Trebuie să știi despre mine că sunt destul de sălbatică. Un psiholog ți-ar spune probabil că izolarea, că țara străină, că whatever. Nu știu care e explicația, dar nu îmi place să mă expun, să cunosc oameni care țin cu orice preț să mă cunoască. Mi se pare un pic de „Ni maimuța, ni maimuța!”
O fac, pentru că nu am încotro, pentru că lansări, pentru că evenimente etc. Nu o fac cu plăcere, chiar dacă, după ce trec de faza inițială, găsesc plăcere în dialog și relaționare.
Sunt omul din spatele cuvântului, ecranului și îmi place zona aceea unde sunt eu cu mine. Mi-e confortabil, mi-e firesc, mi-e onestitate, mi-e lipsă de diplomație pentru că x se simte în stare y și eu ar fi bine să fiu z.
Să dau cu subsemnata, să – eventual – gafez. Să – poate – dezamăgesc… mi se pare prea mult. Mereu am gândit că, din moment ce am scris cartea, mi-am făcut datoria față de țară. De ce să ies pe scenă să o explic, să răspund la întrebări, să zic, să mă îmbrac într-un fel, să etc. ?
După introducerea asta lungă pe care probabil am scris-o pentru mine – până la urmă toți avem umbre în soarele personal – am să-ți spun că totuși m-am dus să mă întâlnesc cu Nick Carabaș. A citit „Ana”. Și apoi a început să cumpere „Ane”. Nu știu la câte a ajuns în momentul de față, dar la întâlnirea noastră petrecută acum vreun an și mai bine trecuse de 25. A dăruit tuturor neamurilor și prietenilor din România și Canada. M-a rugat să-i fac bucuria să mă cunoască și în timp ce vorbeam m-a prins de mână și cu voce tremurândă și lacrimi în ochi mi-a spus că nu-i vine să creadă că vorbește cu mine. Jur că nu exagerez. Și scriu aceste cuvinte pentru mine. Să-mi amintesc.
Nick e un patriot adevărat, un român care ține în brațe adevărul fără teamă de consecințe. Trăiește de foarte mulți ani în Canada, dar calitatea românească nu i-a fost deloc alterată de acești ani mulți. Și ce poți să spui despre un om care dăruiește cărți? Nu-i așa că spune multe?
Ana a fost cumpărată și dăruită cum puține cărți contemporane românești (din clasa mea, să ne înțelegem, că nu mă compar eu cu uriașii cu nume rezonante) au avut bucuria, onoarea, binecuvântarea…
Nu a ajuns în atenția criticii românești, pentru că, și aici o citez pe Corina Ozon, nu a avut parte de expunere suficientă. Iar eu personal nici nu știu să o promovez, nici nu cunosc nume ilustre din protipendada literară. O singură dată am propus-o cuiva, un tip care face recenzii faine. Și mi-a spus, cerându-și scuze, că el își alege singur cărțile. Mi-a fost rușine și nu am mai încercat. Și l-am înțeles, pentru că nici eu nu aș porni cu dreptul la o carte care mi se bagă pe gât.
Dar azi e despre Nick, omul cu care m-am întâlnit la o cafea canadiană cu gust românesc.
PS. Trebuie să spun că am făcut postarea asta pentru că Nick a postat fotografia cu noi doi acum. Mi-am amintit și i-am scris mulțumindu-i. S-a jenat că am făcut public gestul lui. Însă de-a lungul timpului mereu mai cerea câte un autograf. De la un punct am vrut să îi dăruiesc măcar câteva cărți. Însă n-a acceptat.
Sandra Segal mi-a trimis un link spre un grup pe FB – Un dar, o carte românească – unde se discuta despre „Ana” mea. Recenzia aparține Laurei Dobrea. Nu am nicio legătură cu grupul respectiv, de postare am aflat pur întâmplător. Nu știu pe unde călătorește „Ana”, multe urme ale ei au ajuns la mine. Multe nu. Probabil dacă ar fi avut parte de un alt context (o editură mare, un climat literar diferit, poate să fi trăit eu în România) ar fi avut un destin și mai bun. Nu știu. Mă întreb adesea dacă am făcut bine să o pun la baza unei edituri nou înființate. Pentru că „Ana” a fost șansa editurii. S-a vândut bine și atunci librăriile au primit editura cu alte și alte cărți. Au trecut cinci ani de când a văzut lumina tiparului și a ajuns (și ajunge constant) la foarte mulți cititori din țară și diaspora.
Din experiența muncii cu editurile am observat că, în general, o carte are viață foarte scurtă. După explozia curiozității inițiale, care ține câteva luni, cartea e acoperită de alte noutăți care vin în valuri, hrănind nevoia de nou a cititorului. „Ana”, un fel de excepție de la regulă, rezistă, se vinde în continuare bine și vin în continuare feedbackuri de la cititori. Însă nu pot să nu mă gândesc care i-ar fi fost destinul dacă aș fi trăit în România, dacă ar fi ajuns în atenția criticilor, dacă eu aș fi făcut parte din vreun grup literat actual care e activ pe scena literaturii contemporane. De multe ori simt distanța asta care dezavantajează, pentru că eu nu fac parte din nicio bisericuță literară, nu cunosc pe nimeni important, habar nu am cum se numesc criticii care contează și cum ajung la ei cărțile. Nu mi-i imaginez mergând în librării și alegând aleatoriu coperte, nume. Cărțile mele s-au descurcat ca niște copii orfani trimiși în lume.
