34 de grade la umbră, toamnă cică în calendar. Răcită cobză. Frisoane ca-n miez de iarnă. Primăvara o fi sub pat ca să fie în formație completă. Cred că am febră. Termometrul e la mii de kilometri, în sertarul cu medicamente, iar eu am eșuat lamentabil într-un fotoliu moale din living. Halucinații sau realitate, deci clar febră:
–  Azi nu mă iubi! Te rog, ia o pauză. Sunt microboasă, extrem de mucoasă, surdă, fără gust și miros, cu ochi mici, cu părul lipit de cap. Strănut ca o mașină de strănutat. Nu te uita la mine. O să cazi în nas. Eu nu mai am. În loc de nas am o chestie roșie, dureroasă, inutilizabilă.
– Te iubesc. Ești femeia mea și locul meu e lângă tine, iar locul tău e lângă mine pentru că acel Cineva nu și-a dat atâta osteneală pentru doi oameni oarecare, ci pentru NOI. Și eu Îi mulțumesc in fiecare zi Lui.
Așa că pune mâna și bea ceaiul. Acum.

Ceaiul e peste ocean, la câțiva kilometri, mai departe decât aragazul. Hapciu!!!
A răsărit antipatic lângă mine cu gingerul rânjind obraznic. Ceaiul. Îl urăsc. Mă gândesc să negociez o cafea, dar îți citesc nu-ul înainte să deschid gura. Nu am voce. Nici voce!!! Ce mă fac? Nu pot să vorbesc. Cum să tac?
Dar și tu… Știi tot ce gândesc. Cred că mi-ai plantat un chip între vise.
Nu pot vorbi, NU POT CITI, nu pot respira, nu pot gusta, nu pot nimic.
Cine răcește toamna? Oamenii normali o fac iarna. Cei mai săriți vara, de la aer condiționat. Nu am auzit pe nimeni să răcească toamna. Toamna e de pus murături și zacuscă, de mers la sală, de cules roșii. De căutat rețetă pe net pentru gogonele, că anul trecut nu mi-a plăcut ce-a ieșit. A fost ea comestibilă, dar nu delicioasă, cum o face mama.
Adică e toamnă, lumea culege frunze, castane, ghindă, nu se ocupă de guturaie, ori bronșite. De mers la medic nu merg. Unu, că mi-e jenă de situație, adică toamnă, hapciu, nas roșu, la-la-la. Și doi, sunt mult prea epuizată să mă ridic de aici. Așa că sare fierbinte pe piept, ceai și medicamente ce avem prin casă… Hapciu!

Azi. Mic dejun: un bol cu fructe. Banană, fructe de pădure, mango, piersică și grepfrut roz. Și cafea.

Vorbesc cu cineva în România: mănâncă mici. La Dedulești. Cică sunt bestiali. Îmi trimite o poză și văd nu doar micii, al căror miros jur că-l simt, dar și câteva felii de pâine de casă. Adică PÂINE DE CASĂ. Înghit în sec o dată. Și încă o dată. Salivez. Și mă apucă, frate, o foame. Și o poftă și un dor…

Păcat personal: ador aluaturile. Pâine de casă, cozonac, plăcinte.
Pâine de casă ca în România n-am mâncat niciunde pe planeta asta. Și când spun pâine de casă mă refer la cea făcută de mama. Ori la cea pe care o făcea bunica, sau mătușa Valerie. Cele trei variante sunt pe podium, toate de locul întâi, fiecare cu alt gust.
Să ne înțelegem, dacă sunt două platouri pe masă, unul cu prăjituri delicioase, altul cu pâine de casă, eu nu bag în seamă prăjiturile.

Văd poza, aud și vocea aia care-mi spune propoziții satisfăcute de pâine de casă și îmbină cuvinte cu gust de mici, înmuiați în muștar. Mă pleznește o foame…
Mă duc la sală încercând să lupt cu imaginea nerușinat-devastatoare din mintea mea. Jur că nimic nu e mai frumos și mai sexy decât o farfurie cu mici de Dedulești, cu muștar și pâine de casă. Unde-or fi Deduleștii ăia, frate?

