• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: Întâmplate sau nu…

Măriuța

27 Thursday Jan 2022

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Catchy

≈ 19 Comments

Ți-am spus că se uita la mine prin ușa de sticlă dinspre grădină. Eu eram, ca de obicei, prinsă-n salba muncii exagerate pe care o prestez, ca și cum genetic aș fi fost programată să fiu furnică. Am ridicat ochii din laptop, iar ea a înghețat, încercând să mă păcălească, să pară o miniaturală statuie cu păr.

M-a pufnit râsul. Simpatica arătare era nimeni alta decât veverița neagră, pe care o văzusem deja de mult prea multe ori dând târcoale pe la roșii, cățărându-se în vie ori îngropând diverse bunătăți prin peluză. De data asta ținea în gură o nucă americană, uriașă pentru dimensiunile ei modeste. Nu știu dacă-n mintea ei mică se temea că aș putea să-i fac vreun rău ori, mai degrabă, că aș încerca să-i fur nuca.

Am imitat-o și am rămas și eu statuie, fixându-i mărgeaua de ochișor cu care mă privea. La un punct s-a plictisit. Și-a apucat bine nuca și a dispărut cu ea cu tot. Am râs și mi-am văzut de treabă, însă, peste vreun sfert de ceas, același scenariu mi-a scos iarăși nasul din laptop. Veverița neagră, oprită în fața mea la câțiva metri, despărțită de mine, e drept, de ușa transparentă, care făcea delimitarea între înăuntru și afară, cărând o altă nucă, mă fixa insistent, ca și cum s-ar fi întrebat dacă am intenția să țâșnesc de la birou, să-i iau nuca și să o îngrop pe undeva pe sub parchet. Apoi, după vreo probabilă introspecție, a făcut aceeași mișcare ca înainte. Și a dispărut rapid, cu nuca verde cu tot.

Ca să vadă că intențiile mele sunt cât se poate de pașnice, i-am adus niște alune și, cu gânduri ușor parșive, i le-am pus foarte aproape de prag. „Acu să te văd, cumătro!”, i-am spus în gând. „Cât de curajoasă ești?” După o vreme a revenit, s-a oprit descumpănită, ca și cum brusc ar fi uitat drumul spre nuc, a stat îndelung pe gânduri fără să facă nicio mișcare. După minute bune și, cu siguranță, intense deliberări, s-a apropiat de prima alună, a apucat-o cu ambele lăbuțe și a început să o ronțăie foarte preocupată, nescăpându-mă din ochi. Eu, considerând formalitățile de introducere dintre noi încheiate, m-am ridicat cu intenția să mă îndrept spre ea. Mișcarea mea bruscă a pus-o pe gânduri și, înainte să clipesc, a ajuns pe gardul vecin de unde-a început să mă privească extrem de curioasă. Deși liliputană, creatura se uita la mine ca la o insectă sub microscop. Am rămas pentru o vreme uitându-ne una la alta ca-ntr-un război rece, tensiunea dintre noi fiind aproape palpabilă.

Am încercat să-i surprind cât de cât mimica, să-i ghicesc intențiile, însă era imposibil să citesc ceva pe perfectul poker face afișat. Mi-am zis că cel mai deștept cedează și am bătut în retragere, în timp ce ea nu și-a părăsit nici pentru o clipă zona de supraveghere. „Dușmanul” adică eu, era prins în colimatorul privirii ei rotunde.

M-am întors cu câteva alune în semn de pace, i le-am așezat în șir, pe iarbă – adică pe un teritoriu neutru – și m-am îndepărtat, lăsându-i suficient spațiu de desfășurare. Nu am pierdut contactul vizual cu ea și-ți mărturisesc faptul că i-am vorbit continuu, ca să se obișnuiască cu vocea mea. Am botezat-o Măriuță că avea față de Măriuță, și coadă de Măriuță, și atitudine de Măriuță. Era delicată, cu doi ochi foarte rotunzi, foarte negri și foarte umezi.

Am rămas cam la un metru și jumătate distanță de alune și, deși îmi era frig (uitasem să mă îmbrac), am decis să aștept ca Măriuța-veverița să facă următoarea mișcare. În ciuda lipsei ei de expresie, ceva îmi spunea că între lumile noastre se crease o punte de legătură și că acceptarea alunelor avea o semnificație mai adâncă.

Îți spusesem că eram cunoștințe vechi. O văzusem de multe ori trecând, mai mult ca o nălucă, prin grădină, dispărând după gard imediat ce unul dintre noi își făcea apariția. Știam că oarecum își stabilise sediul la noi, că pe câteva roșii își lăsase amprenta dinților. „Din răutate”, mi-a spus vecina. „Pentru că veverițele nu mănâncă roșii”. Eu nu credeam că o veveriță poate să fie rea, așa că îi acordasem imediat circumstanțe atenuante. Aveam roșii mici și dulci în grădină și o fi fost și ea curioasă, poate chiar și-o fi imaginat că sunt niște alune mai mari. Spre deosebire de alte dăți, acum își luase inima în dinți (nu vreau să știu ce-o fi fost în suflețelul ei) și se oprise la câțiva metri de mine. Începusem să dârdâi (trecuseră minute bune) și, pe când îmi pierdusem speranța că Măriuța va mai coborî de pe gard, cu o mișcare bruscă a sărit jos și, cu ochii în ochii mei, s-a apropiat de zona ispitelor. A luat repede o alună și, ca și cum ar fi ținut-o în mâini, a început să o ronțăie iute, cu mușcături mici și ritmate. Am zâmbit. Am lăudat-o și i-am vorbit, dar nu m-am mișcat. La un moment dat, cred că sătulă fiind (mâncase toate alunele – chiar o întrebasem dacă mai poate), a apucat-o în dinți pe ultima și, cu mișcări destul de abrupte – presupun că așa sunt mișcările de veveriță – a îngropat-o simandicos în iarbă. Pun pariu că habar nu are pe unde și-a ascuns toate comorile și că mai degrabă ratonii se vor bucura la iarnă de aceste mici depozite de hrană. Însă, cu siguranță, Măriuța noastră era mulțumită. Nu doar că-și pusese burta la cale, dar se asigurase, ca tot omul, și cu ceva alune albe pentru zilele negre.

