Category Archives: Întâmplate sau nu…

Noapte de ianuarie

05 Sunday Jan 2020

Posted by in Întâmplate sau nu...

≈ 24 Comments

Sunt atâtea luminițe în oraș! O ploaie aurie face concurență stelelor. Sunt frântă. Am petrecut noaptea la UPU (urgență). Asistente nervoase în contrast cu doctori minunați, ambulanțe cu girofaruri turbate. Fețe obosite. O trupă puternică de oacheși gălăgioși care însoțesc un băiat tânăr (fiul/fratele/tatăl etc.) cu osul zdrobit de topor într-o luptă de stradă.
Mii de luminițe poleiesc orașul. A venit iarna la Cluj. Ninge spumos. Obraznic ninge. Am înghețat în sala de așteptare a sălii de așteptare (o cămăruță specială unde așteaptă cei care însoțesc bolnavii) o magherniță ieftin făcută, lipită de clădirea spitalului. Fulgii curg zâmbind peste oraș. Se deschide ușa de prea multe ori, lăsând frigul să se prelingă la picioarele noastre ca un câine credincios ce ne mușcă pe rând, fără discriminare. Nu contează naționalitatea, vârsta, nivelul de oboseală. Adunăm ore de noapte sperând să se termine. Întrebări fără sens: de ce n-or fi mai bune condițiile pentru cei care așteaptă un cuvânt? De ce nu se sting jumătate din steluțele orașului pentru niște scaune în plus? Bolnavul a fost preluat și dus undeva… nu avem voie să-i fim aproape chiar dacă e dependent de noi și o vorbă a mea sau a mamei i-ar schimba starea de spirit. Îi spun asistentei, îi explic, o rog să o lase măcar pe mama… Nu-ul ei e categoric și rece.
Gălăgie și aglomerație. Sala mică, înghețată. Cele câteva scaune de plastic și metal sunt reci. Dar suntem norocoase. Stăm jos. Mulți sunt în picioare în spațiul strâmt. De ore. O iau pe mama de mână să mergem puțin în sala de așteptare a bolnavilor să ne încălzim. Mama îmi spune sfioasă: nu e voie. Ba e, răspund. Uite și tu, sunt o grămadă de scaune libere și e cald. Să ne încălzim puțin. O asistentă strident fardată, cu mâneci scurte, ne zice răstit să ieșim. Ne îndreptăm cuminți spre ușă, întârziem într-un colț. Au trecut patru ore și nu știm încă nimic de tata. Doi portari povestesc și râd. Unul ne vede și strigă să ieșim. Câteva minute, zic. E frig. Deși e așezat pe scaun și noi stăm în picioare, privirea lui se răsucește cumva și se uită la noi de sus. E iritat. Nu aveți voie, ne spune. De aia e sală de așteptare să așteptați explică nervos ca la niște școlari tâmpiți. Așteptăm. În sala de așteptare a sălii de așteptare că de-aia e sală de așteptare. Mama e frântă. Nu doarme de prea multe nopți. Mai trece o oră. Întreb o asistentă dacă știe ceva de tata. Îi spun numele. Se uită la mine ca la o portocală stupidă și mă întreabă ce are tata. Zic: nu știu. Cum nu știți? Păi dacă e inimă e inimă, dacă e infecțioase e infecțioase, îmi spune răstit. Dar tot nu știu. Știu doar că a căzut și am sunat 112 tocmai pentru că nu știm ce are, unde și ce… Femeia are o bluză subțire cu mâneci scurte, privire disprețuitoare și ton ascuțit. E târziu. Aproape patru dimineața.
Ușa se deschide des. Frigul se joacă printre picioarele noastre. Luminițele dansează prin oraș. Puzderie. Risipă de energie. Mii de becuri înveselesc orașul deasupra sălii de așteptare a sălii de așteptare a secției de Urgență. Lumea e împărțită în două tabere: asistente și oameni cu răbdare ce nu mai au răbdare. Cei de etnie romă vociferează, plănuiesc răzbunări, aud nume ciudate Pardalian, Cuza, Medalion. Zâmbesc unui puști simpatic de patru ani. Mămica lui, copilă și ea, văzându-mi zâmbetul îi spune: vezi că te dau la doamna! Vorbesc cu el. Mă minunez. Și românu’ poate lua puiul de țigan… E aproape ora cinci și e frig în sala de așteptare a sălii de așteptare. Și atâtea luminițe prin oraș sunt degeaba. Clipesc reci. Ce strâmtă e sala de așteptare…

Toți oamenii pleacă

22 Friday Nov 2019

Posted by in Întâmplate sau nu...

