Azi
03 Tuesday Nov 2026
Posted in Ana
03 Tuesday Nov 2026
Posted in Ana
26 Monday Oct 2026
Posted in Ana
citește-mă!
Cred că în cazul „Anei” nu a fost un moment sau o idee, ci o persoană: bunica mea. Confesiunile ei, menite să fie o simplă explicație pentru familie, m-au transpus într-o lume atât de fascinantă, încât mi-am dorit-o a mea. I-am adunat elementele și, ani mai târziu, am construit cartea. Nu am ales întâmplător verbul „a construi”, pentru că am folosit tehnica unui făuritor de clădiri. Chiar dacă punctul de pornire a fost constituit de emoțiile, amintirile, durerea și vinovăția bunicii – pilonii pe care se ridică scriitura – romanul e stratificat, însumând o serie de aspecte, ea, Ana, fiind atât nucleul luminos al narațiunii, cât și punctul de pornire.
Trebuie să spun că…
https://citeste-ma.ro/3-intrebari-despre-o-carte-ana-de-em-sava/
21 Wednesday Oct 2026
Posted in A fi scriitor, Amalgam, Ana, Bucăți de gând
Drumurile noastre se schimbă cu sau fără voia noastră.
Plecarea lui Tudor mi-a modificat iremediabil atât ființa, cât și gândirea. O mamă nu pierde un copil, ci o lume întreagă — lumea ei populată de puiul ei la toate vârstele, de la primul lui pas și prima vorbă, până la ultima lui îmbrățișare. Toată scara de dragoste se prăbușește. Amintirile nu-s amintiri, ci katane. Iar geografia personală nu mai conține munți, ci doar văi ale plângerii.
Tudor îi iubește pe Eliza și pe Yogi. Eu îl iubesc pe Tudor. Și pe Eliza și pe Yogi, prin extensie. Yogi e bine dresat. E un șmecher și un mâncăcios. Nu știu ce e în mintea lui blănoasă, dar, dacă într-o zi s-ar apuca de vorbit, nu cred că m-aș mira prea tare.

Elementele de mai sus nu par a avea legătură între ele, dar au. Drumurile mele și-au schimbat macazul la plecarea lui Tudor, au devenit descendente. Inițial, luni multe, am vrut să plec și eu. Universul s-a devalorizat, oamenii s-au transformat în stâlpi. Iar stâlpii nu-ți trezesc emoții, curiozități, atașamente, obligații, interes…
Apoi am întâlnit îngeri care mi-au marcat drumul cu semne de circulație. Am ales să trăiesc ca să pot privi chipul lui Tudor, ca să încerc să fiu bună și să dăruiesc, să mă dăruiesc. Am ales supraviețuirea pentru a căuta calea. Și calea a venit către mine cu promisiunea că, la capătul ei, ajung la fiul meu. Mi-a promis părintele Mike. Și știi în interiorul tău când o promisiune e reală și se va materializa. Asta e.
Și lucrurile au curs într-o direcție în care drumul Anei s-a oprit la SIONO, ca să înceapă un alt traseu la Editura pentru Artă și Literatură. Un alt început, însămânțat cu lumină și căldură — semne de circulație îngerești. Când Ada Badea mi-a propus pentru copertă cinci lucrări, m-am îndrăgostit de florile de nu-mă-uita din cosițe. Abia apoi am observat fluturele și am înțeles: semnătură de înger.
Voi nu știți, dar îngerii semnează în formă de fluture și au inima ca o stea.

Duminică, în curte, când să ies, am văzut fluturele de pe coperta Anei în iarbă. Mare, colorat, era îndrăzneț așezat la câțiva centimetri de Yogi. L-am observat imediat toți trei. Făcea un contrast minunat cu verdele din fundal. Nu am interpretat nicicum pe moment, mi-am imaginat că a pățit ceva, pentru că stătea nemișcat, ca o floare. Yogi, iute cum e el, s-a apropiat periculos și a început să-l adulmece. „Nu-l mânca!”, am țipat la el și l-am tras. Dar Yogi m-a ignorat și și-a văzut de ale lui. L-a mirosit câteva clipe, apoi s-a retras puțin. Fluturele a mai stat câteva secunde, apoi și-a luat zborul în înalt. Am rămas atinsă pe suflet, cu o îngrijorare ciudată, ca și cum fluturele, în zbor, m-ar fi atins cu aripa. N-aș fi avut ce face, dar îmi părea rău că n-am făcut ceva.
Pe Ada Badea am cunoscut-o prin intermediul copertei antologiei Neterminatele iubiri. M-a fascinat din prima secundă lumea ei artistică, sinestezică, picturile care comunică într-o fermecătoare intertextualitate. Poezia lor fragilă și senzuală mărturisește un univers sensibil, format din detalii migălos alcătuite, adevărate figuri de stil plastice. Iar coperta Anei — ediția definitivă —, atât de caldă, de delicată, de plină de simboluri, este haina perfect potrivită în acest moment, când atât Ana, cât și eu, suntem trecute prin filtre de gheață.
Ea și Violeta Borzea sunt o îmbrățișare în valea plângerii în care sunt acum.
