• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: Ana

Cristina, Vorbe pentru suflet – Ana mea și viziunea ei

22 Tuesday Dec 2020

Posted by sweet & salty in Ana

≈ 6 Comments

Blogul Cristinei Apostol se numește Vorbe pentru suflet, pentru că exact asta conține: o lume populată de vorbe pentru suflet. Azi este despre Ana mea.

“Ana, protagonista romanului cu același nume, este un personaj cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, ori alte eroine cu rezonanță literară. Frumoasă și puternică, trăiește și iubește într-un secol bântuit de istorie și de mentalitățile strâmte ale satului ardelenesc din acele timpuri . Destinul ei stă sub semnul unui mare secret, purtat în suflet toată viața. Cartea este și o frescă a satului românesc cu obiceiurile și tradițiile sale, de aceea mulți cititori își vor regăsi amintirile copilăriei, iar cei foarte tineri vor descoperi o lume minunată: cea a originii lor. Cartea este pur românească. ÎNTR-O LUME CARE COPIAZĂ, E EXOTIC SĂ FII ROMÂN!”

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Atunci când emoția pulsează viață…

Nu am avut noroc de bunici povestitori, anii i-au rup de mine, iar eu am rămas cu golul neumplut; însă am avut parte de bătrâni care mi-au depănat la lumina unei lumânări iubiri neîmpăcate, inimi făcute ghem și emoții legate strâns în năframă, legături rupte de familii și căsnicii așezate de niște familii dornice de avuție. Însă cu toate slovele lor uneori neînțelese de mintea mea fragedă, ei toți împreună au întărit în mintea mea de copil iubirea, dăruirea și iertarea. Oameni care m-au marcat cu voie sau fără de voie… exact ca romanul despre care urmează să vă povestesc câte puțin. Cartea “Ana” scrisă de Em Sava m-a răvășit, cu o cursivă slovă din locurile menționate, autoarea își pune amprenta pe suflete înnodând lacrimi amare și zâmbete fugare. Și ca povestea să vă surprindă cu desăvârșire vă pot spune că autoarea cu mâna pe peniță ne relatează un curs al apelor din propriai generație, sentimente ce s-au transmis din povestea străbunicii și a bunicii sale materne. Vă spun, nimic nu e mai frumos când găsești povești muncite de ani, de povețe, de încercări care nu lasă loc hodinii, ci îndeamnă la creare prin frumos ca într-un condei răsărit din gămălia unei iubiri semănate de acea “Ana”. Cartea a pulsat a viață iar suferințele și pierderile le-am simțit ca foc pe suflet, am suspinat, am lăcrimat și m-am rugat pentru sufletul Mariei, al Anei… și a Zamfirei. Chipuri brăzdarete de lipsuri, de vântul uscat și ciuruiturile războiului ce nu iartă pe nimeni, iar toate la un loc au fost ținute piept de aceste femei vrednice și care au fost pecetea unei determinări femeiești de a fi, de a înfrunta, de a ostoi necazul și pizma sătească.

Povestea ni-o aduce în prim plan pe Maria, o tânără măritată încă în floarea vârstei inocente, o căsnicie înțeleasă între părinți și care o clădesc într-o suferință care o încearcă pe an ce trece, aceasta își înnoadă lacrimile și merge curajoasă prin toate ocările soacrei și nepăsarea soțului. Îi aduce pe lume copii, însă acest fapt nu o apropie de el, ba din contra, se instalează o răceală obișnuită, că așa le e dat femeilor de la țară, să-și slujească bărbatul, că doar el e cel semeț. Până când războiul o face văduvă, și o pune în fruntea celor care trebuie să renască din propria cenușă, cu doi copii în prag. Însă nenorocirea, sau încercările nu vin pe rând, Maria se trezește în brațele lui Sandor, iubirea sa, freamătul ei, și blestemul ei… cel care i-o dăruiește pe Ana, rodul unei iubiri „imposibile, interzise” dintr-o româncă și un ungur. Deși iubirea lor e mare iar un copil ai zice că ar putea să-i unească, cu voia părinților nu te pui, iar “amestecul” dintre români și unguri nu trebuie încălcat, astfel fiecare își vede de drumul său chiar dacă chinurile sunt agonice, iar Maria e de neclintit în hotărârea sa.

Ana crește ca o floare din glastră, frumoasă, gingașă, senzuală și muncitoare, aceasta întoarce priviri și primește urări. Copilăria ei este marcată de lipsuri și un frate mereu pus pe cazne, însă aceasta are lumină în suflet ca un înger. Anii o fac din ce în ce mai sublimă, însă nici soarta ei nu e poveste pe lanul plin de floare, roua lacrimilor curg, iar tânăra noastră înfruntă tot, însă cea mai mare realizare a ei e că, împotriva tuturor, dar cu încredere în inima ei, îl alege și se căsătorește cu cel iubit de ea.