≈ 16 Comments

78554314_2364501837197184_5460861182388731904_o

Bunica s-a stins cuminte. O lumânare parfumată a fost bunica. S-a făcut tot mai mică. Și într-o zi a dispărut deodată cu râsul ei. Nici nu știu cine a plecat primul. Râsul ori bunica. Oricum, ea era extrem de ocupată să aibă grijă de noi toți și să croșeteze. Și să nu deranjeze.

Își dorea să plece și ne spunea des asta. De ani buni își tot făcea bagajele și ne spunea ce să punem cu ea în mormânt. Ca o fetiță care pleacă în tabără.
Dar ea avea o relație specială cu Dumnezeu. Nu știu de credința, ori dorul de bunicu, ori o convingere mai presus de mintea umană că există viață după, a făcut-o să plece împăcată cu ea, cu cerul și pământul, chiar și cu noi. Ea știa clar unde se duce.

Tata agonizează. Luptă cu tot ce are și tot ce poate și fiecare zi din ultimele multe luni e ultima lui zi pe pământ. Se zbate ca un pește viguros pe un uscat prea uscat și îi trage frecvent câte un șut în fund doamnei cu coasa ce rânjește.
Se supără tata și luptă, apoi ne pupă mâinile și ne spune că ne iubește. Tata nu are siguranța aceea pe care o avea bunica. Nu știe ce e dincolo și nu vrea să plece dincolo. Gospodăria și casa lui sunt aici, pe pământ unde vrea să ne vadă și trebuie să ne vadă. Destul că am plecat eu peste ocean. Unde să se mai ducă și el?

Toți oamenii pleacă. 

Miez verde de măr

27 Friday Sep 2019

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 42 Comments

apple-947674_960_720

Sunt dependentă de litere și de mere acre. Să scriu despre mere e ca și cum m-aș privi în oglindă.

Avea bunica doi pomi imenși la marginea grădinii. Făceau mere mari-mari și acre-acre, cu carnea atât de tare că-ți puteai lăsa dinții în ele. Erau atât de acre că le mâncau doar porcii. Și eu. Râdeau de mine cei mari. Eu cu merele mele, un soi de Albă ca Zăpada pe dos. Că ea avea mărul ei roșu, dulce și frumos (otrăvit, dar ce mai conta?). Privindu-l, îți lăsa gura apă, nu ca dragele mele poame ce făceau, dimpotrivă, gura pungă adulților.

La vremea aceea numai eu le știam secretul și savoarea, ca și cum mi-ar fi dezvăluit doar mie taina într-un SOS al papilelor gustative, pentru că atunci nu aveam bucurii culinare. Bucătăria era loc de supliciu, pe unde treceam iute, fără răbdare, că oricum nu-mi plăcea nimic. Eram ca un fir subțire și sălbatic de iederă, greu de hrănit. Și mai greu de înțeles.
Nici măcar eu, cea de azi, nu pot pricepe cum puteau să mă lase indiferentă plăcintele ori minciunele bunicii?
Mult mai târziu, am realizat cât de bine gătesc ardelencele și, cu precădere, cele din familia mea și abia la vremea maturității, când am început la rândul meu să gătesc, am înțeles ce baghetă magică poate deveni lingura ori paleta, ori telul.

Copil fiind, aveam merele și pe Rimbor, un ciobănesc mare care mă urma peste tot. Era prietenul meu, varianta mea de cei șapte pitici.
Casa bunicilor era așezată în margine de sat, într-o împărăție a verdelui pur, un pământ îmbelșugat și binecuvântat de Dumnezeu.
Cornucopia era în ochii și sufletul meu casa și grădina și ograda bunicii. Dragostea pe care o găseam acolo era doar acolo și ea mi-a înflorit sufletul și l-a rotunjit sub formă de măr. Am devenit Sava pentru că Sava am fost întotdeauna. Nu m-am născut acolo și, cu cât creșteam, cu atât mai puțin stăteam la bunici, însă acolo am cunoscut libertatea absolută, dragostea necondiționată. Era un loc fără frici. Un loc în care îmi era permis orice. În ograda și casa bunicilor locuia frumusețea și bunătatea, Sfânta Duminică și soarele. Iar eu eram piesa de puzzle ce se potrivea acelui bulgăre încins de oameni buni, acelui pământ ales.

