Category Archives: Întâmplate sau nu…

Fir-ar ea de sumă exactă!

22 Thursday Aug 2019

Posted by in Întâmplate sau nu...

≈ 38 Comments

Am ințeles că-s cam ciudată. Dacă mama zice…
Am făcut o comandă de cărți. Expedierea fiind încurcată de sărbătorile cu liber, cărțile au ajuns în absența mea. Am lăsat mamei în camera mea suma exactă spunându-i că o să vină, bla-bla-bla. Zis și făcut. Așa cum am prevăzut curierul a ajuns în absența mea. Am vorbit cu mama să iasă, cu ei să le confirm. Toate bune și frumoase până la plată. Eu lăsasem suma exactă. Cumpărasem cinci cărți și suma era terminată în șaizeci și doi. Omul a fost ofensat că i s-a dat suma exactă spunând că el e poștaș și nu umblă cu mărunțiș. I-a vorbit pe un ton nu tocmai politicos mamei. Am auzit prin telefon vocea lui ofensată și un „doooooomnă!”. Eu m-am indignat că mama e mama. Că mi s-a părut nedrept.
Culmea este că, după ce a plecat individul, mama m-a certat. PE MINE. Că adică cum las eu suma exactă, că în România nu se plătește așa, că se rotunjește suma la-la-la. What??? Da.
Deci, dacă ai o factură cu o sumă, trebuie să o rotunjești. În sus, firește. Nu pricep rolul banilor mărunți pe care, i-am luat de peste tot împreună cu bonul, fără să mă uit la ei și fără să știu că nu-mi aparțin. Dohhh!
Habar nu aveam că mărunțișul e… facultativ. În sus.
Rar umblu cu cash în Canada, unde se plătesc facturile după citire, nu interpretare. Sigur că sunt locuri unde dai ciubuc, în cazurile în care sunt implicate servicii, dar dacă iei pâine și lapte… No! Ce eram eu confuză cu cifrele înainte, ce ghiveci am în cap că nu pricep banii vechi…
Românul e născut poet, până și cifrele sunt interpretabile, metaforice.
Fir-ar ea de sumă exactă!

Oops!

22 Monday Jul 2019

Posted by in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 29 Comments

LTC76vZH_400x400

Deja v-am zis că prietena mea e cool. E genul acela pentru care orice problemă are rezolvare. Că oamenii se împart în două: unii au soluție pentru orice problemă, alții au problemă pentru fiecare soluție. 🙂
Ea e pozitivă și sufletistă și suntem prietene de o sută de ani. Vă spusei, că din clasa a noua.
Ei bine, ea mi-a făcut un soi de educație, pentru că, la vremea în care ne-am cunoscut, ei nu prea-i stăteau bine ochii în cap, pe când eu purtam două codițe, gen coadă de cal, care țâșneau dese, una în stânga, cealaltă în dreapta. Bleah! Știu. Citeam ca apucata. Mă consideram neînțeleasă și, deși râdeam ca o capră și eram veselă tare, toate jurnalele mele începeau invariabil cu „Sunt tristă!” Adică asta era părerea mea despre mine. Ea, care își băga, firește, nasul în jurnal, deși scrierea respectivă era extrem de personală și foarte extra ultra secretă și începea cu un soi de amenințare că, dacă ajunge cineva, accidental, să citească, să dispară iute, că no’. E al meu și doar al meu și doar un mârșav și un fără suflet și un fără scrupule și fără multe… nu mai știu ce ziceam eu acolo, ar putea intra cu bocancii (sic) în suflețelul meu delicat. Prietena mea sărea pasajul și citea netulburată, apoi se lega de mine și-mi spunea că-s enervantă cu „sunt tristă” al meu, când noi behăiam amândouă de, la un moment dat, o doamnă vânzătoare ne-a dat afară din magazin, pe motiv că tulburăm liniștea clienților care nu se puteau concentra din cauza hohotelor noastre deloc discrete și elegante.
Ideea e că eu purtam codițe. Nu mă interesau băieții. Pe bune! Știam că atunci când un el mă va săruta, indiferent că-mi va plăcea sau nu, primul gest pe care musai-musai trebuia să-l fac era să-i dau o palmă. Nu că eram violentă, că nu eram, dar aveam eu o imagine mai așeaaaa, mai de epocă cumva… Mă simțeam născută în secolul greșit.
Eu nu eram cool. Clar nu eram. Ea era. Cu vino-ncoa, cu o turmă de băieți nătăfleți care o curtau. Eu… cam tută. Cum eram ocupată să nu îmi placă băieții și să-l aștept pe ăla pe care firește eu îl voi plăcea foarte tare. Și el mă va plăcea foarte tare, dar va trebui să mă pupe, să încaseze palma și apoi… nu aveam idee ce va urma după, că era prea faină faza cu țoc și poc. Când câte un băiețandru se lega de mine și-mi spunea dulcegării, mă umfla râsul. Nu. Nu era ăla cu țoc și poc. Când i-am spus și ei teoria mea că eu sunt defectășinupotiubișisnăscutăînsecolgreșitînpluseusunttristăextremdetristsă firește că a umflat-o râsul. Cine? Tuuuu??? Mi-a desfăcut cozile mele dragi și mi-a zis că-s de copil mic, și că-mi stă mai bine cu păru-n vânt, dar nu am apucat să fiu prea mult fecioară despletită, că ne-am dus în tabără la Padiș, am luat amândouă păduchi și am fost obligate să ne tundem scurt. Și așa s-a terminat cu codițele și am devenit amândouă cool.
Eu am suferit, ca o veritabilă Drama Queen, super ofensată, iar ea a râs de faza cu păduchii, (de fapt cu ouăle, că nu ne-au găsit și animale) ca o năstrușnică ce era. No’, în colectivitățile de copii se mai întâmpla și asta. Cel puțin pe vremea mea. Acum bănuiesc că nu. Dar noi am avut de toate. Până și păduchi. 🙂

