Nu e miercuri, e joi.
Dar noblesse oblige. 25 februarie marchează primul an SIONO.
Nu sărbătorim cu șampanie și cu tort, ci cu o nouă ediție a Anei mele.

Acum problema e tocmai asta: că e a mea. Dacă ar fi scrisă de altcineva m-aș lansa în tirade de cuvinte.
Însă pot să vă spun că a fost prima carte SIONO, că au apărut mai multe tiraje și a ajuns în toată lumea asta mare. Și că am primit cronici și recenzii foarte frumoase, venite de la cititori avizați. Fragmente se regăsesc la finalul acestei noi ediții. Numele celor care apar sunt într-o ordine absolut aleatorie, fixată de redactarea materialului și aranjarea lui în pagină după mărime: Aura B. Lupu, Vera Oren, Vianu Mureșan, Hadrian Arion, Nicoleta Dabija, Ami Ancelin, Potecuța, Nicoleta Pătrăucean, Simona Poclid, Nicoleta Beraru, Oliviana Georgescu, Suzănica Tănase, Vavaly, Camelia Sima, Nora Cosmin, Mona Șimon, Cristina Apostol, Ionel Anghel, Diana Elena Gole, Oana Stroe, Issabela Cotelin, Dana Alistar, Florina Turugă și Elena Secară Bratu.
Prefața este semnată de cunoscutul critic, Iulian Boldea.

Cartea este regal îmbrăcată. Și aici nu am nicio opreliște la cuvânt, pentru că nu am niciun merit.
Sasha Segal a realizat o compoziție absolut fascinantă, folosind pictura Iuliei Schiopu. Fiecare detaliu este lucrat cu migala unui bijutier. De la bucla fontului care se strecoară pe sub mărgelele Anei și până la nuanțe, liniuțe, combinații de culori, migrând spre grafica din interiorul cărții. Sasha a reconstituit harta iozefină – desenată manual pe planșe, în secolul al XVIII-lea – și a introdus între filele cărții elemente foarte valoroase, cum este farfuria bunicii, adusă de mine în Canada, sau vechea icoană împărătească a Maicii Domnului cu Pruncul, din biserica de lemn din Sava.

Pe copertă se află pictura Iuliei Șchiopu, iar elementele care o compun definesc metaforic atât de bine scrierea mea, de parcă talentata pictoriță ar fi realizat tabloul în cunoștință de cauză, după citirea cărții. Este o potrivire minunată între culoare și cuvânt. Tabloul, ca și cartea, cuprinde elemente moderne, care alternează cu cele tradiționale, iar figura păpușii surprinde aceeași inocență, aceeași privire curată către lume, ca Ana, protagonista cărții.

Având o altă structură cartea are un număr mai mare de pagini, două dintre ele fiind color.
O primă părere de la Cristina, căreia i-am arătat coperta în premieră:
„E frumoasă, e genul de copertă care se dezvăluie pe masură ce o privești și parcă te cheamă să vezi iar și iar, să îi descoperi fiecare detaliu. Dacă e să o compar cu cealaltă, cea a Anei mele, cum îi spun eu, dacă cea veche mă cheamă să o mângâi, cu evlavie aș spune, cea nouă îmi dă senzația de veșnicie, de mers înainte, ridicându-te peste dureri, peste greutăți, dincolo de vremuri și timp. E senzația blidelor de lut care sunt învârtite pe roată iar și iar, până la perfecțiunea pe care o desăvârșește culoarea și focul.”