Pe Violeta am întâlnit-o cu prilejul aceleiași antologii. M-a invitat și pe mine cu un text, la sfatul Nicoletei Beraru și al Corinei Ozon. I-am admirat din prima secundă stilul, eleganța și profesionalismul. Și grupul de autori pe care i-a adunat în jurul ei. Mi-a plăcut mult colaborarea respectivă și omul frumos, armonios și dedicat literaturii. Iar Neterminatele iubiri, unde am scris atunci un text, s-a dovedit a fi o metaforă a neterminatei iubiri după care voi tânji atâta timp cât va dura mereul meu.
Drumurile literare au fost prilej de întâlniri și prietenii… doar eu m-am rătăcit printre tristeți. Însă Dumnezeu îmi scoate în cale, uneori, îmbrățișări ca niște flori ce ies din gheață.
Mulțumesc, Doamne!
10 Saturday Oct 2026
Posted in Ana
Se întâmplă să nu vezi luminița de la capătul tunelului, să nu vezi nici tunelul. Să nu îți pese dacă există tunel sau luminițe. Sau curent electric. Sau viață. Să te definească atât de adânc pustiul, încât să te lași în voia lui fără să-ți pese de absolut nimic.
Și-atunci se-ntâmplă să te ia de mână un înger. Al tău. Și să-și semneze numele sub formă de fluture. Să te strângă de jos bucată cu bucată, așa ruptă și ruginită cum ești, și cumva să te iubească prin ceea ce iubești. Pentru că te cunoaște, îți pune drept treaptă „Ana”.
Cu multă bucurie vă anunț că „Ana” are casă nouă, și haină nouă, și drum nou. Am plâns azi la cuvintele scrise de Violeta. O să vedeți de ce. Și mă simt bine că sunt aici.
Am sentimente amestecate, emoții și o liniște tulbure, pentru că mi-e dragă Violeta și îi respect nespus munca editorială și stilul, iar admirația mea pentru pictura metaforică a Adei Badea s-a născut din secunda în care i-am cunoscut opera. Să fim un trio sub umbrela cărții mele, e un cadou fantastic, întâmplat îngerește, lin și fluent, ca orice lucru menit să fie.
Detaliile copertei – cele două picturi ale Adei Badea, nuanțele, fonturile -fiecare element, îmi este atât de drag, de parcă izvorăște din mine. E o sinestezie perfectă între scrisul meu și delicatețea feminină, senzuală din desenul Adei.
Prima copertă a „Anei” a fost făcută de Tudor. Din păcate nu o mai am, chiar dacă am cărți din ediția respectivă. Am suferit din cauza asta, însă Dumnezeu m-a alinat cu minunea de azi, care pare înrudită cu prima versiune. A urmat o alta, asemănătoare, apoi ediția aniversară lucrată atât de frumos de Sandra Segal, cu pictura Iuliei Șchiopu. Sunt onorată de numele care au format galeria artistică a cărții. Pe cea pe care cu bucurie o prezint azi, o voi numi ediția definitivă și o aștept cu nerăbdare.
O dedic fiului meu, așa cum îi dedic fiecare secundă pe care o respir și fiecare lucru bun și folositor pe care îl fac. Știu că a fost cu mine în acest nou început, că m-a împins din spate.
Iar vouă, Ada și Violeta, adâncă prețuire și drag!
„Rareori am avut emoții atât de mari când am anunțat apariția unei cărți noi. Poate chiar niciodată. Pentru că niciodată apropierea unei noi ediții nu a stârnit în mine un asemenea vârtej de sentimente – bucurie, neliniște, recunoștință, admirație și o tandrețe greu de așezat în cuvinte.
Este deopotrivă dificil și simplu să vorbesc despre o asemenea carte și despre autoarea ei. Dificil, pentru că s-au spus deja atât de multe despre acest roman emblematic și despre Em Sava, o scriitoare al cărei condei impresionează firesc, fără niciun efort. Scriitura ei poartă un ADN al sensibilității și al profunzimii atât de recognoscibil, încât pare greu să mai adaugi ceva nou.
Și totuși, este simplu, pentru că „Ana” ni se înfățișează la fiecare lectură altfel: mai bogată, mai tulburătoare, mai vie. Nemuritoare. Este o carte cu atât de multe fațete, încât descoperim mereu, de fiecare dată, alte și alte nuanțe – ale iubirii, ale suferinței, ale demnității și ale unei feminități care înfruntă, fără să se frângă, mentalitățile unei lumi aspre și marile încercări ale istoriei. Dincolo de destinul Anei, romanul păstrează memoria unei lumi dispărute: satul transilvănean cu rânduielile, credințele, prejudecățile și frumusețea lui, dar și ceva mai adânc – freamătul rădăcinilor din care venim.
Poate că tocmai de aceea „Ana” nu este o carte pe care doar o citești. Este o carte pe care o porți cu tine, o păstrezi, o strângi în brațe. O carte care răscolește memoria, trezește doruri și ne amintește că, uneori, istoria cea mare se păstrează cel mai adevărat în poveștile de familie și în inimile femeilor care au dus-o mai departe.