 

 

Ea e cool

16 Tuesday Jul 2019

Posted by in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 14 Comments

hipster-girls-friends-best-friends-long-hair-favim-com-630830

V-am spus cât de mult îmi place prietena mea? Mult. Jur că suntem suflete pereche și, dacă n-ar citi aici și ochi care tre să ne creadă îngerașe, aș mai zice ce am făcut amândouă. Nu! Nu vă gândiți la prostii! Adică no’… ce să zic? Nu prostii, prostii. Prostii… phui! Cum să zic ca să pricepeți?
Ne-am cunoscut dintr-o întâmplare în clasa a noua. Eu (firește că eu, doar nu ea) am întârziat în clasă în prima zi de școală și, când am intrat, am văzut un singur loc liber. Lângă ea. În prima bancă!!!
Ce faci când intri într-o clasă cu oameni așezați pe scaune, toți cu ochii pe tine, bașca dirigu’. M-am strecurat iute și lipit urgent de scaunul de lângă ea.
La prima vedere nu ne potriveam. Adică ea unguroaică, eu româncă. Ea mai scunduță, eu mai năltuță, ea cu matematica, eu iremediabil spânzurată de literele din alfabet. Dar buuune amândouă. Subțirele și vesele și ea cică slabă. Io n-o vedeam slabă că era ca mine. Dar tanti Kati mereu zicea că tre să ia vitamine să se îngrașe, tre să vorbim cu ea românește, că nu vorbește bine, că la-la-la și tra-la-la. Toate propozițiile lui tanti începeau cu „trebuie”. Acu’ pe-o ureche ne intrau și pe cealaltă ne ieșeau, dar datorită ei și de dragul ei am îndrăgit neamul unguresc și, când am aflat marele secret al bunicii, că tatăl ei, adică străbunicul meu, a fost ungur, adică și eu am sânge unguresc, am fost tare bucuroasă. Mie-mi plac oamenii și, cu toată sinceritatea zic că orice neam e, omu-i om. Că, dacă nu-i om, nu-ți place nici de-ți crește-n bătătură. Și nu mi se trage judecata asta de când locuiesc în babilonia culturală a Canadei ci de când mă știu.
Nu-mi mai amintesc cum ne-am apropiat, care au fost primii pași una spre cealaltă, dar stați pe aproape. Jur că o să râdeți cu lacrimi, dacă mă lasă ea să spun niște chestii. Nebune am fost și timpul ăsta, mult, care a trecut din clasa a noua de liceu, nu a schimbat prea tare lucrurile atunci când ne întâlnim, în ciuda faptului că acum suntem amândouă niște… duamne. :)))

Hotărârea

24 Monday Jun 2019

Posted by in Întâmplate sau nu...