„În vara aceea Ana făcuse cincisprezece ani și băieţii începură să-i dea târcoale. Marin a’ lui Petreuș veni seară de seară, aproape trei săptămâni, să o fluiere la poartă. Se înroșea fata până-n albul ochilor de rușine, dar făcea pe surda, că nu-i plăcea băiatul, și-și vedea de treabă în casă.
Maria nu s-ar fi împotrivit, că de-acum fata era holteie, dar Ana-l lăsă pe flăcău cu buzele drâmboiete și nu ieși nici măcar o dată în povești. Săracu’ venea, fluiera ce fluiera, de săreau pe el și câinele lui Florica și Negru lor, să-l rupă, nu alta. El îi înjura și arunca după ei cu bota cu care venea din capul satului, de unde ședea, da’ câinii îl hârâiau mai rău, nu-l lăsau să-și vadă de fluierat liniștit.
– Du-te tu, fată, și spune-i să se ducă acasă și să nu mai vină dacă nu ţi-i de el, că l-or rupe cânii, îi zicea Maria.
Dar pe Ana o înfunda râsul și nu ieșea. Ce? Ea l-o chemat, să-i poarte grija? Da’ să-i poarte mă-sa!

Când primii fiori ai toamnei începură a îngălbeni pomii, Ana se întristă. Venea vremea să se ducă la Gherla și pe la mijlocul lui brumar își lăsă măicuţa singură și plecă la muncă la oraș.
Maria nu se mai îngrijora de-acum, că fata era descurcăreaţă și avea vorba ca piperul, nu se temea că ar prosti-o vreunu’ pe acolo, așa cum băga mâna în foc Lucreţia că se va întâmpla. Ana nu se mai duse cu aceeași bucurie ca în primul an. Venise frigul, e drept, și nu se mai făcea joc în capul satului, la șură la badea Gheorghe a lu’ Fătu, dar începuseră șezătorile prin sat și fusese și ea la vreo două. Râs, voie bună și jocuri de tineret erau când se întâlneau ele, prietenele, toate cu furcile, pregătite de tors și de povești, ca un cârd de gâște slobode la gură, cu limba ascuţită și ochii clipind umed spre ușă, așteptând flăcăii. Se puneau pe tors și, după o vreme, gazda, lelea care ţinea șezătoarea râdea de ele:
– No, fetelor! Șezătoarea ni-i de-n plin, fete-avem, feciori nu vin.
Dar fetele nu se lăsau și una mai isteață îi întorcea vorba:
– Nu-ţi bate capu’ lele Valerie, să mai treacă un pic, că vin.
Și pofta de vorbă era la fel de mare ca cea de lucru. Fetele erau pregătite, cu râsul după ureche și luau în batjocură pe câte una care se mișca încet, ori avea poalele honioșe ori motroșite. Ferească Sfântu’ pe cine ajungea în gura lor, că nici Someșu’ nu îi spăla rușinea.

Prin sat se ţineau două sau trei șezători deodată și flăcăii se adunau în grupuri, le luau la rând și ajungeau până la urmă pe unde le erau drăguţele ori fetele care le plăceau. Se auzeau fluierând de departe și râzând, gălăgioși ca niște cocoși nealcoși, apoi intrau cu glume și veselie. Fetele torceau de mama focului, ca și cum ultimul lucru pe lume de care ar fi fost ele interesate ar fi fost feciorii. Câte unul fura fusul fetei pe care pusese ochii și ieșea afară. Fata trebuia să se necăjească de ochii lumii și să se ducă după fus, ca să poată lucra. Se rușina și se fâstâcea, dar privirea îi era ca și cărbunii aprinși de bucurie. Ieșea și, acolo, în umbra și taina stelelor, el reușea să-i fure un sărut sau mai multe și să-i șoptească vorbe dulci. Ea intra cu fusul, mai roșie decât ieșise, iar fetele o râdeau și-o împungeau cu vorba. Ea se făcea că-i supărată pe flăcău și zicea cu jumătate de gură că no’, ea n-o vrut, dar ce putea să facă dacă el i-o furat fusul? Cu ce să lucre’? Dar strălucea fericită și lucra cu mai mult spor toată seara, de ziceai că fusul ăla furat știa a se învârti mai bine după ce a fost afară. Iar în ochi purta o taină jucăușă și un început de râs, pe când celelalte deveneau ursuze și fără chef deodată. Da’ poate data viitoare…