Curtea și grădina imensă ce-o lua la fugă, din spatele casei, în sus pe deal până la nucul așezat bătrânește pe coamă, erau pline cu pomi de toate soiurile, încărcați de fructe care de care mai dulci și mai zemoase și mai aromate, de parcă se pregăteau pentru o competiție elaborată.
Doar cei doi meri-gemeni înalți erau pe nedrept detronați. Însă eu îi iubeam cel mai tare și, transformată într-un soi de justițiar, purtam victorioasă câte-un fruct verde și acru, amprentat cu dinții mei mărunți.
Cei doi uriași păreau niște bodyguarzi puși la granița ogrăzii, cu job precis de-a păzi dragostea bunicilor și copilăria mea.
Erau un soi neobișnuit, soi pe care l-am căutat toată viața și în toată lumea, fără să-l pot găsi, ca și cum ar fi rămas izolat doar în împărăția copilăriei mele spulberate. Căci petecul meu de Paradis, Sava liniștii și libertății mele a dispărut.
Sigur că există geografic pe hartă, însă e doar un sat românesc ardelenesc, ca oricare altul. Fără bunica și bunicu’, fără pomnițerul ce acoperea întreaga ogradă ca o umbrelă uriașă, fără cei doi meri, frați de cruce, Sava a pălit, s-a descompus, s-a transferat în casa sufletului meu sub forma parfumului de mere.
Iese din când în când prin seva cuvintelor, amestecată cu miros de seară și de lemne trosnind în foc, cu trandafiri galbeni, liliac și flori de soare, cu nuci crude și vorbe calde de Sfântă Duminică și-un chip de fată știrbă, cu un măr mare în mână și cu un ciobănesc lățos în urma ei…

Sava sunt eu, cea dependentă de cuvinte și de mere verzi.

Povestea se înscrie în Clubul Condeielor Parfumate. Mulțumesc Mirela pentru invitație.

51260270_1941961255921612_1554927875122003968_n

Fir-ar ea de sumă exactă!

22 Thursday Aug 2019

Posted by in Întâmplate sau nu...

≈ 38 Comments

Am ințeles că-s cam ciudată. Dacă mama zice…
Am făcut o comandă de cărți. Expedierea fiind încurcată de sărbătorile cu liber, cărțile au ajuns în absența mea. Am lăsat mamei în camera mea suma exactă spunându-i că o să vină, bla-bla-bla. Zis și făcut. Așa cum am prevăzut curierul a ajuns în absența mea. Am vorbit cu mama să iasă, cu ei să le confirm. Toate bune și frumoase până la plată. Eu lăsasem suma exactă. Cumpărasem cinci cărți și suma era terminată în șaizeci și doi. Omul a fost ofensat că i s-a dat suma exactă spunând că el e poștaș și nu umblă cu mărunțiș. I-a vorbit pe un ton nu tocmai politicos mamei. Am auzit prin telefon vocea lui ofensată și un „doooooomnă!”. Eu m-am indignat că mama e mama. Că mi s-a părut nedrept.
Culmea este că, după ce a plecat individul, mama m-a certat. PE MINE. Că adică cum las eu suma exactă, că în România nu se plătește așa, că se rotunjește suma la-la-la. What??? Da.
Deci, dacă ai o factură cu o sumă, trebuie să o rotunjești. În sus, firește. Nu pricep rolul banilor mărunți pe care, i-am luat de peste tot împreună cu bonul, fără să mă uit la ei și fără să știu că nu-mi aparțin. Dohhh!
Habar nu aveam că mărunțișul e… facultativ. În sus.
Rar umblu cu cash în Canada, unde se plătesc facturile după citire, nu interpretare. Sigur că sunt locuri unde dai ciubuc, în cazurile în care sunt implicate servicii, dar dacă iei pâine și lapte… No! Ce eram eu confuză cu cifrele înainte, ce ghiveci am în cap că nu pricep banii vechi…
Românul e născut poet, până și cifrele sunt interpretabile, metaforice.
Fir-ar ea de sumă exactă!

Oops!

