Sunt dependentă de litere și de mere acre. Să scriu despre mere e ca și cum m-aș privi în oglindă.
Avea bunica doi pomi imenși la marginea grădinii. Făceau mere mari-mari și acre-acre, cu carnea atât de tare că-ți puteai lăsa dinții în ele. Erau atât de acre că le mâncau doar porcii. Și eu. Râdeau de mine cei mari. Eu cu merele mele, un soi de Albă ca Zăpada pe dos. Că ea avea mărul ei roșu, dulce și frumos (otrăvit, dar ce mai conta?). Privindu-l, îți lăsa gura apă, nu ca dragele mele poame ce făceau, dimpotrivă, gura pungă adulților.
La vremea aceea numai eu le știam secretul și savoarea, ca și cum mi-ar fi dezvăluit doar mie taina într-un SOS al papilelor gustative, pentru că atunci nu aveam bucurii culinare. Bucătăria era loc de supliciu, pe unde treceam iute, fără răbdare, că oricum nu-mi plăcea nimic. Eram ca un fir subțire și sălbatic de iederă, greu de hrănit. Și mai greu de înțeles.
Nici măcar eu, cea de azi, nu pot pricepe cum puteau să mă lase indiferentă plăcintele ori minciunele bunicii?
Mult mai târziu, am realizat cât de bine gătesc ardelencele și, cu precădere, cele din familia mea și abia la vremea maturității, când am început la rândul meu să gătesc, am înțeles ce baghetă magică poate deveni lingura ori paleta, ori telul.
Copil fiind, aveam merele și pe Rimbor, un ciobănesc mare care mă urma peste tot. Era prietenul meu, varianta mea de cei șapte pitici.
Casa bunicilor era așezată în margine de sat, într-o împărăție a verdelui pur, un pământ îmbelșugat și binecuvântat de Dumnezeu.
Cornucopia era în ochii și sufletul meu casa și grădina și ograda bunicii. Dragostea pe care o găseam acolo era doar acolo și ea mi-a înflorit sufletul și l-a rotunjit sub formă de măr. Am devenit Sava pentru că Sava am fost întotdeauna. Nu m-am născut acolo și, cu cât creșteam, cu atât mai puțin stăteam la bunici, însă acolo am cunoscut libertatea absolută, dragostea necondiționată. Era un loc fără frici. Un loc în care îmi era permis orice. În ograda și casa bunicilor locuia frumusețea și bunătatea, Sfânta Duminică și soarele. Iar eu eram piesa de puzzle ce se potrivea acelui bulgăre încins de oameni buni, acelui pământ ales.
Curtea și grădina imensă ce-o lua la fugă, din spatele casei, în sus pe deal până la nucul așezat bătrânește pe coamă, erau pline cu pomi de toate soiurile, încărcați de fructe care de care mai dulci și mai zemoase și mai aromate, de parcă se pregăteau pentru o competiție elaborată.
Doar cei doi meri-gemeni înalți erau pe nedrept detronați. Însă eu îi iubeam cel mai tare și, transformată într-un soi de justițiar, purtam victorioasă câte-un fruct verde și acru, amprentat cu dinții mei mărunți.
Cei doi uriași păreau niște bodyguarzi puși la granița ogrăzii, cu job precis de-a păzi dragostea bunicilor și copilăria mea.
Erau un soi neobișnuit, soi pe care l-am căutat toată viața și în toată lumea, fără să-l pot găsi, ca și cum ar fi rămas izolat doar în împărăția copilăriei mele spulberate. Căci petecul meu de Paradis, Sava liniștii și libertății mele a dispărut.
Sigur că există geografic pe hartă, însă e doar un sat românesc ardelenesc, ca oricare altul. Fără bunica și bunicu’, fără pomnițerul ce acoperea întreaga ogradă ca o umbrelă uriașă, fără cei doi meri, frați de cruce, Sava a pălit, s-a descompus, s-a transferat în casa sufletului meu sub forma parfumului de mere.
Iese din când în când prin seva cuvintelor, amestecată cu miros de seară și de lemne trosnind în foc, cu trandafiri galbeni, liliac și flori de soare, cu nuci crude și vorbe calde de Sfântă Duminică și-un chip de fată știrbă, cu un măr mare în mână și cu un ciobănesc lățos în urma ei…
Sava sunt eu, cea dependentă de cuvinte și de mere verzi.
Povestea se înscrie în Clubul Condeielor Parfumate. Mulțumesc Mirela pentru invitație.