Anei îi dădeau târcoale mulţi băieţi, însă ea îi lua în glumă ori tăcea, după cum simţea că-i cazul, însă nu se lăsa atrasă în jocurile lor. Dar, cu toate că își păzea bine fusul, Ispasu reuși să i-l fure într-o seară. Fetele râdeau tare și-o îndemnau să iasă:
– Du-te tu, că nu te mâncă!
Nu-i plăcea băiatu’ nici de rugă, nici de fugă și mai degrabă l-ar fi lăsat să se ducă învârtindu-se, cu fus cu tot. Însă, pentru că nu putea să strice distracţia, ieși până la urmă, dar, când Ispasu, greoi și emoţionat, încercă să o cuprindă în braţe, ea apucă iute fusul, i-l smulse din mână și fugi în casă, râzând tare, lăsându-l prost în lumina unei luni uriașe care părea că ţine și ea cu fata.
Ispasu era feciorul unuia dintre bogotanii satului, iar Lucreţia și Niculae puseseră ochii pe el pentru Ana, să o mărite. Mama băiatului, lelea Victorie, avea o gură cât o șură și de nimeni nu încăpea în sat, atât de scârnavă era. În schimb Ispasu era moale ca o pancovă nedospită…”

Fragment apărut pe FB din „Ana” și preluat de ziarul Timpul.

(Ana – Em Sava)

Blogul Cristinei Apostol se numește Vorbe pentru suflet, pentru că exact asta conține: o lume populată de vorbe pentru suflet. Azi este despre Ana mea.

“Ana, protagonista romanului cu același nume, este un personaj cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, ori alte eroine cu rezonanță literară. Frumoasă și puternică, trăiește și iubește într-un secol bântuit de istorie și de mentalitățile strâmte ale satului ardelenesc din acele timpuri . Destinul ei stă sub semnul unui mare secret, purtat în suflet toată viața. Cartea este și o frescă a satului românesc cu obiceiurile și tradițiile sale, de aceea mulți cititori își vor regăsi amintirile copilăriei, iar cei foarte tineri vor descoperi o lume minunată: cea a originii lor. Cartea este pur românească. ÎNTR-O LUME CARE COPIAZĂ, E EXOTIC SĂ FII ROMÂN!”

Atunci când emoția pulsează viață…

Nu am avut noroc de bunici povestitori, anii i-au rup de mine, iar eu am rămas cu golul neumplut; însă am avut parte de bătrâni care mi-au depănat la lumina unei lumânări iubiri neîmpăcate, inimi făcute ghem și emoții legate strâns în năframă, legături rupte de familii și căsnicii așezate de niște familii dornice de avuție. Însă cu toate slovele lor uneori neînțelese de mintea mea fragedă, ei toți împreună au întărit în mintea mea de copil iubirea, dăruirea și iertarea. Oameni care m-au marcat cu voie sau fără de voie… exact ca romanul despre care urmează să vă povestesc câte puțin. Cartea “Ana” scrisă de Em Sava m-a răvășit, cu o cursivă slovă din locurile menționate, autoarea își pune amprenta pe suflete înnodând lacrimi amare și zâmbete fugare. Și ca povestea să vă surprindă cu desăvârșire vă pot spune că autoarea cu mâna pe peniță ne relatează un curs al apelor din propriai generație, sentimente ce s-au transmis din povestea străbunicii și a bunicii sale materne. Vă spun, nimic nu e mai frumos când găsești povești muncite de ani, de povețe, de încercări care nu lasă loc hodinii, ci îndeamnă la creare prin frumos ca într-un condei răsărit din gămălia unei iubiri semănate de acea “Ana”. Cartea a pulsat a viață iar suferințele și pierderile le-am simțit ca foc pe suflet, am suspinat, am lăcrimat și m-am rugat pentru sufletul Mariei, al Anei… și a Zamfirei. Chipuri brăzdarete de lipsuri, de vântul uscat și ciuruiturile războiului ce nu iartă pe nimeni, iar toate la un loc au fost ținute piept de aceste femei vrednice și care au fost pecetea unei determinări femeiești de a fi, de a înfrunta, de a ostoi necazul și pizma sătească.

