Em Sava nimic n-am lucrat azi. La cafeaua de dimineață (dimineața mea 😁) am început cartea și nici n-am realizat când au trecut orele. Minunat stil ai de a scrie! O carte așa cum trebuie să fie o carte! Te atinge, te mișcă, te răscolește, iar la final lasă ceva în tine, o aromă, un gust, o imagine și chiar un sunet ce ți l-a creat imaginația în timp ce citeai, făcând încăperea să pară pustie și prea tăcută odată lectura terminată.
M-am gândit că e o poveste de viață, dar nu m-am gândit că voi citi cu drag lucruri care mă făceau să-mi toc măselele. Întâmplări de care ne despart un pumn de ani, vremuri în care erai bătrân la 40 de ani, greutățile sătenilor și gura lumii care a distrus întotdeauna vieți. Războaiele și mârșăviile oamenilor. Durerile femeilor și chinul traiului de zi cu zi. Toate toate descrise pe un ton atât de dulce, de parcă ascultam povești de-ale bunicii la gura sobei. Am oftat alături de Ana cu aceeași incapacitate de a înțelege de ce ne învrăjbim din atâtea lucruri când la bază toți suntem doar oameni. Cartea ta m-a aruncat acolo, în lumea aia a satului din care am apucat să gust un pic. Acum că i-am închis coperțile mă întreb și mai intens cum putem rata să vedem că noi chiar trăim vremuri bogate? Nu ne despart milenii de copiii morți în primii ani de viață, de bolie banale care secerau prin oameni, de zilele care însemnau doar munca cruntă a pământului, de distrugerile făcute de război și veștile care se pierdeau pe drumul poștașilor, de bătrânii satului care adesea închideau ochii pe la 50 de ani. Nu ne despart milenii ci doar câțiva zeci de ani și deja am uitat cum era… Ne credem nemuritori… Nimic nu ne mulțumește… Nici viața nu ne-o trăim… Mulțumesc Em pentru o lectură deosebită. M-am enervat, m-am întristat, m-am bucurat și în general am făcut hiperventilație de la cât am oftat parcurgând paginile.
Am plâns cum nu am plâns vreodată citind o altă carte în română sau engleză. Nu am plâns doar la final, ci de multe ori de-a lungul cărții. Am plâns de tristețe, de bucurie sau chiar din cauza unor propoziții descriind oameni simpli, râsul lor, portul lor, noroiul de pe bocancii lor, obiecte de prin casa, luna, pădurea, dealurile sau zilele saptamanii. A fost o lectură interactivă, intreruptă deseori de amintirile povestirilor bunicii care confirmau cele spuse in romanul Ana de Em Sava pe care o declar mai mult decât Rebreanca Ardealului. Dacă Ion si Moromeții au fost descrisi prin mintea si talentul literar al unor bărbați desăvârșiți, Ana a tâșnit dumnezeiește din sufletul unei femei.
Sunt profund impresionată și complet răvășită de această carte. Accept faptul că această carte odată citită nu mai poate fi uitată vreodată. Pur și simplu nu ai cum. Sper ca această carte să ajungă unde merită.
M-am întrebat, pe măsură ce mă adânceam tot mai mult în povestea Anei, dacă și ceilalți cititori ai cărții s-au regăsit atât de tare în Sava – satul ardelean în care se petrece această cu adevărat fascinantă istorie. Nu am găsit încă un răspuns.
Înclin să cred că pentru noi, ardelenii, cartea are un plus de savoare. Care e dat nu doar de folosirea regionalismelor, pentru deslușirea cărora autoarea a inserat un glosar de termeni la finalul cărții; glosar de care eram aproape convinsă că nu voi avea nevoie, că doar sunt și eu “de acolo”. Dar nu a fost chiar așa, și, cu toate că majoritatea termenilor mi-erau cunoscuți, cu tot cu micile diferențe specifice locului (ex. șuștar spune Ana, șiștar spunea buna mea), totuși m-am îndreptat de câteva ori spre acel glosar. Dar recunosc că toate acele cuvinte mi-au revărsat în suflet valuri dulci de nostalgie după vacanțele petrecute în satul ardelenesc al bunicilor mei materni.
Dar nu e doar limbajul folosit cu măiestrie. Nu. E întreg tabloul satului ardelenesc de acum un secol și ceva. E întreaga poveste a vieților personajelor, care se îmbină armonios cu descrierea societății rurale din secolul trecut și pe care o lecturam tot mai încântată.