Să știi că zilele următoare ne-am continuat epopeea. Eu mai îmbrăcată, că era sfârșit de noiembrie. Ea mai îndrăzneață, simțindu-mă inofensivă și obișnuită fiind de-acum cu vocea mea. Într-o zi a luat aluna direct din palma mea, iar eu am știut că acela era pactul suprem de prietenie dintre noi. Își păstrase – ca o convenție – poker face-ul obișnuit. Dar parcă în privire luminița era mult mai mai aprinsă și luciul negru mai jucăuș.

De ce ți-am povestit banala mea poveste de prietenie cu veverița neagră, hoața mică și drăgălașă a grădinii mele? Din două motive. Unul ar fi că noi, oamenii, câteodată suntem mai sălbatici decât sălbăticiunile naturii. Mai țepoși decât aricii, mai speriați decât veverițele și iepurii și, din păcate, uneori mai veninoși decât șerpii… Și-apoi pentru că drăgălașul animal m-a deconectat de la stresul muncii mele. M-am oprit și-am trăit în ritmul ei preț de minute în șir. Ce-o fi fost în mintea ei nu voi ști niciodată. Cert e că a doua zi, după ce s-a îndopat cu alune, mi-a lăsat la colțul garajului una din nucile furate. Am zâmbit cu recunoștință, dar nu i-am luat-o de acolo și după trei zile a dispărut. Nu știu dacă ea și-a retras generozitatea, indignată că nu-i apreciez darul, ori alt animal s-a bucurat de rodul micii ei pungășii, dar cu siguranță a fost cadoul ei pentru mine și intenția contează.

De atunci vine în fiecare zi, ca după ceas, între trei și patru. Își ia alunele, chiar și din palma mea când are chef. Nu insist. Dacă e cald stă sub scaunul pe care șed și ronțăie. I-a dispărut frica în preajma mea, însă fuge iute însă fuge iute dacă sunt însoțită. Când îi spun Măriuță se oprește din mâncat și se uită la mine. Între-o zi, poate mă va lăsa să o mângâi. 

Azi am doar ness

11 Wednesday Aug 2021

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu...

≈ 8 Comments

Dalgona Coffee Recipe: How to Make Dalgona Coffee at Home | Step by Step  Dalgona Coffee Recipe

Azi m-am trezit ca de obicei în jur de șapte jumate și mi-am început tura de plimbare zilnică și de vorbit cu mama în România. Asta fac în fiecare dimineață.
Pe jumătate adormită, am observat doi mastodonți verzi, două trackuri uriașe în fața casei. M-am gândit că, în miniatură, ar fi două machetuțe foarte simpatice așa, asortate pe verde și galben, și le-am făcut câteva poze, impresionată de insolitele apariții. Firește că nu mi-am bătut capul să mă întreb ce caută acolo. Mi-am văzut de ale mele, imaginându-mi că au de-a face cu șantierul de peste o stradă și ceva.

Abia după tura de cartier am descoperit că ele veniseră la pachet cu lipsa de energie electrică. Firește că m-am activat și am întrebat ce și cum și mai ales cât timp vom fi deconectați. Aproximativ două ore, mi s-a spus. Am intrat în casă descumpănită. Următoarea etapă a zilei era cafeaua. Dar cum? Nu puteam nici să macin cafea și nici să folosesc filtrul. Aragazul, fiind și el electric, îmi era la fel de inutil. Mi-am amintit că am o cutie de ness, din vremuri imemoriale, pe care o păstram în alte scopuri, dar, cântărind cele două posibilități: a-mi face un ness sau a merge pe căldura de început de august până într-o plazza relativ aproape, la  un Tim Hortons, a câștigat ness-ul. Am dat să iau apă, dar filtrul de la frigider, firește că era pe mute. Nu funcționa nici el. Am pus apă de la robinet și am adăugat zahăr și pudră neagră până am făcut o băutură rece și oarecum potabilă. Am strâmbat din nas la gustul dulceag (îmi place cafeaua neagră și amară), dar satisfăcută că totuși, găsisem o soluție.