≈ 18 Comments

Tags

, , , , , , , , , , , , , , ,

– Hai să aplicăm pentru Canada!
– Ești nebun! i-am răspuns. Nici să nu te gândești!
Viața noastră era comodă, ca o croșetătură una pe față una pe dos. Liniară și frumoasă, însiropată de tinerețe, de neamuri și prieteni, de muncă, de zile senine și extrem de tricolore, chiar dacă la ora aceea nu realizam asta.
Eram profesoară de română la un liceu bun, aproape de casă și aveam o familie superbă. Locuiam într-un apartament care-mi era drag. Nicăieri nu m-am simțit mai acasă decât acolo și cred că anii acelei perioade au fost cei mai fericiți din viața mea de până acum. Era, culmea, un bloc ceaușist, însă construit pentru armată, iar poziționarea și mărimea geamurilor îl făceau lipici soarelui. Mereu aveam senzația că am uitat aprinsă lumina, atât de mult ne surprindea baia aurie ce scălda pereții. L-aș fi iubit și doar pentru atât, fiind eu însămi o ființă solară.
De altfel lumina a fost întotdeauna un criteriu principal în alegerea casei. Și cred că tot după soare aleg și oamenii. Pe cei luminoși în zâmbet, cu vorba bună și cu inima în palme curate.
Apartamentul, foarte spațios, cuprindea patru camere largi, plus bucătărie, două holuri și două băi. Un cuib mare și perfect, cu două balcoane deștept plasate: unul, acoperit cu viță de vie, la bucătărie, iar celălalt întins de-a lungul a două camere.
În plus era decorat în întregime după gusturile mele și, cu toate că șocasem inițial zugravul și pe cel care pusese podelele, rezultatul, obținut cu multă muncă de convingere din partea mea și cu proteste vehemente din partea lor,  îi făcuse să ridice sprânceana cu admirație la sfârșit.
Podelele, mult mai înguste decât cele normale, făcute la fabrica de mobilă din oraș, erau așezate pe diagonala camerei, iar pereții, vopsiți într-un cenușiu deschis care rima perfect cu tablourile și mobila, provocaseră atacuri de panică vopsitorului care, după ce încercase aproape cu disperare să mă convingă că un soi de bleu leșinat era concesia de gri pentru care el, maestrul, ar opta, pictase, plin de scârbă, nuanța aleasă de mine, cu amenințarea clară că el nu mai repetă operațiunea în situația în care m-aș fi arătat nemulțumită.
Însă eu văzusem interiorul cu ochii minții, iar contrastul între culorile calde și cele reci era în final atât de echilibrat, încât rezultatul l-a umplut de mândrie, că doar el fusese atașat la coada trafaletului.

Pe vremea aceea trăiam într-o Românie agitată politic, la fel de agitată ca și acum. Am senzația că acest soi de gălăgie politică continuă, fără sens, face parte din codul nostru genetic. Parcă românul ar fi o apă minerală carbogazoasă care abia așteaptă să spumege în afară. Toată lumea (cu excepția mea) se pricepe la politică și la medicină. În fine…

Pe mine nu mă interesa politica nici atunci, deci nu mă nemulțumea sistemul. Aveam lumea mea perfectă, unde-mi era bine. Nu voiam să plec. Nu mă interesa nici Canada și nici o altă țară de pe glob, cum nu mă interesa să zbor pe Lună. La ora aceea se emigra masiv. Era foarte greu, așa că cei care reușeau cumva să o facă erau priviți ca niște aleși. Dorința era fierbinte. Erau anii 2001, cu mult înainte de-a începe migrarea spre muncile din afară. Porțile Europei nu erau nici ele deschise. Tot ce era străin, era considerat superior, iar câinii roz umblau flagrant cu covrigi în coadă. Viitorul exista, însă doar în afara dodoloaței Românii.
Apropo de asta, într-o zi veneam de la școală și, în fața, mea mergeau doi copii de clasa întâi. Conversația lor mi s-a întipărit în minte, pentru că, la scară mică, era exact eticheta mentalității de atunci:
– Mă, zice unul, am auzit că moș Crăciun nu există.
– Există, mă! răspunse cu înțelepciune celălalt. Dar numai în Străinătate.
Adică, deh! Străinătatea era substantiv propriu, cu majusculă frumos întortocheată elegant, într-un soi de vis american la care nu avea acces oricine…

(probabil va urma 🙂 )

Abra-cadabra

29 Monday Apr 2019

Posted by in Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 34 Comments

 

2

Nu sunt o abonată la coada cratiței și sunt zile întregi când trec prin bucătărie fugitiv, asigurându-mă doar să încropesc masa care urmează. Calculez totul eficient, astfel încât petrec cât mai puțin timp pe acolo. Și îmi iese. Iar dacă nu ar fi ai mei, pentru mine m-aș obosi să gătesc un ou fiert, un iaurt și o găleată de înghețată de ciocolată sau zmeură, ca să balansez valorile. În timpul anului gătesc normal, o bucătărie amestecată, adică alternez meniurilor românești și rețete de aiurea. Au fost totuși în viața mea cinci ani (cât am avut cafeneaua) când am prăjiturit și cozonăcit pentru cinci vieți și două sute trezeci și nouă virgulă cinci gospodine. Și eram atât de pătrunsă de jobul meu sacru și mai ales dulce, încât atunci când, într-o seară, înainte de Crăciun, am alunecat pe scară, în fracțiunea fracțiunii de secundă, am procedat ca un mare pianist ori un chirurg de seamă. Mi-am ferit mâinile în cădere și am dat eroic și demn: bam! bam! bam! cu fundul de treisprezece trepte, una câte una. Cu mâinile în sus, pentru că în secunda aia fatidică m-am gândit la comenzile care mă așteptau la magazin. Astfel am avut fundul albastru ca maimuța și n-am putut să șed pe scaun o bună bucată de vreme, dar lista de cozonaci și prăjituri/fursecuri de sărbători a ieșit cu mâna la chipiu și comunitatea românească de Kitchener a avut bunătățile aferente de sărbători.