Însă cartea e mult mai mult decât o poveste de dragoste. E o radiografie a unei societăți care a dispărut demult și care a fost readusă la viață de către autoare. Magistral readusă la viață, aș spune, pentru că nu am înregistrat nici măcar un derapaj de limbaj sau istoric în întreaga carte, ce are 400 de pagini.
Nu știu nici dacă tonul moralizator al cărții a fost în intenția autoarei sau doar așa s-a întâmplat să iasă. Cum li se mai întâmplă scriitorilor autentici, atunci când se lasă și ei cuceriți de personajele din carte care, la un moment dat, preiau controlul.
Dar întreaga carte e străbătută de un fir roșu. Și, cu toate că asta nu e o recenzie, și deși poate sunt și ușor incoerentă din pricina lipsei de somn (dar chiar nu am putut lăsa cartea din mână după ce am început să o citesc; ergo, am adormit abia spre ora 2 azi-noapte), trebuie să spun că toată lectura mi-a bâzâit în cap un singur gând, acel fir roșu fiind sumarizat într-un citat devenit celebru dintr-o altă carte pe care o consider extraordinară: “Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”
Voi reciti cartea ta, dragă Em, pe îndelete. Și după ce o voi mai citi, voi scrie mai pe îndelete despre ea. Pentru că “Ana” merită să fie cunoscută de cât mai multă lume. E o carte minunată! Și nu exagerez deloc cu epitetele.
Mă întreb doar dacă vreodată ar putea fi tradusă în vreo limbă străină fără să i se altereze farmecul original. Nu știu. Dar ar fi interesant de aflat (cum a spus unul dintre cei care au scris despre volum, ale căror gânduri se găsesc în partea finală a acestuia) cum le-ai putea spune canadienilor printre care te afli de mulți ani deja despre Dumnezeu alduitu’.
Te felicit din toată inima pentru “Ana”! O notă specială și pentru coperta și conceptul grafic excelente (Sandra Segal – încă o dată chapeau bas!) și pentru ideea de a pune una dintre picturile superbe ale Iuliei Șchiopu pe copertă.
“Am venit în Canada cu limba română prin toate buzunarele și mi-am păstrat-o în suflet, ca pe o religie.” – Em Sava
Literatura română s-a îmbogățit cu o carte de nota 10+. Iar asta e, poate, cea mai mare realizare a unei autoare care trăiește de peste 20 de ani în Canada. Fiindcă, așa cum spune extrem de inspirat Ela Mihu alias Em Sava: “dacă Dumnezeu te face român, degeaba emigrezi.”
Azi, când am deschis ochii am fost întâmpinată de o surpriză. Da, mărturisesc că fac parte din cei 60% (parcă ăsta e procentul) care, la prima oră, își deschid telefonul. Uitasem. Uit toate aniversările. Nu mică mi-a fost mirare (și bucuria) să aflu că azi se împlinesc doi ani de când am făcut primul pas ca editură. Cum altfel decât prin „Ana” mea? Care și ea împlinea un an, respectiv doi, pentru că au fost două ediții și sfântu’ mai știe câte tiraje.
Să nu credeți că sunt o curajoasă. Nu sunt. Am ezitat și am dat-o cam cu inima strânsă. Aveam deja acceptul a trei edituri, bine poziționate pe piața de carte, iar SIONO, practic, nu exista. Să dau cartea bine muncită (doi ani am lucrat – și a fost job de minim 8 ore pe zi) unei edituri no name, era similară cu aruncatul în apă fără să știi să înoți.
Da, dar noi voiam editura pentru a fi ALTFEL. Pentru noi și cărțile noastre. La fel ca atunci când ai un material care îți place și vrei să fie croit fix pe gustul și pe măsura ta. Fără o carte, cum să pornești la drum cu o editură? Chiar dacă ideea editurii nu a fost a mea, am acceptat-o din tot sufletul. Însă nu mi-aș fi dat „Ana” pe mâinile noastre lipsite de experiență la ora aceea. Aveam o strângere uriașă de inimă…
Publicasem „Pași” (împreună cu Axel) și mă îmbăiasem oarecum din beția succesului primei cărți. Cei care ați trecut prin asta știți. Pentru mine a fost o bucurie sută la sută prima carte. Am primit cadou suflete, ca să zic așa. Oameni care m-au iubit și au dorit prietenia mea tocmai pentru că prinseseră gustul literei mele.