 Cel mai dureros, însă, era… netul!!! Cum lucrez de acasă, trebuie să fiu conectată cel puțin în timpul orelor de program. Am decis să scriu niște articole, însă, firește, laptopul îmi era aproape descărcat. Toate aparatele din casă erau silențioase și înghețate în poziția în care le găsise pana de curent, ca într-un stop-joc al civilizației. Frigiderul avea gura întunecată și i-am închis iute ușa, să se păstreze temperatura joasă. Uscătorul de haine pe care-l pornisem era oprit într-o fază incipientă, mașina de spălat vase nu mai scotea niciun hârșâit. Casa era cufundată într-o liniște de început de timp, iar eu mă simțeam total neajutorată, ca și cum cineva mi-ar fi deșurubat ambele mâini și ar fi trebuit să mă descurc fără ele. Îmi lipsea dureros rutina: Netflixul care mă însoțea la micul dejun, tura rapidă pe Facebook, verificarea e-mailurilor, urgențele care trebuiau rezolvate, multe și mărunte lucruri cărora, în mod normal, nu le dau nicio importanță, pentru că sunt acolo, la îndemână. Firești, obișnuite, insignifiante.
Și în liniștea de vată a casei, am simțit că intru în panică. Nu știam ce să fac cu mine, de parcă eu însămi fusesem scoasă din priză, la fel ca toate mașinăriile din jurul meu.

M-am așezat și-am scris până când laptopul și-a dat obștescul sfârșit, apoi m-am învârtit vreo zece minute nehotărâtă. Ce să fac? Soarele intra calm prin perdea, râzând parcă de mine, omul.
Am luat un caiet, un pix și două cărți și mi-am instalat „biroul” afară, în backyard, la umbra stratului gros de viță de vie. După o oră și ceva am auzit vâjâitul discret al aerului condiționat. Venise curentul. Însă nici nu am tresărit. Eram conectată la energia verde, universală, și am rămas acolo, cu grădina – impasibilă și verde, nepăsătoare că e sau nu curent electric.

PS. La SIONO bucurii: Cristina Cristea – Scrisoare pe o floare de salcâm – o bijuterie de carte, am prea multe de spus (data viitoare), Ileana Vlădușel – Aventuri cu Io și Ma – o carte splendidă pentru copii, o așteptăm cu toată nerăbdarea de la tipar. În curând N. Marianne Autor – suntem pe ultima sută de metri cu ea. Foarte deosebită!
Și niște surprize uriașe. O să vă placă.
Și Orizuru a ajuns prin librării prin țară, iar la SIONO e caodooo- cadooo – cadoo.
Ah, și încă ceva! Pe pagina de FB a editurii e concurs de carte.

Pățanii la tastatură

29 Tuesday Jun 2021

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu...

≈ 25 Comments

Desk, Computer, Modern, Keyboard, Screen, Mockup

Duminică mi s-a întâmplat o chestie nemaipomenită. Poate ați pățit și voi?!
Înainte de duminică, nu mai știu ce zi era, joi sau vineri, am avut un sentiment de frustrare majoră. Nu doar că am avut enorm de lucru în ziua aceea: What’s new? Dar am fost necontenit întreruptă. Spre sfârșitul zilei adunasem atâta frustrare… Eram plină de energie negativă, concretizată în, nu-i așa, nervi.
Când casa a intrat în liniște, m-am năpustit pe scris de parcă viața mea ar fi depins de asta și am scris non stop până la două noaptea când am simțit că mi se scurg pleoapele în gură. Îmi fusese dor de scris crunt. Și m-am liniștit cum nimeni niciodată…
Și mi-am promis că și de ia foc casa și orașul și planeta, în fiecare zi o să scriu, măcar puțin. Bine, lista cu promisiunile pe care mi le fac mie…
Duminică m-am apucat să scriu.
Lucrez la un roman de un veac și-o lună, dar, ca orice foarte dezordonat extrem de ordonat, am mai multe proiecte deschise (dacă vedeți ce e la mine în Drafts, leșinați). Unul dintre ele e un roman pe care atâta l-am pritocit și am lucrat la el și e gata, dar nu e gata, de nu știu dacă voi avea nerv să-l dau vreunui lector să-l vadă. Și, firește că în noaptea cu pricina, cea cu nervii, am început altul (mi-a zis cineva care se știe că e scris ca un proiectil – o fi!)
Dacă nu ați adormit până aici, vă spun ce am pățit.
Duminică a fost nasol afară (nici nu mai știu dacă a plouat ori a fost pustiitor de cald) și m-am pus pe scris.
Și am scris… la două manuscrise odată. Scriam două trei fraze, mă chema celălalt. Scriam ca mânată din spate cu biciul și treceam la celălalt și tot așa.
La final, am citit ce am scris și mi-a plăcut. Nu, nu sunt bună cu mine. Dimpotrivă. Nimeni nu mă ceartă cum o fac eu.
Dar a fost… două mâini la două scrieri. Un impuls necontrolat. Nu mi l-am propus. Nu înțeleg ce m-a apucat. Dar a ieșit bine. Ați pățit asta?