“Alexandru o zări pe Ana în duminica aceea între fete, povestind bucuroasă. Vorbeau toate deodată și râdeau. Fata ridică ochii și prinse în zbor o scânteie de zâmbet fugar, ca o părere, că nici nu era singură că într-adevăr a văzut bine ori doar i s-a părut. Se înduioșă și i se făcu milă de ochii lui blânzi și triști. Simți parcă un ghem în stomac și ar fi vrut să se ducă la el și să povestească un pic, să-l aline cu vorba, deși nu știa ce i-ar putea spune. “

“Erau fericiți. Era 5 octombrie 1939. O zi de toamnă, ca o harfă dulce, aurea văratic cerul deasupra lor. Soarele ieșea din nori și bătea albastru în cosițele negre ale Anei, iar lui Alexandru îi venea să chiuie de bucurie. Ana era femeia lui în acte și-n fața lumii. De acum, nimeni nu putea s-o mai atingă nici c-o vorbă.”

Povestea se deapănă… ca într-o seară de șezătoare, istorisire ce strânge inima tinerelor și cheamă glasul întristat al femeilor și replicile celor mai așezate la minte; e cartea ce cu o admirație deosebită o strângi la piept semeni unei bijuterii ce nu ai vrea să o împarți cu nimeni. Și încă te mai miri, oare cât mai putea suferi Maria, … oare câte chinuri să mai îndure Ana?… oare se vor îndrepta cărările Savei?… cert e că în ansamblu povestea nu e de spus, nici de despicat în patru, nici de suflat din cuvinte, această carte e de trăit, această poveste e de urmărit prin fire emotive, prin slove arhaice, prin grai curat ardelenesc, prin mesaj pur odihnitor.

Romanul “Ana” e furtună de emoții, este o poveste pur românească bătătorită pe grai așezat de vremuri și peisaje desprinse de hotarele minții. Totul aici este idilic, tradițional și într-o formă de prezentare istorică, a ce a fost într-un colaj a unei generații ce a înfruntat tot pentru dragoste și în numele ei. Mie îmi rămâne să vă îndemn la lectură, însă nu în ultimul rând ai mulțumi autoarei pentru darul ei de a scrie și binevoința ei de a ne relata istoria familei ei… poveste din poveste, emoție din emoție, cuvânt și dăruire! E o carte de citit și recitit… pe care eu deja o iubesc!

Este posibil ca imaginea să conţină: oameni stând jos, foc, floare şi interior

Mulțumesc mult, dragă Cristina! E o bucurie modul în care emoția ta brodează cuvinte.

Oana Stroe, Ana și SIoNO

14 Monday Dec 2020

Posted by sweet & salty in Ana

≈ Leave a comment

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă

Un cadou frumos de Craciun.Am descoperit Editura SIONO in vara aceasta. Totul s-a petrecut cu viteza, am aflat pe ultima suta de metri de existenta unui concurs de proza ce m-a stimulat sa scriu. Si astfel s-a materializat un vis frumos al sufletului meu, acela de a vedea publicata o poveste scrisa de mine. Asa cum era si firesc, am inceput sa citesc din cartile publicate la SIONO. Prima carte citita de la ei a fost „Pasi”, scrisa de Em Sava si Axel, in care am rezonat cu ambii autori atat de mult, incat cu greu puteam sa o las din mana. Apoi au urmat rand pe rand aproape toate cartile publicate de ei.De cateva saptamani de cand am terminat „Ana” de Em Sava simt nevoia sa impartasesc cu voi din trairile starnite de aceasta carte. Nu sunt critic literar, nici macar filolog, nu stiu daca ceea ce voi spune eu despre „Ana” se poate numi o recenzie de carte, dar stiu cu siguranta ca daca vreti sa faceti o bucurie de Craciun unei persoane dragi ce iubeste cartile, „Ana” de Em Sava ar fi o alegere potrivita.Pentru mine a fost o lectura ce a generat un cumul de trairi si sentimente, de la cele mai delicate si blande, pana la cele mai adanci si dureroase. Scriitura curge cand lin ca un firicel de apa, cand tumultos ca un suvoi care uneori se transforma intr-o viitura ce te face sa traiesti din plin lupta grea a personajelor.Cartea m-a transpus de la coperta intr-o stare de bine, de „acasa”. Culorile si desenul sunt la fel de delicate ca vorbele scriitoarei. Cand inchideam cartea si mangaiam copertile prelungeam senzatia de caldura si de bine pe care o simteam cand citeam povestea de viata a celor doua femei. Priveam desenul fetei din planul principal, imbracata intr-o superba ie si gandul imi contura mai usor imagini dintr-o lume apusa.Prin cartea ei, Em Sava a reinviat o lume matriarhala, dandu-ne sansa sa intelegem mai multe din istoria si realitatea zbuciumata a satelor transilvanene. Am fost impresionata de usurinta cu care a descris o astfel de perioada, ai senzatia ca autoarea a avut posibilitatea de a calatori prin tunelul timpului, aducand cu ea bogatia graiului stravechi, a regionalismelor de mult uitate. Mie imi pare ca acest roman a depasit cu mult ideea de poveste a trei generatii de femei, transformadu-se intr-o bijuterie lingvistica. Este multa munca in spatele acestei aparente usurinte cu care Em Sava ne-a redat un limbaj uitat de generatile actuale.Textul intregii carti aluneca firesc, cu momente in care te simti plutind pe un nor pufos ce creste si se umfla din focul si valtoarea trairilor din carte. Descrierile sunt extrem de vii, cuvintele ei te incalzesc sau iti dau fiori, in functie de moment. Desi personajele parcurg perioade grele din viata, Em Sava reuseste prin dragostea cu care le inconjoara sa transforme durerea in acceptare, evitand astfel tristetea dureroasa.Eu sunt o persoana ce se trage din generatii nascute la oras. Daca pe mine, aceasta carte m-a impresionat si marcat atat de mult, sunt convinsa ca pentru cititorii mai apropiati de satul romanesc cartea o sa fie o frumoasa intoarcere la radacini.