Acum, după ce că veneam cu o „Ana” istorică, deci aveam toate șansele să îi dezamăgesc pe cei care ar fi așteptat o literatură izbitor de contemporană, ca și în prima carte, mai porneam și cu o editură în fașă. Pentru că „Ana” a făcut cunoscută editura, nu invers.
Vă imaginați fericirea când „Ana” a explodat! Vă spun un secret. Oricât ar fi de grozavă editura, marketing-ul și tot ceea ce poate fi făcut din exterior pentru o carte, nimic nu se compară miezul, cu folclorul, cu transmiterea pe cale orală a unei informații. Primii cititori sunt cei care dau notă. Și au dat notă maximă și au revenit chiar și cei care cumpăraseră o Ană, să ia și pentru rude și prieteni. Ne obișnuiserăm ca Ana să fie cumpărată cel puțin în pereche. Oamenii au început să o ceară în librării, așa că librăriile au fost fericite să o primească. Atenție! O librărie e un business. Dacă nu dai un material vandabil, frumos și de bună calitate, e adio și un praz verde.
Această explozie a Anei (Nick Carabas, dragul meu canadian pe care încă nu am avut bucuria să îl cunosc, deține recordul – a cumpărat până acum 20 de „Ane”) a creat apetit pentru alte cărți SIONO. Așa a venit rând pe rând, carte după carte, așa au urcat scara și s-au așezat frumos acolo unde le era locul: pe rafturi de librării și de biblioteci.
La SIONO avem oameni extraordinari. E multă muncă la fiecare carte. Coperta e personalizată, e o metaforă a cărții. Pe copertă e un fragment de analiză literară făcut de unul dintre noi. E esență, e valoros.
La SIONO e greu. E foarte multă muncă. Nu facem rabat la calitate și sunt mulți, foarte mulți bani puși în joc. Hârtia se scumpește, totul se scumpește. Vremea e vitregă.
E boală, război. Dar să ne oprim o secundă, să îmbrățișăm frumusețea celor 47 de cărți și a celor 31 de autori. Nu știm cât va rezista lupta noastră. Dar să ne bucurăm de clipă, de cărți, de lectură, de carte. De bucuria cu file și povești.
Am adorat personalitatea bunicii mele, Ana. Modul în care și-a dus luptele. Spre deosebire de „psihologii” autodidacți de astăzi, care predică rețete de liniște, fericire și împăcare după modul propriei vieți, ca și cum ar explica lumii, spre exemplu, că mărimea 37 la pantof se potrivește tuturor. Ea și-a dus cu demnitate luptele. Nici vântul și nici pământul nu i-au știut greutățile. A ales, la peste optzeci de ani, să mi se confeseze. Dintr-un singur motiv. Să nu moară și să ducă taina cu ea în mormânt. Atunci a simțit că secretul nu-i mai aparține. Că e datoria ei să dezvăluie copiilor „marea rușine” înmormântată cu dârzenie în suflet. Nu le-a putut spune direct că au sânge amestecat, că-n neamul lor curge și sânge de ungur. Cât s-o fi frământat până mi-a spus: „Aș vrea să-mi scrii povestea…” ? Mândria ei de om curat, în ciuda deschiderii și a fantasticei flexibilități de a fi și pe mintea nepoților, nu a priceput sau nu a acceptat că trăiește într-o lume în care rușinea și regulile sociale stricte s-au distilat și înmuiat. Că ordinea în care ea credea devenise un fel de butaforie pentru o societate unduind în îndoieli.Mică fiind, o vedeam ca pe un general. Un strop de om, cu vorba blândă, de care asculta întreaga familie: o cohortă de oameni mari – pentru că i-au trăit cinci copii, care s-au așezat pe la casele lor, apoi au venit pe lume unsprezece nepoți. Îmi amintesc râsul ei de fetiță, explicațiile sfătoase și sintagmele „așa a vrut Dumnezeu” sau „cum o vrea Dumnezeu”. Nu, nu era fatalistă, nu avea filosofii mioritice. Lupta până la plăsele. Dar avea înțelepciunea aceea de a schimba ce se poate și de a accepta ce nu se poate. Și o credință care e har nu alegere. Ori har după o serioasă și asumată alegere. Nu se plângea, nu se jeluia. La douăzeci și doi de ani i-a pus unguru’ pistolu-n tâmplă, ea, cu nou-născut la țâță, a pus mâna pe resteu cu toată îndârjirea, deși cocoșul armei a pocnit a moarte. Și-a îngropat prunci, doi ani de zile nu a știut nimic despre bărbatul dus pe front, a îndurat boală