Deci mă întreb cum i-ar fi fost destinul dacă. punct.
Căutam niște texte și am găsit acest mesaj. Azi am pus mana pe cartea dvs și acuma am terminat-o. Am citit-o toată într-o zi. Acum va spun atât: am închis cartea in lacrimi!!! Maine va spun mai multe. Momentan atat: va mulțumesc și va respect! Nu am plâns pana acum citind o carte!
Cine e? La înmormântarea tatei am fost impresionată de preotul carea a oficiat slujba. Un tip între treizeci și patruzeci de ani. În semn de recunoștință i-am dăruit „Ana”. L-am văzut de vreo două ori înainte să plec. Nu avusese timp să o citească. E un om foarte ocupat. Apoi a făcut Covid și a fost nevoit să stea acasă. A citit cartea. Și mi-a trimis ce ați citit mai sus.
—————– Și recenzia Laurei.
„În anul 2022 am descoperit acest roman, ce mi s-a părut extraordinar de frumos, un adevărat deliciu literar în care am gustat niște regionalisme ardelenești din perioada interbelică cum nu am mai întâlnit. Noroc că autoarea, Em Sava, a atașat la sfârșitul romanului un glosar de termeni pe înțelesul tuturor. Am scris la vremea aceea despre el și o fac și acum aici, pentru că merită.
“Ana”, este unul dintre acele romane pe sufletul meu, cu un pic de istorie, cu povești de viață reale, cu femei puternice, cu suflet, cu chin, cu iubire, cu principii rigide și înguste, piedici, cu legi nescrise și împământenite din vechi strămoși, tradiții și obiceiuri frumoase, cu iubire de neam și pământ.
În esență, romanul evocă viața a trei femei, din trei generații diferite, acțiunea în sine fiind centrată pe Ana, cea care face parte din cea de mijloc și am înțeles că este povestea reală de viață a rudelor autoarei pe linie maternă. Istoria se desfășoară într-un sătuc ardelenesc, Sava, de prin preajma Clujului, începând de undeva de dinaintea primului război mondial, cu Maria – o tânără frumoasă, veselă, harnică și sprintenă, mândria părinților și căreia îi venise timpul de măritiș. Cum soarta din acele timpuri le dădea rar norocul fetelor de a se mărita cu cine le era drag, Maria nu a fost printre cele privilegiate și s-a procopsit cu un soț ales de părinți, pentru că acesta se trăgea dintr-o familie cu stare, deși aceasta era îndrăgostită de Sandor, un băiat ungur, sentimentele acestora fiind reciproce. Doar că preconcepțiile acelei epoci nu permiteau căsătoriile mixte. Nu doar că soțul ce-i fusese ales nu era așa cum și l-ar fi dorit Maria, dar și soacra era chiar acea poamă acră. În supușenia ei de femeie, nevastă și noră bună, Maria a pătimit mult, făcând 2 băieți, dintre care unul pâinea lui D-zeu, iar celalalt un pui de drac, făcut parcă din veninul cu care era injectată zi de zi de familia soțului. Destinul a urzit ca Maria să rămână văduvă, soțul fiind ucis în război. Chiar dacă a rămas singură cu 2 copii, Maria s-a simțit ușurată și a început sa trăiască pentru ei și a reînflorit, iar soarta i-a scos iar în cale prima iubire. Sandor, întors teafăr dar traumatizat de la război, nu a rezistat să-și țină în frâu iubirea, văzând cât de scurtă poate fi viața. Astfel că cei doi și-au împărtășit-o și din tot patosul lor a fost concepută Ana. De aici are loc o altă dramă, întrucât ungurașul nu a fost capabil să renunțe la familia sa pentru Maria și Ana și sub presiunea acesteia s-a însurat cu o femeie de naționalitatea sa, renunțând la iubire. În timpurile în care era o mare rușine ca o femeie necăsătorită să aducă un copil pe lume, un “bitang”, ba mai mult, ca acesta să fie născut din părinți de naționalități diferite, Maria și Ana au avut mult de suferit și mult de luptat ca să-și mențină locul într-o comunitate plină de prejudecăți, răutăți și pizmă.
” Oamenii-s ca lupii când simt miros de sânge, când unul calcă strâmb, când se-mpiedică și cade…Se bucură, că uită o vreme de amarul lor și se strâng în haită. Dau cu piatra și scuipă. Se hrănesc cu poftă din necazul ce nu-i al lor și mestecă povești pe care le înfloresc și le duc cu bucurie strâmbă de la unii la alții. Cel ce păcătuiește e înfierat, dat la o parte. Ei își fac cruce, însă drăcuie cu patimă și aruncă vorbe șerpește. Se duc la biserică, dar după sfânta slujbă mai stau un ceas în drum să-l toace mărunt pe cel care-ndrăznește să fie fericit, să calce legile lor înguste, rânduiala turmei. Să te ferească Dumnezeu de gura satului, de gura neamului tău!”