Anei, cu dragoste, de Issabela Cotelin

13 Sunday Dec 2020

Posted by sweet & salty in Ana

≈ 2 Comments

Issa mi-e foarte dragă. Nu doar pentru felul în care scrie, ci și pentru un soi de chimie pe care o simt în ciuda ecranelor. Litere, viață, aptitudini, interes… zona asta. Vă invit să citiți Ana în viziunea ei.

Luni seara. Afară, primii fulgi din an. În casă, cald și bine.
– Ce citești acolo?
– Ana.
– Cine-i Ana? Ce-a făcut?
– E un fel de „Ion” al lui Rebreanu feminin.
– Se poate…?
– Nu, stai, am greșit eu, nu feminin, ci din punct de vedere feminin!
Ana mi-a mers ușor și lin în gânduri, prea ușor și prea lin, cu ciudă doar pe durerile ei.
Satul autoarei, Sava, e transilvan, foarte vechi, merge până spre primul război mondial și constante în timp sunt doar dragostea și munca. Dragostea de locul unde vezi primii zori. Munca grea pentru pâinea de toate zilele. Dacă acestea nu ar fi fost, nici veșnicia nu se mai năștea la sat.
În același sat aflăm, însă, părând supusă unei veșnicii identice, și contorsionata relație român-ungur, întreținută peste limite și plătită în vieți grele.
M-au cutremurat descrierile pasagere ale prăpădului ungurilor și rușilor, același și ca dușmani, și ca aliați. Forța distructivă a cotropitorului de a-i face praf cotropitului casa, femeia, copilul, bătrânul sau măcar o pungă de făină, dacă nu găsește altceva, doar pentru că poate și are o armă în mână. Trebuie amintit, când spulberă destine, acest rău din oameni, care, în plus față de războaiele oricum nejustificate, va dispărea odată cu ele doar atunci când fiecare în parte va înțelege că și celălalt e om, ca și el.
Revenind la micul sat dintre dealuri, într-un patriarhat static în care femeia trebuie să se supună bărbatului, satului și firii, Maria, mama Anei, și apoi însăși Ana, eroine în adevăratul sens al cuvântului, răzbesc până la urmă în fața nenorocirilor, cu predilecție conjuncturale la prima și mai mult naturale la cea de-a doua.
Dramele lor interioare, pornind de la alegerile pe care trebuie să le facă, par interminabile. Răutățile pe care le îndură din partea semenilor, apropiați sau străini, sunt descrise plat și cursiv, dar foarte sugestiv. Lirică e aici doar afinitatea implicită pentru cele două femei a autoarei, ce răzbate printre rânduri. Și natura, în scurtele popasuri de descriere a ei.
„Nici fata nu se ducea cu drag, dar (…) nu putea zice nu” – e un pasaj oarecare, infim și sec, cu valoare de laitmotiv al multor întâmplări. Suntem, în „Ana”, în lumea în care așa trebuie, așa se cade și nu se poate spune nu.
Personajele masculine importante, în general mature, se disting mai degrabă prin răutate, lașitate sau indiferență decât prin pozitivism și rămân, pe parcurs, undeva, în spatele scenei. Romanul se construiește aproape singur pe neimplicarea iubitului Mariei, Sandor. Doar ultimul, Alexandru, este desenat cu un alt creion, care scrie clar și trage linii drepte.
Un personaj secundar remarcabil mi se pare Zsuzsa, sora lui Sandor – adevărat liant uman între nații și între generații, îngerul nevăzut cu glas cald la orice nevoie. Răzvrătirile Mariei, în contextul cărții, par așadar un biet ac într-un car cu fân din curtea nimănui și abia cele ale Anei prind contur în peisaj, ungând cu mierea așteptată îndelung, cred, orice suflet de cititor. Puterea lor interioară de refacere este uluitoare, însă motivată firesc: de copii, la Maria, de un bărbat, la Ana. De iubirea adevărată, în concluzie, supusă legii firii, chiar dacă împotriva celei a oamenilor, și fără de care suntem nimic.
În tot ce am citit despre „Ana” până acum s-a pus mult accent pe tradiție. Mie îmi este greu să le ridic, nemaisimțindu-mă obligată de programe școlare sau de false corectitudini politice, în slăvi.
Tradiții, la plural – ca obiceiuri specifice de sărbători sau duminicale sau legate de muncă și diverse evenimente – da, oricând, ele sunt un punct de reper în existență, sunt referință și înrădăcinare. Prilej de dor când sunt lăsate-n urmă.
Dar tradiția, la singular, de a nu te amesteca cu alt neam în pofida sentimentelor, de a asculta atavic de un bărbat bădăran, de a prigoni un copil pe principiul simplist că e „din flori” ș.a.m.d. e din alt registru și nu ar mai trebui acceptată mioritic, ca un dat firesc.
Primim în dar de la autoare bucăți autentice de existență, puse pe pânza hârtiei în tabloul bine legat al îmbinării traiului zilnic cu cel al istoriei locale și generale.
Vorbirea ardeleană, care, foarte inspirat, are și un dicționar la sfârșitul cărții, e, cu siguranță, o bucurie pentru nativi și o provocare pentru restul cititorilor. În cazul meu, un mic joc spiritual de-a recunoașterea sau deducerea cuvintelor, în care autoarea a „câștigat”, trimițându-mă de mai multe ori la glosar.
Em Sava excelează în puterea de evocare a oamenilor și stărilor vremii. Datorită acesteia, rând după rând și pagină de pagină am străbătut, alături de Maria și apoi de Ana, drumul lor, cu neputința de a interveni și cu credința că vor ajunge la un liman.
Și au ajuns, căci, iată, o demnă urmașă a lor le-a scris povestea și noi o putem citi acum la Siono.