Povestea ni-o aduce în prim plan pe Maria, o tânără măritată încă în floarea vârstei inocente, o căsnicie înțeleasă între părinți și care o clădesc într-o suferință care o încearcă pe an ce trece, aceasta își înnoadă lacrimile și merge curajoasă prin toate ocările soacrei și nepăsarea soțului. Îi aduce pe lume copii, însă acest fapt nu o apropie de el, ba din contra, se instalează o răceală obișnuită, că așa le e dat femeilor de la țară, să-și slujească bărbatul, că doar el e cel semeț. Până când războiul o face văduvă, și o pune în fruntea celor care trebuie să renască din propria cenușă, cu doi copii în prag. Însă nenorocirea, sau încercările nu vin pe rând, Maria se trezește în brațele lui Sandor, iubirea sa, freamătul ei, și blestemul ei… cel care i-o dăruiește pe Ana, rodul unei iubiri „imposibile, interzise” dintr-o româncă și un ungur. Deși iubirea lor e mare iar un copil ai zice că ar putea să-i unească, cu voia părinților nu te pui, iar “amestecul” dintre români și unguri nu trebuie încălcat, astfel fiecare își vede de drumul său chiar dacă chinurile sunt agonice, iar Maria e de neclintit în hotărârea sa.

Ana crește ca o floare din glastră, frumoasă, gingașă, senzuală și muncitoare, aceasta întoarce priviri și primește urări. Copilăria ei este marcată de lipsuri și un frate mereu pus pe cazne, însă aceasta are lumină în suflet ca un înger. Anii o fac din ce în ce mai sublimă, însă nici soarta ei nu e poveste pe lanul plin de floare, roua lacrimilor curg, iar tânăra noastră înfruntă tot, însă cea mai mare realizare a ei e că, împotriva tuturor, dar cu încredere în inima ei, îl alege și se căsătorește cu cel iubit de ea.

“Alexandru o zări pe Ana în duminica aceea între fete, povestind bucuroasă. Vorbeau toate deodată și râdeau. Fata ridică ochii și prinse în zbor o scânteie de zâmbet fugar, ca o părere, că nici nu era singură că într-adevăr a văzut bine ori doar i s-a părut. Se înduioșă și i se făcu milă de ochii lui blânzi și triști. Simți parcă un ghem în stomac și ar fi vrut să se ducă la el și să povestească un pic, să-l aline cu vorba, deși nu știa ce i-ar putea spune. “

“Erau fericiți. Era 5 octombrie 1939. O zi de toamnă, ca o harfă dulce, aurea văratic cerul deasupra lor. Soarele ieșea din nori și bătea albastru în cosițele negre ale Anei, iar lui Alexandru îi venea să chiuie de bucurie. Ana era femeia lui în acte și-n fața lumii. De acum, nimeni nu putea s-o mai atingă nici c-o vorbă.”

Povestea se deapănă… ca într-o seară de șezătoare, istorisire ce strânge inima tinerelor și cheamă glasul întristat al femeilor și replicile celor mai așezate la minte; e cartea ce cu o admirație deosebită o strângi la piept semeni unei bijuterii ce nu ai vrea să o împarți cu nimeni. Și încă te mai miri, oare cât mai putea suferi Maria, … oare câte chinuri să mai îndure Ana?… oare se vor îndrepta cărările Savei?… cert e că în ansamblu povestea nu e de spus, nici de despicat în patru, nici de suflat din cuvinte, această carte e de trăit, această poveste e de urmărit prin fire emotive, prin slove arhaice, prin grai curat ardelenesc, prin mesaj pur odihnitor.