și sărăcie, dar nu s-a înclinat, nu s-a îndoit și, mai ales, nu și-a îngropat credința. Nu vorbesc din Netflix, ci din povestea ei dureros de adevărată. A murit la 96 de ani lucidă. Citea cărți de rugăciuni și beletristică. A avut coloană verticală, spirit pozitiv și n-a citit nimic motivațional. Niciun manual nu a învățat-o cum să fie mamă ori cum să-și aranjeze mobila. Era zen instinctiv și presupun că totul era potrivit după legile feng shui în casa ei zmeurie de la marginea pădurii, pentru că nicăieri pe lume nu am dormit așa de bine ca acolo. Respect psihologia. Tarele societății moderne sunt parșive și greu de dus. Sufletul se îmbolnăvește la fel ca trupul și trebuie dus la doctor. E musai să fie dus la doctor! E nevoie să fie lecuit. Am evoluat, au evoluat și neliniștile noastre. Monștrii personali sunt apanajul societății moderne. Am compasiune și față de cei care au puterea să deschidă gura fără teamă și să spună public ce îi doare. Până la urmă suntem diferiți. Unora le țipă ochii și zâmbetul se sparge în cioburi, fără să poată scoate un sunet. Alții cultivă lacrimile ca pe viorele și găsesc, poate, alinarea mai degrabă. Copilul care nu plânge, nu e hrănit. Nu-i așa?
Foarte impresionată de gestul Fabiolei de a dărui unui necunoscut o carte, am decis să o imit și să dăruiesc la rândul meu. Am ales „Ana”, nu mă întrebați de ce, pentru că nu știu răspunsul. Am dăruit, tot ieri, și niște „Andrei” – știți că v-am întrebat de știți cum ar putea ajunge câteva cărți la niște copii, care să se bucure. Cum am lansat întrebarea pe mai multe planuri, am ales să merg pe mâna unui preot drag. Un cadou se face fără gălăgie și nu e intenția să mă laud – însă am apelat la voi și voiam să vă zic: misiune îndeplinită, iar despre „Ana” mea, iarăși nu gestul meu e important, ci modul în care s-au desfășurat lucrurile.
Mă aflu de câteva zile în Ro, după o vacanță în vacanță, adică șase zile de Spania. O să vin să vă povestesc. Ideea e că după clima mediteraneeana ne-a izbit un frig crunt, deși din Canada veniți nu ar trebui ne taie respirația câteva grade sub minus. Ei bine, chiar dacă echipați corespunzător, am îndurat un frig uscat și agresiv, de aceea am decis ca prima carte din cele două „Ane” să o las într-un mall pe o bancă. Am cumpărat două pungi de cadouri, să fac totul ca la carte, apoi am așezat frumos și la vedere cadoul. Ei bine, deși am făcut mai multe ture, am văzut că nu se atinsese nimeni de pachet. Ceea ce arată că românul e cinstit. Pe nimeni nu a tentat punga de cadou a altei persoane. Am decis să scot cartea din pungă și să o așez singură, fără pungă. În două minute s-a evaporat. A doua carte a provocat o experiență emoționantă. Sunt un om super emotiv și, parcă odată cu vârsta, emoțiile, în loc să se topească în înțelepciunea senectuții, devin și mai fragile. Posibil să fie și pandemia și izolarea… în fine. Am decis ca a doua carte să o pun la Târgul de Crăciun din centru. De data asta direct cartea, fără punga cu pricina. Era deja întuneric și frigul spărgea pietre. Destul de puțini oameni și după vreo zece minute, am decis să abordez eu pe cineva. Zis și făcut. Primele persoane care au trecut după ce luasem decizia, au fost două femei cam de vârsta mea – presupun pentru că îmbrăcate până-n dinți și cu măști – la fel ca subsemnata, era greu să descifrezi exact. Le-am cerut scuze de abordare. Apoi le-am întrebat dacă sunt din Cluj și, la răspunsul lor afirmativ (mi-am dorit pe cât posibil să fie cineva clujean) le-am spus toată tărășenia cu dorința mea. Au fost extrem de impresionate și au vrut să mă îmbrățișeze – mare lucru pe timp de pandemie. În fine, modul în care a decurs discuția m-a înduioșat și mi-au umplut de lumină sufletul ca pe un felinar. Și, pentru că vreau să-mi amintesc ziua de ieri, pentru că am simțit fericirea de a dărui mai fierbinte decât cea de a primi, vă spun și vouă și las aici, blogului. De asemenea vă doresc din toată inima un Crăciun fericit și cald!