Se mai întâmplă

Arhivă personală

Luni seara. Afară, primii fulgi din an. În casă, cald și bine.
– Ce citești acolo?
– Ana.
– Cine-i Ana? Ce-a făcut?
– E un fel de “Ion” al lui Rebreanu feminin.
– Se poate…?
– Nu, stai, am greșit eu, nu feminin, ci din punct de vedere feminin!

Ana mi-a mers ușor și lin în gânduri, prea ușor și prea lin, cu ciudă doar pe durerile ei.
Satul autoarei, Sava, e transilvan, foarte vechi, merge până spre primul război mondial și constante în timp sunt doar dragostea și munca. Dragostea de locul unde vezi primii zori. Munca grea pentru pâinea de toate zilele. Dacă acestea nu ar fi fost, nici veșnicia nu se mai năștea la sat.
În același sat aflăm, însă, părând supusă unei veșnicii identice, și contorsionata relație român-ungur, întreținută peste limite și plătită în vieți grele.
M-au cutremurat descrierile pasagere ale prăpădului ungurilor…

View original post 666 more words

Ana, o carte sărbătoare — La capatul curcubeului

09 Wednesday Dec 2020

Posted by sweet & salty in Ana

≈ 2 Comments

Se vede bine că lui Em rădăcinile din care își trage seva îi pornesc direct din suflet. Atâta dragoste de locurile din care au pornit străbunii ei, atâta pioșenie și respect în cuvintele ce curg molcom e rar de întâlnit. Și cum ar putea fi altfel când o leagă amintiri din viața binecuvântată a satului […]

Ana, o carte sărbătoare — La capatul curcubeului

Se vede bine că lui Em rădăcinile din care își trage seva îi pornesc direct din suflet. Atâta dragoste de locurile din care au pornit străbunii ei, atâta pioșenie și respect în cuvintele ce curg molcom e rar de întâlnit.

Și cum ar putea fi altfel când o leagă amintiri din viața binecuvântată a satului Sava, sat rupt din sânul lui Dumnezeu, sta pitit ca un cuib între dealurile împădurite ce-l împrejmuiau ca o cetate, cu pământ lutos în care prunii, perii și merii își agățau cu putere rădăcinile  și din casa cu miros de gutui și icoane în care tihna și bucuria conviețuiau împreună.

Te încălzești în lumina cuvintelor ei, iar ziua devine sărbătoare chiar de ți-a fost tristă sau înnorată. Cu atâta drag sunt descrise viețile Mariei și Anei, încât orice necaz prin care au trecut părea să fi rămas demult în urma lor și viața își urma cursul cu bune sau rele, acceptată exact așa cum le era lăsată.

Neîmplinirile și greutățile schimbau oamenii și viețile lor deopotrivă. Maria lucra tăcută. Albastrul ochilor i se stinse brusc, se făcu cenușiu, iar râsul înstelat din privire muri. 

Legile nescrise ale satului, precum și gura lumii, au stins iubirea Mariei, condamnând-o la o existență ternă în care doar grija pentru copii și gospodărie o ajutau să își mai ducă traiul; din iubirea aceea  luând ființă Ana, un copil bun și luminos, care  și-a dus viața cu mândrie și chibzuință, în ciuda tuturor nedreptăților la care a fost supusă.

Ana era răsărită-ntre fetele Savei, ca un mac într-un lan de margarete. Amestecul de ungur și de român înflorise gingaș în ea. Viața nu i-a fost ușoară, dar puterea iubirii sincere și adevărate a ajutat-o să treacă peste toate, ducând-o spre împlinire.

Nu vreau să vă povestesc romanul ci doar să vă spun că atinge sufletul lăsând o urmă luminoasă care nu se va șterge prea curând.