Ajunsă la vârsta adolescenței o fecioară foarte frumoasă, veselă și harnică, Ana, învățând din experiența mamei, și-a ales soțul cu inima și împotriva voinței mamei, care dorea pentru Ana o viață mai ușoară decât a fost a ei. Dar până a-și croi soarta după bunul plac, a avut de parcurs și de bătut cale lungă și cu multe obstacole, însă a strâns din dinți cu îndârjire, a dat din coate și nu s-a lăsat. A avut parte de multe pierderi sufletești, a pierdut copii, a stat îndurerată departe de soțul iubit plecat la luptă în cel de-al doilea război mondial, fiind nevoită să aibă grijă singură de frații mai mici ai soțului și de copila ei, în timpul în care satul a fost ocupat, rând pe rând, ba de unguri, ba de ruși, unii mai răi ca alții, dar aceasta a răzbit.
Romanul acesta reprezintă o frumoasă frescă a vieții satului ardelenesc din vremuri demult apuse, în care dulcele grai românesc este extraordinar de frumos expus și îmi doresc să-și găsească locul în cât mai multe biblioteci ale românilor, pentru că, în plus, sunt imortalizate multe tradiții și obiceiuri frumoase care, datorită modernizării și evoluției societății, s-au pierdut.
Este îmbucurător faptul că încă mai sunt autori români contemporani care, prin scrierile lor, după o documentare temeinică, reușesc să mai scrie astfel de romane cu o mare încărcătură istorică, poveștile ticluite fiind adevărate lecții de viață.” – Laura Dobrea
Am văzut undeva o fotografie în care o fetiță se privește în oglindă, însă imaginea reflectată e cea a unei bătrâne. Morala era că viața-i o clipă.
Ana a plecat acum șapte ani. În 13 iulie. O parte din lumea ei s-a dus, o alta ne-a rămas moștenire. Este motivul pentru care am scris „Ana”, pentru că mi-a dăruit povestea ei!
Mi s-a confesat. Mi-a pus în palmă secretul ei, viața ei. Mi-a tapetat cu dragoste și înțelepciune copilăria. Când am deschis ochii, lumea mea era plină cu bunici. Cinci la număr. Buna și bunu, bunica și bunicu și tata-bun (străbunicul). În plus, mătușa Valerie și unchiu’ Cornel, care erau tot un fel de bunici.
Bunica și bunicu erau părinții mamei și locuiau la Sava. Acolo locuia și libertatea mea. Un copil ia de bun și de firesc lucrurile găsite pe pământ, pentru că atunci când deschide ochii, universul este deja mobilat. El face inventarul și se bucură sau plânge experimentând.
Trăiam în aceeași curte cu bunicii paterni. Geografic erau la o aruncătură de băț. Însă distanța dintre mine și ei era mare. Bunu era înalt și drept, un gospodar deștept, cu agoniseli așezate, cu vorba rară și o mustăcioară a la Hitler. Avea casă frumoasă, atelier de scule, pivniță plină cu vinuri alese și, la modul general, lucruri de calitate.
Seara citea „Darwin” și „Viața lui Napoleon”. Avea vorba rară, cumpătată și respectul nelimitat al celorlalți. Când am început a pricepe îmi spunea să învăț, că învățătura e cea mai mare bogăție a omului. Și așa este.
Însă curtea era plină de interdicții și cele două porți de la grădina mare de legume și fructe aveau lacăte care se uitau la mine mari și reci. E drept că era un tărâm fabulos, stăpânit cu pricepere de bunu, acel geniu al grădinăritului, cu legume gargantuești și soiuri de struguri nemaivăzute, trandafiri demni de palatul Buckingham, zmeură cu bobul mare și cele mai zemoase vișine. Nu știu de ce, dar n-am escaladat niciodată gardul înalt. Nu cred că m-au oprit nici înălțimea lui și nici lacătele intimidante. Stavila era chiar personalitatea puternică a tatălui tatălui meu.
Verișoara mea, care venea doar în vacanțe, era cuminte și liniștită, pe când eu făceam lucruri: răsturnam sau udam chestii și eram pedepsită. Mereu capul răutăților. Pârâtă că tulbur ordinea și liniștea. N-am cuantificat niciodată pălmuțele luate de la mama pentru prostiile, nevinovate cu siguranță, pe care le făceam în curtea bine organizată și patronată de bunu.
Ne-o fi iubit în felul lui bunu, însă viața lui era atât de farmaceutic și exact împărțită, încât până și iubirea lui era atent drămuită, repartizată pe merit și greu de tradus în înțelegerea mea de copil. Oricum, afecțiunea acelor vremuri nu era explicită. Copilul trebuia pupat doar în somn, ca să nu și-o ia în cap. Așa se spunea, așa se făcea.
Buna era complet anihilată de personalitatea covârșitoare a bărbatului ei. Suspectez că-n tinerețe a fost spontană și jucăușă, pentru că îmi povestise cum, odată, uitând că e măritată se dusese la o nuntă de unde bunu o recuperase și adusese acasă cu o nuielușă subțire și dureroasă de alun, plesnind-o tot drumul. Dar la vremea când am prins-o eu, era o figură destul de ștearsă, topită în regulile de fier ale casei.
De cealaltă parte, la Sava, nu existau pedepse. Nu existau limite. E drept că nu erau copii de vârsta mea cu care să mă joc, dar aveam „soră de pat” și „soră de drum” – surorile mamei nemăritate la vremea aceea, era Rimbor, un ciobănesc mioritic, mai mare ca dimensiuni decât mine, care mă asculta, erau poveștile lui bunicu și explicațiile bunicii.