În fine, trecând de perioada glorioasă a anilor respectivi, avântul cuptorului mi s-a dezumflat și, deși gătesc în continuare foarte bine (cunoscătorii știu că nu mă laud), o fac cu moderație. În plus, dacă încerc să scriu în timp ce gătesc, mintea mi se șterge cu buretele și reușesc performanțe de ciorbe prăjite. Sunt prea multe lucruri de văzut și de făcut și de scris și de citit pentru a sacrifica asta în favoarea unei banale oale de ciorbă sau a unei prozaice cozi de aspirator.

Însă, timp de câteva zile pe an, înainte de sărbători, bucătăria mea frumoasă devine locul preferat pe planetă. Mă transform într-o Powerpuff girl care face magie cu ingrediente, culori și gusturi și iubesc cu pasiune acele momente care mă pun jos. Sunt ca un maratonist care a câștigat medalia de aur. Epuizată, dar premiantă. E un soi de experiență fantastică, în care puterea mea funcționează și bateriile îmi sunt încărcate 100%. Bucătăria devine laborator de vrăjitoare și ziua sau zilele de pregătire fac parte din ritualul sărbătorilor. Cred că aici dictează și gena și genetica, plus cei șapte ani de acasă, (la noi în familie se gătește bine și am crescut cu niște tradiții foarte frumoase pe care, deși sunt de o veșnicie în țara asta, le simt la fel de tricolor). Scurtând povestea, pe lângă multe bunătăți, acum de Paști am vrut să fac o surpriză, că la noi așa e. Eu meșteresc poțiuni magice pe care le pitesc în frigider și în cămară și nimeni nu știe și nu gustă din ele decât la prânz, la masă, când, printr-o abracadabra le scot din pălărie. Printre bunătățile tradiționale și oarecum previzibile, de data asta mă hotărâsem să fac macaroons. Pastelate și frumoase, acu trebuiau doar să-mi și iasă, că auzisem că e complicat. Am cumpărat ingredientele și am măsurat tot ce era necesar, adică 90 de grame de făină de migdale, 150 de grame de zahăr pudră și cacao. Toate acestea se cern. Esențial să nu fie cocoloașe! Apoi se amestecă bine între ele. În mixer se pun două albușuri care se bat perfect cu un pic de sare și apoi cu două linguri de zahăr pudră. Când e tare spuma se adaugă fin, cu o spatulă, ingredientele uscate. Fin! Da? Rezultă un aluat ușor lucios care se pune cu șprițul în movilițe rotunde și egale. Mi-au ieșit două tăvi mari. Important! Tăvile se lasă o oră sau și mai mult până se usucă bulinuțele de aluat. Când le atingi cu degetul să nu se ia compoziția. Se pun la cuptorul preîncălzit unde se lasă maximum cincisprezece minute. Trebuie să facă picior ca și ciupercuțele. Se scot și se lasă câteva minute și apoi se lipesc. Am făcut mai multe tipuri. Unele maro închis, adică am pus mai multă cacao, și le-am lipit cu Nutella. Altele bejulii, cu puțină cacao, unele roz și altele albastre. Să fie pastelate. La cele roz am făcut o minunăție de cremă pe care o să o mai folosesc și la alte prăjituri. Am decongelat zmeură și am frecat cu unt și zahăr pudră. Ochiometric. Iar cele albastre la fel, doar că în loc de zmeură am pus afine. Succesul a fost apreciat cu gura plină. E bine să fie făcute cu minim douăzeci și patru de ore înainte să fie servite.

Și v-am spus poveste-așa…

Bej de aprilie cu parfum de mere

09 Tuesday Apr 2019

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea

≈ 18 Comments

În sinea lui fiecare oraș e frumos și urât, pentru că e locuit de oameni frumoși și urâți, de oameni fericiți sau nefericiți. Depinde cum și de unde te uiți la el. Orașul meu e frumos. Nu contează pe ce planetă-și întinde aripile.
Primăvara e pe-aici pe undeva, împrăștiată pe la colțuri de stradă. Copacii și-au scos carnea pe tarabe și-și vindecă rănile în bejuri blajine. Mate sau platinate, aburite în rouă sau doar în cântec de pasăre, închise sau deschise, aricioase sau mătăsoase. Bej.
Râul e bej în valuri și pietre și crengi pescuinde, lacul e bej-ud oglindă, plecată-n adâncuri. Penele rațelor sunt bej-puf și ele. Doar rățoii măcăne obraznic cu gât verde metalizat, făcându-te să-ntorci spre ei ochii sufletului. Mac! Mac!