Dar cel mai impresionant dintre toate mi se pare faptul că Em revine acum, după doi ani de absență dureroasă, cu această nouă ediție. Revine prin cartea care îi poartă atât de mult din suflet, iar „Ana” se întoarce la cititori îmbrăcată în haine noi, mai expresive, mai tulburătoare și mai inefabile ca oricând. Iar pentru asta îi mulțumesc cu mare recunoștință minunatei artiste (și prietene) Adriana Badea, a cărei sensibilitate a întâlnit (cât se pare de inspirat) fiorul liric al cărții și s-a transpus într-o lucrare pe care o găsesc la înălțimea romanului. Mulțumiri infinite pentru pricepere și inspirație, Loredana, rabdarea și caldura ta se văd și se simt în tot ce facem împreună.![]()
Există cărți care se bucură de o nouă ediție și cărți care, odată cu ea, par să renască. Pentru mine, aceasta este una dintre ele. Dragă Em, e o bucurie onorantă și împlinătoare, cu mult mai mare decât pot spune în doar câteva cuvinte, azi, aici.
În curs de apariție și în curând spre voi, cititorii ei. Link de precomandă în cel mai scurt timp.”
25 Thursday Apr 2024
Posted in A fi scriitor, Ana, Întâmplate sau nu..., File de jurnal

Trebuie să știi despre mine că sunt destul de sălbatică. Un psiholog ți-ar spune probabil că izolarea, că țara străină, că whatever. Nu știu care e explicația, dar nu îmi place să mă expun, să cunosc oameni care țin cu orice preț să mă cunoască. Mi se pare un pic de „Ni maimuța, ni maimuța!”
O fac, pentru că nu am încotro, pentru că lansări, pentru că evenimente etc. Nu o fac cu plăcere, chiar dacă, după ce trec de faza inițială, găsesc plăcere în dialog și relaționare.
Sunt omul din spatele cuvântului, ecranului și îmi place zona aceea unde sunt eu cu mine. Mi-e confortabil, mi-e firesc, mi-e onestitate, mi-e lipsă de diplomație pentru că x se simte în stare y și eu ar fi bine să fiu z.
Să dau cu subsemnata, să – eventual – gafez. Să – poate – dezamăgesc… mi se pare prea mult. Mereu am gândit că, din moment ce am scris cartea, mi-am făcut datoria față de țară. De ce să ies pe scenă să o explic, să răspund la întrebări, să zic, să mă îmbrac într-un fel, să etc. ?
După introducerea asta lungă pe care probabil am scris-o pentru mine – până la urmă toți avem umbre în soarele personal – am să-ți spun că totuși m-am dus să mă întâlnesc cu Nick Carabaș. A citit „Ana”. Și apoi a început să cumpere „Ane”. Nu știu la câte a ajuns în momentul de față, dar la întâlnirea noastră petrecută acum vreun an și mai bine trecuse de 25. A dăruit tuturor neamurilor și prietenilor din România și Canada. M-a rugat să-i fac bucuria să mă cunoască și în timp ce vorbeam m-a prins de mână și cu voce tremurândă și lacrimi în ochi mi-a spus că nu-i vine să creadă că vorbește cu mine. Jur că nu exagerez. Și scriu aceste cuvinte pentru mine. Să-mi amintesc.
Nick e un patriot adevărat, un român care ține în brațe adevărul fără teamă de consecințe. Trăiește de foarte mulți ani în Canada, dar calitatea românească nu i-a fost deloc alterată de acești ani mulți. Și ce poți să spui despre un om care dăruiește cărți? Nu-i așa că spune multe?
Ana a fost cumpărată și dăruită cum puține cărți contemporane românești (din clasa mea, să ne înțelegem, că nu mă compar eu cu uriașii cu nume rezonante) au avut bucuria, onoarea, binecuvântarea…
Nu a ajuns în atenția criticii românești, pentru că, și aici o citez pe Corina Ozon, nu a avut parte de expunere suficientă. Iar eu personal nici nu știu să o promovez, nici nu cunosc nume ilustre din protipendada literară. O singură dată am propus-o cuiva, un tip care face recenzii faine. Și mi-a spus, cerându-și scuze, că el își alege singur cărțile. Mi-a fost rușine și nu am mai încercat. Și l-am înțeles, pentru că nici eu nu aș porni cu dreptul la o carte care mi se bagă pe gât.
Dar azi e despre Nick, omul cu care m-am întâlnit la o cafea canadiană cu gust românesc.
PS. Trebuie să spun că am făcut postarea asta pentru că Nick a postat fotografia cu noi doi acum. Mi-am amintit și i-am scris mulțumindu-i. S-a jenat că am făcut public gestul lui. Însă de-a lungul timpului mereu mai cerea câte un autograf. De la un punct am vrut să îi dăruiesc măcar câteva cărți. Însă n-a acceptat.

15 Thursday Feb 2024
Posted in A fi scriitor, Ana

Sandra Segal mi-a trimis un link spre un grup pe FB – Un dar, o carte românească – unde se discuta despre „Ana” mea. Recenzia aparține Laurei Dobrea.
Nu am nicio legătură cu grupul respectiv, de postare am aflat pur întâmplător.