De la tribunal urări

05 Saturday Dec 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu...

≈ 10 Comments

Habar nu am dacă nu comit vreo ilegalitate arătându-vă aceste poze, însă jur că nu mă pot abține. Nu știu care este criteriul prin care cetățenii Canadei sunt aleși ca jurați la tribunal. Probabil că unicul e să nu aibă cazier. Uite, aflați pe această cale că n-am. Cazier.
Ei bine, intoxicată fiind eu de filme gen Suits ori The good wife (ce-mi place Alicia! așa aș vrea să fiu) m-am bucurat tare că voi face parte dintre jurați, la tribunal. Abia așteptam experiența. Nu am fost în viața mea într-un tribunal. Deci să ajung în cel canadian și să votez vinovăția sau nevinovăția cuiva, să văd cum se derulează filmul procesului, în fine… Știți despre ce vorbesc, că toți împărțim aceeași pâine, aceeași cafea și același Netflix. Mă rog, cu variațiuni. Mai nou îmi place și Amazon Prime.
La un moment dat mi-a venit scrisoare de la onor judecător să le dau eu o dată când aș putea să fiu liberă de orice constrângere și cu mintea limpede, să votez cu dreptatea aia dreaptă. Am dat la pleseneală două luni. Că așa trebuia. Când a venit vremea cu pricina am primit un alt mesaj. Trebuia să mă prezint în data de, la ora de, în locul de pentru sfânta dreptate. Doar că eu aveam o altă problemă și o prioritate mai prioritară decât legea canadiană. În primul rând eram în Ro unde tata era foarte bolnav și nu aveam de gând să pun legea mai presus decât părintele meu suferind. Le-am spus. Însă au vrut să fie siguri că nu trag chiulul și a fost nevoie să demonstrez cu biletul de avion și hârtie de la medicul tatei, cu diagnosticul. În fine. Mi-au dat voie de data aceea să zic pas. Apoi a venit pandemia. Distanța socială etc. Și acum iarna. Dar, pentru că sunt în baza lor de date, am primit ce vedeți mai jos. Cine știe? Poate-ntr-o zi chiar se va întâmpla.
Deocamdată am primit urări de sărbători de la un Honourable.

Aventuri la poștă

23 Wednesday Sep 2020

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu...

≈ 14 Comments

Poșta Română a pierdut poziția de lider al pieței. Economist: Nu este de  mirare, probabil că va mai continua să scadă

Din start vă spun că e postare de FB. Împușcată după pățania cu pricina. Se pare că zeul trimiterii pachetelor e un pic supărat pe mine. 🙂
Aviz amatorilor!
Azi am pus pachete la poștă. În 11 septembrie am pus pachete similare. Dar m-au taxat diferit. Ce nu a fost diferit, atitudinea celor două doamne supărate pe viață, una pe alta, pe clienți, pe Poșta Română, lucrând la Poșta Română. Am întrebat când ajung pachetele. Au zic că nu au nici cea mai mică idee. Totuși, cu aproximație, am îndrăznit timid.
„De unde să știu dòmnă! E pandemie!!!”
Drept pedeapsă mi-a dat să-mi lipesc singură timbrele pe cele șase pachete. Și să mă dau la o parte până le lipesc, să servească alt client.
„N-am apă. Cu ce să le lipesc?” am îndrăznit iar, privind neajutorată cele 12 timbre și fâșiile albastre cu „prioritar” aferente. Mi-a aruncat o privire supărată că aia nu e problema ei și a continuat să ceva sub ghișeu. Am insistat. Nimic. La a treia și cea mai timidă încercare mi-a întins cu jumătate de gest chestia aia cu burete ud. Adică și mi l-ar da, și nu mi l-ar da că e al ei. Papilele gustative, ce rememorau deja gustul lipiciului au răsuflat ușurate.
Am lipit și am tăcut chiar și atunci când a țipat la domnișoara din fața mea care a început să se bâlbâie intimidată. N-avea flotant. Oops! Doamna poștei e neiertătoare în astfel de situații.
Am dat să plătesc cu un card. N-a fost bine. Am auzit vocea aceea dură, de ardeleancă nervoasă:
– Da’ bani n-ai, dòmnă?
Am scos cuminte cash. Nu vreau să mă țină minte doamna poștei. Mai am de trimis cărți. Și-mi doresc cu tot sufletul să-mi zboare Fluturii și frunzele la destinație. La toate.

Cum mâncați?

08 Saturday Aug 2020

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea

≈ 25 Comments

Este posibil ca imaginea să conţină: fructe şi mâncare

Acum cinci ani participam la un concurs de „cum să mănânci sănătos”. Dietele sunt story of my life, am genul de organism yo yo, adică salt cu ușurință la +zece și scad cu greu, extrem de greu, la -10. Ideea e că pe drum am învățat multe și mă pasionează atât nutriția sănătoasă cât și bucătăria sățioasă 🙂 . Știu teorie, știu. Dar tot practica mă omoară și sfânta calorie mă îmbrățișează iute când e vorba de pâinea cea de toate zilele, aburindă din cuptor, ori diverse plăcinte, langoși, gogoși etc… adică tot ce înseamnă carbohidrați.

Nu mai cred în diete cum nu mai cred în Moș Crăciun, pentru că tot experiența m-a învățat că frustrarea de moment prin înfometare ori prin poftirea diferitelor minunății artistic culinare (gastronomia e o artă, până la urmă) o plătești mai târziu și cântarul are grijă să te muștruluiască atunci când vine vremea. Pe scurt, e bine să mănânci cumpătat, să mai sari calul câteodată, dar să nu faci un obicei din asta.

Pasiunea pentru nutriție a început cu foarte mulți ani în urmă, eram mică și slabă, iar verișoara mea era și mai mică, dar rotundă. Eram aproape adolescente și mătușa mea, sora tatălui meu, o tipă elegantă, o instruia pe fie-sa ce anume să pape ca să mai scadă la cântar. Pentru mine, la ora aia, mâncarea era o chestie enervantă. Nu-mi plăcea mai nimic, ciuguleam forțată, drept pentru care arătam ca o scândură. Doamne, unde-s vremurile alea? Acum îmi place tot, excepție mazărea, sfecla de zahăr, merele prea dulci, slănina, țuica și încă vreo două.

În fine, ideea e că pe mine m-a fascinat mâncatul pe porții, calcule de calorii, jumătăți de pere, iaurturi cu zero calorii și țineam și eu dietă cu vară-mea (când nu mă vedea mama) ca să-i demonstrez ce ușor e.

