Din start vă spun că e postare de FB. Împușcată după pățania cu pricina. Se pare că zeul trimiterii pachetelor e un pic supărat pe mine. 🙂
Aviz amatorilor!
Azi am pus pachete la poștă. În 11 septembrie am pus pachete similare. Dar m-au taxat diferit. Ce nu a fost diferit, atitudinea celor două doamne supărate pe viață, una pe alta, pe clienți, pe Poșta Română, lucrând la Poșta Română. Am întrebat când ajung pachetele. Au zic că nu au nici cea mai mică idee. Totuși, cu aproximație, am îndrăznit timid.
„De unde să știu dòmnă! E pandemie!!!”
Drept pedeapsă mi-a dat să-mi lipesc singură timbrele pe cele șase pachete. Și să mă dau la o parte până le lipesc, să servească alt client.
„N-am apă. Cu ce să le lipesc?” am îndrăznit iar, privind neajutorată cele 12 timbre și fâșiile albastre cu „prioritar” aferente. Mi-a aruncat o privire supărată că aia nu e problema ei și a continuat să ceva sub ghișeu. Am insistat. Nimic. La a treia și cea mai timidă încercare mi-a întins cu jumătate de gest chestia aia cu burete ud. Adică și mi l-ar da, și nu mi l-ar da că e al ei. Papilele gustative, ce rememorau deja gustul lipiciului au răsuflat ușurate.
Am lipit și am tăcut chiar și atunci când a țipat la domnișoara din fața mea care a început să se bâlbâie intimidată. N-avea flotant. Oops! Doamna poștei e neiertătoare în astfel de situații.
Am dat să plătesc cu un card. N-a fost bine. Am auzit vocea aceea dură, de ardeleancă nervoasă:
– Da’ bani n-ai, dòmnă?
Am scos cuminte cash. Nu vreau să mă țină minte doamna poștei. Mai am de trimis cărți. Și-mi doresc cu tot sufletul să-mi zboare Fluturii și frunzele la destinație. La toate.

Am văzut de dimineață o scenă care m-a făcut și să râd și să filosofez. Yogi Doggy a început să latre. Cum în palmaresul lui este un obicei nou, de fiecare dată când se întâmplă, sărim să vedem ce anume îl stârnește. Mini-oaia stătea cu urechile ciulite pe ultima treaptă de sus a scării. Făcea gălăgie, dar nu mișca niciun fir din blăniță. Am tras concluzia că-i e frică. Prin fața lui trecea nesimțită o superbitate de mâță mare și neagră cu o pată albă pe frunte și niște ochi verzi halucinanți. Dumneai (cred că e a cuiva din vecini, că am mai zărit-o de vreo două ori) se mișca alene, maxim la trei metri de nasul căpriței noastre de Yogi Doggy. El, fiind stăpânul absolut al curții și fiind și câine de pandemie, (adică convins că pământul e locuit de maxim șapte oameni pe care el îi cunoaște) se teme de necunoscuți. Se ascunde după noi și, dacă e acceptat de eventualii rari vizitatori, îi prinde cu dinții în semn de afecțiune. Nu prea e deștept dumnealui.
De data asta lătra cât îl ținea gura (cel mai lung tril de până acum). Am ieșit la el. Mâța s-a speriat de noi și a luat-o la fugă, Yogi cel viteaz, simțind că au venit întăriri și văzând că pisica fuge, și-a activat aptitudinile de vânător și a luat-o și el pe urmele ei.
Happy End: a fost felicitat, mângâiat și răsplătit cu o porție zdravănă de boabe și un os. Doar e băiat curajos. Păzește curtea și dă piept cu dușmanul până numeri la 50.
Așa și omul. Poate fi gălăgios, chiar dacă e laș. Ori nesimțit, chiar dacă i se latră la ureche. Câinii latră, ursul trece, adaptată la noi: Yogi latră, mâța trece.