Nu știu pe unde călătorește „Ana”, multe urme ale ei au ajuns la mine. Multe nu. Probabil dacă ar fi avut parte de un alt context (o editură mare, un climat literar diferit, poate să fi trăit eu în România) ar fi avut un destin și mai bun. Nu știu. Mă întreb adesea dacă am făcut bine să o pun la baza unei edituri nou înființate. Pentru că „Ana” a fost șansa editurii. S-a vândut bine și atunci librăriile au primit editura cu alte și alte cărți. Au trecut cinci ani de când a văzut lumina tiparului și a ajuns (și ajunge constant) la foarte mulți cititori din țară și diaspora.
Din experiența muncii cu editurile am observat că, în general, o carte are viață foarte scurtă. După explozia curiozității inițiale, care ține câteva luni, cartea e acoperită de alte noutăți care vin în valuri, hrănind nevoia de nou a cititorului. „Ana”, un fel de excepție de la regulă, rezistă, se vinde în continuare bine și vin în continuare feedbackuri de la cititori. Însă nu pot să nu mă gândesc care i-ar fi fost destinul dacă aș fi trăit în România, dacă ar fi ajuns în atenția criticilor, dacă eu aș fi făcut parte din vreun grup literat actual care e activ pe scena literaturii contemporane. De multe ori simt distanța asta care dezavantajează, pentru că eu nu fac parte din nicio bisericuță literară, nu cunosc pe nimeni important, habar nu am cum se numesc criticii care contează și cum ajung la ei cărțile. Nu mi-i imaginez mergând în librării și alegând aleatoriu coperte, nume.
Cărțile mele s-au descurcat ca niște copii orfani trimiși în lume.
Deci mă întreb cum i-ar fi fost destinul dacă. punct.
Căutam niște texte și am găsit acest mesaj.
Azi am pus mana pe cartea dvs și acuma am terminat-o. Am citit-o toată într-o zi. Acum va spun atât: am închis cartea in lacrimi!!! Maine va spun mai multe. Momentan atat: va mulțumesc și va respect! Nu am plâns pana acum citind o carte!
Cine e?
La înmormântarea tatei am fost impresionată de preotul carea a oficiat slujba. Un tip între treizeci și patruzeci de ani. În semn de recunoștință i-am dăruit „Ana”. L-am văzut de vreo două ori înainte să plec. Nu avusese timp să o citească. E un om foarte ocupat.
Apoi a făcut Covid și a fost nevoit să stea acasă. A citit cartea. Și mi-a trimis ce ați citit mai sus.
—————–
Și recenzia Laurei.
„În anul 2022 am descoperit acest roman, ce mi s-a părut extraordinar de frumos, un adevărat deliciu literar în care am gustat niște regionalisme ardelenești din perioada interbelică cum nu am mai întâlnit. Noroc că autoarea, Em Sava, a atașat la sfârșitul romanului un glosar de termeni pe înțelesul tuturor. Am scris la vremea aceea despre el și o fac și acum aici, pentru că merită.
“Ana”, este unul dintre acele romane pe sufletul meu, cu un pic de istorie, cu povești de viață reale, cu femei puternice, cu suflet, cu chin, cu iubire, cu principii rigide și înguste, piedici, cu legi nescrise și împământenite din vechi strămoși, tradiții și obiceiuri frumoase, cu iubire de neam și pământ.
În esență, romanul evocă viața a trei femei, din trei generații diferite, acțiunea în sine fiind centrată pe Ana, cea care face parte din cea de mijloc și am înțeles că este povestea reală de viață a rudelor autoarei pe linie maternă. Istoria se desfășoară într-un sătuc ardelenesc, Sava, de prin preajma Clujului, începând de undeva de dinaintea primului război mondial, cu Maria – o tânără frumoasă, veselă, harnică și sprintenă, mândria părinților și căreia îi venise timpul de măritiș. Cum soarta din acele timpuri le dădea rar norocul fetelor de a se mărita cu cine le era drag, Maria nu a fost printre cele privilegiate și s-a procopsit cu un soț ales de părinți, pentru că acesta se trăgea dintr-o familie cu stare, deși aceasta era îndrăgostită de Sandor, un băiat ungur, sentimentele acestora fiind reciproce. Doar că preconcepțiile acelei epoci nu permiteau căsătoriile mixte. Nu doar că soțul ce-i fusese ales nu era așa cum și l-ar fi dorit Maria, dar și soacra era chiar acea poamă acră. În supușenia ei de femeie, nevastă și noră bună, Maria a pătimit mult, făcând 2 băieți, dintre care unul pâinea lui D-zeu, iar celalalt un pui de drac, făcut parcă din veninul cu care era injectată zi de zi de familia soțului. Destinul a urzit ca Maria să rămână văduvă, soțul fiind ucis în război. Chiar dacă a rămas singură cu 2 copii, Maria s-a simțit ușurată și a început sa trăiască pentru ei și a reînflorit, iar soarta i-a scos iar în cale prima iubire. Sandor, întors teafăr dar traumatizat de la război, nu a rezistat să-și țină în frâu iubirea, văzând cât de scurtă poate fi viața. Astfel că cei doi și-au împărtășit-o și din tot patosul lor a fost concepută Ana. De aici are loc o altă dramă, întrucât ungurașul nu a fost capabil să renunțe la familia sa pentru Maria și Ana și sub presiunea acesteia s-a însurat cu o femeie de naționalitatea sa, renunțând la iubire. În timpurile în care era o mare rușine ca o femeie necăsătorită să aducă un copil pe lume, un “bitang”, ba mai mult, ca acesta să fie născut din părinți de naționalități diferite, Maria și Ana au avut mult de suferit și mult de luptat ca să-și mențină locul într-o comunitate plină de prejudecăți, răutăți și pizmă.
