-ar să fie, de fiecare dată vor ceva. E drept că sunt și excepții de la regulă, dar încă nu am vorbit cu un român aici care să nu fi fost pleznit de dezamăgire față de românii lui.

Iertați-mi sinceritatea de vară cu gust de plumb, de vară cernită, pentru că anii vin și trec. Pentru că viața-i scurtă și, dacă faci compromis în viață, fă pentru tine și pentru copilul tău și pentru omul tău, dar niciodată pentru un trecător prin viața ta.

 

Nimic întâmplător

22 Sunday Jul 2018

Posted by in Întâmplate sau nu..., Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 19 Comments

article-2221700-159EAAAB000005DC-910_964x640.jpg

Povesteam cu Cristina despre accidentele stupide prin care am trecut amândouă recent. Fiecare separat. Fiecare în alt colț de planetă. Accidente care au în comun un singur lucru: s-au petrecut din senin, în medii inofensive, în condiții de realitate prietenoasă, fără nici un element prevestitor ori provocator. Probabil că adjectivul stupid nu e deloc potrivit substantivului accident, dar așa catalogăm tot ce sare de logica, ori propria înțelepciune a comportamentului nostru.

Ne întrebăm adesea de ce am făcut un gest anume, cu consecințe nebănuite, uneori catastrofale. Ori de ce nu am ieșit cu cinci minute mai repede din casă, sau de ce am luat-o la dreapta în loc să o luăm la stânga.
Explicația ne scapă, ne supărăm pe noi și ne dăm, retrospectiv, indicații complet inutile: „trebuia să fac așa…” Tragem din pachetul de cărți condiționala „dacă aș fi făcut aia, sau cealaltă” când de fapt inevitabilul s-a produs.
Accidentul e anomalia realității. E ca o minge de fotbal care ajunge rând pe rând la toți jucătorii.

– Analizează, mi-a spus Cristina. Există o explicație în spatele accidentului tău. Gândește-te bine! Eu am găsit explicația, mesajul ascuns.

Tot ce știu e că accidentul m-a împiedicat să ajung în Kitchener unde, printre altele, trebuia să mă întâlnesc cu niște prietene. Era o întâlnire programată, așteptată.

– O forță m-a trântit de pământ, deși am mers pași întregi în față și reușisem să mă redresez, mi-a spus Cristina.

Am realizat că la fel mi se întâmplase și mie. În mod ciudat nu reușisem să îmi ridic piciorul, ca și cum talpa pantofului sport ar fi fost lipită de trotuar de o putere nevăzută. Deși fusese o mișcare de răsucire obișnuită, pe care o face orice om de multe ori de-a lungul zilei.

– O femeie m-a ajutat. Imaginează-ți, avea la ea două pachete de șervețele neîncepute și o sticlă de apă cu lămâie, cu care mi-am curățat rana, care sângera masiv. Parcă ar fi fost pregătite pentru mine, mi-a spus Cristina.

Și pe mine mă ajutase tot o femeie care, și ea, avea exact ce îmi trebuia: apă foarte rece (într-un Toronto topit de soare) și un puffer (suferea de astm). În primă instanță, înainte de durere îmi pierdusem respirația. Minute în șir horcăisem după oxigen, simțind că mă scurg în pământ.
Mi s-a explicat, după, că avusesem un atac de panică. Neînțeles de mine, pentru că nu mă speriasem. Cică în momente de genul acesta organismul e pe barba lui, acționează independent de tine.

Pe stradă nu e ca în România. Lumea grăbită merge și vine cu mașina. Rar văd cârduri de indience colorate și îmbrăcate până-n dinți, plimbându-se.
În general nu e nimeni. Femeia asta tânără, îmbrăcată în negru, apăruse cu pufferul ei, care rimase perfect și total neobișnuit cu lipsa mea de aer.

La postarea anterioară Genoveva comenta, vorbind de o întâmplare similară: „Întodeauna apare cineva…” Și așa este. Mereu cineva e la datorie și, culmea, se întâmplă să aibă în geantă exact ce îți trebuie.

Îngeri pe stradă

19 Thursday Jul 2018

Posted by in Întâmplate sau nu...

≈ 23 Comments

Printre obiceiurile proaste ale omenirii e și acela de a-și rupe frecvent mâini și picioare.
Să-ți rupi ceva nu e chiar o catastrofă. Te scoate pe moment din circuit, dar până la urmă și omul e un fel de mașină care are nevoie din când în când de câte o reparație.