Bunicul mă adormea cu basme, și mă învăța rugăciuni, cu o voce caldă, mulată pe sufletul și nevoia mea, iar bunica avea explicații și filosofii și pentru cele mai banale situații, pe care le dizolva spre înțelegerea și acceptarea mea. La drept vorbind, azi știu că mă și prostea bunica la greu, pe principiul că și minciuna-i vorbă și-mi alimenta imaginația cu invenții de moment, care o scoteau din dificultate. Pentru că nu-mi plăcea carnea, îmi dădea din tocană inima, sufletul și bătuca găinii. Bucățile deveneau delicioase cu poveste și mâncam suflet cu mămăligă fără să comentez. Psihologia bunicii nu dădea niciodată greș. Și, dacă toată lumea era mulțumită și fata hrănită, ce mai contau mijloacele de convingere?
Multă răbdare aveau bunicii materni. Erau bunicii din poveste.
Cum să nu mă simt norocoasă că am crescut în ograda lor? Și cum să nu port cu mândrie numele paradisului unde am fost arăduită? Sava.
* Anii au trecut. Primul s-a dus bunicul. După ce a rămas singură, bunica și-a petrecut la noi toate iernile, iar când mergeam în România venea să stea cu mine. Și nu sunt cuvinte suficiente în dicționar să pot descrie liniștea mea, când îi știam pe toți trei sub același acoperiș: părinții și bunica. Mi-au rămas multe de la bunica.
Material, doar o farfurie pictată cu un cocoș și o găină.
Dar atâtea amintiri. Atâta dragoste. Toată copilăria atent vegheată. Râsul ei dulce, lipicios ca de fetiță.
Avea o expresie a superlativului absolut, care mi-e tare dragă. – Cum e rochia bunico? – Nu se poate mai frumoasă. Anii au trecut. Ana, o copilă născută în vremuri grele, ducând pe umerii ei stigmatul unei societăți rudimentare și-a dus viața dincolo de hotarele veșniciei.
A fost credincioasă. A iubit și a făcut copii, și a crescut nepoți. Și-a așezat înțelepciunea în fiecare dintre ei. Și într-o zi de 13 iulie a plecat. Iar eu, deși am vrut să zic două vorbe, m-am lăsat dusă de valul poveștilor.
Em Sava ne face « Promisiuni pe o frunză de arțar » la Târgul de Carte Gaudeamus București în perioada 7 – 11 decembrie, dar al Sfântului Nicolae sau dar al sufletului său pentru o Românie întregită în literatura sa scrutătoare de noi orizonturi și veșnic purtătoare de acel glas al pământului ce se înaltă în văzduh. Din sângele ce îi scrie poveștile pe hârtie, din amintirile ce o îmbrățișează pe unde o duc pașii în lumea largă și flămândă de povești, Em Sava este întruchiparea autorului conștient de originea talentului său și miza sa nu este de a surprinde lumea prin nemaivăzutul subiectelor abordate, ci de a restitui lumii încrederea în literatură ca într-o matrice, originală și obiectivă, de a dărui lumii darul cunoașterii de sine, al privirii lăuntrice în acea suită de Matrioshka, cu aceeași aparență, dar diferită prin dimensiunea fiecărui personaj.
Saga de familie ce aparent vizează să echilibreze balanța unui feminism rural vitregit de însăși condiția psihologică a femeii secolelor XIX-XX, « Ana » cheamă prin simplitatea numelui suita de femei ce îi alcătuiesc ființa până la ea și după ea. După cum îi e și numele citit din stânga sau dreapta, ea este o verigă în care se întâlnesc oprelistile și libertățile strămoșilor și urmașilor, este unirea unor puncte comune care în ciuda diferențelor blamate de societate ciuntesc viața părinților săi, ce în ea, în Ana, își găsesc pacea, înțelegerea, iertarea. Roman de o geometrie iscusită prin alcătuirea cuplurilor de personaje și de situații prin prisma complementaritatilor femeie-bărbat, copil-adult, împlinit-decepționat, bun-rău, român-maghiar, căsătorie-văduvie, legitim-nelegitim, sat-oraș, pace-război, credință-frică, viață-moarte, « Ana » este cronica unor vieți asumate în tăvălugul istoriei, într-o perpetuă coincidentia oppositorum, un dans cu bucuriile și tristețile vieții.
Componenta dură a romanului este în principal prezentă prin simbolul războiului și al luptei pentru supraviețuire fie din partea familiei lui Sandor, a familiei Voinicului și implicit a Mariei care preia nu doar numele, ci și atributele neamului prin alianță pentru a înfrunta pierderea sinelui său autentic prin căsătorie pentru a corespunde matricei satului, mai apoi pierderii soțului său și băiatului mai mare înzestrat cu virtuți înalțatoare, pe când băiatul cel mic, întruchipare a slăbiciunilor neamului le va cultiva în detrimentul valorilor.
Componenta sensibilă a romanului culminează cu povestea iubirii ce nu corespunde realității, născută în timpurile nepotrivite. Rezultatul acesteia, Ana, ființă născută din contrariile apărate pe bună dreptate de fiecare latură a familei în parte, înfruntă o sumă de « munci », numite azi traume în limbajul tot mai psihologizant al timpului nostru, când de fapt sunt niște « coming of age », probe de maturitate si de inițiere.