Pun muzică tare și beau apă. Iar beau apă. Apă.
Ajung în parcare, iar când cobor mă trăsnește un miros de friptură de la restaurantul din vecini. Mai beau o gură de apă și urc pe treadmill.
Fiecare aparat are fixat deasupra un monitor, unde poți urmări programe tv. În mod normal se pot schimba programele. Nu și acum. Oricât butonez, ecranul îmi arată încăpățânat un show culinar, unde se fac niște chestii care arată fabulos, un fel de mingi cu nucă de cocos și ciocolată albă. Salivez.
Nu mi-e foame. N-are cum să-mi fie. Nu știu de ce stomacul nu pricepe informația. Beau apă.

Când ies de la sală, aceeași mireasmă divină de friptură mi se introduce parșiv prin fiecare por, până în stomacul care deja plânge de foame, deși nu-mi e foame. Iar pe stradă, până acasă îmi surâd indecente, înșiruite simetric și colorat, reclame cu hamburgeri, pizza, clătite, specialități din pui, sushi… etc.

The end: hot date with my fridge. 😀

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva
cu umbra unui copac, sau mai bine cu umbra ta.”
zice Nichita. Și bine zice. Și mă bântuie. Obsesiv îmi sună în cap de câteva zile. Iar Nicu Alifantis îi acoperă toamna, și-mi acoperă toamna, și-ți acoperă toamna…

Toamna asta cu mâneci lungi, cu mere coapte și gutui și dor de nuci verzi a fost cam parșivă pe aici. N-am eu nimic cu calendarul, că no’, septembrie se numește, septembrie să fie, cu mâna la chipiu.
Dar nu mi-am făcut numărul de vară. Primăvara a venit regulamentar, înverzit, înflorit, nins flori de cireș, ca orice primăvară care se respectă. M-am învârtit de două ori și gata, s-a întomnit.
Vară fără personalitate. A plouat tot sezonul. Recunosc că, pe moment, m-am bucurat. N-a trebuit să ud grădina, a fost verde și fragedă… bucurie.
Oricum, cică a fost prea multă apă și roșiile n-au crescut suficient. Habar n-am. Sunt mai mici, e drept, dar dulci tare. Ce mă nemulțumește profund e că am fost la lac doar o singură dată. Apa a fost prea rece. Cea mai udă vară arțariană din experiența mea…

Toamnă cu mâneci lungi, cu mere coapte și gutui și dor de nuci verzi… N-am mâncat de ani mulți nuci verzi. Nucul din capul dealului din grădina bunicii…
Aici las peste noapte migdale în apă. A doua zi poți scoate pielița și au aproximativ același gust. Sunt delicioase, dar nu-s nuci…

Anul acesta mi-a venit prea repede toamna. Nu m-a anunțat nici calendarul, nici diminețile reci și nici nopțile venite mai devreme. Nici măcar Nichita cu „emoția lui de toamnă,” care se confundă cu emoția mea de toamnă.
Vestitorii au fost hoții, adică grăsanii de ratoni care, înnebuniți de aroma strugurilor, dau atac în fiecare noapte. Mănâncă boabele și scuipă cojile pe jos. Mă întreb cum nu cad de pe viță, așa rotofei și fără condiție fizică cum sunt. Așa mi-a venit mie toamna. Prozaic. Văzând în grădină resturile lăsate ratoni: „Doar n-a venit deja…?” și-am apucat cu nerv mătura de coadă.

Toamnă cu mâneci lungi, cu mere coapte și gutui și dor de nuci verzi.
Culori tari, arome și gusturi sofisticate. Buchet de miresme. Gama dulcelui parfumat la mine-n grădină, unde se-ntâlnesc de-a valma fructe și flori, cuvinte, culori, frunze și ramuri și viță de vie. Toamnă prea iute venită.
S-au colorat vorbele și s-au copt verbele. Așteaptă cuminți în cămară speranțele, agățate ordonat pe culori și mărimi. Certitudinile sunt frumos aliniate, pe rafturi cu etichete.
Merele-s promisiuni rotunde de pus sub bradul de Crăciun.
Ce dragi-mi sunt merele. Mă numesc xyz și am dependență de mere.