” Oamenii-s ca lupii când simt miros de sânge, când unul calcă strâmb, când se-mpiedică și cade…Se bucură, că uită o vreme de amarul lor și se strâng în haită. Dau cu piatra și scuipă. Se hrănesc cu poftă din necazul ce nu-i al lor și mestecă povești pe care le înfloresc și le duc cu bucurie strâmbă de la unii la alții. Cel ce păcătuiește e înfierat, dat la o parte. Ei își fac cruce, însă drăcuie cu patimă și aruncă vorbe șerpește. Se duc la biserică, dar după sfânta slujbă mai stau un ceas în drum să-l toace mărunt pe cel care-ndrăznește să fie fericit, să calce legile lor înguste, rânduiala turmei. Să te ferească Dumnezeu de gura satului, de gura neamului tău!”
Ajunsă la vârsta adolescenței o fecioară foarte frumoasă, veselă și harnică, Ana, învățând din experiența mamei, și-a ales soțul cu inima și împotriva voinței mamei, care dorea pentru Ana o viață mai ușoară decât a fost a ei. Dar până a-și croi soarta după bunul plac, a avut de parcurs și de bătut cale lungă și cu multe obstacole, însă a strâns din dinți cu îndârjire, a dat din coate și nu s-a lăsat. A avut parte de multe pierderi sufletești, a pierdut copii, a stat îndurerată departe de soțul iubit plecat la luptă în cel de-al doilea război mondial, fiind nevoită să aibă grijă singură de frații mai mici ai soțului și de copila ei, în timpul în care satul a fost ocupat, rând pe rând, ba de unguri, ba de ruși, unii mai răi ca alții, dar aceasta a răzbit.
Romanul acesta reprezintă o frumoasă frescă a vieții satului ardelenesc din vremuri demult apuse, în care dulcele grai românesc este extraordinar de frumos expus și îmi doresc să-și găsească locul în cât mai multe biblioteci ale românilor, pentru că, în plus, sunt imortalizate multe tradiții și obiceiuri frumoase care, datorită modernizării și evoluției societății, s-au pierdut.
Este îmbucurător faptul că încă mai sunt autori români contemporani care, prin scrierile lor, după o documentare temeinică, reușesc să mai scrie astfel de romane cu o mare încărcătură istorică, poveștile ticluite fiind adevărate lecții de viață.” – Laura Dobrea
13 Thursday Jul 2023
Posted in Amalgam, Ana, Întâmplate sau nu...
Am văzut undeva o fotografie în care o fetiță se privește în oglindă, însă imaginea reflectată e cea a unei bătrâne. Morala era că viața-i o clipă.
Ana a plecat acum șapte ani. În 13 iulie. O parte din lumea ei s-a dus, o alta ne-a rămas moștenire.
Este motivul pentru care am scris „Ana”, pentru că mi-a dăruit povestea ei!
Mi s-a confesat. Mi-a pus în palmă secretul ei, viața ei. Mi-a tapetat cu dragoste și înțelepciune copilăria.
Când am deschis ochii, lumea mea era plină cu bunici. Cinci la număr. Buna și bunu, bunica și bunicu și tata-bun (străbunicul). În plus, mătușa Valerie și unchiu’ Cornel, care erau tot un fel de bunici.
Bunica și bunicu erau părinții mamei și locuiau la Sava. Acolo locuia și libertatea mea.
Un copil ia de bun și de firesc lucrurile găsite pe pământ, pentru că atunci când deschide ochii, universul este deja mobilat. El face inventarul și se bucură sau plânge experimentând.
Trăiam în aceeași curte cu bunicii paterni. Geografic erau la o aruncătură de băț. Însă distanța dintre mine și ei era mare. Bunu era înalt și drept, un gospodar deștept, cu agoniseli așezate, cu vorba rară și o mustăcioară a la Hitler. Avea casă frumoasă, atelier de scule, pivniță plină cu vinuri alese și, la modul general, lucruri de calitate.
Seara citea „Darwin” și „Viața lui Napoleon”. Avea vorba rară, cumpătată și respectul nelimitat al celorlalți. Când am început a pricepe îmi spunea să învăț, că învățătura e cea mai mare bogăție a omului. Și așa este.