22 Monday Jul 2019

Posted by in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 29 Comments

LTC76vZH_400x400

Deja v-am zis că prietena mea e cool. E genul acela pentru care orice problemă are rezolvare. Că oamenii se împart în două: unii au soluție pentru orice problemă, alții au problemă pentru fiecare soluție. 🙂
Ea e pozitivă și sufletistă și suntem prietene de o sută de ani. Vă spusei, că din clasa a noua.
Ei bine, ea mi-a făcut un soi de educație, pentru că, la vremea în care ne-am cunoscut, ei nu prea-i stăteau bine ochii în cap, pe când eu purtam două codițe, gen coadă de cal, care țâșneau dese, una în stânga, cealaltă în dreapta. Bleah! Știu. Citeam ca apucata. Mă consideram neînțeleasă și, deși râdeam ca o capră și eram veselă tare, toate jurnalele mele începeau invariabil cu „Sunt tristă!” Adică asta era părerea mea despre mine. Ea, care își băga, firește, nasul în jurnal, deși scrierea respectivă era extrem de personală și foarte extra ultra secretă și începea cu un soi de amenințare că, dacă ajunge cineva, accidental, să citească, să dispară iute, că no’. E al meu și doar al meu și doar un mârșav și un fără suflet și un fără scrupule și fără multe… nu mai știu ce ziceam eu acolo, ar putea intra cu bocancii (sic) în suflețelul meu delicat. Prietena mea sărea pasajul și citea netulburată, apoi se lega de mine și-mi spunea că-s enervantă cu „sunt tristă” al meu, când noi behăiam amândouă de, la un moment dat, o doamnă vânzătoare ne-a dat afară din magazin, pe motiv că tulburăm liniștea clienților care nu se puteau concentra din cauza hohotelor noastre deloc discrete și elegante.
Ideea e că eu purtam codițe. Nu mă interesau băieții. Pe bune! Știam că atunci când un el mă va săruta, indiferent că-mi va plăcea sau nu, primul gest pe care musai-musai trebuia să-l fac era să-i dau o palmă. Nu că eram violentă, că nu eram, dar aveam eu o imagine mai așeaaaa, mai de epocă cumva… Mă simțeam născută în secolul greșit.
Eu nu eram cool. Clar nu eram. Ea era. Cu vino-ncoa, cu o turmă de băieți nătăfleți care o curtau. Eu… cam tută. Cum eram ocupată să nu îmi placă băieții și să-l aștept pe ăla pe care firește eu îl voi plăcea foarte tare. Și el mă va plăcea foarte tare, dar va trebui să mă pupe, să încaseze palma și apoi… nu aveam idee ce va urma după, că era prea faină faza cu țoc și poc. Când câte un băiețandru se lega de mine și-mi spunea dulcegării, mă umfla râsul. Nu. Nu era ăla cu țoc și poc. Când i-am spus și ei teoria mea că eu sunt defectășinupotiubișisnăscutăînsecolgreșitînpluseusunttristăextremdetristsă firește că a umflat-o râsul. Cine? Tuuuu??? Mi-a desfăcut cozile mele dragi și mi-a zis că-s de copil mic, și că-mi stă mai bine cu păru-n vânt, dar nu am apucat să fiu prea mult fecioară despletită, că ne-am dus în tabără la Padiș, am luat amândouă păduchi și am fost obligate să ne tundem scurt. Și așa s-a terminat cu codițele și am devenit amândouă cool.
Eu am suferit, ca o veritabilă Drama Queen, super ofensată, iar ea a râs de faza cu păduchii, (de fapt cu ouăle, că nu ne-au găsit și animale) ca o năstrușnică ce era. No’, în colectivitățile de copii se mai întâmpla și asta. Cel puțin pe vremea mea. Acum bănuiesc că nu. Dar noi am avut de toate. Până și păduchi. 🙂

 

 

Ea e cool

16 Tuesday Jul 2019

Posted by in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 14 Comments

hipster-girls-friends-best-friends-long-hair-favim-com-630830

V-am spus cât de mult îmi place prietena mea? Mult. Jur că suntem suflete pereche și, dacă n-ar citi aici și ochi care tre să ne creadă îngerașe, aș mai zice ce am făcut amândouă. Nu! Nu vă gândiți la prostii! Adică no’… ce să zic? Nu prostii, prostii. Prostii… phui! Cum să zic ca să pricepeți?
Ne-am cunoscut dintr-o întâmplare în clasa a noua. Eu (firește că eu, doar nu ea) am întârziat în clasă în prima zi de școală și, când am intrat, am văzut un singur loc liber. Lângă ea. În prima bancă!!!
Ce faci când intri într-o clasă cu oameni așezați pe scaune, toți cu ochii pe tine, bașca dirigu’. M-am strecurat iute și lipit urgent de scaunul de lângă ea.
La prima vedere nu ne potriveam. Adică ea unguroaică, eu româncă. Ea mai scunduță, eu mai năltuță, ea cu matematica, eu iremediabil spânzurată de literele din alfabet. Dar buuune amândouă. Subțirele și vesele și ea cică slabă. Io n-o vedeam slabă că era ca mine. Dar tanti Kati mereu zicea că tre să ia vitamine să se îngrașe, tre să vorbim cu ea românește, că nu vorbește bine, că la-la-la și tra-la-la. Toate propozițiile lui tanti începeau cu „trebuie”. Acu’ pe-o ureche ne intrau și pe cealaltă ne ieșeau, dar datorită ei și de dragul ei am îndrăgit neamul unguresc și, când am aflat marele secret al bunicii, că tatăl ei, adică străbunicul meu, a fost ungur, adică și eu am sânge unguresc, am fost tare bucuroasă. Mie-mi plac oamenii și, cu toată sinceritatea zic că orice neam e, omu-i om. Că, dacă nu-i om, nu-ți place nici de-ți crește-n bătătură. Și nu mi se trage judecata asta de când locuiesc în babilonia culturală a Canadei ci de când mă știu.
Nu-mi mai amintesc cum ne-am apropiat, care au fost primii pași una spre cealaltă, dar stați pe aproape. Jur că o să râdeți cu lacrimi, dacă mă lasă ea să spun niște chestii. Nebune am fost și timpul ăsta, mult, care a trecut din clasa a noua de liceu, nu a schimbat prea tare lucrurile atunci când ne întâlnim, în ciuda faptului că acum suntem amândouă niște… duamne. :)))