Anii au trecut, m-am măritat și eu ca omul și am ajuns la minunatul loc, nu-i așa, numit coada cratiței. Și cu cât tata se mira mai abitir de ce minunății îmi ies din mână (că jurase că nu voi fi în stare vreodată să fac nici măcar un ceai – v-am povestit cum am încercat să fierb un ou și am uitat să pun apă) cu atât îmi complicam existența experiențelor culinare în creme, cozonaci, chiftele și tot felul de fonfleuri, unele mai șmecheroase decât altele.
Ideea e că, după ce am început să gătesc, am început să cresc mare și pufoasă și periodic să-mi bag picioarele și să trag câte-o dietă criminală. Slăbeam zece kilograme, eram fericită, răsuflam ușor și puneam înapoi unșpe. Și tot așa, până când am realizat cum merg treburile. Că toate în viață trebuie să le faci deștept și cu limită. Sigur că pentru asta ai nevoie de anumite condiții, trebuie să faci mișcare și să-ți tratezi organismul ca pe un cuptor. Câte lemne bagi, tot atâtea (cel puțin) să arzi. Depinde, firește, și de metabolism. Că sunt demoazele de toate vârstele slabe ca ața și nu mișcă un pai. Dar la mine așa funcționează. Și să nu am stres. Stresul mă duce la frigider. 🙂
La voi cum e? Ce funcționează?

Nervi de dimineață, țară dragă și Fan curier, atât de românesc!!!

22 Wednesday Jul 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu...

≈ 27 Comments

Top Stupidity Researcher: Do These 5 Things to Be Instantly Smarter |  Inc.com

Ș-așa-mi vine câteodată, să dau cu cuțâtu-n piatră… Dorule! că bine zis-a rapsodul popular român. Știa el ce știa.
Că-ntr-o nu știu care țară, într-un un știu care sat…
În dimineața aceasta sună telefonul și-o voce cristalină îmi spune că am de ridicat un colet de la Huedin.
???
Fusesem cu o săptămână în urmă în cochetul oraș transilvănean, unde am avut geniala idee să trimit un colet la Breaza.
Greu i-am contactat, a venit curierul până la urmă, am plătit 21 de lei prețul cerut. Coletul a plecat. Happy end! Așa părea.
Am cerut AWB. A spus că nu se poate, că fetele de la birou… etc. Eu înțelegătoare: bine.
Boon! Azi, 8 zile mai târziu, am fost sunată să-mi ridic coletul care NU a ajuns la destinație.
Pourquoi? Am întrebat legitim. Păi nu știm, dar să ne uităm. Inițial mi-au spus că trebuia coletul ridicat de la sediu de destinatar. Iar pourqoui pentru că am trimis prin curier, nu prin poștă. Cadoo pentru o doamnă super dragă mie, de aia am ales curier și nu poștă, să îi fie dus acasă. Nu-știm-nu-cunoaștem, mi-a răspuns și să vorbesc peste o vreme cu șefa. Am sunat. Nu vă spun CÂT am insistat până a răspuns. Doamna șefă a zis că nu-știe-nu-cunoaște, dar eu trebuie să plătesc și returul și încă o dată transportul care e mai mare decât mi s-a cerut inițial pentru că eu am plătit până nu știu unde, un undeva cu mai puțin kilometraj. Booon și că oricum e vina mea, pentru că nu au avut numărul MEU de telefon, număr la care totuși doamna de la Fan curier mă sunase în dimineața asta. Păi și cum m-ați sunat, întreb. Dacă tot nu aveați numărul.

Păi nu știm, poate l-a dat destinatarul. Deci curierul s-a dus la destinatar să-mi ia numărul de telefon și nu a lăsat coletul? Întreb. Doamna tace, apoi iar îmi servește un nu-știu-nu-cunosc, vorbiți cu fetele, dar trebuie să plătiți mi-a răspuns. Ați plătit prea puțin. Ton de șefă.
Nu, îi răspund. Nu am plătit prea puțin. Am plătit fix taxa cerută de curier. Nu am negociat cu omul. Jur. Cât a cerut atâta am dat.
Omul nu știa unde duce coletul?
Nu-știu-nu-cunosc, zice doamna.
(Unde ești tu Țepeș Doamne?)
Recapitulare:
– am trimis un colet, sperând să ajungă în două, trei zile…
Păi vedeți? Aia e, că ați vrut urgent. Și nu am avut numărul dumneavoastră de telefon.
– Și cum m-ați sunat, doamna doamnelor Fanului curierilor de Huedin?
Nu am vrut urgent. Am ales CURIER, care e mai rapid decât poșta. Nu v-am cerut niciun favor.

Mă întreb unde locuiește Sfânta protecție a consumatorului.
Și cum pot să fie toate cu fundu-n sus. Cum să ajung să plătesc de trei ori transportul? Mai bine-mi fac un plin de benzină, mă duc la Breaza și-mi cumpăr și o ie de banii dați semi-zeului de Fan curier.

Stomacul mi-e în gât. Cred că am o alergie la neputință și nedreptate. Sunt un om obișnuit care SCRIE. Care are naivitatea să se hrănească cu doi lei și are alte valori decât împuțitele de hârtii și metale la care alții se închină. Realitate asumată. Nu mă plâng. Asta este. Nu le poți avea pe toate.