Însă curtea era plină de interdicții și cele două porți de la grădina mare de legume și fructe aveau lacăte care se uitau la mine mari și reci. E drept că era un tărâm fabulos, stăpânit cu pricepere de bunu, acel geniu al grădinăritului, cu legume gargantuești și soiuri de struguri nemaivăzute, trandafiri demni de palatul Buckingham, zmeură cu bobul mare și cele mai zemoase vișine. Nu știu de ce, dar n-am escaladat niciodată gardul înalt. Nu cred că m-au oprit nici înălțimea lui și nici lacătele intimidante. Stavila era chiar personalitatea puternică a tatălui tatălui meu.
Verișoara mea, care venea doar în vacanțe, era cuminte și liniștită, pe când eu făceam lucruri: răsturnam sau udam chestii și eram pedepsită. Mereu capul răutăților. Pârâtă că tulbur ordinea și liniștea. N-am cuantificat niciodată pălmuțele luate de la mama pentru prostiile, nevinovate cu siguranță, pe care le făceam în curtea bine organizată și patronată de bunu.
Ne-o fi iubit în felul lui bunu, însă viața lui era atât de farmaceutic și exact împărțită, încât până și iubirea lui era atent drămuită, repartizată pe merit și greu de tradus în înțelegerea mea de copil. Oricum, afecțiunea acelor vremuri nu era explicită. Copilul trebuia pupat doar în somn, ca să nu și-o ia în cap. Așa se spunea, așa se făcea.
Buna era complet anihilată de personalitatea covârșitoare a bărbatului ei. Suspectez că-n tinerețe a fost spontană și jucăușă, pentru că îmi povestise cum, odată, uitând că e măritată se dusese la o nuntă de unde bunu o recuperase și adusese acasă cu o nuielușă subțire și dureroasă de alun, plesnind-o tot drumul. Dar la vremea când am prins-o eu, era o figură destul de ștearsă, topită în regulile de fier ale casei.
De cealaltă parte, la Sava, nu existau pedepse. Nu existau limite. E drept că nu erau copii de vârsta mea cu care să mă joc, dar aveam „soră de pat” și „soră de drum” – surorile mamei nemăritate la vremea aceea, era Rimbor, un ciobănesc mioritic, mai mare ca dimensiuni decât mine, care mă asculta, erau poveștile lui bunicu și explicațiile bunicii.
Bunicul mă adormea cu basme, și mă învăța rugăciuni, cu o voce caldă, mulată pe sufletul și nevoia mea, iar bunica avea explicații și filosofii și pentru cele mai banale situații, pe care le dizolva spre înțelegerea și acceptarea mea. La drept vorbind, azi știu că mă și prostea bunica la greu, pe principiul că și minciuna-i vorbă și-mi alimenta imaginația cu invenții de moment, care o scoteau din dificultate. Pentru că nu-mi plăcea carnea, îmi dădea din tocană inima, sufletul și bătuca găinii. Bucățile deveneau delicioase cu poveste și mâncam suflet cu mămăligă fără să comentez. Psihologia bunicii nu dădea niciodată greș. Și, dacă toată lumea era mulțumită și fata hrănită, ce mai contau mijloacele de convingere?
Multă răbdare aveau bunicii materni. Erau bunicii din poveste.
Cum să nu mă simt norocoasă că am crescut în ograda lor? Și cum să nu port cu mândrie numele paradisului unde am fost arăduită? Sava.
*
Anii au trecut. Primul s-a dus bunicul. După ce a rămas singură, bunica și-a petrecut la noi toate iernile, iar când mergeam în România venea să stea cu mine. Și nu sunt cuvinte suficiente în dicționar să pot descrie liniștea mea, când îi știam pe toți trei sub același acoperiș: părinții și bunica.
Mi-au rămas multe de la bunica.
Material, doar o farfurie pictată cu un cocoș și o găină.
Dar atâtea amintiri. Atâta dragoste. Toată copilăria atent vegheată.
Râsul ei dulce, lipicios ca de fetiță.
Avea o expresie a superlativului absolut, care mi-e tare dragă.
– Cum e rochia bunico?
– Nu se poate mai frumoasă.
Anii au trecut. Ana, o copilă născută în vremuri grele, ducând pe umerii ei stigmatul unei societăți rudimentare și-a dus viața dincolo de hotarele veșniciei.
A fost credincioasă. A iubit și a făcut copii, și a crescut nepoți. Și-a așezat înțelepciunea în fiecare dintre ei. Și într-o zi de 13 iulie a plecat.
Iar eu, deși am vrut să zic două vorbe, m-am lăsat dusă de valul poveștilor.
11 Wednesday Jan 2023
Posted in Ana

Em Sava ne face « Promisiuni pe o frunză de arțar » la Târgul de Carte Gaudeamus București în perioada 7 – 11 decembrie, dar al Sfântului Nicolae sau dar al sufletului său pentru o Românie întregită în literatura sa scrutătoare de noi orizonturi și veșnic purtătoare de acel glas al pământului ce se înaltă în văzduh. Din sângele ce îi scrie poveștile pe hârtie, din amintirile ce o îmbrățișează pe unde o duc pașii în lumea largă și flămândă de povești, Em Sava este întruchiparea autorului conștient de originea talentului său și miza sa nu este de a surprinde lumea prin nemaivăzutul subiectelor abordate, ci de a restitui lumii încrederea în literatură ca într-o matrice, originală și obiectivă, de a dărui lumii darul cunoașterii de sine, al privirii lăuntrice în acea suită de Matrioshka, cu aceeași aparență, dar diferită prin dimensiunea fiecărui personaj.