Romanul “Ana” e furtună de emoții, este o poveste pur românească bătătorită pe grai așezat de vremuri și peisaje desprinse de hotarele minții. Totul aici este idilic, tradițional și într-o formă de prezentare istorică, a ce a fost într-un colaj a unei generații ce a înfruntat tot pentru dragoste și în numele ei. Mie îmi rămâne să vă îndemn la lectură, însă nu în ultimul rând ai mulțumi autoarei pentru darul ei de a scrie și binevoința ei de a ne relata istoria familei ei… poveste din poveste, emoție din emoție, cuvânt și dăruire! E o carte de citit și recitit… pe care eu deja o iubesc!

Mulțumesc mult, dragă Cristina! E o bucurie modul în care emoția ta brodează cuvinte.

Un cadou frumos de Craciun.Am descoperit Editura SIONO in vara aceasta. Totul s-a petrecut cu viteza, am aflat pe ultima suta de metri de existenta unui concurs de proza ce m-a stimulat sa scriu. Si astfel s-a materializat un vis frumos al sufletului meu, acela de a vedea publicata o poveste scrisa de mine. Asa cum era si firesc, am inceput sa citesc din cartile publicate la SIONO. Prima carte citita de la ei a fost „Pasi”, scrisa de Em Sava si Axel, in care am rezonat cu ambii autori atat de mult, incat cu greu puteam sa o las din mana. Apoi au urmat rand pe rand aproape toate cartile publicate de ei.De cateva saptamani de cand am terminat „Ana” de Em Sava simt nevoia sa impartasesc cu voi din trairile starnite de aceasta carte. Nu sunt critic literar, nici macar filolog, nu stiu daca ceea ce voi spune eu despre „Ana” se poate numi o recenzie de carte, dar stiu cu siguranta ca daca vreti sa faceti o bucurie de Craciun unei persoane dragi ce iubeste cartile, „Ana” de Em Sava ar fi o alegere potrivita.Pentru mine a fost o lectura ce a generat un cumul de trairi si sentimente, de la cele mai delicate si blande, pana la cele mai adanci si dureroase. Scriitura curge cand lin ca un firicel de apa, cand tumultos ca un suvoi care uneori se transforma intr-o viitura ce te face sa traiesti din plin lupta grea a personajelor.Cartea m-a transpus de la coperta intr-o stare de bine, de „acasa”. Culorile si desenul sunt la fel de delicate ca vorbele scriitoarei. Cand inchideam cartea si mangaiam copertile prelungeam senzatia de caldura si de bine pe care o simteam cand citeam povestea de viata a celor doua femei. Priveam desenul fetei din planul principal, imbracata intr-o superba ie si gandul imi contura mai usor imagini dintr-o lume apusa.Prin cartea ei, Em Sava a reinviat o lume matriarhala, dandu-ne sansa sa intelegem mai multe din istoria si realitatea zbuciumata a satelor transilvanene. Am fost impresionata de usurinta cu care a descris o astfel de perioada, ai senzatia ca autoarea a avut posibilitatea de a calatori prin tunelul timpului, aducand cu ea bogatia graiului stravechi, a regionalismelor de mult uitate. Mie imi pare ca acest roman a depasit cu mult ideea de poveste a trei generatii de femei, transformadu-se intr-o bijuterie lingvistica. Este multa munca in spatele acestei aparente usurinte cu care Em Sava ne-a redat un limbaj uitat de generatile actuale.Textul intregii carti aluneca firesc, cu momente in care te simti plutind pe un nor pufos ce creste si se umfla din focul si valtoarea trairilor din carte. Descrierile sunt extrem de vii, cuvintele ei te incalzesc sau iti dau fiori, in functie de moment. Desi personajele parcurg perioade grele din viata, Em Sava reuseste prin dragostea cu care le inconjoara sa transforme durerea in acceptare, evitand astfel tristetea dureroasa.Eu sunt o persoana ce se trage din generatii nascute la oras. Daca pe mine, aceasta carte m-a impresionat si marcat atat de mult, sunt convinsa ca pentru cititorii mai apropiati de satul romanesc cartea o sa fie o frumoasa intoarcere la radacini.