Am scris Ana cu emoție, iar emoția mi-a fost înmiit înapoiată. Cu dobândă grasă. Am scris ca în transă, complet transportată în lumea veacului trecut. Când am terminat, dezmeticindu-mă m-am întrebat dacă vocea mea va găsi urechi care s-o asculte. Sufletul îmi era înaripat, întristat că pusesem ultimul punct al manuscrisului, imună și egoistă la eventualele reacții. Ești sfâșiat când te desparți de un manuscris… Trebuise să scriu Ana. O scrisesem. Mission accomplished! Dar curiozitatea exista. Publicasem cu doi ani înainte Pași. Iubită carte! Cu feedback ca o explozie de artificii. Cu lansări multe și mai multe noi prietenii, cu declarații de iubire față de scriitura mea. Corina Ozon îmi spusese că e mai greu să scrii a doua carte decât prima, pentru că ai creat deja așteptări. Așa era. După Pași, roman contemporan, ușor exotic, exploatând o poveste de dragoste, venea Ana cea zbuciumată și atât de ardeleancă. „Ori o să placă, ori nu”, am răspuns fratelui meu când m-a întrebat la ce lucrez. Și a fost să fie!!! Am simțit fiorul românescului zbătându-se în cititori. Am simțit cum mândria unei povești românești, greu dusă, istoric trasată, sisific construită, a curs ca mierea printr-o pâlnie în inimi. Și aici, la ceasul dimineții mărturisirilor mele feisbuciste, vă spun că a fost o mână de oameni care m-a uimit și înduioșat până la plăsele cu emoția receptării lor. Printre ei și un băiat de 17 ani, un necunoscut din București care a spus că Ana e un „rollercoaster de emoții”. Au trecut aproape doi ani de când a ieșit la lumină Ana mea. Fb-ul conștiincios îmi amintește. Iar eu sunt recunoscătoare că prin venele mele curge sângele Anei și pentru că Dumnezeu mi-a pus în mână condeiul. Și că prin ea rămân notate niște datini și obiceiuri ce se pierdeau, o poezie a obiceiului care moare odată cu bătrânii noștri care se duc. Multe din cele povestite de Ana nu erau consemnate. Greu găsite. Și atât de românești. Mi-e drag că le-am pus bine și, la o adică, stau mărturie pentru cât de frumos e să fii român.
„Ana”, de Em Sava Editura Siono, București, 2021 (ediția a II-a)
Literatura română contemporană cunoaște acum un soi de revenire la origini. Ne lăsăm cuprinși de nostalgia perioadelor interbelice, dar și de cele în care am fost căliți de biciul dominațiilor ideologice. Și parcă o facem cu destulă măiestrie, încât să ne iasă de sub tipare cărți memorabile. Cert este că se scrie cu mult suflet, pe unde mai bine, pe unde mai stângaci, dar cu o sinceritate debordantă, exact așa cum îi stă bine unei creații din spațiul românesc. Cronica de astăzi i-o dedicat autoarei Em Sava, cea care ne-a oferit-o pe „Ana”, romanul puterii feminine, romanul care ne revendică locul sub soare furat de „Moromeți” sau de „Ion”. Volumul este, după cum menționez și în titlu, un fel de reinterpretare a romanului interbelic, doar că figurile centrale ale acestuia derivă spre un matriarhat puternic. Nu știu dacă Ana din acest roman este o lovitură peste obraz dată lui Rebreanu, dar cert e că Em Sava reușește să ofere glas feminității rurale.
Ne aflăm într-un cătun românesc, ascuns între dealuri, intitulat sonor Sava (să fi fost autoarea tentată să își treacă numele în posteritate? Cu siguranță. Și i-a reușit), un sat în care cele bune se împletesc cu cele rele. Doar că soarta, bat-o vina, încă îi desparte pe români de unguri și le aduce în prag Marele Război, diseminând ură și segregare. Prinsă la mijloc de mrejele iubirii, Maria se îndrăgostește de Sandor, un june maghiar avut și cu familie de viță nobilă. Acel amor împărțit la doi renaște în Ana, o fetiță marginalizată de lume pentru amestecul de sânge și pentru trădarea tatălui, dar care în timp devine expresia puterii, a forței.