Saga de familie ce aparent vizează să echilibreze balanța unui feminism rural vitregit de însăși condiția psihologică a femeii secolelor XIX-XX, « Ana » cheamă prin simplitatea numelui suita de femei ce îi alcătuiesc ființa până la ea și după ea. După cum îi e și numele citit din stânga sau dreapta, ea este o verigă în care se întâlnesc oprelistile și libertățile strămoșilor și urmașilor, este unirea unor puncte comune care în ciuda diferențelor blamate de societate ciuntesc viața părinților săi, ce în ea, în Ana, își găsesc pacea, înțelegerea, iertarea. Roman de o geometrie iscusită prin alcătuirea cuplurilor de personaje și de situații prin prisma complementaritatilor femeie-bărbat, copil-adult, împlinit-decepționat, bun-rău, român-maghiar, căsătorie-văduvie, legitim-nelegitim, sat-oraș, pace-război, credință-frică, viață-moarte, « Ana » este cronica unor vieți asumate în tăvălugul istoriei, într-o perpetuă coincidentia oppositorum, un dans cu bucuriile și tristețile vieții.
Componenta dură a romanului este în principal prezentă prin simbolul războiului și al luptei pentru supraviețuire fie din partea familiei lui Sandor, a familiei Voinicului și implicit a Mariei care preia nu doar numele, ci și atributele neamului prin alianță pentru a înfrunta pierderea sinelui său autentic prin căsătorie pentru a corespunde matricei satului, mai apoi pierderii soțului său și băiatului mai mare înzestrat cu virtuți înalțatoare, pe când băiatul cel mic, întruchipare a slăbiciunilor neamului le va cultiva în detrimentul valorilor.
Componenta sensibilă a romanului culminează cu povestea iubirii ce nu corespunde realității, născută în timpurile nepotrivite. Rezultatul acesteia, Ana, ființă născută din contrariile apărate pe bună dreptate de fiecare latură a familei în parte, înfruntă o sumă de « munci », numite azi traume în limbajul tot mai psihologizant al timpului nostru, când de fapt sunt niște « coming of age », probe de maturitate si de inițiere.
Puritatea dorită a sângelui ce sprijină ordinea comunitătii, iscă probleme între generații și îngroapa de vii sentimente. În viața lui Sandor și a Mariei moartea se insinuează vieții din copilărie. Dupa cum în miturile românesti, moartea este simbolică, aici amenințată este iubirea personajelor de referință, ea însăși devenind un mit și un personaj în același timp. Em Sava dublează firul faptelor cu firul sentimentelor, astfel vocea satului devine însăși un personaj, experiența războiului, a dispariției și regăsirii, pieirea întregii familii a preotului din sat, renașterea vieții după moartea fizică sau simbolică de la vegetație la nașterea copiilor, la împroprietărire sau găsirea de lucru la oraș. Evenimentele istorice remarcabile fac parte din viața satului câteodată discret, altădată obraznic, oamenii sunt prinși în tragedia traiului fără scăpare decât în rugăciune și încredințare în binele lui Dumnezeu.
Roman mărturisire a neputințelor, « Ana » este vocea celei de-a treia generații de purtătoare a unui adevăr familial ascuns, nemărturisit fățiș, dar trăit în profunzimea meandrelor sufletești, abandonat și reluat în intimitatea gândului și alungat prin proximitatea faptei pentru a nu îngreuna inutil viețile urmașilor. Și ce operă iese din această mărturisire nemărturisită deplin până când ea se desfășoară lumii întregi, nu pentru că judecata lumii se vrea prescrisă între timp sau pentru că personajele s-au distanțat de povara sufletească, ci pentru că triumful pătimirilor constă în însăși această asumare a unei identități veritabile, a simțirii sale generații mai târziu, a trecerii prin filtrul unor conștiințe asumate.
Ciclurile vieții satului, ale riturilor de trecere, ale cuviintei necesare în funcție de fiece etapă sunt atent detaliate în roman, iar analiza psihologică se face atât la nivelul gândurilor și comportamentelor, cât și prin exprimarea concordanțelor cu timpul, semnele prevestitoare, simbolistica năframei, a purtării hainelor civile în sat și în afara lui, justificarea comportamentului lui Nicolae față de sora sa Ana întotdeauna spre erodarea sentimentului matern al Mariei, remușcările ei, neîmplinirea lui Sandor. Roman de analiză culturală și identitară, « Ana » este o oglindă a unui timp tot mai șters din memoria colectivă, dar pe care Em Sava îl învie prin limbajul autentic și vesel, bogat, colorat, tainic. Lumea înfățișată este când complementară, când contra ei însăși. Ana și Alexandru, figura bunicilor din începutul romanului se conturează și preia, asemeni unui tablou de familie alb-negru, toate chipurile trecutului și stările lui. Oarecum, nicio micro-poveste a romanului nu este fără cusururi, dar odată acestea înțelese se reîntregeste o genealogie în care omul nu este liber să acționeze după bunul plac, ci după legea în care a fost dat vieții pentru a înțelege dimensiunea sa în raport cu Dumnezeu.