Pădurea urzește pânze cu ochi mari în care nuielușe se împletesc, se încâlcesc, în bejuri se zăpăcesc, ascunzând în spate pe muma pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se-așază cuminte și grasă în mâță sălbatică și ascultă ce vede, ce trece.
Doar mestecenii sunt revoltați. Nu vor să fie exploatați și nici bejulizați. Se ridică imperbi, impudici, albi și nerușinați.  Pielea lor albă țâșnește neted-obraznică spre cer.
A venit discret primăvara. Neregulamentar a venit. E în poziție de start. Nesigură pe ea. Încă. Rușinoasă și cuminte. Deocamdată fredonează încet, foarte încet un do-re-mi blajin. Tot bej. Sărbătoarea pământului.
Am pus pe pereți poze cu primăvara mea, dar mi-a fost criticată că nu-i colorată. „A mea-i mai frumoasă și mai luminoasă, are flori, verdeață, fluturi și dulceață…”
N-am răspuns. Am tăcut. M-am supărat. Și-apoi mere-am curățat. Și am făcut o prăjitură cumsecade cu mere. Am așternut în tavă foi multe, peste care am adăugat merele răzuite și-o ploaie de scorțișoară, ceva lămâie să fie acrișoară. Puțin griș, puțină făină, de-ai mânca o săptămână.
N-am stors merele. Le-am lăsat așa zemoase, libere în parfumul lor ud, destrăbălându-se dulci și focoase. Le-am învelit apoi grijulie – călduț să le fie. Am pus alte foi, moi. Apoi cu un cuțit, firește foarte ascuțit, le-am tăiat pătrățele frumușele, să stai cu gândul la ele. Au crescut ca-ntr-o poveste, ca foile de carte, bej ca pădurea, ca lacul, ca râul, ca pânza de păianjen a mumei pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se ascunde-ntro pisică pufoasă și grasă.

Și-aș fi încălecat pe-o șa, să stau cu prăjitura la cafea, mulțumită cu primăvara mea, dacă nu ieșea soarele grijuliu și nu-mi transforma tot bejul în mult auriu. Excepție mesteacănul. El e argintiu.

 

Ea

05 Tuesday Feb 2019

Posted by in Întâmplate sau nu..., Sava-rine

≈ 25 Comments

Tags

, , , , , , , ,

16806949_1795716970693565_7047715602942853599_n

Astăzi pleacă. Nu mi-a fost cea mai simpatică, dar no’ te atașezi și ai așa un sentiment când se duce… A fost a mea, apoi a devenit a lui…
Cea mai dragă mi-a fost Negruța. A fost prelungirea mea, libertatea mea. Și, fiind prima mea mașină, nu a noastră, am avut o relație specială, un soi de prima dragoste nu se uită niciodată. Mi-a devenit accesoriu, așa, ca cerceii, geanta etc.

Am încercat să-i dau și ei nume, dar nu s-a lipit niciunul, deși a venit cu o poveste specială.
Deci…
A fost odată ca niciodată, pe vremea când trăiam fericită cu Negruța mea, pe care o iubeam pe gen: I love you forever and always.
În paranteză vă spun că eu sunt genială ori tută. Adică ori mă pricep foarte bine la ceva, ori absolut deloc la altceva. Mașinile intră în categoria „altceva”. Negruța mea era a mea. Nu conta faptul că o cumpărasem second hand, că avea și ea o vârstă. Nu-mi păsa. Mergea, avea aer condiționat, era drăguțică și ascultătoare.

Mașina, din punctul meu de vedere trebuie să fie rezonabilă ca mărime, nu ditamai tancu să-mi trebuiască parcare specială, dar nici mică, să-mi fie frică să nu mă calce ălea mari. Să fie frumușică la aspect și nu în ultimul rând să aibă culoare frumoasă. Marca? Nu-mi pasă.

Adică, să fii șofer bun, și eu sunt, nu are legătură cu marca. Că și o găină pricepe cele trei, patru manevre. Însă important e să o simți ca mărime (să nu iei cu tine ușa de la garaj când intri), ca aderență a roților și să ai instinct bun în trafic.
În România, anul ăsta, am condus una mare de-mi venea să pun mâinile la ochi când veneau mașini din sens opus, aveam senzația că n-am loc pe drum. Dar, după patru luni de Ro, am învățat și să „cânt” la claxon, iar acum și-n India aș putea șofa, nu că Toronto ar fi ceai de mușețel, mai ales pe 401.