Se vede bine că lui Em rădăcinile din care își trage seva îi pornesc direct din suflet. Atâta dragoste de locurile din care au pornit străbunii ei, atâta pioșenie și respect în cuvintele ce curg molcom e rar de întâlnit. Și cum ar putea fi altfel când o leagă amintiri din viața binecuvântată a satului […]

Ana, o carte sărbătoare — La capatul curcubeului

Se vede bine că lui Em rădăcinile din care își trage seva îi pornesc direct din suflet. Atâta dragoste de locurile din care au pornit străbunii ei, atâta pioșenie și respect în cuvintele ce curg molcom e rar de întâlnit.

Și cum ar putea fi altfel când o leagă amintiri din viața binecuvântată a satului Sava, sat rupt din sânul lui Dumnezeu, sta pitit ca un cuib între dealurile împădurite ce-l împrejmuiau ca o cetate, cu pământ lutos în care prunii, perii și merii își agățau cu putere rădăcinile  și din casa cu miros de gutui și icoane în care tihna și bucuria conviețuiau împreună.

Te încălzești în lumina cuvintelor ei, iar ziua devine sărbătoare chiar de ți-a fost tristă sau înnorată. Cu atâta drag sunt descrise viețile Mariei și Anei, încât orice necaz prin care au trecut părea să fi rămas demult în urma lor și viața își urma cursul cu bune sau rele, acceptată exact așa cum le era lăsată.

Neîmplinirile și greutățile schimbau oamenii și viețile lor deopotrivă. Maria lucra tăcută. Albastrul ochilor i se stinse brusc, se făcu cenușiu, iar râsul înstelat din privire muri. 

Legile nescrise ale satului, precum și gura lumii, au stins iubirea Mariei, condamnând-o la o existență ternă în care doar grija pentru copii și gospodărie o ajutau să își mai ducă traiul; din iubirea aceea  luând ființă Ana, un copil bun și luminos, care  și-a dus viața cu mândrie și chibzuință, în ciuda tuturor nedreptăților la care a fost supusă.

Ana era răsărită-ntre fetele Savei, ca un mac într-un lan de margarete. Amestecul de ungur și de român înflorise gingaș în ea. Viața nu i-a fost ușoară, dar puterea iubirii sincere și adevărate a ajutat-o să treacă peste toate, ducând-o spre împlinire.

Nu vreau să vă povestesc romanul ci doar să vă spun că atinge sufletul lăsând o urmă luminoasă care nu se va șterge prea curând.

Desigur că privirea înstelată, voioșia, bunul simț și dragul de viață s-au împletit armonios și în persoana autoarei, căci altfel cum ar fi putut să le zugrăvească atât de bine?!?

Finalul e ca o șoaptă-mulțumire, ca o binecuvântare pentru tot.

Ana a fost bunica mea.  

Mulțumesc mult, Dana pentru recenzie. Sensibilă și plină de iubire așa cum e scrisul tău. Mă bucur că Ana mea te-a îmbrățișat și i-ai găsit loc în suflet.

Când soarele răsare la Sava și-apoi călătorește ardelenește peste ocean. Scriitoarea Nicoleta Dabija a scris atât de frumos despre Ana mea și Sava mea… O recenzie care surprinde ca o oglindă gândurile și literele mele în revista Timpul. Mulțumesc mult!

„Nu știu dacă e o întâmplare ori ba, însă anul acesta am citit multă literatură scrisă de femei și foarte multă surprinzător de bună. A început, mai ales, să-mi placă să descopăr nume și scriitoare veritabile, chiar dacă publică la edituri mai mici și, prin urmare, se bucură de mai puțină atenție, că așa-i la noi. Nu scriu despre acestea din urmă ca să le fac un pic de dreptate. Menționez, de altfel, că nu mă dau în vânt să scriu despre cărți, nu-s critic literar, sunt cititoare fără leac. În unele cazuri, totuși, încerc să scriu, să dau mai departe gândurile, pentru simplul motiv că îmi doresc să citească și să trăiască și alții bucuria mea. Atâta tot.