Figura feminină a romanului este formată din viețile femeilor ce o compun, Ana este creionată prin interacțiunea cu toate vocile feminine față de care este comparată, de care este acceptată sau respinsă. De-a lungul timpului, ne este adusă înainte condiția femeii în societatea vremii, tiparele care îi conturau limitele și excepțiile prin care nu risca să strice echilibrul social. De la copilărie la tinerețe, de la maternitate la văduvie, de la păstrătoare a regulilor la proscrisă social, de la blamare la iertare, figura femeii este supusă unei analize temeinice prin vocea satului și a romanului. Em Sava a scris un roman viu, demn de personajele sale și de anvergura introspecției, un roman care poartă cititorul în căutarea rădăcinilor.
Roman de introspecție creativă, « Ana » este o provocare pentru cititor în ceea ce privește lectura într-o limba transilvăneană acccesibila inițiaților, dar și veneticilor prin dicționarul oferit la final. Obiceiurile ce însoțesc nașterea, pețitul, cununia, moartea sunt prezentate firesc și integrator în parcursul individului. Pe alt plan, lectura psihologică, eliberatoare, se așează ca o rugăciune peste memoria celor ce în viață și-au lucrat virtuțile în ciuda vicisitudinilor. Substanța trăirilor, atent prezentate de Em Sava, ne situează adânc într-un plan real de care ne desparte o perdea subțire, aceea a interesului față de cei până la noi și a felului lor de a se raport la frumosul vieții. “Ana” de Em Sava este o stare, o voce, o atitudine ce definește cultural neamul românesc.
Imagine reprezentativă: Lectură la Budapesta, Ana de Em Sava
18 Thursday Aug 2022
Posted in Ana
Em Sava nimic n-am lucrat azi.
La cafeaua de dimineață (dimineața mea 😁) am început cartea și nici n-am realizat când au trecut orele.
Minunat stil ai de a scrie!
O carte așa cum trebuie să fie o carte! Te atinge, te mișcă, te răscolește, iar la final lasă ceva în tine, o aromă, un gust, o imagine și chiar un sunet ce ți l-a creat imaginația în timp ce citeai, făcând încăperea să pară pustie și prea tăcută odată lectura terminată.
M-am gândit că e o poveste de viață, dar nu m-am gândit că voi citi cu drag lucruri care mă făceau să-mi toc măselele.
Întâmplări de care ne despart un pumn de ani, vremuri în care erai bătrân la 40 de ani, greutățile sătenilor și gura lumii care a distrus întotdeauna vieți. Războaiele și mârșăviile oamenilor. Durerile femeilor și chinul traiului de zi cu zi. Toate toate descrise pe un ton atât de dulce, de parcă ascultam povești de-ale bunicii la gura sobei.
Am oftat alături de Ana cu aceeași incapacitate de a înțelege de ce ne învrăjbim din atâtea lucruri când la bază toți suntem doar oameni.
Cartea ta m-a aruncat acolo, în lumea aia a satului din care am apucat să gust un pic. Acum că i-am închis coperțile mă întreb și mai intens cum putem rata să vedem că noi chiar trăim vremuri bogate? Nu ne despart milenii de copiii morți în primii ani de viață, de bolie banale care secerau prin oameni, de zilele care însemnau doar munca cruntă a pământului, de distrugerile făcute de război și veștile care se pierdeau pe drumul poștașilor, de bătrânii satului care adesea închideau ochii pe la 50 de ani. Nu ne despart milenii ci doar câțiva zeci de ani și deja am uitat cum era… Ne credem nemuritori… Nimic nu ne mulțumește… Nici viața nu ne-o trăim…
Mulțumesc Em pentru o lectură deosebită. M-am enervat, m-am întristat, m-am bucurat și în general am făcut hiperventilație de la cât am oftat parcurgând paginile.
(Cristina Dinu)
18 Thursday Aug 2022
Posted in Ana
Am plâns cum nu am plâns vreodată citind o altă carte în română sau engleză. Nu am plâns doar la final, ci de multe ori de-a lungul cărții. Am plâns de tristețe, de bucurie sau chiar din cauza unor propoziții descriind oameni simpli, râsul lor, portul lor, noroiul de pe bocancii lor, obiecte de prin casa, luna, pădurea, dealurile sau zilele saptamanii. A fost o lectură interactivă, intreruptă deseori de amintirile povestirilor bunicii care confirmau cele spuse in romanul Ana de Em Sava pe care o declar mai mult decât Rebreanca Ardealului. Dacă Ion si Moromeții au fost descrisi prin mintea si talentul literar al unor bărbați desăvârșiți, Ana a tâșnit dumnezeiește din sufletul unei femei.
Sunt profund impresionată și complet răvășită de această carte. Accept faptul că această carte odată citită nu mai poate fi uitată vreodată. Pur și simplu nu ai cum. Sper ca această carte să ajungă unde merită.
(Ligia Monica Mateiu )