Desigur că privirea înstelată, voioșia, bunul simț și dragul de viață s-au împletit armonios și în persoana autoarei, căci altfel cum ar fi putut să le zugrăvească atât de bine?!?

Finalul e ca o șoaptă-mulțumire, ca o binecuvântare pentru tot.

Ana a fost bunica mea.  

Mulțumesc mult, Dana pentru recenzie. Sensibilă și plină de iubire așa cum e scrisul tău. Mă bucur că Ana mea te-a îmbrățișat și i-ai găsit loc în suflet.

Ana din satul Sava

04 Friday Dec 2020

Posted by sweet & salty in Ana

≈ 2 Comments

Când soarele răsare la Sava și-apoi călătorește ardelenește peste ocean. Scriitoarea Nicoleta Dabija a scris atât de frumos despre Ana mea și Sava mea… O recenzie care surprinde ca o oglindă gândurile și literele mele în revista Timpul. Mulțumesc mult!

„Nu știu dacă e o întâmplare ori ba, însă anul acesta am citit multă literatură scrisă de femei și foarte multă surprinzător de bună. A început, mai ales, să-mi placă să descopăr nume și scriitoare veritabile, chiar dacă publică la edituri mai mici și, prin urmare, se bucură de mai puțină atenție, că așa-i la noi. Nu scriu despre acestea din urmă ca să le fac un pic de dreptate. Menționez, de altfel, că nu mă dau în vânt să scriu despre cărți, nu-s critic literar, sunt cititoare fără leac. În unele cazuri, totuși, încerc să scriu, să dau mai departe gândurile, pentru simplul motiv că îmi doresc să citească și să trăiască și alții bucuria mea. Atâta tot.

Așa s-au petrecut lucrurile cu Grădina Sofiei, cartea Suzănicăi Tănase apărută la Casa de pariuri literare, așa s-au petrecut și cu Monștrii cu bot de catifea, romanul Simonei Poclid, publicat la Eikon, așa se petrece acum cu Ana, semnată de Em Sava (pseudonimul Elei Mihu). O carte atrăgătoare, și la exterior vreau să spun. O copertă colorată discret, reprezentând o creangă înflorită și o tânără îmbrăcată în ie, cu privirea întoarsă spre dealuri, spre sat, spre trecut. Literele cărții sunt mari, generoase, îmbietoare la lectură. E meritul editurii Siono, de care astfel am aflat.

Meritul autoarei este acela de a fi scris un roman de o frumusețe înduioșătoare, fără asperități, fără poticneli. Scriitura curge limpede, parcurgând destinele a două femei, Maria și Ana, mamă și fiică, însă, în realitate, conturând o lume întreagă, una dură, a unui sat transilvănean aflat în prima jumătate a secolului XX, cu legi nescrise, inflexibile, necruțătoare. Em Sava scrie cu dragoste și, poate, cu sentimentul unei datorii în curs de împlinire, povestea străbunicii și a bunicii sale materne. Două personaje pe care, mărturisesc, le îndrăgești de la început, le guști visurile și deziluziile, bucuriile și suferințele. Scrie, totodată, despre vitregia sorții femeii, în urmă cu un veac și mai puțin, despre neputința acesteia când ajunge în gura satului, despre curățenie, hărnicie, cinste, însă și despre cum trebuie să se lase supusă, sufletește și trupește, de bărbatul care o ia de soție, adică în stăpânire (de multe ori, împotriva voinței ei). Cele două femei îndrăznesc să trăiască dragostea și să guste fericirea. Ana este rodul unei astfel de iubiri „imposibile”, dintre o văduvă româncă și un flăcău ungur. Deși au greșit în ochii lumii și îndură oprobiul satului, cei doi n-au putut totuși rupe lanțul tradiției, n-au avut curajul să meargă până la capăt, condamnându-se în cele din urmă la nefericire și singurătate. Ana este cea care, împotriva tuturor, dar cu încredere în inima ei, îl va alege și se va căsători cu cel iubit.

Cele două povești de dragoste sunt doar o dimensiune a cărții și poate nu cea mai importantă. E mai relevant, în opinia mea, de urmărit talentul scriitoarei în a reface o lume apusă, aproape uitată, dar care a însemnat viețile părinților și bunicilor noștri, o lume dramatică, aspră, plină de încercări grele (două războaie mondiale, lupta acerbă dintre românii și ungurii care „împart” satul, regulile transmise din moși-strămoși etc.), de nevoi și de umilințe. În plus, pentru cei crescuți la țară, indiferent unde în România, căci numai graiul diferă, obiceiurile nu prea, cartea semnată de Em Sava funcționează și ca o oglindă în care îți privești copilăria chinuită, încheiată deja pe la 12 ani, când devii apt pentru cam toate treburile, în care vezi, deopotrivă, cum ritmul natural al vieții nu poate fi schimbat, fentat, câmpul trebuie lucrat la timp și roadele trebuie adunate la timp, satul nefiind un loc de înflorit lenea, mofturile și alte depresii. Munca fizică te supune, te biciuiește și tot ea, treptat, te scoate din cele mai negre dureri și te vindecă.