Așa s-au petrecut lucrurile cu Grădina Sofiei, cartea Suzănicăi Tănase apărută la Casa de pariuri literare, așa s-au petrecut și cu Monștrii cu bot de catifea, romanul Simonei Poclid, publicat la Eikon, așa se petrece acum cu Ana, semnată de Em Sava (pseudonimul Elei Mihu). O carte atrăgătoare, și la exterior vreau să spun. O copertă colorată discret, reprezentând o creangă înflorită și o tânără îmbrăcată în ie, cu privirea întoarsă spre dealuri, spre sat, spre trecut. Literele cărții sunt mari, generoase, îmbietoare la lectură. E meritul editurii Siono, de care astfel am aflat.

Meritul autoarei este acela de a fi scris un roman de o frumusețe înduioșătoare, fără asperități, fără poticneli. Scriitura curge limpede, parcurgând destinele a două femei, Maria și Ana, mamă și fiică, însă, în realitate, conturând o lume întreagă, una dură, a unui sat transilvănean aflat în prima jumătate a secolului XX, cu legi nescrise, inflexibile, necruțătoare. Em Sava scrie cu dragoste și, poate, cu sentimentul unei datorii în curs de împlinire, povestea străbunicii și a bunicii sale materne. Două personaje pe care, mărturisesc, le îndrăgești de la început, le guști visurile și deziluziile, bucuriile și suferințele. Scrie, totodată, despre vitregia sorții femeii, în urmă cu un veac și mai puțin, despre neputința acesteia când ajunge în gura satului, despre curățenie, hărnicie, cinste, însă și despre cum trebuie să se lase supusă, sufletește și trupește, de bărbatul care o ia de soție, adică în stăpânire (de multe ori, împotriva voinței ei). Cele două femei îndrăznesc să trăiască dragostea și să guste fericirea. Ana este rodul unei astfel de iubiri „imposibile”, dintre o văduvă româncă și un flăcău ungur. Deși au greșit în ochii lumii și îndură oprobiul satului, cei doi n-au putut totuși rupe lanțul tradiției, n-au avut curajul să meargă până la capăt, condamnându-se în cele din urmă la nefericire și singurătate. Ana este cea care, împotriva tuturor, dar cu încredere în inima ei, îl va alege și se va căsători cu cel iubit.

Cele două povești de dragoste sunt doar o dimensiune a cărții și poate nu cea mai importantă. E mai relevant, în opinia mea, de urmărit talentul scriitoarei în a reface o lume apusă, aproape uitată, dar care a însemnat viețile părinților și bunicilor noștri, o lume dramatică, aspră, plină de încercări grele (două războaie mondiale, lupta acerbă dintre românii și ungurii care „împart” satul, regulile transmise din moși-strămoși etc.), de nevoi și de umilințe. În plus, pentru cei crescuți la țară, indiferent unde în România, căci numai graiul diferă, obiceiurile nu prea, cartea semnată de Em Sava funcționează și ca o oglindă în care îți privești copilăria chinuită, încheiată deja pe la 12 ani, când devii apt pentru cam toate treburile, în care vezi, deopotrivă, cum ritmul natural al vieții nu poate fi schimbat, fentat, câmpul trebuie lucrat la timp și roadele trebuie adunate la timp, satul nefiind un loc de înflorit lenea, mofturile și alte depresii. Munca fizică te supune, te biciuiește și tot ea, treptat, te scoate din cele mai negre dureri și te vindecă.

Autoarea, care și-a petrecut verile copilăriei în satul bunicilor, Sava, pare că nu a uitat nimic din detaliile acelei lumi. Nu știu dacă cineva i-a povestit și cât (poate mama ei, Zamfira, fiica Anei), cert este că romanul se citește ușor, e intens, strălucește prin limpezimea frazelor și prin conservarea limbajului arhaic, popular, specific zonei, iar personajele feminine îți intră în suflet cu totul și pentru totdeauna.