Romanul „Ana” este un amestec rafinat de emoție, de sensibilitate, dacă vreți, dar mai ales este un volum ca o gură de aer proaspăt. Este suficient să citiți astfel de pasaje:
„ – Femeia tre`să rabde, draga lelii, auzise pe lelea Parastivă spunând unor neveste tinere. Că toți bărbații îs la fel. Fiecare are un tăciune – n cur, de nu arde iese fum. Rabdă câteva minute – n pat și ai liniște în casă la copilați! Că așe` o lăsat Dumnezo` lumea: femeia să tacă și să îndure și să asculte de bărbat, că el poartă clop.”
Acest amestec de regionalisme, tradiționalismul cu care naratoarea își explorează universul creat – iată doar câteva dintre elementele sine qua non pe care cartea le înglobează. Evident, se resimte din plin faptul că autoarea a sondat stilul clasicilor, explorând fertilitatea subiectelor, dar maniera în care și-a împachetat povestirea este demnă de toată aprecierea.
Aș avea să-i reproșez doar unele momente în care a pierdut ritmul, undeva pe la jumătatea cărții, dar pun acest lucru exclusiv pe faptul că este greu să scrii despre satul românesc într-o epocă a schimbărilor masive. Pe de o parte, acest lucru este avantajos pentru linia de subiect, iar pe de altă parte te poate stagna. Am trecut însă rapid peste acest element, din simplu motiv că mi-a plăcut felul în care a răsturnat situații și a schimbat istoria, îndepărtând-o de clișee vechi. Iar limbajul este de-a dreptul savuros:
„Erau săraci ca-n palmă. N-aveau decât pământul de sub căscioara veche, ce se hâia peste ei și o fâșie îngustă, cât să-și pună câteva fire de ceapă și două, trei cuiburi de baraboi.”
Romanul „Ana” e bun de citit ca aducere aminte a vremurilor trecute, dar mai ales pentru puterea exemplului. Cred că e un roman contemporan care s-ar cuveni să treacă sigur pe lista de lecturi a liceenilor, pentru a înțelege pe deplin acel univers dureros al spațiului românesc tranzitat de războaie ale trupurilor și ale sufletelor.
Cu toții o cunoașteți pe Marietta. Dacă nu o cunoașteți, nu ratați să o căutați și să o citiți. Scrie la Catchy. Nu doar scrie, este virală. Simplu să dați de ea. Dependență va scrie pe fruntea voastră. De curând a debutat și editorial cu volumul „Fata cu cimbru în buzunar” la editura Național. Am cumpărat cartea și a ajuns la mine, peste mări și țări.
Intr-o zi a postat Em un fragment de poveste. Se intuia ca avea sa urmeze o continuare; se terminase ca episodul unui serial de care iti pare rau sa te dezlipesti. A fost dragoste la prima vedere, am iubit-o de la primele randuri. E o carte despre viata si despre moarte, despre a fi mama si a fi fiica, despre marunte fericiri si imense dureri, despre un sat, Sava, asezat de Dumnezeu ca intr-o caldare, inconjurat de dealuri si paduri peste care stateau de veghe cele doua biserici, una romaneasca si alta ungureasca. Limbajul e fermecator, bogat in arhaisme si regionalisme pentru care cititorul are neaparata nevoie de glosar. Nu e deloc obositor sau plictisitor, daca la asta va ganditi, ba din contra e foarte placut si interesant. La sfarsit o sa fiti mai bogati cu cateva cuvinte. Em ne poarta de mana pe ulitele prafuite ale Savei si ne conduce spre gandurile, dubiile si nelinistile protagonistilor cu un stil fluid, calm. Puterea narativa extraordinara imbratiseaza cateva decenii de viata, ale strabunicii si bunicii autoarei, si ne prezinta o poveste pe cat de frumoasa pe atat de nemiloasa cu protagonistele ei. O poveste plina de traditii, de simboluri care daruiesc personajelor o aura de eternitate. Prin descrierile bogate si minutioase, Em permite cititorului sa vada gesturile, miscarile, privirile infierbantate sau stinse, pierdute in gol, atingerile timide ale indragostitilor, hainele frumos ornate sau sarace, prapadite, burtile goale si durerile traite pana la capat, cu resemnare si impacare cu soarta. Fiecare ulita a Savei aduce pana la noi gustul naturii schimbatoare, al ierbii, al colbului, al soarelui arzator si al gerului napraznic. In Maria (pe care eu am admirat-o cel mai mult) se simte dorinta de a supravietui traumelor, durerilor imense, fara leac, abandonului, tradarii si dezamagirilor. Se trezeste aruncata de viata intr-o lume cu putine reguli, dar de neclintit. Se lupta cu tragedii si cu fantasmele din trecut care ii macina viata. E darza