Autoarea, care și-a petrecut verile copilăriei în satul bunicilor, Sava, pare că nu a uitat nimic din detaliile acelei lumi. Nu știu dacă cineva i-a povestit și cât (poate mama ei, Zamfira, fiica Anei), cert este că romanul se citește ușor, e intens, strălucește prin limpezimea frazelor și prin conservarea limbajului arhaic, popular, specific zonei, iar personajele feminine îți intră în suflet cu totul și pentru totdeauna.

Ce-am scris aici e un cadru oarecare pentru istoriile umane plămădite de Em Sava (care și-a schimbat și numele din drag de satul bunicilor ei) cu duioșie, simplitate, căldură și precizie. M-aș bucura să o citiți și să o iubiți pe Ana!”

Articolul:
https://revistatimpul.ro/ana-din-satul-sava/

E noiembrie

19 Thursday Nov 2020

Posted by sweet & salty in Ana, Bucăți de gând

≈ 9 Comments

Get ready for the warmest stretch of November weather in Toronto history

E noiembrie. Mai avem o lună și anul simetriei absolute se încheie. Își trage în sfârșit cortina peste toate problemele pe care le-a ținut mănunchi la piept. Pentru omenire în general, pentru mine personal.Te doare mai tare propriul deget strâns la ușă decât piciorul rupt al vecinului.În penultima zi a lunii februarie l-am pierdut pe tata și de atunci am simțit că sunt pe un tobogan pe care cobor cu toată viteza.20 și 20. Numerologii au probabil explicații sofisticate, calcule stufoase cu o rezultantă clară. Noi simțim doar efectele. În istorie va rămâne ca anul pandemiei, pentru mine va fi mereu anul în care mi-am pierdut tatăl. Un „mereu” relativ, un „mereu” finit și definit, pandemia situându-se pe planul doi al existenței mele.2020 a fost un an incredibil pentru omul modern înarmat cu tehnologia. Un an ciudat în care controlul a fost preluat de o forță nevăzută. O forță care s-a plimbat nestingherită prin toate țările, prin toate cotloanele, toate cămările și toate castelele. A luat vieți, a speriat suflete, a introdus reguli și a semănat multă vrajbă. A sugrumat economiile, a alungat omenirea în spatele ușilor închise și ne-a demonstrat neputința. Omul, care-și căuta credința, cultura, crezul și distracția în ecrane, a fost exilat în propriul pătrățel, în propriul ecran, legat de lume doar cu-o funie de internet. Obligat. Restricționat.Toată libertatea, toate cunoștințele, funcțiile și rețetele de putere s-au dizolvat ca zahărul în apă, iar zâmbetul a fost pedepsit cu mască.Realitatea s-a răsucit peste noapte. Prea puțin contează de unde a izvorât răul (omenirea, cu cinci minute înainte de a căuta soluții, caută vinovați). Culorile s-au transformat în non-culori, iar râsul s-a stins în tăcere.Omului i s-a demonstrat neputința. Virusul n-a avut opreliști, nici uși închise, nici măști. N-a avut nevoie de chei ori de parole. N-a fost nevoie să le spargă. A amprentat oameni simpli, șefi de state, bogați, săraci, proști și deștepți. Fără discriminare, organizat și sigur pe el.Omenirea s-a revoltat. Din spate de ecrane a țipat prin pixeli, a făcut gălăgie și a conjugat la superlativ verbul „a crede” și „a fi”.Pământul se rotește luminat de stele și de lună, soarele răsare, dar viața a intrat într-o pâclă cenușie. Binele și răul își împletesc zilele, iar omul trebuie să învețe două lecții: a răbdării și a ascultării. Reguli ce trebuie puse bine în sertar și respectate cu sfințenie, răbdare și speranța că mâine soarele va răsări în libertate, iar măștile vor deveni amintirea unui soi de film SF în care am jucat cu toții.Dimineața, la cafea, privim cu îngrijorare cifrele cu gândul la cei dragi lăsați în țară. Mii de kilometri ne despart de ei. Skype-ul ne ajută, însă niciodată geografia nu ne-a fost atât de potrivnică. Ne-am construit cuiburi trainice la capăt de ocean. Am făcut-o orgolios, purtând în palme garanția emigrării: faptul că avioanele zboară în ambele direcții și oricând putem… Doar că siguranța stă sfâșiată la picioarele noastre, iar „a dori” și „a putea” au devenit paralele. Zborul e uneori doar apanajul gândului.Suntem prizonieri moderni cu gratii transparente și programe pe Netflix, prizonieri neputincioși ai unui război perfid, știind cu toții în subsidiar că singura cale este credința. În noi și în bine. Oricum l-am numi fiecare dintre noi. Azi, 2020, trece, iar mâine sigur va fi bine.

Articol apărut în ziarul Observatorul de Toronto.