Puritatea dorită a sângelui ce sprijină ordinea comunitătii, iscă probleme între generații și îngroapa de vii sentimente. În viața lui Sandor și a Mariei moartea se insinuează vieții din copilărie. Dupa cum în miturile românesti, moartea este simbolică, aici amenințată este iubirea personajelor de referință, ea însăși devenind un mit și un personaj în același timp. Em Sava dublează firul faptelor cu firul sentimentelor, astfel vocea satului devine însăși un personaj, experiența războiului, a dispariției și regăsirii, pieirea întregii familii a preotului din sat, renașterea vieții după moartea fizică sau simbolică de la vegetație la nașterea copiilor, la împroprietărire sau găsirea de lucru la oraș. Evenimentele istorice remarcabile fac parte din viața satului câteodată discret, altădată obraznic, oamenii sunt prinși în tragedia traiului fără scăpare decât în rugăciune și încredințare în binele lui Dumnezeu.
Roman mărturisire a neputințelor, « Ana » este vocea celei de-a treia generații de purtătoare a unui adevăr familial ascuns, nemărturisit fățiș, dar trăit în profunzimea meandrelor sufletești, abandonat și reluat în intimitatea gândului și alungat prin proximitatea faptei pentru a nu îngreuna inutil viețile urmașilor. Și ce operă iese din această mărturisire nemărturisită deplin până când ea se desfășoară lumii întregi, nu pentru că judecata lumii se vrea prescrisă între timp sau pentru că personajele s-au distanțat de povara sufletească, ci pentru că triumful pătimirilor constă în însăși această asumare a unei identități veritabile, a simțirii sale generații mai târziu, a trecerii prin filtrul unor conștiințe asumate.
Ciclurile vieții satului, ale riturilor de trecere, ale cuviintei necesare în funcție de fiece etapă sunt atent detaliate în roman, iar analiza psihologică se face atât la nivelul gândurilor și comportamentelor, cât și prin exprimarea concordanțelor cu timpul, semnele prevestitoare, simbolistica năframei, a purtării hainelor civile în sat și în afara lui, justificarea comportamentului lui Nicolae față de sora sa Ana întotdeauna spre erodarea sentimentului matern al Mariei, remușcările ei, neîmplinirea lui Sandor. Roman de analiză culturală și identitară, « Ana » este o oglindă a unui timp tot mai șters din memoria colectivă, dar pe care Em Sava îl învie prin limbajul autentic și vesel, bogat, colorat, tainic. Lumea înfățișată este când complementară, când contra ei însăși. Ana și Alexandru, figura bunicilor din începutul romanului se conturează și preia, asemeni unui tablou de familie alb-negru, toate chipurile trecutului și stările lui. Oarecum, nicio micro-poveste a romanului nu este fără cusururi, dar odată acestea înțelese se reîntregeste o genealogie în care omul nu este liber să acționeze după bunul plac, ci după legea în care a fost dat vieții pentru a înțelege dimensiunea sa în raport cu Dumnezeu.
Figura feminină a romanului este formată din viețile femeilor ce o compun, Ana este creionată prin interacțiunea cu toate vocile feminine față de care este comparată, de care este acceptată sau respinsă. De-a lungul timpului, ne este adusă înainte condiția femeii în societatea vremii, tiparele care îi conturau limitele și excepțiile prin care nu risca să strice echilibrul social. De la copilărie la tinerețe, de la maternitate la văduvie, de la păstrătoare a regulilor la proscrisă social, de la blamare la iertare, figura femeii este supusă unei analize temeinice prin vocea satului și a romanului. Em Sava a scris un roman viu, demn de personajele sale și de anvergura introspecției, un roman care poartă cititorul în căutarea rădăcinilor.
Roman de introspecție creativă, « Ana » este o provocare pentru cititor în ceea ce privește lectura într-o limba transilvăneană acccesibila inițiaților, dar și veneticilor prin dicționarul oferit la final. Obiceiurile ce însoțesc nașterea, pețitul, cununia, moartea sunt prezentate firesc și integrator în parcursul individului. Pe alt plan, lectura psihologică, eliberatoare, se așează ca o rugăciune peste memoria celor ce în viață și-au lucrat virtuțile în ciuda vicisitudinilor. Substanța trăirilor, atent prezentate de Em Sava, ne situează adânc într-un plan real de care ne desparte o perdea subțire, aceea a interesului față de cei până la noi și a felului lor de a se raport la frumosul vieții. “Ana” de Em Sava este o stare, o voce, o atitudine ce definește cultural neamul românesc.
Imagine reprezentativă: Lectură la Budapesta, Ana de Em Sava
Em Sava nimic n-am lucrat azi. La cafeaua de dimineață (dimineața mea 😁) am început cartea și nici n-am realizat când au trecut orele. Minunat stil ai de a scrie! O carte așa cum trebuie să fie o carte! Te atinge, te mișcă, te răscolește, iar la final lasă ceva în tine, o aromă, un gust, o imagine și chiar un sunet ce ți l-a creat imaginația în timp ce citeai, făcând încăperea să pară pustie și prea tăcută odată lectura terminată.