Frumoasă țară, spune poetul anonim contemporan… păcat că-i locuită.
Da, mi-o iau în barbă de multe ori și-o să-mi spuneți să stau în Canada, că tot am emigrat. Să nu mușc din România plaiului cu dor. Nu mușc. Jur. O iubesc și o vreau curată. E și țara mea și stau aici mult, chiar dacă nu am drepturile cuvenite unui cetățean cu dublă cetățenie, cum mie (în subiectivismul meu) mi s-ar părea firesc.

Ce ar fi trebuit să fac?
Când m-ar fi taxat Fan curierul cu o sumă, ar fi trebuit să zic:
– Ne, ne, ne băiatule! Ia mai mult, că nu se știe niciodată.
El, probabil ar fi protestat, spunând că el își cunoaște jobul, nu eu.
Nu m-aș fi lăsat:
– Dar un sandwich să nu-ți fac? Dacă pici în barbă cu trei km înainte de destinație?
El probabil s-ar fi uitat urât.
– Ne, ne, maică! Și de-o bericică, drumu-i lung, pericole multe, Breaza aia cine știe unde e!? Poate ai fost repetent la geografie, nu ai GPS și-o fi taman peste ocean. Dacă mușcă un rechin? Ia de la maica aici… Să fim prevăzători.

Că de la Fan curier Huedin m-au sunat fără să aibă numărul meu de telefon: ce? e prima dată când se întâmplă ceva paranormal?
Păi n-au dreptate? Au. Și până la urmă eu vreau liniște, nu dreptate.
Pace în lume și să ajungă pachetele unde le trimit.

Acum serios. Voi ce faceți? Țipați? Vă certați? Fumați un pachet de țigări? Faceți reclamații. Vă împăcați cu soarta mioritică: „și de-o fi să mor…” ?

P.S. – logic că aveau numărul de telefon. Dohhh! Așa contactasem curierul și bănuiesc că au totuși o vagă evidență.
P.S.2 – Eu ? Cu nervii cât casa (Poporului), cu banii luați,  cu datorii la cei care nu și-au făcut datoria, cu pachetul care nu știu când va ajunge la destinație pentru că îl voi lua de la ei (logic că trebuie să fac un drum la Huedin) și nu știu prin cine și cum să îl retrimit…
Și ultimul PS: am recuperat azi (24 iulie) coletul pe care FIREȘTE nu-l voi mai trimite prin Fan curier, colet cu adresa completă de Breaza și două numere de telefon ale destinatarei. Plus, lipit falnic și AWB-ul buclucaș, cu numărul meu întins clar și mare ca untul pe pâine. Acolo. Nevătămat. O fi fost scris cu cerneală simpatică? (știți, de aia invizibilă). Ori l-au văzut, m-au sunat, apoi le-a lovit brusc amnezia?
Eh, mai degrabă au umflat o minciună grețoasă. Din obișnuință.

 

 

Yogi Doggy cel viteaz

13 Wednesday May 2020

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu...

≈ Leave a comment

9

Am văzut de dimineață o scenă care m-a făcut și să râd și să filosofez. Yogi Doggy a început să latre. Cum în palmaresul lui este un obicei nou, de fiecare dată când se întâmplă, sărim să vedem ce anume îl stârnește. Mini-oaia stătea cu urechile ciulite pe ultima treaptă de sus a scării. Făcea gălăgie, dar nu mișca niciun fir din blăniță. Am tras concluzia că-i e frică. Prin fața lui trecea nesimțită o superbitate de mâță mare și neagră cu o pată albă pe frunte și niște ochi verzi halucinanți. Dumneai (cred că e a cuiva din vecini, că am mai zărit-o de vreo două ori) se mișca alene, maxim la trei metri de nasul căpriței noastre de Yogi Doggy. El, fiind stăpânul absolut al curții și fiind și câine de pandemie, (adică convins că pământul e locuit de maxim șapte oameni pe care el îi cunoaște) se teme de necunoscuți. Se ascunde după noi și, dacă e acceptat de eventualii rari vizitatori, îi prinde cu dinții în semn de afecțiune. Nu prea e deștept dumnealui.
De data asta lătra cât îl ținea gura (cel mai lung tril de până acum). Am ieșit la el. Mâța s-a speriat de noi și a luat-o la fugă, Yogi cel viteaz, simțind că au venit întăriri și văzând că pisica fuge, și-a activat aptitudinile de vânător și a luat-o și el pe urmele ei.
Happy End: a fost felicitat, mângâiat și răsplătit cu o porție zdravănă de boabe și un os. Doar e băiat curajos. Păzește curtea și dă piept cu dușmanul până numeri la 50.
Așa și omul. Poate fi gălăgios, chiar dacă e laș. Ori nesimțit, chiar dacă i se latră la ureche. Câinii latră, ursul trece, adaptată la noi: Yogi latră, mâța trece.

Jurnal de azi

18 Saturday Apr 2020

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., File de jurnal, Sava-rine

≈ 19 Comments

Wallpaper coffee, Easter, tulips, yellow, wood, tulips, coffee cup ...