Sunt atâtea luminițe în oraș! O ploaie aurie face concurență stelelor. Sunt frântă. Am petrecut noaptea la UPU (urgență). Asistente nervoase în contrast cu doctori minunați, ambulanțe cu girofaruri turbate. Fețe obosite. O trupă puternică de oacheși gălăgioși care însoțesc un băiat tânăr (fiul/fratele/tatăl etc.) cu osul zdrobit de topor într-o luptă de stradă.
Mii de luminițe poleiesc orașul. A venit iarna la Cluj. Ninge spumos. Obraznic ninge. Am înghețat în sala de așteptare a sălii de așteptare (o cămăruță specială unde așteaptă cei care însoțesc bolnavii) o magherniță ieftin făcută, lipită de clădirea spitalului. Fulgii curg zâmbind peste oraș. Se deschide ușa de prea multe ori, lăsând frigul să se prelingă la picioarele noastre ca un câine credincios ce ne mușcă pe rând, fără discriminare. Nu contează naționalitatea, vârsta, nivelul de oboseală. Adunăm ore de noapte sperând să se termine. Întrebări fără sens: de ce n-or fi mai bune condițiile pentru cei care așteaptă un cuvânt? De ce nu se sting jumătate din steluțele orașului pentru niște scaune în plus? Bolnavul a fost preluat și dus undeva… nu avem voie să-i fim aproape chiar dacă e dependent de noi și o vorbă a mea sau a mamei i-ar schimba starea de spirit. Îi spun asistentei, îi explic, o rog să o lase măcar pe mama… Nu-ul ei e categoric și rece.
Gălăgie și aglomerație. Sala mică, înghețată. Cele câteva scaune de plastic și metal sunt reci. Dar suntem norocoase. Stăm jos. Mulți sunt în picioare în spațiul strâmt. De ore. O iau pe mama de mână să mergem puțin în sala de așteptare a bolnavilor să ne încălzim. Mama îmi spune sfioasă: nu e voie. Ba e, răspund. Uite și tu, sunt o grămadă de scaune libere și e cald. Să ne încălzim puțin. O asistentă strident fardată, cu mâneci scurte, ne zice răstit să ieșim. Ne îndreptăm cuminți spre ușă, întârziem într-un colț. Au trecut patru ore și nu știm încă nimic de tata. Doi portari povestesc și râd. Unul ne vede și strigă să ieșim. Câteva minute, zic. E frig. Deși e așezat pe scaun și noi stăm în picioare, privirea lui se răsucește cumva și se uită la noi de sus. E iritat. Nu aveți voie, ne spune. De aia e sală de așteptare să așteptați explică nervos ca la niște școlari tâmpiți. Așteptăm. În sala de așteptare a sălii de așteptare că de-aia e sală de așteptare. Mama e frântă. Nu doarme de prea multe nopți. Mai trece o oră. Întreb o asistentă dacă știe ceva de tata. Îi spun numele. Se uită la mine ca la o portocală stupidă și mă întreabă ce are tata. Zic: nu știu. Cum nu știți? Păi dacă e inimă e inimă, dacă e infecțioase e infecțioase, îmi spune răstit. Dar tot nu știu. Știu doar că a căzut și am sunat 112 tocmai pentru că nu știm ce are, unde și ce… Femeia are o bluză subțire cu mâneci scurte, privire disprețuitoare și ton ascuțit. E târziu. Aproape patru dimineața.
Ușa se deschide des. Frigul se joacă printre picioarele noastre. Luminițele dansează prin oraș. Puzderie. Risipă de energie. Mii de becuri înveselesc orașul deasupra sălii de așteptare a sălii de așteptare a secției de Urgență. Lumea e împărțită în două tabere: asistente și oameni cu răbdare ce nu mai au răbdare. Cei de etnie romă vociferează, plănuiesc răzbunări, aud nume ciudate Pardalian, Cuza, Medalion. Zâmbesc unui puști simpatic de patru ani. Mămica lui, copilă și ea, văzându-mi zâmbetul îi spune: vezi că te dau la doamna! Vorbesc cu el. Mă minunez. Și românu’ poate lua puiul de țigan… E aproape ora cinci și e frig în sala de așteptare a sălii de așteptare. Și atâtea luminițe prin oraș sunt degeaba. Clipesc reci. Ce strâmtă e sala de așteptare…