În fine, în anul cu pricina împlineam o cifră rotundă. Era o zi frumoasă de mai, de-aia pastelată, cu floricele și păsărele și cer bleu la la la.
Soțul din dotare m-a scos pe deck, că avea cică o surpriză pentru mine. Când am văzut-o: un BBQ mare, argintiu în care străluceau vesel razele soarelui, făcând contrast cu tufa de liliac înflorit, am ascuns cu greu intenția de a-i sparge capul, sub un zâmbetul forțat fericit. Obiectul cu pricina, după ce că era ce era, mai avea și o fundă mare și roșie ce se uita strâmb și ironic la mine. Nu că n-aș fi apreciat simțul lui practic care unea, doi într-unu, nevoia noastră de un BBQ nou cu ziua mea. Nu că aș fi avut eu cine știe ce pretenții, că dacă-mi spui două vorbe din alea din suflet, să simt eu că-s doar pentru mine, sunt leșinată.
Însă îl avertizasem cu majuscule îngroșate pe la începuturile noastre că NU OALE CADOOO! Never!!!! Și BBQ-ul, intra lejer în categoria lor. Am mulțumit eu cam verde la față. Ce puteam să fac? Că nu voiam să-l supăr, iar BBQ-ul cu pricina, trebuie să recunosc, era destul animal, ca să zic așa.
Dar no’, am mai întâlnit la un punct un nenea care făcea mobilă de bucătărie și, când l-am întrebat cu ce se ocupă, a zis că face femeile fericite. Adică… interpretări. Cifra șase e nouă din partea cealaltă. 🙂

Ce era să fac? Am primit cadoul, încercând să-mi ascund cât pot dezamăgirea și am dat să intru-n casă. Însă el, foarte entuziasmat insista să mă apropii, să-l deschid, să-l admir. Ce puteam eu să văd la un braț de fiare??? Nici nu aspira în locul meu, nici nu cânta la fluier. Am desfăcut funda obraznică și roșie și… să-mi dea lacrimile, nu alta. Ca și cum BBQ-un nu fusese suficient de sugestiv, sub capac se lăfăia cutia unui filtru de cafea special, ceva ce tot bâzâiam eu de o vreme că îmi trebuie. Ok, frate!!! Dar azi? De ziua mea? Și tot cu o antipatică fundă roșie. Mi-am strâns buzele cât am putut, că ziua mea era pilaf. Am intrat în casă cu filtrul în brațe și „Hai să bem o cafea!”, zice el. Însă în bolul de sticlă înconjurat de inox se lăfăiau cheile ei.
Chiar dacă nu-mi trebuia altă mașină, pentru că o aveam pe Negruța mea, căreia îi eram credincioasă până… vorba aia, mi-a plăcut la nebunie tot crescedo-ul. Cum m-a fiert la foc mic, folosindu-se de legea nescrisă a oalelor. Cum a ales drept cutie la chei ditamai BBQ-ul. Adică gestul contează. Nota zece cu fundiță.

Ne-am dus la reprezentanță, pentru că trebuia să renunț la Negruța în ziua respectivă, că-mi expira asigurarea pe ea (firește că habar n-aveam) și acolo am cunoscut-o pe ea: Honda Civic argintie. Elegantă, finuță, cu niște forme delicate. La o atingere de accelerație a țâșnit ca o pisică sălbatică. M-am obișnuit repede cu ea, cânta nu mergea pe stradă. Apoi, după o perioadă, nu mai știu de ce, a trebuit să o iau pe Negruța și am avut senzația că merg cu tractorul. Exagerez, însă era foarte mare diferența.

Azi pleacă și, deși nu a fost povestea de dragoste între noi ca cea pe care am avut-o cu Negruța, a fost martoră la multe. M-a ferit de vânt și ploaie, mi-a dat frig ori cald și m-a dus fix unde am vrut. Dacă ar putea vorbi…

Eu mă atașez foarte tare de oameni, de aceea poate că mă apropii mult mai greu de ei. Nu știu să-i pierd. Când pierzi pe cineva mori și tu un pic.
Mă atașez și de obiecte. Cu ele ne personalizăm viața și casa. O facem acasă. Alegerile noastre ne definesc. Dar obiectele sunt doar obiecte, vin se duc, lasă loc altora. Oamenii nu pot fi înlocuiți

* am preferat să folosesc BBQ, așa cum se spune aici decât – grătar cu gaz sau cărbuni de grădină, cum ar fi corect românește.

azi despre ieri când era mâine

25 Friday Jan 2019

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu...

≈ 15 Comments

Eram îmbrăcată într-o rochiță roșie cu buline. Aveam un guleraș alb, mătăsos și două cozi împletite strâns de mama, cozi pe care le antipatizam din tot sufletul. Abia așteptam să cresc mare să le harșt – tai.
Dar mama îmi repartiza în fiecare dimineață părul în două părți simetrice și bine determinate printr-o cărare clară, apoi fiecare la rândul ei în trei șuvițe egale pe care le împletea strâns, extrem de strâns, ca nu cumva vreun fir de păr să aibă cel mai mic gând de evadare. Eu n-aveam niciodată răbdare să aștept ca operațiunea să ajungă la bun sfârșit și, de obicei, calculând greșit timpul, mă smuceam să plec. Durerea îmi amintea că părul meu e încă mâinile mamei care nu avea de gând să îi dea drumul decât atunci când își termina epopeea, punând punct fiecărei cozi cu un elastic foarte bine strâns.