M-am întrebat adesea de ce a existat episodul cafenea în viața mea. M-am întrebat și nu am găsit răspunsul mulți ani, pentru că nu se potrivea cu nimic nici din formația mea intelectuală, nici cu forma… fizică. Azi, căutând niște poze cu cozonac (încă nu l-am tăiat pe cel făcut acum), am ajuns la poze din perioada aceea și m-a năpădit pur și simplu bucuria pe care am trăit-o în acei cinci ani. Și dorul. Nu o să spun cum am ajuns să luăm decizia respectivă, niciunul neavând nimic în comun cu bucătăria, profesional vorbind, decât pasiunea mea, descoperită la maturitate, pentru arta gastronomică. Revăzând pozele, a fost ca și cum aș fi mușcat dintr-o madlenă proustiană. O serie de parfumuri trecute și-au ridicat brusc aripile. Au fost niște ani plini în care am cunoscut o mulțime de oameni, le-am devenit și mi-au devenit familie și m-au încurajat în nevoia mea creativă. Doamne, cât de creativ poți fi când ai o cafenea! Am intrat în contact cu tot felul de neamuri și am înțeles niște adevăruri și despre compatrioții noștri. Dacă nu aș fi fost extrem de flexibilă, am fi falimentat rapid. Am să vă spun de ce. Inițial intenția a fost să deschidem o cafenea cu specific românesc, unde să aducem și produse din Europa. Doar pentru români, comunitatea noastră fiind mare. Însă, și acum am să vă spulber un mare mit, românii sunt la fel de uniți și în Canada ca peste tot. Adică puțin înspre deloc. În loc de hai să-l susținem că-i de-al nostru, românul gândește: de ce el și nu eu. În fine, prea puțin contează acest amănunt, pentru că până la urmă câinii latră și ursul trece. Eu m-am adaptat rapid, am considerat: clientul nostru e, nu stăpânul nostru, ci prietenul, familia noastră și, păstrând specificul ca un praf exotic într-o cafea, am adus în magazin produsele și ideile care au dat roade. Și au dat.
La început am fost uimită de reacțiile unor români pe care-i cunoșteam bine, pentru că am fost implicată până-n dinți în comunitate: predam română la școala internațională și la două biserici românești din oraș. Apoi, am înțeles că ăsta-i mersul, că sunt ultima care pricepe niște realități, adică aia care iese la urmă și stinge lumina. Că până atunci în prezența mea nu se putuse vorbi de rău despre români sau România. Simțeam atac la persoană. A mea.
Dar anii aceia au fost minunați în primul rând pentru că am trecut din fața computerului de la compania unde lucram, la contactul direct cu oamenii și am realizat ce dor îmi fusese, cât îmi lipseau clasele mele de adolescenți! Și clienții noștri îmi erau un surogat perfect.
În România mi-aș fi dus cuminte existența de profesoară de liceu, adunând anii, dar Canada a însemnat o lume nouă cu experiențe insolite. E lungă și extrem de frumoasă povestea itinerariului meu canadian și am intenția să povestesc, însă, văzând pozele azi, m-au năpădit amintiri în buchete de senzații. Am realizat (a câta oară?) diferența dintre români și alte nații. Nu toți. Am întâlnit și români minunați, să ne înțelegem!
Nu voi pricepe niciodată oamenii care-și formează părerile din impresiile geloziei cuiva. Fraților, judecați singuri! Doar pentru că x vă spune că y e nu știu cum… Nu e. De cele mai multe ori nu e. Se spune că dacă nu ești bârfit, nu exiști ori nu ești suficient de important. Ei bine, eu cred că e o doar o vorbă românească și obiceiul aceste e oribil.
E Sâmbăta mare și printre picături scriu. Îmi bubuie aragazul și cuptorul. Și pe mine mă ard degetele să scriu.
Nu faceți rău! Răul pe care-l faci cuiva se întoarce bumerang. Cuvintele nu se uită. Poate se iartă, dar se scrijelesc acolo în inima celui care le încasează. Și doar pentru că ție ți se pare că… nu e suficient.
Oh, scrisul! Acest har și dar minunat pe care ori îl ai ori nu-l ai. Nu există competiție. Urând și vorbind de rău un x nu vei obține mai mulți cititori. La urmă ulciorul ți se sparge. Chiar virtual fiind. În ziua de azi e ușor să te ascunzi în spatele unui ecran și să faci rău. Dar nu ești ascuns. E cerul cu stele deasupra ta. Sunt pomii înfloriți. E nasol când auzi că un cineva te vorbește pe la spate, când altcineva îți spune că… și că… și știi? Chiar o credeam, că are șarm și mă adora și la ora aia chiar credeam despre tine ce zicea…
Și te întrebi de ce. Ce-o fi în mintea lui cineva, când voi sunteți paralele ca șinele de cale ferată? De unde și până unde? Și realizezi că vorba aceea otrăvită o fi impregnat multe urechi. Eh! Și te întorci la vorba bătrânească: câinii latră, ursul trece. Te întristezi o clipă, știi că nu ai ce face, apoi te-ntorci la ale tale și uiți. Ai atâtea de făcut!
Dragilor și dragelor! Nu există competiție în scris. E loc sub soare pentru fiecare foaie de hârtie. Pentru fiecare literă. Fiecare are vocea lui, cu ea cântă. Și amprenta proprie. Cu ea atinge. Și fiecare carte are destinul ei. Niciun om nu citește un singur volum ori un singur autor. Fiți buni și generoși, la fel cum sunt cărțile pe raftul bibliotecii.
Mi-au fost madlenă pozele de azi. Dar și un pic de strângere de inimă ieri când vântul serii a bătut la geam… cam românește.

Ce dor mi-e de oamenii aceia frumoși, de Doreen, mama mea canadiană, de libertatea absolută, de micile conversații, de sărbătorile din cafenea, de mirosul acela de cafea prăjită dimineața, de orele de deschidere, de timpul trecut, de mine cea de atunci…

Vă doresc Sărbători frumoase și curățenie sufletească! Liniște, fără strângere de inimă. Doar speranță în voi și în alții și răbdare pentru binecuvântările ce sigur vor veni!