Ce-am scris aici e un cadru oarecare pentru istoriile umane plămădite de Em Sava (care și-a schimbat și numele din drag de satul bunicilor ei) cu duioșie, simplitate, căldură și precizie. M-aș bucura să o citiți și să o iubiți pe Ana!”

Articolul:
https://revistatimpul.ro/ana-din-satul-sava/

„Cu admirație față de Ana, dar și față de ”Ana”. Pentru că e doar opinia mea de cititor, nicidecum o recenzie, la care nu mă pricep și nici nu vreau să ajung. Nu am scris niciodată mai mult de câteva fraze despre o carte, oricât de mult m-a impresionat. Ieri am terminat de citit volumul scris de prietena și colega noastră de blog, Em Sava, iar influența asupra cugetului meu este proaspătă și intensă. De aceea m-am gândit să adun câteva din emoțiile și mesajele pe care le-am perceput după o carte care-i mai mult decât o povestire, e o frescă a satului ardelenesc, dintr-o perioadă grea a istoriei noastre, a întregii Europe. Deși în satul Sava, locul în care întâlnim personajele cărții, viața a fost mereu o luptă cu natura, cu prejudecățile și cu sărăcia.

În ciuda acestor piedici, traiul în timp de pace avea părțile lui frumoase, cu roade care răsplăteau munca grea a țăranilor, cu hora în care feciorii învârteau fetele neprihănite și iubiri ce înmugureau și apoi erupeau cu forță în inimile tinerilor. Dintre toate aceste personaje, se remarcă în mod deosebit două, cu o tărie de caracter care-ți dau impresia că ar putea muta munții din loc. La început o cunoaștem pe Maria, o fată ascultătoare, dar cu visuri înăbușite și o iubire bine ascunsă în suflet. Destinul ei va fi nemilos, dar îl va înfrunta cu putere, așa cum va rezista și în fața răutăților celor din jur.

Aceeași soartă nemiloasă o va avea și Ana, eroina de fapt a acestei cărți de care m-am atașat sufletește. M-a atins până în străfundul sufletului felul în care această fată, și apoi femeie tânără, a învins necazurile nenumărate și a știut să meargă mai departe cu fruntea sus. Avându-l pe Dumnezeu alături și rugându-se cu lacrimi fierbinți, a fost înzestrată cu o tărie de care și bărbații erau impresionați. La fel cum am fost impresionat și eu, iar de aici și admirația despre care vorbeam la început. Parcă această carte vine din trecut, să ne prezinte traiul de atunci al strămoșilor noștri, din urmă cu un secol. Îi vedem în personajele ei pe bunicele și bunicii noștri, pe vecinii care se poate să-i fi avut, situațiile cutremurătoare pe care e posibil să le fi trăit și ei când ne-au călcat ungurii și apoi rușii, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Identificarea cu străbunii devine și mai evidentă prin regionalismele nealterate pe care le savurăm noi, ardelenii. Mărturisesc că rareori trebuia să consult glosarul de termeni, multe din cuvintele mai puțin uzuale pe care le foloseau săvenii fiindu-mi familiare încă, după cum mi-au fost transmise de bunici și părinți. Am trăit alături de oamenii simpli și harnici, prin intermediul cărții, dar am întâlnit și din cei mai leneși și bârfitori, pentru că fiecare localitate are și astfel de specimene. Tocmai în fața acestor răutăcioși se poate vedea valoarea reală și puterea celor binecuvântați cu un suflet mare. Iar Ana noastră avea un astfel de suflet, pe care l-am simțit, l-am apreciat și îl voi ține minte multă vreme de acum încolo.”

Cu admirație față de Ana, dar și față de ”Ana”. Pentru că e doar opinia mea de cititor, nicidecum o recenzie, la care nu mă pricep și nici nu vreau să ajung. Nu am scris niciodată mai mult de câteva fraze despre o carte, oricât de mult m-a impresionat. Ieri am terminat de citit volumul […]

Despre ”Ana”, cu admirație — racoltapetru6