M-am gândit că e o poveste de viață, dar nu m-am gândit că voi citi cu drag lucruri care mă făceau să-mi toc măselele. Întâmplări de care ne despart un pumn de ani, vremuri în care erai bătrân la 40 de ani, greutățile sătenilor și gura lumii care a distrus întotdeauna vieți. Războaiele și mârșăviile oamenilor. Durerile femeilor și chinul traiului de zi cu zi. Toate toate descrise pe un ton atât de dulce, de parcă ascultam povești de-ale bunicii la gura sobei. Am oftat alături de Ana cu aceeași incapacitate de a înțelege de ce ne învrăjbim din atâtea lucruri când la bază toți suntem doar oameni. Cartea ta m-a aruncat acolo, în lumea aia a satului din care am apucat să gust un pic. Acum că i-am închis coperțile mă întreb și mai intens cum putem rata să vedem că noi chiar trăim vremuri bogate? Nu ne despart milenii de copiii morți în primii ani de viață, de bolie banale care secerau prin oameni, de zilele care însemnau doar munca cruntă a pământului, de distrugerile făcute de război și veștile care se pierdeau pe drumul poștașilor, de bătrânii satului care adesea închideau ochii pe la 50 de ani. Nu ne despart milenii ci doar câțiva zeci de ani și deja am uitat cum era… Ne credem nemuritori… Nimic nu ne mulțumește… Nici viața nu ne-o trăim… Mulțumesc Em pentru o lectură deosebită. M-am enervat, m-am întristat, m-am bucurat și în general am făcut hiperventilație de la cât am oftat parcurgând paginile.
Am plâns cum nu am plâns vreodată citind o altă carte în română sau engleză. Nu am plâns doar la final, ci de multe ori de-a lungul cărții. Am plâns de tristețe, de bucurie sau chiar din cauza unor propoziții descriind oameni simpli, râsul lor, portul lor, noroiul de pe bocancii lor, obiecte de prin casa, luna, pădurea, dealurile sau zilele saptamanii. A fost o lectură interactivă, intreruptă deseori de amintirile povestirilor bunicii care confirmau cele spuse in romanul Ana de Em Sava pe care o declar mai mult decât Rebreanca Ardealului. Dacă Ion si Moromeții au fost descrisi prin mintea si talentul literar al unor bărbați desăvârșiți, Ana a tâșnit dumnezeiește din sufletul unei femei.
Sunt profund impresionată și complet răvășită de această carte. Accept faptul că această carte odată citită nu mai poate fi uitată vreodată. Pur și simplu nu ai cum. Sper ca această carte să ajungă unde merită.
M-am întrebat, pe măsură ce mă adânceam tot mai mult în povestea Anei, dacă și ceilalți cititori ai cărții s-au regăsit atât de tare în Sava – satul ardelean în care se petrece această cu adevărat fascinantă istorie. Nu am găsit încă un răspuns.
Înclin să cred că pentru noi, ardelenii, cartea are un plus de savoare. Care e dat nu doar de folosirea regionalismelor, pentru deslușirea cărora autoarea a inserat un glosar de termeni la finalul cărții; glosar de care eram aproape convinsă că nu voi avea nevoie, că doar sunt și eu “de acolo”. Dar nu a fost chiar așa, și, cu toate că majoritatea termenilor mi-erau cunoscuți, cu tot cu micile diferențe specifice locului (ex. șuștar spune Ana, șiștar spunea buna mea), totuși m-am îndreptat de câteva ori spre acel glosar. Dar recunosc că toate acele cuvinte mi-au revărsat în suflet valuri dulci de nostalgie după vacanțele petrecute în satul ardelenesc al bunicilor mei materni.
Dar nu e doar limbajul folosit cu măiestrie. Nu. E întreg tabloul satului ardelenesc de acum un secol și ceva. E întreaga poveste a vieților personajelor, care se îmbină armonios cu descrierea societății rurale din secolul trecut și pe care o lecturam tot mai încântată.
Însă cartea e mult mai mult decât o poveste de dragoste. E o radiografie a unei societăți care a dispărut demult și care a fost readusă la viață de către autoare. Magistral readusă la viață, aș spune, pentru că nu am înregistrat nici măcar un derapaj de limbaj sau istoric în întreaga carte, ce are 400 de pagini.
Nu știu nici dacă tonul moralizator al cărții a fost în intenția autoarei sau doar așa s-a întâmplat să iasă. Cum li se mai întâmplă scriitorilor autentici, atunci când se lasă și ei cuceriți de personajele din carte care, la un moment dat, preiau controlul.
Dar întreaga carte e străbătută de un fir roșu. Și, cu toate că asta nu e o recenzie, și deși poate sunt și ușor incoerentă din pricina lipsei de somn (dar chiar nu am putut lăsa cartea din mână după ce am început să o citesc; ergo, am adormit abia spre ora 2 azi-noapte), trebuie să spun că toată lectura mi-a bâzâit în cap un singur gând, acel fir roșu fiind sumarizat într-un citat devenit celebru dintr-o altă carte pe care o consider extraordinară: “Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”
Voi reciti cartea ta, dragă Em, pe îndelete. Și după ce o voi mai citi, voi scrie mai pe îndelete despre ea. Pentru că “Ana” merită să fie cunoscută de cât mai multă lume. E o carte minunată! Și nu exagerez deloc cu epitetele.