Ea avea moralul sus, nu avea nevoie de compătimiri și urări de bine, ci de o mai bună abilitate în mânuirea cârjelor, care, împreună cu gheata ortopedică, erau elemente vestimentare noi în colecția ei de vară-toamnă.

Pe scurt: vară, seară, jogging. O întoarcere bruscă. Pantoful sport face aderență cu trotuarul refuzând să urmeze corpul. Se creează astfel un dezechilibru și o prăbușire scurtă surprinde glezna într-o poziție nefirească. Până aici nimic neobișnuit. Detaliile unei căzături super stupide. Nu tu gheață, nu tu vreun bolovan de care să te împiedici, ori măcar vreun câine care să-ți taie calea. Ceasul rău, pisica treișpe, ori când trebuie să să se întâmple se întâmplă din senin pe drum drept.

Dar așa e viața, ieși din casă și nu știi unde ajungi ori cu cine te întâlnești.

Povestea, însă, nu este nici despre ea și nici despre accidentul, cât se poate de banal, ci despre îngeri. Despre oamenii frumoși care, în momente esențiale, ies din necunoscut și îți oferă totul lor.

Filmat cu încetinitorul, evenimentul se împrăștie în detalii mici: în momentul imediat următor căzăturii, nu mai poate respira. Iar lumea se stinge încet. Devine tot mai mică, mai înclinată, ca o căldare cu apă ce vrea să se verse. Și vine un înger. O femeie ce trece pe acolo întâmplător. Acționează imediat. Dar imediat. Îi dă să bea apă rece, apoi scoate un puffer pentru astm și, explicându-i cum să-l folosească, o forțează să respire prin el. Lumea revine la aceeași dimensiune și culoare. Durerea o trăsnește în picior. Femeia îi vorbește și o ține lipită de ea. În același minut o mașină oprește și doi bărbați sar în ajutor. Află ce s-a întâmplat, o duc în brațe pe banchetă, îi scot pantoful și îi pipăie cu foarte multă grijă laba piciorului. Doare cumplit. O încurajează și o duc acasă.

Totul se petrece în secvențe lente. Extrem de lente. Lumea doare. E surdă și blurată. Doar niște necunoscuți frumoși, niște îngeri creoli refuză să o lase să leșine în stradă. Se opresc din ritmul și viața lor. O ajută, o ridică, o preiau și zboară cu ea înspre ceea ce urmează: ambulanță, spital, analgezice, medici, cârje, o gheată ciudată. Recuperare și sănătate.

Îngeri cu aripi întoarse, cu soare prin vene, cu suflet lipit de toate ferestrele, gândi ea. Fără egoism. Fără teamă.
Îngeri și minuni pe strada ei. Pentru că îngerii trăiesc pe pământ, printre noi.
Dumnezeu lucrează prin oameni.

Aniversară

04 Wednesday Jul 2018

Posted by in Întâmplate sau nu..., Bucăți de gând

≈ 32 Comments

20180630_144903

M-am trezit încărcată de gânduri și neliniști. Mi-am făcut apa cu lămâie și apoi cafeaua. Patru iulie se balansa în mintea mea, se răsucea ca un sfredel și nu știam unde să-l pun. Niciodată nu am avut superstiții majore, idei legate de cifre, de culori, pisici, ori talismane, sau mantre lipite prin casă. Cum să ai superstiții când crezi în Dumnezeu, când soarele răsare zilnic, chiar dacă plouă? Și ce bine e când plouă ori când ninge.

Am o bulă poate mai roz decât a multora, dar, chiar dacă prefer să privesc jumătatea plină a paharului și fac lemonadă din lămâile vieții, nu înseamnă că existența mea n-a fost lipsită de cutremure și furtuni, de prăpăstii adânci ori dureri mistuitoare.
Și nu mă refer la idioții care trec pe aici sau aiurea și li se pare că. Și spun, ca vulpea, că ești curvă când strugurii-s acri. Dar astea-s uscăciunile pădurii, nu frunza verde, sănătoasă.

Iubesc cu tot ce am și tot ce sunt și-mi împletesc sufletul în ceea ce construiesc: om sau carte sau o banală prăjitură cu mere. Dar într-un patru iulie, acum mulți ani mi s-a spus că ar cam trebui să-mi iau lucrurile și să plec. Să-mi iau zborul. Treaba mea unde. Și nu am fost de acord. Adică aproape am făcut-o, că no’ oamenii ăia știau ce vorbesc. Dar m-am încăpățânat și nu doar că n-am plecat atunci, dar nu am mai plecat și-am transformat fierul în pulbere de stele, și cuvintele în necuvinte și frigul în căldură. Și furtuna mi-a tors în palmă, pentru că am domesticit-o puțin. Cinci minute. Atât cât să-mi dea timpul pe care-l merit pe pământ.