 

Noapte de ianuarie

05 Sunday Jan 2020

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu...

≈ 24 Comments

Sunt atâtea luminițe în oraș! O ploaie aurie face concurență stelelor. Sunt frântă. Am petrecut noaptea la UPU (urgență). Asistente nervoase în contrast cu doctori minunați, ambulanțe cu girofaruri turbate. Fețe obosite. O trupă puternică de oacheși gălăgioși care însoțesc un băiat tânăr (fiul/fratele/tatăl etc.) cu osul zdrobit de topor într-o luptă de stradă.
Mii de luminițe poleiesc orașul. A venit iarna la Cluj. Ninge spumos. Obraznic ninge. Am înghețat în sala de așteptare a sălii de așteptare (o cămăruță specială unde așteaptă cei care însoțesc bolnavii) o magherniță ieftin făcută, lipită de clădirea spitalului. Fulgii curg zâmbind peste oraș. Se deschide ușa de prea multe ori, lăsând frigul să se prelingă la picioarele noastre ca un câine credincios ce ne mușcă pe rând, fără discriminare. Nu contează naționalitatea, vârsta, nivelul de oboseală. Adunăm ore de noapte sperând să se termine. Întrebări fără sens: de ce n-or fi mai bune condițiile pentru cei care așteaptă un cuvânt? De ce nu se sting jumătate din steluțele orașului pentru niște scaune în plus? Bolnavul a fost preluat și dus undeva… nu avem voie să-i fim aproape chiar dacă e dependent de noi și o vorbă a mea sau a mamei i-ar schimba starea de spirit. Îi spun asistentei, îi explic, o rog să o lase măcar pe mama… Nu-ul ei e categoric și rece.
Gălăgie și aglomerație. Sala mică, înghețată. Cele câteva scaune de plastic și metal sunt reci. Dar suntem norocoase. Stăm jos. Mulți sunt în picioare în spațiul strâmt. De ore. O iau pe mama de mână să mergem puțin în sala de așteptare a bolnavilor să ne încălzim. Mama îmi spune sfioasă: nu e voie. Ba e, răspund. Uite și tu, sunt o grămadă de scaune libere și e cald. Să ne încălzim puțin. O asistentă strident fardată, cu mâneci scurte, ne zice răstit să ieșim. Ne îndreptăm cuminți spre ușă, întârziem într-un colț. Au trecut patru ore și nu știm încă nimic de tata. Doi portari povestesc și râd. Unul ne vede și strigă să ieșim. Câteva minute, zic. E frig. Deși e așezat pe scaun și noi stăm în picioare, privirea lui se răsucește cumva și se uită la noi de sus. E iritat. Nu aveți voie, ne spune. De aia e sală de așteptare să așteptați explică nervos ca la niște școlari tâmpiți. Așteptăm. În sala de așteptare a sălii de așteptare că de-aia e sală de așteptare. Mama e frântă. Nu doarme de prea multe nopți. Mai trece o oră. Întreb o asistentă dacă știe ceva de tata. Îi spun numele. Se uită la mine ca la o portocală stupidă și mă întreabă ce are tata. Zic: nu știu. Cum nu știți? Păi dacă e inimă e inimă, dacă e infecțioase e infecțioase, îmi spune răstit. Dar tot nu știu. Știu doar că a căzut și am sunat 112 tocmai pentru că nu știm ce are, unde și ce… Femeia are o bluză subțire cu mâneci scurte, privire disprețuitoare și ton ascuțit. E târziu. Aproape patru dimineața.
Ușa se deschide des. Frigul se joacă printre picioarele noastre. Luminițele dansează prin oraș. Puzderie. Risipă de energie. Mii de becuri înveselesc orașul deasupra sălii de așteptare a sălii de așteptare a secției de Urgență. Lumea e împărțită în două tabere: asistente și oameni cu răbdare ce nu mai au răbdare. Cei de etnie romă vociferează, plănuiesc răzbunări, aud nume ciudate Pardalian, Cuza, Medalion. Zâmbesc unui puști simpatic de patru ani. Mămica lui, copilă și ea, văzându-mi zâmbetul îi spune: vezi că te dau la doamna! Vorbesc cu el. Mă minunez. Și românu’ poate lua puiul de țigan… E aproape ora cinci și e frig în sala de așteptare a sălii de așteptare. Și atâtea luminițe prin oraș sunt degeaba. Clipesc reci. Ce strâmtă e sala de așteptare…

← Older posts

Categories

  • A fi scriitor (82)
  • Amalgam (184)
  • Ana (50)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (117)
  • Catchy (16)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (20)
  • Din bucătăria mea (20)
  • File de jurnal (171)
  • Fluturi și alte frunze… (44)
  • Geografie subiectivă… (99)
  • Imagini… (41)
  • Lume color (11)
  • Observatorul (3)
  • pași (34)
  • Promisiuni (4)
  • Recenzii (4)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (37)
  • UZP (2)

Arhive

Recent Posts

  • Promisiuni – fragment
  • Promisiunile la Bruxelles
  • Călătorind zile și nopți
  • Român în țara frunzei de arțar
  • Ana – recenzie Cristina Pop – Belgia

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,234 other subscribers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Blog at WordPress.com.

  • Follow Following
    • Sweet & Salty
    • Join 1,234 other followers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Customize
    • Follow Following
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...