Maria, si neinfricata, iubeste dar e in stare sa lase totul in urma, pentru ca ea vrea totul sau nimic. O femei care arde cu demnitate și tenacitate intimă. Care vede in Ana, fiica ei, cea mai frumoasa floare si cea mai nedreptatita copila, pentru care doreste viata pe care ar fi vrut-o pentru ea, dar de care nu a avut parte. Una in care iubirea sa fie fulcrul, esenta. Ana, bitanga, frumoasa rupta din soare care zambea mereu, ca un raspuns nevinovat la brutalitatea si rautatea oamenilor in general, a fratelui si a cumnatei in special. Bitanga. Cuvantul acesta pe care copiii il foloseau ca pe unul murdar, iar adultii, pe de alta parte, il spuneau cu voce scazuta, ca atunci cand vorbeau despre boli sau nenorociri care se intampla din fericire altora. Ana, cu o mama romanca si un tata ungur, de care s-a simtit toata viata orfana. Ana cea blanda si puternica, frumoasa, neimblanzita si neinfricata. Ana femeie intre taciunii din iarna sufletului si ploaia de primavara care spala ranile unui scenariu deja scris de soarta. Cartea asta are un gust pretios, maiestuos, antic. Cand o termini, te simti si tu un pic orfan. Ca atunci cand stii ca ai pierdut o lume care nu se mai intoarce. Cu bune, cu rele. Daca mi-ar sta in putere, as candida-o la premiul Uniunii Scriitorilor. Pentru valoarea ei istorica, pentru bogatia, maiestria si acuratetea depanarii unei povesti de familie, pentru pretioasa contributie la reconstruirea literara a unei epoci si gravarea ei in pliurile calde ale inimii cititorului. Felicitari, Em! Va fi greu sa te autodepasesti, dar ai toate armele, asa ca asteptam urmatoarea bijuterie.
„Ana”, de Em Sava Editura Siono, București, 2021 (ediția a II-a)
Nu am mai scris despre un volum de ceva timp. Și asta pentru că am fost „prins” de Festivalul Internațional „George Enescu”, unul dintre cele mai interesante și importante evenimente ale lumii culturale de astăzi. Cu toate acestea, în fiecare seară am parcurs cu emoție și inimă strânsă unul dintre cele mai frumoase romane românești din tot ce am citit până acum – Ana, o adevărată capodoperă născută din experiențele reale trăite de ardelenii noștri dragi de-a lungul istoriei și așternută cu mare talent și delicatețe pe hârtie de Em Sava (pseudonimul Elei Mihu), o scriitoare ale cărei opere le voi urmări și citi cu mare atenție și bucurie de acum încolo.
Ceea ce m-a impresionat și mai mult decât romanul în sine a fost modalitatea în care parcurgerea lui s-a împletit de minune cu frumusețea și magia concertelor din cadrul Festivalului „George Enescu” de la care soseam seara acasă, aspect ce m-a făcut să apreciez în plus creația aceasta autohtonă și plină de farmec a lui Em Sava despre care voi vorbi în cele ce urmează. Cred că nu întâmplător mi-a fost dat să trăiesc în paralel bucuria Anei și cea a muzicii clasice și enesciene, totodată, căci ambele lumi artistice pornesc cumva din același punct comun, și anume spiritualitatea puternică pe care o regăsim în frumusețe și simplitate. Atât romanul semnat de Em Sava, cât și operele marilor compozitori își trag seva, fiecare în parte, din pământurile în care s-au născut creatorii lor, iar acest lucru subliniază legătura puternică dintre om și locul din care provine, precum și influența indiscutabilă a rădăcinilor asupra realizărilor artistice ale celor care aleg acest drum.
Spre a purcede la drum în acest univers atât de fascinant și dramatic pe care Em Sava îl propune cititorilor săi, trebuie să amintesc, în primul rând, de autenticitatea faptelor narate de autoare de-a lungul celor aproape 400 de pagini. Ne aflăm, așadar, la începutul secolului al XX-lea, atunci când conflagrațiile mondiale băteau la ușa istoriei și când Transilvania (locul unde se petrece toată acțiunea romanului) se afla încă sub tutela crudă a Imperiului Austro-Ungar. De altfel, toată această atmosferă este redată cu măiestrie de condeiul delicat al acestei noi doamne a literaturii române. Și nu exagerez deloc când afirm un asemenea lucru despre Em Sava, căci am descoperit în scriitura sa un melanj foarte interesant și deosebit de eleganță, rafinament al limbajului, împletite cu farmecul folosirii unor termeni fie arhaici, fie regionali, din zona satului Sava în care se desfășoară curgător întâmplările personajelor implicate.