Nu te teme, draga bunicii! Și nu m-am temut că nu am știut să mă tem, deși azi când privesc în trecut mă tem și îmi admir orbirea de atunci și știu că Dumnezeu mi-a pus o perdea peste ochi și peste minte ca să nu văd în perspecivă. Să nu îmi imaginez un capăt, ci să-mi privesc doar vârfurile pantofilor și atât. Să îmi admir fiecare pas și să fiu mulțumită cu el. Să nu fac planuri pe zile de mâine care poate că vin, poate că nu vin.

Și-am învățat mult atunci. Și mi-am spus și mi s-a spus că trebuie să mă iubesc. Că trebuie să mă accept așa cum sunt, cu toate darurile pe care Dumnezeu le-a așezat în mine, omul. Să mă respect. Să nu accept în jurul meu decât oameni care mă iubesc. Care îmi dăruiesc și care mă primesc cu drag în viața lor. Să nu accept jumătăți de măsură, jumătăți de cuvânt, jumătăți de oameni, jumătăți de poveste, ori jumătăți de drum.

4 iulie. O zi de care obișnuiam să-mi fie frică. După care am uitat. Am uitat să îmi fie frică și am uitat să mă iubesc. Am strecurat-o prin sertare și amintiri, iar azi am simțit-o. Cu forță am simțit-o. Și am sfințit-o cu lacrimi, pentru că nu am știut niciodată cum să o tratez. Ca pe un musafir? Să o servesc cu o cafea Zavida și să-i povestesc ce-am  mai făcut și cât de puternică sunt câteodată? Ori să mă ascund de ea sub plapumă, să tremur la amintirea ei?

4 iulie. O zi de iarnă în vară.

Pe asfalt nu cresc afine

03 Tuesday Jul 2018

Posted by in Întâmplate sau nu...

≈ 24 Comments

Tags

, , , ,

e63808a6850e038b7ef1d672cc7baecd--blueberry-recipes-watercolor-paintings

Am atâtea de spus că nu știu cum și de unde să încep. Ar fi înțelept să încep cu începutul. Voi începe însă invers, de la coadă la cap.

În Toronto s-a năpustit soarele și curge în șuvoaie otrăvitoare, fierbinți pe străzi. E un monstru invizibil ce te izbește în moalele capului, aruncând cu peste patruzeci de grade. E căldura aia tâmpită când transpiri degeaba, ai pielea jilavă și părul ud. Dacă ai putea, ai ieși din propria-ți piele. Dogoarea te obligă să fugi la umbră deasă, ori în apă. Dar avem ac de cojocului lui: AC. 😀

Am plecat în jur de ora 11 dimineața dintr-un Montreal îngenuncheat de foc. Aveam să ajungem acasă după mai mult de opt ore, deși în condiții normale nu facem mai mult de cinci. Trafic imposibi. Cum altfel? Ziua Canadei. Lume evadând. Long week-end.
Nu pot să vă spun cât de minunat ofertantă e țara asta imensă. Așa că lumea pleacă să vadă. Și strânge mii de kilometri sub roți, pentru că sunt atâtea de văzut, de respirat, de admirat.

Cu toate că autostrăzile sunt largi și au multe benzi, furnicarul de oameni a reușit să le sufoce în multe puncte. Am mers cu poticniri dese. La  fiecare on route, unde am oprit, erau cozi imense la punctele de mâncare și la băi. Aceste on route, care nu există în România, sunt un fel de food-court-uri plus benzinării, plasate din loc în loc pe autostradă Sunt mari, așa cum totul e mare în țara asta. Azi însă s-au demonstrat a fi insuficient de spațioase pentru puhoiul de omenet scos din bârloage. Nu am văzut niciodată locurile de genul acesta atât de aglomerate.

Soare orb, mulți kilometri în față, muzică, torsul motorului, opriri dese și un GPS fără soluții. Toate rutele alternative la fel de păcătoase. În mașină răcoare. Muzică. Butonez telefonul cu starea aia de lehamite când drumul lung se lungește la infinit și nu ai control. Nu ai habar când ajungi la destinație, pentru că destinația pare a fugi de tine.
Oboseală de stat degeaba după zile pline, mustoase, colorate. Acum peisaj liniar. Verde mult. Exituri. Mașini. Opriri și porniri.