Nu aveam gânduri de prințesită, să-mi pun părul nu știu cum, sau să fac nu știu ce. Nu. Părul era acolo pe cap, așa cum îl avea toată lumea și singurele mele probleme cu el erau că nu aveam timp să stau la împletit zilnic și că mă durea când mă trăgea mama de el. Deși sărăcuța era extrem de eficientă și grijulie. Însă la ora aceea toleranța mea la durere se afla cam pe la zero, iar eu eram extrem de neastâmpărată.

Mama e un om foarte talentat și cu bun gust și îmi cosea niște minuni de rochițe, una mai frumoasă decât alta. Chinul lumii era însă pentru amândouă să stau la probă, că ori voiam să merg la baie, ori mă mânca pielea exact atunci când materialul era firav prins în ace pe mine și, nu doar că mă înțepam, dar mai primeam și câte o scuturătură, pentru a da câteva minute de pace mâinilor harnice ale mamei.

În ziua aceea m-am proțăpit în fața oglinzii și am început foarte atentă să mă studiez. Mi-am inventariat cu foarte multă seriozitate trăsăturile, încercând să ajung la mine cea de azi. Ardeam de curiozitate și trebuia să știu atunci, exact în acel moment, cum voi fi eu când voi fi mare. Nu îmi amintesc exact ce treabă avem cu mine mare, ori dacă intenția mea era să schimb ceva în caz că întâlnirea cu mine m-ar fi dezamăgit în vreun fel. Îmi amintesc doar că eram sigură că pot, că era doar o chestie de timp și de gândit. Saltul în viitor, unde nu aveam nici o intenție să rămân de tot, era ceva perfect realizabil, cu puțin efort din partea mea. Eram ok să fiu deocamdată mică, pentru o listă de motive la care nu aș fi renunțat, însă, așa, cinci minute, aveam să trec iute pe la mine mare, pentru că îmi amintisem că într-o zi voi fi mare. Apoi aveam să revin la ale mele.

Și am avut dreptate. Am făcut pasul acela de-atunci, pentru că ziua când mi-am amintit de mine mâine a ajuns la mine nealterată. Poza fetiței în rochiță cu buline e clară și completă, mai fidelă decât orice selfie etrem de studiat pe care mi l-aș face acum. Pulsează stins ora de după-amiază, în soare ce se scurge moale prin jaluzele. Aud lătratul jucăuș al lui Grivei în curte și vocea mamei undeva în bucătărie. Camera miroase a vară și a noi și a acasă. Văd în oglindă porii materialului roșu cu buline albe, genunchiul drept zdrelit și ochii. Privirea mea curată, curioasă și căprui.

Toate au ajuns la mine conservate perfect, pentru că m-am concentrat tare tare să țin minte acel moment.
Și imaginea aceea s-a tatuat ieri într-un mâine ce e azi.

Zi de vară până-n seară

24 Thursday Jan 2019

Posted by in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 29 Comments

black-thistles-4-erin-boyle-gardenista

Azi e joi și vreau să scriu despre luni. N-o să uit ziua de luni prea curând. Nu c-a fost luni, dar câte-o zi e zăludă așa, degeaba. Parcă ajunge accidental în calendar. Ar fi fost iremediabil proastă, infernală de-a dreptul, dacă n-aș fi primit o veste bună care mi-a umplut bateriile și pornit motorașul la viteză maximă. Ziua de luni a fost de fapt o zi foarte bună, deși a fost una din cele mai proaste zile pe care le-am trăit vreodată.
A început de dimineață că cine se scoală de dimineață… prinde rush hour. În general cam așa m-am mișcat: un pas înainte și trei înapoi toată ziua, până când a venit vestea de care ziceam. Brusc planetele au părut să se alinieze, soarele să strălucească normal, nu ca un nebun cum o făcuse până atunci, lumea a redevenit simpatică, mașina mea cooperantă, aglomerația prilej de ascultat știri și muzică. Adică s-a reinstalat așa-zisa normalitate. Cel puțin așa părea. Însă, când o zi e hotărâtă să te pună cu botul pe labe, o face. Ceasul rău, pisica 13 intră în acțiune.

Eram la Gym, la YMCA, la una din cele mai frumoase locații pe care le-am văzut. Au tot ce-ți poți dori, mai multe săli cu aparate de gimnastică, mai multe studiouri unde se petrec concomitent clase, bazin mare de înot, jacuzzi, saună etc. Foarte mare, modern și frumos. Long story short, la minunăția asta de sală cineva mi-a spart lacătul de la dulap și mi-a furat telefonul și portmoneul. Cum în tot răul este și un bine, mi-a lăsat cheile de la mașină. Ar fi fost interesant să rămân și fără mașină. Sau și mai interesant și fără haine (eram la saună) ca Nică al lui Creangă.