Am fost la Sava

12 Thursday Nov 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Ana, Întâmplate sau nu..., De prin viață..., File de jurnal

≈ 15 Comments

În vară am revăzut Sava gândurilor și dorurilor mele. Sava copilăriei și identității mele. În pașaport (că buletin n-am) nu mă cheamă Sava. Dar eu asta sunt înainte de toate: Sava.
Amprenta maternă m-a cuprins ca-ntr-un cuib.
Am iubit toată viața ochii lor albaștri sau verzi, dar eu semăn cu tata.
„Mi-ai dus chipul în lume”, obișnuia să-mi spună blând și căprui…

Sava e azi doar o entitate geografică. Un sat ca oricare altul din județul Cluj. Un loc pe hartă unde oamenii cresc mari, plâng un pic, râd și îmbătrânesc.
Sava nu mai e patria copilăriei mele.

N-am fost la Sava de mulți ani și satul s-a chircit, s-a făcut mic. Iar casa bunicii și-a strâns brațele la piept, nepăsătoare. Nu mă mai cunoaște.
În fața cohiei, o femeie blondă râde.
N-am întrebat-o cine e.

În casă, încă erau atârnate cusăturile pe etamină, făcute de mine pentru ziua bunicii: un pui gras și un Mickey Mouse. Și un tablou cu liliac mov și alb, pictat tot de mine, țanțoșă la vremea aceea. Doar eram pictoriță mare.

Bunicul se minuna de furtunile de culori ce creșteau flori și păduri din pensula mea. Iar bunicu’ era lumea mea. Deci lumea se minuna de ce pictoriță grozavă eram ori puteam să devin. Nu mai știu.

Pictam în ulei. Mă simțeam importantă că pictez în ulei.
Pentru că se lucra mult mai greu decât cu acuarele, pânzele se uscau în multe ore. Și-mi cumpăram vopsele de la Fondul Plastic de unde se aprovizionau pictorii. Vopselele erau scumpe. Deci trebuia că sunt pictoriță.

Într-o zi aveam să cresc mare și atunci aveam să semnez tablourile la colțuri uite-așa: Sava.
Bunicu’ se mira cu bucurie, albastrul ochilor prindea soare, iar eu știam că mai e doar un strop până cresc mare.

Mi-era nesuferit să cos. Aveam porție de câteva rânduri și abia apoi puteam să ies la joacă. Că eram fată. Trebuia să știu și să cos, nu doar să pictez și să citesc. Auzeam copiii afară și împungeam cu necaz pânza rară. Când era gata, mama o spăla, o călca și-o înrăma. Era cadou pentru bunica, buna sau mătușa. Se lăuda că-i făcută de mine, iar eu mă bucuram că scap de ea.

Pe pereții bunicii nu mai erau poze cu mine. Niciuna. Doar puiul gras de găină, Mickey Mouse-ul și tabloul cu liliac mărturiseau tăcute că, odată, am trăit și eu acolo.

Am urcat la morminte. În capătul grădinii, sus pe deal, unde era nucul, se odihnesc azi Alexandru și Ana.

Pomii erau atât de triști că nu se mai puteau ruga. Aveau mâinile uscate și se uitau la mine ca la o străină. Obosiți. Purtând în cârcă două trei poame strepezite de vânturi și de necazuri.

Și pomii mor, mi-am spus, aprinzând câte-o lumânare.

Despre ”Ana”, cu admirație — racoltapetru6

07 Saturday Nov 2020

Posted by sweet & salty in Ana

≈ 2 Comments

„Cu admirație față de Ana, dar și față de ”Ana”. Pentru că e doar opinia mea de cititor, nicidecum o recenzie, la care nu mă pricep și nici nu vreau să ajung. Nu am scris niciodată mai mult de câteva fraze despre o carte, oricât de mult m-a impresionat. Ieri am terminat de citit volumul scris de prietena și colega noastră de blog, Em Sava, iar influența asupra cugetului meu este proaspătă și intensă. De aceea m-am gândit să adun câteva din emoțiile și mesajele pe care le-am perceput după o carte care-i mai mult decât o povestire, e o frescă a satului ardelenesc, dintr-o perioadă grea a istoriei noastre, a întregii Europe. Deși în satul Sava, locul în care întâlnim personajele cărții, viața a fost mereu o luptă cu natura, cu prejudecățile și cu sărăcia.

În ciuda acestor piedici, traiul în timp de pace avea părțile lui frumoase, cu roade care răsplăteau munca grea a țăranilor, cu hora în care feciorii învârteau fetele neprihănite și iubiri ce înmugureau și apoi erupeau cu forță în inimile tinerilor. Dintre toate aceste personaje, se remarcă în mod deosebit două, cu o tărie de caracter care-ți dau impresia că ar putea muta munții din loc. La început o cunoaștem pe Maria, o fată ascultătoare, dar cu visuri înăbușite și o iubire bine ascunsă în suflet. Destinul ei va fi nemilos, dar îl va înfrunta cu putere, așa cum va rezista și în fața răutăților celor din jur.