Dintr-o dată răsare un nor pe șosea. O pâclă albicioasă, apare din senin. Aproape. Un nor mic și dens. Lăptos. Ceață, zice soțul meu în prima clipă. Fii serios. Pe căldura asta? E praf, spun absentă, fără să încerc să înțeleg de unde ar putea fi praf, convinsă totuși că nu e ceață.

În câteva secunde ochii prind niște imagini care se opresc neputincioase pe retină, refuzând să le traducă minții, dar dându-mi o stare de rău, de greață. Primul lucru pe care-l văd sunt afinele împrășitate pe griul mat al șoselei. Și-au pus fructe și ei, îmi trece iute prin gând, fără să știu care ei și ce caută afinele pe asfaltul fierbinte, neprietenos. Apoi câteva cutii răsturnate ciudat și alte obiecte plantate și ele fără nici un sens pe șosea și iar afine. Apoi o mașină într-o rână, lângă drum. Înregistrez cu încetinitorul detalii, culori, contraste. Și frică. Parbrizul e pocnit pe întreaga lui suprafață, străbătut cu vinișoare, linii și steluțe albe, uniform repartizate. Caut cu teamă șoferul, dar, în interior, în zona unde ar fi trebuit să fie capul, văd doar o talpă mare de pantof bărbătesc. Mașina e șifonată ca o foaie de hârtie scrisă greșit și aruncată la coșul de gunoi.

Zgomot. Agitație. Mașini trase pe dreapta. Șoferi alergând imprudenți pe banda întâi a autostrăzii spre victimă. Fiarele mașinii constorsionate, îmbrățișând strâns în capcana lor pe cineva. Tăblăria, o foaie de hârite boțită. Aruncată în iarbă. De unde praf?
Fum, nu praf. Talpa pantofului pe parbriz. Afine împrăștiate pe asfalt. Iad coborât pe pământ. Sirene. Multe sirene.

Lumină stridentă. Căldură pândind prin geamuri și parbrize. Un cineva care nu mai ajunge acasă. Un om cu vise și planuri și listă de cumpărături și iubiri și antipatii poate. Un om cu job și cu stres pentru mâine și pentru săptămâna viitoare și pentru anul viitor. Un om care a vizitat un loc frumos. Un om căruia i-a fost cald și sete și dor. Un om care conducea o mașină: o foaie de hârtie ușor de șifonat și aruncat la gunoi. O foaie de hârtie care scuipă afine și cutii și oameni. O foaie de hârtie insensibilă la căldură, la frig și la dragoste. Și fragilitate. Și ziua de zi și clipa de acum și atât. Fragilitate. Frângere. Om.

Un infern coborât provizoriu pe pământ, dar în condiții de civilizație ușor de evitat. La un click de butonul termostatului în mașină sau în casă.

O simfonie cool

21 Thursday Jun 2018

Posted by in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 14 Comments

9b314af3-7191-4501-8126-0e17503ae40b_jpg_615x9000_q95
Hai să vă povestesc ce-am pățit săptămâna trecută. Trebuia să mergem la concert. Frumos tare. Casa Loma. Symphony in the Garden. Deschidere de sezon. Abia așteptam. Și mă îmbrac eu frumos, cu o rochițâcă subțâricî. Îmi iau și un sacou de-ăla de n-ar mai fi, peste.

Nu-s curioasă cum e vremea. Di ce m-aș uita la grade? Că nu-s în armată. Știu că-i frig, dar, ocupată cu ale mele, îmi alunecă pe lângă minte informația. Am prea multe de făcut, iar în casă e cald și bine, că doar am pus termostatul la douăzeci și patru de grade.
Nu gândesc să verific vremea ca să mă îmbrac adecvat. Io știu un lucru în spatele minții: e iunie. Câteva secunde să mă uit pe net? De unde?

Realizez că nu e bine din momentul în care ies pe ușă. Brrr! Tremur până în stație. Dar no, fiind în Canada, mă gândesc că e încălzit peste tot. Civilizație!
Concertul e în grădina de vară. Am mai fost. Știu sigur că va fi cald. Nu-mi fac probleme. Doar să ajung acolo.

Nu știu ce sânge au ăștia în ei. Cre’ că de șopârlă. Ăștia, adică băștinașii. Bagă, frate, aer condiționat de zici că suntem alimente și ne alterăm dacă ne bate vreo boare confortabilă de căldură. În metro e alizeu. De la aerul condiționat. Sunt cam verde. Dar acu’ ce să fac? Am plecat? Am plecat.