Abra-cadabra

29 Monday Apr 2019

Posted by in Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 34 Comments

 

2

Nu sunt o abonată la coada cratiței și sunt zile întregi când trec prin bucătărie fugitiv, asigurându-mă doar să încropesc masa care urmează. Calculez totul eficient, astfel încât petrec cât mai puțin timp pe acolo. Și îmi iese. Iar dacă nu ar fi ai mei, pentru mine m-aș obosi să gătesc un ou fiert, un iaurt și o găleată de înghețată de ciocolată sau zmeură, ca să balansez valorile. În timpul anului gătesc normal, o bucătărie amestecată, adică alternez meniurilor românești și rețete de aiurea. Au fost totuși în viața mea cinci ani (cât am avut cafeneaua) când am prăjiturit și cozonăcit pentru cinci vieți și două sute trezeci și nouă virgulă cinci gospodine. Și eram atât de pătrunsă de jobul meu sacru și mai ales dulce, încât atunci când, într-o seară, înainte de Crăciun, am alunecat pe scară, în fracțiunea fracțiunii de secundă, am procedat ca un mare pianist ori un chirurg de seamă. Mi-am ferit mâinile în cădere și am dat eroic și demn: bam! bam! bam! cu fundul de treisprezece trepte, una câte una. Cu mâinile în sus, pentru că în secunda aia fatidică m-am gândit la comenzile care mă așteptau la magazin. Astfel am avut fundul albastru ca maimuța și n-am putut să șed pe scaun o bună bucată de vreme, dar lista de cozonaci și prăjituri/fursecuri de sărbători a ieșit cu mâna la chipiu și comunitatea românească de Kitchener a avut bunătățile aferente de sărbători.

În fine, trecând de perioada glorioasă a anilor respectivi, avântul cuptorului mi s-a dezumflat și, deși gătesc în continuare foarte bine (cunoscătorii știu că nu mă laud), o fac cu moderație. În plus, dacă încerc să scriu în timp ce gătesc, mintea mi se șterge cu buretele și reușesc performanțe de ciorbe prăjite. Sunt prea multe lucruri de văzut și de făcut și de scris și de citit pentru a sacrifica asta în favoarea unei banale oale de ciorbă sau a unei prozaice cozi de aspirator.

Însă, timp de câteva zile pe an, înainte de sărbători, bucătăria mea frumoasă devine locul preferat pe planetă. Mă transform într-o Powerpuff girl care face magie cu ingrediente, culori și gusturi și iubesc cu pasiune acele momente care mă pun jos. Sunt ca un maratonist care a câștigat medalia de aur. Epuizată, dar premiantă. E un soi de experiență fantastică, în care puterea mea funcționează și bateriile îmi sunt încărcate 100%. Bucătăria devine laborator de vrăjitoare și ziua sau zilele de pregătire fac parte din ritualul sărbătorilor. Cred că aici dictează și gena și genetica, plus cei șapte ani de acasă, (la noi în familie se gătește bine și am crescut cu niște tradiții foarte frumoase pe care, deși sunt de o veșnicie în țara asta, le simt la fel de tricolor). Scurtând povestea, pe lângă multe bunătăți, acum de Paști am vrut să fac o surpriză, că la noi așa e. Eu meșteresc poțiuni magice pe care le pitesc în frigider și în cămară și nimeni nu știe și nu gustă din ele decât la prânz, la masă, când, printr-o abracadabra le scot din pălărie. Printre bunătățile tradiționale și oarecum previzibile, de data asta mă hotărâsem să fac macaroons. Pastelate și frumoase, acu trebuiau doar să-mi și iasă, că auzisem că e complicat. Am cumpărat ingredientele și am măsurat tot ce era necesar, adică 90 de grame de făină de migdale, 150 de grame de zahăr pudră și cacao. Toate acestea se cern. Esențial să nu fie cocoloașe! Apoi se amestecă bine între ele. În mixer se pun două albușuri care se bat perfect cu un pic de sare și apoi cu două linguri de zahăr pudră. Când e tare spuma se adaugă fin, cu o spatulă, ingredientele uscate. Fin! Da? Rezultă un aluat ușor lucios care se pune cu șprițul în movilițe rotunde și egale. Mi-au ieșit două tăvi mari. Important! Tăvile se lasă o oră sau și mai mult până se usucă bulinuțele de aluat. Când le atingi cu degetul să nu se ia compoziția. Se pun la cuptorul preîncălzit unde se lasă maximum cincisprezece minute. Trebuie să facă picior ca și ciupercuțele. Se scot și se lasă câteva minute și apoi se lipesc. Am făcut mai multe tipuri. Unele maro închis, adică am pus mai multă cacao, și le-am lipit cu Nutella. Altele bejulii, cu puțină cacao, unele roz și altele albastre. Să fie pastelate. La cele roz am făcut o minunăție de cremă pe care o să o mai folosesc și la alte prăjituri. Am decongelat zmeură și am frecat cu unt și zahăr pudră. Ochiometric. Iar cele albastre la fel, doar că în loc de zmeură am pus afine. Succesul a fost apreciat cu gura plină. E bine să fie făcute cu minim douăzeci și patru de ore înainte să fie servite.