Sava, acest mic paradis aparent ocrotit de vicisitudinile vieții prin poziționarea sa și prin armonia vieții cotidiene a membrilor săi, indiferent de originile etnice ale lor. Sava, acest loc care, totodată, nu poate fi apărat de dramatismul, de tragicul istoriei care se întâmplă zilnic, fără ca vreo forță omenească să poată interveni. Și, nu în cele din urmă, Sava, localitatea în care au trăit strămoșii scriitoarei, unde femeile românce sunt modele de loialitate, sinceritate, iubire și forță interioară. Atenție! Nu vorbim de un roman feminist la modul deranjant, incisiv. Nicidecum! Ceea ce reușește cu brio autoarea este să se folosească de subtilitățile beletristicii pentru a prezenta o față poate mai puțin cunoscută a feminității românești autentice și istorice.
Aș putea chiar să fac o paralelă între Ana și demersul cultural pe care l-a abordat regizorul Radu Afrim în spectacolul său, Pădurea spânzuraților, unde femeia româncă apare ca un simbol extrem de puternic, chiar covârșitor. Exact același sentiment l-am trăit și de-a lungul romanului de față, căci prin modalitatea de a scrie, Em Sava nu a făcut decât să mă ajute să-mi brodez în imagini cât se poate de vii, de colorate (sau de negre, depinde de situația descrisă) și de intense lumea satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, acel sat care este mai apoi târât fără voia sa și a locuitorilor săi într-un tumul de evenimente care mai de care mai dramatice – Primul Război Mondial, Dictatul de la Viena, Al Doilea Război Mondial. Toate aceste întâmplări care au marcat cursul istoriei acelei perioade au schimbat complet și fața Savei, lucru pe care romanciera îl surprinde foarte bine în capitolele cărții sale.
Spuneam la început că un aspect foarte important al cărții lui Em Sava este autenticitatea faptelor și a personajelor. Într-adevăr, personajele principale ale romanului nu sunt alții decât cei care au format familia celei care astăzi semnează această capodoperă literară. Ana din titlu este însăși bunica autoarei, acest lucru fiind amintit atât prin capitolul de deschidere, cât și prin ultima frază, care stă precum un înger păzitor, la finalul cărții – „Ana a fost bunica mea”. Astfel, întreaga acțiune este plasată nu doar între cele două coperți fizice, ci se află și între aceste porți – cea de intrare, unde suntem introduși în roman prin intermediul poveștii narate chiar de bunică față de nepoată, și cea de ieșire reprezentată de propoziția menționată mai sus și care pare să aibă chiar o putere magică asupra cititorului, dar și asupra scriitoarei. De fapt, cred că pot afirma că Ana este o întâlnire între realitatea crudă și cruntă a istoriei și magia discretă a satului românesc de odinioară.
Am putut regăsi în scriitura lui Em Sava puternice influențe din marile opere ale lui Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, dar și picături din sensibilitatea atât de sfâșietoare a lui Mihail Sebastian și chiar un anumit mister pe care l-am întrezărit la Hortensia Papadat Bengescu și George Călinescu. Așadar, cred că nu aș exagera când aș spune că prin romanul de față am descoperit o întrunire minunată a tuturor înaintașilor literari și a marilor stiluri scriitoricești, totul constituindu-se într-o operă de o tulburătoare și amețitoare frumusețe și originalitate. Cu mâna pe inimă pot afirma acum că am fost fericitul cititor și descoperitor ale unei scriitoare care nu doar că merită să rămână în istoria literaturii române prin talentul ei de a expune povești reale prin intermediul scrisului, dar trebuie să intre și în cărțile de școală ori de liceu, spre a da exemplu celor tineri și, de ce nu, celor care vor în viitor să aspire la statutul de creator literar.
Cred cu adevărat că Ela Mihu (Em Sava) este deja o figură luminoasă a beletristicii românești contemporane și că numele ei poate sta cu ușurință alături de cei care au precedat-o și care au făcut din satul românesc și din țăranul român figuri covârșitoare în tabloul literaturii autohtone.
Sweet & Salty 