N-am mers cu mașina, că e oarecum în zona de centru și până găsim parcare… Ajungem în sfârșit la castel. Dinții îmi clănțăne muzical și mă întreb cum pot fi atât de @#$%^&# să nu verific temperatura înainte să ies din casă.

Ajungem. Intrăm. Cald și bine în construcția delicată, de sticlă, a grădinii de vară. Dar, surpriză!  Full house. Nici un loc liber înăuntru. Plasatoarea, foarte amabilă, ne găsește două locuri bune, foarte aproape de orchestră. Afară!!! În lateralul clădirii. Pânze de aer cald protejează interiorul. Doar interiorul.

Mai sunt 25 de minute până la ora șapte, când trebuie să înceapă atât de așteptatul concert. Stau țeapănă pe scaunul metalic și rece. E foarte multă lume. Îmbrăcată. Îmbrăcată de iarnă. Cu paltoane. Și căciuli. Unii au pături.
Ei au verificat vremea!!!

Strâng din dinți și stau cât mai adunată. Mă obișnuiesc eu cumva. O să uit când începe muzica. Mai e puțin. Și ăștia nu întârzie. Sunt civilizați.

Simt printre scaune șuieratul pădurii. E multă vegetație în grădina castelului. Multe frunze. Care cântă. Pe ritmul instrumentelor acordate în așteptarea începerii spectacolului. Frunze care sunt reci și colectează frig și vânt. Și mă țintesc fix pe mine și rochițâca mea subțire. Săgeți discrete, cu destinație precisă.

Minutele trec greu. Foarte greu. Îmi bag fiecare mână în mâneca cealaltă, ca și cum aș avea mănuși. Și tremur. Ca frunza. Pe ritmul instrumentelor zdrăngănind și repetând.

E șapte fără un sfert. Secundarul se mișcă precum un melc ieșit la pensie. Minutarul ehee! Plecat în vacanță. De vară. În Caraibe. La soare și căldură. Atât e de zen. Se face în sfârșit șapte. Ar trebui să înceapă, că aici nu se întârzie. Ora e oră.

Dar, ca și cum ar vrea să îmi facă în ciudă, minutele dansează lent, bine îmbrăcate, nepăsătoare. Și nu se întâmplă nimic. Artiștii ajung pe rând. Fără grabă. Cu un zâmbet festiv lipit de fețe. Verific programul. Am înțeles bine. E șapte.
Lumea se foiește, discută, emană energie pozitivă. Paltoanele sunt pufoase, căciulile se rotunjesc protector pe capete. Aproape de noi, o mamă-și aranjează fetița bine îmbrăcată și se gudură amândouă sub o păturică groasă. Îmi simt nasul rece.
Curtea castelului e plină de mese. Nu există nici un loc liber. Fiecare scaun e ocupat. O lume îmbrăcată gros stă așezată, zâmbește fericită și așteaptă cu răbdare marea gală. Deschiderea sezonului. Deja trepidez. Îmi aud țăcănitul tocului pe cimentul rece. Mă uit la telefon din minut în minut. Să văd cât e ceasul. Îmi simt șalele înghețate. Și zece. Și douăzeci. Nu se întâmplă nimic. Se face șapte jumate și în sfârșit un ropot de aplauze anunță apariția dirijorului. Lumea e în delir. Aplauze îndelungi pentru maestrul Kerry Stratton.

În tandem pornește un fir de vânt. Timid la început, se intensifică în același ritm cu acordurile divine ce umplu văzduhul rece. Îmi intră prin păr și prin haine. Dansează prin țesătura subțire și-mi face pielea de găină. Taie totul în două. Îngheață și sufletul în mine. Rezist eroic încă douăzeci de minte. Însă frigul s-a înșurubat bine de tot în fiecare celulă, și se strânge tot mai tare. Și mai tare. Îmi prinde în gheare sufletul și respirația și auzul.

Canada. 5 iunie, 15 grade și un vânt-bisturiu ce taie în fâșii subțiri tot ce-i stă în cale. Tranșează sistematic și precis, ca un măcelar de elită. Taie și congelează.
Mi-au înghețat și urechile. Simt că îmi pică. Și pe acorduri dumnezeiești de Beethoven, înghețată bocnă, plec. Aud până departe ecourile muzicii chemându-mă. Însă frigul a învins muzica. În taxi e cald și bine. Iar acasă e și mai cald. Și mai bine.
La înțelepciunea unui pahar de vin, fiert cu scorțișoară, știu cu siguranță două lucruri. Unu: că nu am îndurat în viața mea un frig atât de crunt. Și doi: că niciodată nu voi mai pleca undeva fără să verific timpul probabil.