Și v-am spus poveste-așa…

Bej de aprilie cu parfum de mere

09 Tuesday Apr 2019

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea

≈ 18 Comments

În sinea lui fiecare oraș e frumos și urât, pentru că e locuit de oameni frumoși și urâți, de oameni fericiți sau nefericiți. Depinde cum și de unde te uiți la el. Orașul meu e frumos. Nu contează pe ce planetă-și întinde aripile.
Primăvara e pe-aici pe undeva, împrăștiată pe la colțuri de stradă. Copacii și-au scos carnea pe tarabe și-și vindecă rănile în bejuri blajine. Mate sau platinate, aburite în rouă sau doar în cântec de pasăre, închise sau deschise, aricioase sau mătăsoase. Bej.
Râul e bej în valuri și pietre și crengi pescuinde, lacul e bej-ud oglindă, plecată-n adâncuri. Penele rațelor sunt bej-puf și ele. Doar rățoii măcăne obraznic cu gât verde metalizat, făcându-te să-ntorci spre ei ochii sufletului. Mac! Mac!

Pădurea urzește pânze cu ochi mari în care nuielușe se împletesc, se încâlcesc, în bejuri se zăpăcesc, ascunzând în spate pe muma pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se-așază cuminte și grasă în mâță sălbatică și ascultă ce vede, ce trece.
Doar mestecenii sunt revoltați. Nu vor să fie exploatați și nici bejulizați. Se ridică imperbi, impudici, albi și nerușinați.  Pielea lor albă țâșnește neted-obraznică spre cer.
A venit discret primăvara. Neregulamentar a venit. E în poziție de start. Nesigură pe ea. Încă. Rușinoasă și cuminte. Deocamdată fredonează încet, foarte încet un do-re-mi blajin. Tot bej. Sărbătoarea pământului.
Am pus pe pereți poze cu primăvara mea, dar mi-a fost criticată că nu-i colorată. „A mea-i mai frumoasă și mai luminoasă, are flori, verdeață, fluturi și dulceață…”
N-am răspuns. Am tăcut. M-am supărat. Și-apoi mere-am curățat. Și am făcut o prăjitură cumsecade cu mere. Am așternut în tavă foi multe, peste care am adăugat merele răzuite și-o ploaie de scorțișoară, ceva lămâie să fie acrișoară. Puțin griș, puțină făină, de-ai mânca o săptămână.
N-am stors merele. Le-am lăsat așa zemoase, libere în parfumul lor ud, destrăbălându-se dulci și focoase. Le-am învelit apoi grijulie – călduț să le fie. Am pus alte foi, moi. Apoi cu un cuțit, firește foarte ascuțit, le-am tăiat pătrățele frumușele, să stai cu gândul la ele. Au crescut ca-ntr-o poveste, ca foile de carte, bej ca pădurea, ca lacul, ca râul, ca pânza de păianjen a mumei pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se ascunde-ntro pisică pufoasă și grasă.

Și-aș fi încălecat pe-o șa, să stau cu prăjitura la cafea, mulțumită cu primăvara mea, dacă nu ieșea soarele grijuliu și nu-mi transforma tot bejul în mult auriu. Excepție mesteacănul. El e argintiu.

 

Ea

05 Tuesday Feb 2019

Posted by in Întâmplate sau nu..., Sava-rine

≈ 25 Comments

Tags

, , , , , , , ,

16806949_1795716970693565_7047715602942853599_n

Astăzi pleacă. Nu mi-a fost cea mai simpatică, dar no’ te atașezi și ai așa un sentiment când se duce… A fost a mea, apoi a devenit a lui…
Cea mai dragă mi-a fost Negruța. A fost prelungirea mea, libertatea mea. Și, fiind prima mea mașină, nu a noastră, am avut o relație specială, un soi de prima dragoste nu se uită niciodată. Mi-a devenit accesoriu, așa, ca cerceii, geanta etc.