Mă întreb doar dacă vreodată ar putea fi tradusă în vreo limbă străină fără să i se altereze farmecul original. Nu știu. Dar ar fi interesant de aflat (cum a spus unul dintre cei care au scris despre volum, ale căror gânduri se găsesc în partea finală a acestuia) cum le-ai putea spune canadienilor printre care te afli de mulți ani deja despre Dumnezeu alduitu’.
Te felicit din toată inima pentru “Ana”! O notă specială și pentru coperta și conceptul grafic excelente (Sandra Segal – încă o dată chapeau bas!) și pentru ideea de a pune una dintre picturile superbe ale Iuliei Șchiopu pe copertă.
“Am venit în Canada cu limba română prin toate buzunarele și mi-am păstrat-o în suflet, ca pe o religie.” – Em Sava
Literatura română s-a îmbogățit cu o carte de nota 10+. Iar asta e, poate, cea mai mare realizare a unei autoare care trăiește de peste 20 de ani în Canada. Fiindcă, așa cum spune extrem de inspirat Ela Mihu alias Em Sava: “dacă Dumnezeu te face român, degeaba emigrezi.”
Azi, când am deschis ochii am fost întâmpinată de o surpriză. Da, mărturisesc că fac parte din cei 60% (parcă ăsta e procentul) care, la prima oră, își deschid telefonul. Uitasem. Uit toate aniversările. Nu mică mi-a fost mirare (și bucuria) să aflu că azi se împlinesc doi ani de când am făcut primul pas ca editură. Cum altfel decât prin „Ana” mea? Care și ea împlinea un an, respectiv doi, pentru că au fost două ediții și sfântu’ mai știe câte tiraje.
Să nu credeți că sunt o curajoasă. Nu sunt. Am ezitat și am dat-o cam cu inima strânsă. Aveam deja acceptul a trei edituri, bine poziționate pe piața de carte, iar SIONO, practic, nu exista. Să dau cartea bine muncită (doi ani am lucrat – și a fost job de minim 8 ore pe zi) unei edituri no name, era similară cu aruncatul în apă fără să știi să înoți.
Da, dar noi voiam editura pentru a fi ALTFEL. Pentru noi și cărțile noastre. La fel ca atunci când ai un material care îți place și vrei să fie croit fix pe gustul și pe măsura ta. Fără o carte, cum să pornești la drum cu o editură? Chiar dacă ideea editurii nu a fost a mea, am acceptat-o din tot sufletul. Însă nu mi-aș fi dat „Ana” pe mâinile noastre lipsite de experiență la ora aceea. Aveam o strângere uriașă de inimă…
Publicasem „Pași” (împreună cu Axel) și mă îmbăiasem oarecum din beția succesului primei cărți. Cei care ați trecut prin asta știți. Pentru mine a fost o bucurie sută la sută prima carte. Am primit cadou suflete, ca să zic așa. Oameni care m-au iubit și au dorit prietenia mea tocmai pentru că prinseseră gustul literei mele.
Acum, după ce că veneam cu o „Ana” istorică, deci aveam toate șansele să îi dezamăgesc pe cei care ar fi așteptat o literatură izbitor de contemporană, ca și în prima carte, mai porneam și cu o editură în fașă. Pentru că „Ana” a făcut cunoscută editura, nu invers.
Vă imaginați fericirea când „Ana” a explodat! Vă spun un secret. Oricât ar fi de grozavă editura, marketing-ul și tot ceea ce poate fi făcut din exterior pentru o carte, nimic nu se compară miezul, cu folclorul, cu transmiterea pe cale orală a unei informații. Primii cititori sunt cei care dau notă. Și au dat notă maximă și au revenit chiar și cei care cumpăraseră o Ană, să ia și pentru rude și prieteni. Ne obișnuiserăm ca Ana să fie cumpărată cel puțin în pereche. Oamenii au început să o ceară în librării, așa că librăriile au fost fericite să o primească. Atenție! O librărie e un business. Dacă nu dai un material vandabil, frumos și de bună calitate, e adio și un praz verde.
Această explozie a Anei (Nick Carabas, dragul meu canadian pe care încă nu am avut bucuria să îl cunosc, deține recordul – a cumpărat până acum 20 de „Ane”) a creat apetit pentru alte cărți SIONO. Așa a venit rând pe rând, carte după carte, așa au urcat scara și s-au așezat frumos acolo unde le era locul: pe rafturi de librării și de biblioteci.
La SIONO avem oameni extraordinari. E multă muncă la fiecare carte. Coperta e personalizată, e o metaforă a cărții. Pe copertă e un fragment de analiză literară făcut de unul dintre noi. E esență, e valoros.
La SIONO e greu. E foarte multă muncă. Nu facem rabat la calitate și sunt mulți, foarte mulți bani puși în joc. Hârtia se scumpește, totul se scumpește. Vremea e vitregă.
E boală, război. Dar să ne oprim o secundă, să îmbrățișăm frumusețea celor 47 de cărți și a celor 31 de autori. Nu știm cât va rezista lupta noastră. Dar să ne bucurăm de clipă, de cărți, de lectură, de carte. De bucuria cu file și povești.