A doua paranteză e că aici nu se prea fură. Adică de multe ori lumea își trântește lucrurile în dulap și închide ușița fără nici un stres, iar, când tu vrei să găsești dulap liber, dai peste ele. Închizi ușa și cauți altul. Lumea e mult mai neglijentă cu lucrurile. Își lasă chiar și mașinile deschise. Am pățit că m-am urcat într-o mașină asemănătoare cu a mea și, doar când am vrut să bag cheile în contact, am văzut că atârnau niște chestii ciudate rău la oglindă și m-am uitat cu atenție în jur și nu. Nu era deloc a mea. Am ieșit iute-iute. Nu era nici măcar aceeași marcă, să pot avea scuza că sunt identice. Semăna culoarea, era cam aceeași mărime și aproximativ parcată unde îmi aminteam eu că o lăsasem pe a mea. Și da, vorbeam la telefon.

În fine. După ce am trecut eu de șocul inițial, că nu-mi amintesc să mi se fi furat ceva vreodată, am realizat că am rămas fără telefon. Nasol-nașpa-horror! Că fără „deșteptul” meu, am rămas și fără juma’ de creier. Am realizat că nu știu nici un număr de telefon, cu o singură excepție: al meu. În fine, lucrurile s-au rezolvat în mare parte. Nu o mai lungesc cu detaliile despre ce a urmat. Că poliție, telefoane multe, drumuri să refac ce era urgent, respectiv permisul de conducere și cel de sănătate, să anulez cardurile. Sigur că am pierdut o tonă de poze și aveam motiv de bocit că era un telefon bun. Din fericire nu a putut să intre în el pentru că avea un sistem de autodistrugere care se declanșa când era furat.

Episodul doi.
Marți m-am dus din nou la sală, deși inițial am zis că nu mai calc acolo în vecii, vecilor, dar n-am vrut să dau și mai multă putere răului. Renunțând la rutina mea însemna să fiu și mai păgubită decât am fost inițial. Frica trebuie luată de coarne și învinsă. Surpriză! Discutând cu alte persoane, am aflat că era „epidemie” de spargeri de genul acesta, că se bănuiește o bandă organizată în spate, că poliția supraveghează.

Peste o lună aveam să aflu că două românce se ocupaseră de „curățarea” dulapurilor.

Asta se întâmpla în vara lui 2017, am schimbat sala de GYM de atunci. Siguranța și liniștea pe care le avusesem până atunci nu le mai am.
Răul lasă amprente, dar cred și sper să fie bumerang pentru cei care-l produc. O fi? Ce ziceți? O fi ca în basme că binele învinge răul și adevărul iese întodeauna la suprafață?

O mică nebunie

13 Thursday Dec 2018

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 26 Comments

0

Iarnă românească, vis al emigrantului ce-și mijește ochii sufletului în dor de „Viflaime, Viflaime!” și al părinților cu palmele ce ard a mângâiere.

Ani în Canada, cu viață în Canada, cu job și resposabilități în Canada și două, trei săptămâni furate la fiecare doi ani, ca să te-mbrățișezi cu ai tăi pe românește. Pune-te masă și ridică-te masă. Că mama ți-ar face pane luna de pe cer dacă ai cere. Iar tu ești în turneu acasă, că așa zice fratele tău. Că te vede printre picături: când la Cluj, când la Sibiu, când în Brașov, ba o fugă scurtă în Italia ori Franța, oprire și pe la București. Dar punctul central acasă și nici nu știi când decolează avionul înapoi spre Toronto.

Și vine altă iarnă cu dor și doruri. Brusc decideți să mergeți la colindat acasă. Sunt zile libere de Crăciun și Anul nou. Mai rotunjiți cu vreo câteva să puneți de două săptămâni și, fără să spuneți nimănui, luați bilete. Piper de scumpe. Las’ că renunțați la cadouri de moș Crăciun pentru voi în următorii j’ de ani (yes, right!!! 🙂 ).

Vorbești la telefon de câteva ori pe zi cu mama. O păcălești că ai nu știu ce, ca să chiulești ziua aia când ești pe avion. Cam greu se lasă păcălită, că te pufnește râsul și te cunoaște și are ea un talent de a-ți vedea vocea… Dar îți muști limba și nu zici nimic. Aterizați în Ajun. Ți-e inima mică, ciorchine de bucurie în gât. Miroase românește zăpada și oamenii sunt atât de frumoși la Cluj.

Opriți în holul mic al casei, colindați cuminți cu toții, căci fratele tău te-a ajutat, ca de obicei, la complot. Mama aprinde lumina să vadă colindătorii și se zăpăcește când vă vede și stinge lumina la loc, să nu spulbere visul. Și „Ce vedere minunată” are cele mai dulci și mai sărate versuri, pentru că lacrimile, nu știu de ce, udă obrajii. Ninge și e cald și bucurie-n lacrimi. Și pomul de Crăciun clipește complice, cu aceleași instalații pe care le știi dintotdeauna, cu globuri de sticlă vechi și noi, de când erați voi mici și până acum. Și Blackie latră în curte. Și-n casă miroase a sarmale și a cozonac și a dragoste.