Am încercat să-i dau și ei nume, dar nu s-a lipit niciunul, deși a venit cu o poveste specială.
Deci…
A fost odată ca niciodată, pe vremea când trăiam fericită cu Negruța mea, pe care o iubeam pe gen: I love you forever and always.
În paranteză vă spun că eu sunt genială ori tută. Adică ori mă pricep foarte bine la ceva, ori absolut deloc la altceva. Mașinile intră în categoria „altceva”. Negruța mea era a mea. Nu conta faptul că o cumpărasem second hand, că avea și ea o vârstă. Nu-mi păsa. Mergea, avea aer condiționat, era drăguțică și ascultătoare.

Mașina, din punctul meu de vedere trebuie să fie rezonabilă ca mărime, nu ditamai tancu să-mi trebuiască parcare specială, dar nici mică, să-mi fie frică să nu mă calce ălea mari. Să fie frumușică la aspect și nu în ultimul rând să aibă culoare frumoasă. Marca? Nu-mi pasă.

Adică, să fii șofer bun, și eu sunt, nu are legătură cu marca. Că și o găină pricepe cele trei, patru manevre. Însă important e să o simți ca mărime (să nu iei cu tine ușa de la garaj când intri), ca aderență a roților și să ai instinct bun în trafic.
În România, anul ăsta, am condus una mare de-mi venea să pun mâinile la ochi când veneau mașini din sens opus, aveam senzația că n-am loc pe drum. Dar, după patru luni de Ro, am învățat și să „cânt” la claxon, iar acum și-n India aș putea șofa, nu că Toronto ar fi ceai de mușețel, mai ales pe 401.

În fine, în anul cu pricina împlineam o cifră rotundă. Era o zi frumoasă de mai, de-aia pastelată, cu floricele și păsărele și cer bleu la la la.
Soțul din dotare m-a scos pe deck, că avea cică o surpriză pentru mine. Când am văzut-o: un BBQ mare, argintiu în care străluceau vesel razele soarelui, făcând contrast cu tufa de liliac înflorit, am ascuns cu greu intenția de a-i sparge capul, sub un zâmbetul forțat fericit. Obiectul cu pricina, după ce că era ce era, mai avea și o fundă mare și roșie ce se uita strâmb și ironic la mine. Nu că n-aș fi apreciat simțul lui practic care unea, doi într-unu, nevoia noastră de un BBQ nou cu ziua mea. Nu că aș fi avut eu cine știe ce pretenții, că dacă-mi spui două vorbe din alea din suflet, să simt eu că-s doar pentru mine, sunt leșinată.
Însă îl avertizasem cu majuscule îngroșate pe la începuturile noastre că NU OALE CADOOO! Never!!!! Și BBQ-ul, intra lejer în categoria lor. Am mulțumit eu cam verde la față. Ce puteam să fac? Că nu voiam să-l supăr, iar BBQ-ul cu pricina, trebuie să recunosc, era destul animal, ca să zic așa.
Dar no’, am mai întâlnit la un punct un nenea care făcea mobilă de bucătărie și, când l-am întrebat cu ce se ocupă, a zis că face femeile fericite. Adică… interpretări. Cifra șase e nouă din partea cealaltă. 🙂

Ce era să fac? Am primit cadoul, încercând să-mi ascund cât pot dezamăgirea și am dat să intru-n casă. Însă el, foarte entuziasmat insista să mă apropii, să-l deschid, să-l admir. Ce puteam eu să văd la un braț de fiare??? Nici nu aspira în locul meu, nici nu cânta la fluier. Am desfăcut funda obraznică și roșie și… să-mi dea lacrimile, nu alta. Ca și cum BBQ-un nu fusese suficient de sugestiv, sub capac se lăfăia cutia unui filtru de cafea special, ceva ce tot bâzâiam eu de o vreme că îmi trebuie. Ok, frate!!! Dar azi? De ziua mea? Și tot cu o antipatică fundă roșie. Mi-am strâns buzele cât am putut, că ziua mea era pilaf. Am intrat în casă cu filtrul în brațe și „Hai să bem o cafea!”, zice el. Însă în bolul de sticlă înconjurat de inox se lăfăiau cheile ei.
Chiar dacă nu-mi trebuia altă mașină, pentru că o aveam pe Negruța mea, căreia îi eram credincioasă până… vorba aia, mi-a plăcut la nebunie tot crescedo-ul. Cum m-a fiert la foc mic, folosindu-se de legea nescrisă a oalelor. Cum a ales drept cutie la chei ditamai BBQ-ul. Adică gestul contează. Nota zece cu fundiță.

Ne-am dus la reprezentanță, pentru că trebuia să renunț la Negruța în ziua respectivă, că-mi expira asigurarea pe ea (firește că habar n-aveam) și acolo am cunoscut-o pe ea: Honda Civic argintie. Elegantă, finuță, cu niște forme delicate. La o atingere de accelerație a țâșnit ca o pisică sălbatică. M-am obișnuit repede cu ea, cânta nu mergea pe stradă. Apoi, după o perioadă, nu mai știu de ce, a trebuit să o iau pe Negruța și am avut senzația că merg cu tractorul. Exagerez, însă era foarte mare diferența.