Bunica s-a stins cuminte. O lumânare parfumată a fost bunica. S-a făcut tot mai mică. Și într-o zi a dispărut deodată cu râsul ei. Nici nu știu cine a plecat primul. Râsul ori bunica. Oricum, ea era extrem de ocupată să aibă grijă de noi toți și să croșeteze. Și să nu deranjeze.

Își dorea să plece și ne spunea des asta. De ani buni își tot făcea bagajele și ne spunea ce să punem cu ea în mormânt. Ca o fetiță care pleacă în tabără.
Dar ea avea o relație specială cu Dumnezeu. Nu știu de credința, ori dorul de bunicu, ori o convingere mai presus de mintea umană că există viață după, a făcut-o să plece împăcată cu ea, cu cerul și pământul, chiar și cu noi. Ea știa clar unde se duce.

Tata agonizează. Luptă cu tot ce are și tot ce poate și fiecare zi din ultimele multe luni e ultima lui zi pe pământ. Se zbate ca un pește viguros pe un uscat prea uscat și îi trage frecvent câte un șut în fund doamnei cu coasa ce rânjește.
Se supără tata și luptă, apoi ne pupă mâinile și ne spune că ne iubește. Tata nu are siguranța aceea pe care o avea bunica. Nu știe ce e dincolo și nu vrea să plece dincolo. Gospodăria și casa lui sunt aici, pe pământ unde vrea să ne vadă și trebuie să ne vadă. Destul că am plecat eu peste ocean. Unde să se mai ducă și el?

Toți oamenii pleacă. 

Am ințeles că-s cam ciudată. Dacă mama zice…
Am făcut o comandă de cărți. Expedierea fiind încurcată de sărbătorile cu liber, cărțile au ajuns în absența mea. Am lăsat mamei în camera mea suma exactă spunându-i că o să vină, bla-bla-bla. Zis și făcut. Așa cum am prevăzut curierul a ajuns în absența mea. Am vorbit cu mama să iasă, cu ei să le confirm. Toate bune și frumoase până la plată. Eu lăsasem suma exactă. Cumpărasem cinci cărți și suma era terminată în șaizeci și doi. Omul a fost ofensat că i s-a dat suma exactă spunând că el e poștaș și nu umblă cu mărunțiș. I-a vorbit pe un ton nu tocmai politicos mamei. Am auzit prin telefon vocea lui ofensată și un „doooooomnă!”. Eu m-am indignat că mama e mama. Că mi s-a părut nedrept.
Culmea este că, după ce a plecat individul, mama m-a certat. PE MINE. Că adică cum las eu suma exactă, că în România nu se plătește așa, că se rotunjește suma la-la-la. What??? Da.
Deci, dacă ai o factură cu o sumă, trebuie să o rotunjești. În sus, firește. Nu pricep rolul banilor mărunți pe care, i-am luat de peste tot împreună cu bonul, fără să mă uit la ei și fără să știu că nu-mi aparțin. Dohhh!
Habar nu aveam că mărunțișul e… facultativ. În sus.
Rar umblu cu cash în Canada, unde se plătesc facturile după citire, nu interpretare. Sigur că sunt locuri unde dai ciubuc, în cazurile în care sunt implicate servicii, dar dacă iei pâine și lapte… No! Ce eram eu confuză cu cifrele înainte, ce ghiveci am în cap că nu pricep banii vechi…
Românul e născut poet, până și cifrele sunt interpretabile, metaforice.
Fir-ar ea de sumă exactă!