Aceeași soartă nemiloasă o va avea și Ana, eroina de fapt a acestei cărți de care m-am atașat sufletește. M-a atins până în străfundul sufletului felul în care această fată, și apoi femeie tânără, a învins necazurile nenumărate și a știut să meargă mai departe cu fruntea sus. Avându-l pe Dumnezeu alături și rugându-se cu lacrimi fierbinți, a fost înzestrată cu o tărie de care și bărbații erau impresionați. La fel cum am fost impresionat și eu, iar de aici și admirația despre care vorbeam la început. Parcă această carte vine din trecut, să ne prezinte traiul de atunci al strămoșilor noștri, din urmă cu un secol. Îi vedem în personajele ei pe bunicele și bunicii noștri, pe vecinii care se poate să-i fi avut, situațiile cutremurătoare pe care e posibil să le fi trăit și ei când ne-au călcat ungurii și apoi rușii, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Identificarea cu străbunii devine și mai evidentă prin regionalismele nealterate pe care le savurăm noi, ardelenii. Mărturisesc că rareori trebuia să consult glosarul de termeni, multe din cuvintele mai puțin uzuale pe care le foloseau săvenii fiindu-mi familiare încă, după cum mi-au fost transmise de bunici și părinți. Am trăit alături de oamenii simpli și harnici, prin intermediul cărții, dar am întâlnit și din cei mai leneși și bârfitori, pentru că fiecare localitate are și astfel de specimene. Tocmai în fața acestor răutăcioși se poate vedea valoarea reală și puterea celor binecuvântați cu un suflet mare. Iar Ana noastră avea un astfel de suflet, pe care l-am simțit, l-am apreciat și îl voi ține minte multă vreme de acum încolo.”

Cu admirație față de Ana, dar și față de ”Ana”. Pentru că e doar opinia mea de cititor, nicidecum o recenzie, la care nu mă pricep și nici nu vreau să ajung. Nu am scris niciodată mai mult de câteva fraze despre o carte, oricât de mult m-a impresionat. Ieri am terminat de citit volumul […]

Despre ”Ana”, cu admirație — racoltapetru6

Se apropie…

30 Friday Oct 2020

Posted by sweet & salty in Ana, Fluturi și alte frunze...

≈ 11 Comments

Sărbătorile. Ce credeați?
Anunțul editurii SIONO:

Vești bune pentru bucureșteni!!!De azi la librăria Eminescu în București, alături de „Ana” și „Pași” găsiți și „Fluturi și alte frunze” de Em Sava. Pentru o perioadă determinată „Fluturii” lui Em sunt la preț promoțional (20 lei) în loc de 24.99!!!
SIONO vă pregătește noi și noi surprize. Doar vin sărbătorile.
Să vină cu cărți!

E toamnă, da! Arțariană

29 Thursday Oct 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Ana

≈ 18 Comments

Azi a fost o zi interesantă, de aceea o pun pe hârtie:
De dimineață a sunat telefonul și cineva – un robot – mi-a spus că sunt căutată de guvernul Canadei și să apăs pe tasta unu că voi fi arestată dacă nu…
Am știut că e scam.
Seara a venit poliția.
Acum trebuie să știți că locuiesc în cea mai pașnică țară, în cel mai pașnic cartier, pe cea mai pașnică stradă.
Mi s-a părut mare eveniment așa că am făcut poză printre jaluzele mașinii. Era cool.
Un minut mai târziu sunau la ușă și întrebau de mine. Ăăăăă.
Foarte drăguți, un el și o ea voiau să știe dacă respect carantina.
Simpatici.
Am râs. Mi s-a părut în continuare cool și am realizat cât de mult respect ordinea în țara asta unde totuși mii de indivizi trec granița zilnic.
Chapeau! Vorba cuiva.
Cel mai interesant însă a fost mesajul pe care l-am primit în seara asta.
De la preotul care a oficiat slujba de înmormântare a tatei.
După înmormântare, la un punct, îi dăruisem „Ana”. Am uitat.
Nu mi-e prieten niciunde. M-a căutat pe FB și mi-a scris și mi-a spus

Azi am pus mana pe cartea dvs și acuma am terminat-o. Am citit-o toată într-o zi. Acum va spun atât : am închis cartea in lacrimi!!! Maine va spun mai multe. Momentan atat: va mulțumesc și va respect! Nu am plâns pana acum citind o carte!

Ce soartă au și cărțile astea? Și câtă fluidă bucurie poartă în ele cuvintele.
Ce zi interesantă. 28 octombrie.
PS: Poza am făcut-o acum. Azi am strâns frunze. Nu știu încă ce fac cu ele.
Și, da. Cheers!

← Older posts

Categories

  • A fi scriitor (31)
  • Amalgam (144)
  • Ana (30)
  • Întâmplate sau nu… (48)
  • Bucăți de gând (105)
  • Catchy (14)
  • Concurs (18)
  • De prin viață… (21)
  • Din bucătăria mea (20)
  • File de jurnal (153)
  • Fluturi și alte frunze… (42)
  • Geografie subiectivă… (98)
  • Imagini… (41)
  • Lume color (11)
  • pași (33)
  • Recenzii și impresii (1)
  • Sava-rine (21)
  • Travel (39)

Arhive

Recent Posts

  • Interviu cu Gândul. Nu cu gândul :)
  • Simona scrie poezie
  • Anul pleacă, anul vine
  • Cristina, Vorbe pentru suflet – Ana mea și viziunea ei
  • SIONO, editura ta

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,182 other followers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • pași
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • pași
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel

Blog at WordPress.com.

Cancel