Azi pleacă și, deși nu a fost povestea de dragoste între noi ca cea pe care am avut-o cu Negruța, a fost martoră la multe. M-a ferit de vânt și ploaie, mi-a dat frig ori cald și m-a dus fix unde am vrut. Dacă ar putea vorbi…

Eu mă atașez foarte tare de oameni, de aceea poate că mă apropii mult mai greu de ei. Nu știu să-i pierd. Când pierzi pe cineva mori și tu un pic.
Mă atașez și de obiecte. Cu ele ne personalizăm viața și casa. O facem acasă. Alegerile noastre ne definesc. Dar obiectele sunt doar obiecte, vin se duc, lasă loc altora. Oamenii nu pot fi înlocuiți

* am preferat să folosesc BBQ, așa cum se spune aici decât – grătar cu gaz sau cărbuni de grădină, cum ar fi corect românește.

azi despre ieri când era mâine

25 Friday Jan 2019

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu...

≈ 15 Comments

Eram îmbrăcată într-o rochiță roșie cu buline. Aveam un guleraș alb, mătăsos și două cozi împletite strâns de mama, cozi pe care le antipatizam din tot sufletul. Abia așteptam să cresc mare să le harșt – tai.
Dar mama îmi repartiza în fiecare dimineață părul în două părți simetrice și bine determinate printr-o cărare clară, apoi fiecare la rândul ei în trei șuvițe egale pe care le împletea strâns, extrem de strâns, ca nu cumva vreun fir de păr să aibă cel mai mic gând de evadare. Eu n-aveam niciodată răbdare să aștept ca operațiunea să ajungă la bun sfârșit și, de obicei, calculând greșit timpul, mă smuceam să plec. Durerea îmi amintea că părul meu e încă mâinile mamei care nu avea de gând să îi dea drumul decât atunci când își termina epopeea, punând punct fiecărei cozi cu un elastic foarte bine strâns.

Nu aveam gânduri de prințesită, să-mi pun părul nu știu cum, sau să fac nu știu ce. Nu. Părul era acolo pe cap, așa cum îl avea toată lumea și singurele mele probleme cu el erau că nu aveam timp să stau la împletit zilnic și că mă durea când mă trăgea mama de el. Deși sărăcuța era extrem de eficientă și grijulie. Însă la ora aceea toleranța mea la durere se afla cam pe la zero, iar eu eram extrem de neastâmpărată.

Mama e un om foarte talentat și cu bun gust și îmi cosea niște minuni de rochițe, una mai frumoasă decât alta. Chinul lumii era însă pentru amândouă să stau la probă, că ori voiam să merg la baie, ori mă mânca pielea exact atunci când materialul era firav prins în ace pe mine și, nu doar că mă înțepam, dar mai primeam și câte o scuturătură, pentru a da câteva minute de pace mâinilor harnice ale mamei.

În ziua aceea m-am proțăpit în fața oglinzii și am început foarte atentă să mă studiez. Mi-am inventariat cu foarte multă seriozitate trăsăturile, încercând să ajung la mine cea de azi. Ardeam de curiozitate și trebuia să știu atunci, exact în acel moment, cum voi fi eu când voi fi mare. Nu îmi amintesc exact ce treabă avem cu mine mare, ori dacă intenția mea era să schimb ceva în caz că întâlnirea cu mine m-ar fi dezamăgit în vreun fel. Îmi amintesc doar că eram sigură că pot, că era doar o chestie de timp și de gândit. Saltul în viitor, unde nu aveam nici o intenție să rămân de tot, era ceva perfect realizabil, cu puțin efort din partea mea. Eram ok să fiu deocamdată mică, pentru o listă de motive la care nu aș fi renunțat, însă, așa, cinci minute, aveam să trec iute pe la mine mare, pentru că îmi amintisem că într-o zi voi fi mare. Apoi aveam să revin la ale mele.

Și am avut dreptate. Am făcut pasul acela de-atunci, pentru că ziua când mi-am amintit de mine mâine a ajuns la mine nealterată. Poza fetiței în rochiță cu buline e clară și completă, mai fidelă decât orice selfie etrem de studiat pe care mi l-aș face acum. Pulsează stins ora de după-amiază, în soare ce se scurge moale prin jaluzele. Aud lătratul jucăuș al lui Grivei în curte și vocea mamei undeva în bucătărie. Camera miroase a vară și a noi și a acasă. Văd în oglindă porii materialului roșu cu buline albe, genunchiul drept zdrelit și ochii. Privirea mea curată, curioasă și căprui.

Toate au ajuns la mine conservate perfect, pentru că m-am concentrat tare tare să țin minte acel moment.
Și imaginea aceea s-a tatuat ieri într-un mâine ce e azi.