Foarte impresionată de gestul Fabiolei de a dărui unui necunoscut o carte, am decis să o imit și să dăruiesc la rândul meu. Am ales „Ana”, nu mă întrebați de ce, pentru că nu știu răspunsul. Am dăruit, tot ieri, și niște „Andrei” – știți că v-am întrebat de știți cum ar putea ajunge câteva cărți la niște copii, care să se bucure. Cum am lansat întrebarea pe mai multe planuri, am ales să merg pe mâna unui preot drag. Un cadou se face fără gălăgie și nu e intenția să mă laud – însă am apelat la voi și voiam să vă zic: misiune îndeplinită, iar despre „Ana” mea, iarăși nu gestul meu e important, ci modul în care s-au desfășurat lucrurile.
Mă aflu de câteva zile în Ro, după o vacanță în vacanță, adică șase zile de Spania. O să vin să vă povestesc. Ideea e că după clima mediteraneeana ne-a izbit un frig crunt, deși din Canada veniți nu ar trebui ne taie respirația câteva grade sub minus. Ei bine, chiar dacă echipați corespunzător, am îndurat un frig uscat și agresiv, de aceea am decis ca prima carte din cele două „Ane” să o las într-un mall pe o bancă. Am cumpărat două pungi de cadouri, să fac totul ca la carte, apoi am așezat frumos și la vedere cadoul. Ei bine, deși am făcut mai multe ture, am văzut că nu se atinsese nimeni de pachet. Ceea ce arată că românul e cinstit. Pe nimeni nu a tentat punga de cadou a altei persoane. Am decis să scot cartea din pungă și să o așez singură, fără pungă. În două minute s-a evaporat. A doua carte a provocat o experiență emoționantă. Sunt un om super emotiv și, parcă odată cu vârsta, emoțiile, în loc să se topească în înțelepciunea senectuții, devin și mai fragile. Posibil să fie și pandemia și izolarea… în fine. Am decis ca a doua carte să o pun la Târgul de Crăciun din centru. De data asta direct cartea, fără punga cu pricina. Era deja întuneric și frigul spărgea pietre. Destul de puțini oameni și după vreo zece minute, am decis să abordez eu pe cineva. Zis și făcut. Primele persoane care au trecut după ce luasem decizia, au fost două femei cam de vârsta mea – presupun pentru că îmbrăcate până-n dinți și cu măști – la fel ca subsemnata, era greu să descifrezi exact. Le-am cerut scuze de abordare. Apoi le-am întrebat dacă sunt din Cluj și, la răspunsul lor afirmativ (mi-am dorit pe cât posibil să fie cineva clujean) le-am spus toată tărășenia cu dorința mea. Au fost extrem de impresionate și au vrut să mă îmbrățișeze – mare lucru pe timp de pandemie. În fine, modul în care a decurs discuția m-a înduioșat și mi-au umplut de lumină sufletul ca pe un felinar. Și, pentru că vreau să-mi amintesc ziua de ieri, pentru că am simțit fericirea de a dărui mai fierbinte decât cea de a primi, vă spun și vouă și las aici, blogului. De asemenea vă doresc din toată inima un Crăciun fericit și cald!
Am scris Ana cu emoție, iar emoția mi-a fost înmiit înapoiată. Cu dobândă grasă. Am scris ca în transă, complet transportată în lumea veacului trecut. Când am terminat, dezmeticindu-mă m-am întrebat dacă vocea mea va găsi urechi care s-o asculte. Sufletul îmi era înaripat, întristat că pusesem ultimul punct al manuscrisului, imună și egoistă la eventualele reacții. Ești sfâșiat când te desparți de un manuscris… Trebuise să scriu Ana. O scrisesem. Mission accomplished! Dar curiozitatea exista. Publicasem cu doi ani înainte Pași. Iubită carte! Cu feedback ca o explozie de artificii. Cu lansări multe și mai multe noi prietenii, cu declarații de iubire față de scriitura mea. Corina Ozon îmi spusese că e mai greu să scrii a doua carte decât prima, pentru că ai creat deja așteptări. Așa era. După Pași, roman contemporan, ușor exotic, exploatând o poveste de dragoste, venea Ana cea zbuciumată și atât de ardeleancă. „Ori o să placă, ori nu”, am răspuns fratelui meu când m-a întrebat la ce lucrez. Și a fost să fie!!! Am simțit fiorul românescului zbătându-se în cititori. Am simțit cum mândria unei povești românești, greu dusă, istoric trasată, sisific construită, a curs ca mierea printr-o pâlnie în inimi. Și aici, la ceasul dimineții mărturisirilor mele feisbuciste, vă spun că a fost o mână de oameni care m-a uimit și înduioșat până la plăsele cu emoția receptării lor. Printre ei și un băiat de 17 ani, un necunoscut din București care a spus că Ana e un „rollercoaster de emoții”. Au trecut aproape doi ani de când a ieșit la lumină Ana mea. Fb-ul conștiincios îmi amintește. Iar eu sunt recunoscătoare că prin venele mele curge sângele Anei și pentru că Dumnezeu mi-a pus în mână condeiul. Și că prin ea rămân notate niște datini și obiceiuri ce se pierdeau, o poezie a obiceiului care moare odată cu bătrânii noștri care se duc. Multe din cele povestite de Ana nu erau consemnate. Greu găsite. Și atât de românești. Mi-e drag că le-am pus bine și, la o adică, stau mărturie pentru cât de frumos e să fii român.