Scriu. Ascult Taxi. Mă amuză. E sâmbătă dimineața și ieri a venit toamna.

Eu. Am curajul, sau nebunia, sau inconștiența să umplu de cuvinte laptopul și telefonul și pagina de fb și urechile celor dragi mie, indiferent de anotimp.

Nu sunt o prietenă bună pentru că, deși îmi iubesc prietenii și-i surprind plăcut de multe ori și le gătesc bine (zic ei) uit sistematic zilele lor de naștere. Ei nu par a se supăra și nici nu mă pedepsesc cu plecări. Dimpotrivă, îmi zic „La mulți ani!” în fiecare an.
Eu mă rușinez de fiecare dată, pentru că le fur, fără să vreau, bucuria aceea pe care o ai când cei care te iubesc își amintesc. Dar se pare că nu mă descalifică nimeni din categoria „cei care te iubesc.”

Scriu. Ascult Taxi și mă amuz și beau cafea. Neagră și fierbinte. Fără zahăr. Fără lapte.

Fac poze cu nemiluita pe care nu le șterg niciodată. Pozez lucruri nesemnificative, cum ar fi pietrele, lemnele și apa. Gângănii, sau necunoscuți pe stradă. Uneori pozez cerul. Și cred că mi se pune pata de multe ori pe frunze. Ieri, de exemplu, am uitat de mine studiind în detaliu niște scaieți răsuciți în mișcări de Aikido pe marginea aleii. Erau vorbe prefăcute-n plante. Simetrii și țepi. Septembrie și vorbe. Modeste în dicționar. Sepia.
Îți sângerează buza când le șoptești, crezând că-s flori de câmp.
Au mai multe nume. Uneori se cheamă argumente, atrag prin logică. În propoziții scurte, ori fraze lungi monologice, ori cereri de iertare cu colți ascuțiți.
Se numesc reproșuri. Fade. cuminți, cu gust amărui, la margine de pajiște de vorbe.
Zgârie cu uscăciunea lor explicativă. Rezistentă. Aridă. Nu dau floare.

Scriu. Ascult Taxi și mă amuz și beau cafea neagră și e sâmbătă.

În școală n-am făcut engleză. Deloc. S-a lipit o brumă de mine din filme. Înainte să vin munceam ca o apucată. Profă de română. Cine lucrează la liceu și predă o materie care se cere la bac’ și la facultate știe despre ce vorbesc.

Nici nu credeam eu prea tare în venitul aici. În sufletul meu am sperat până-n ultima clipă să nu primim viză. Mă fascina Canada și toate poveștile care ajungeau la mine, dar nu voiam să plec. Însă nici n-aveam curajul să spun NU unei eventuale Țări a Făgăduinței. Toți voiau să plece la ora respectivă, iar sita era deasă, extrem de deasă și foarte puțini aveau acest privilegiu.
Cum puteam să refuz așa ceva? Cum să nu încerc măcar un pic gustul unei alte lumi? Nu era dorință, ci ispită. Și apoi, avioanele zboară în ambele direcții, îmi spuneam.

N-am făcut nici un curs de engleză. Nu aveam când. Școală și meditații din greu, chiar și în week-end-uri. Până la urmă oi da eu cumva de capăt și limbii engleze, îmi ziceam. Predasem franceză în primul an de profesorat, iar în facultate făcusem și italiană, așa că mă gândeam, nu va fi mare filozofie să învăț o altă limbă.
Începusem printre picături, singură, pe calculator și-mi amintesc că mi-am prins rău urechile într-un cuvânt: „neighbourhood”. Mă uitam la el precum curca-n lemne și nu-mi ieșea sub nici o formă. Mi se părea imposibil de pronunțat.

Și uite așa, am ajuns în țara frunzei de arțar știutoare de engleză zero. Mă rog, nu era chiar zero, după părerea canadienilor care m-au testat să mă repartizeze în clasa de ESL (English Second Language) ci patru (din opt). Adică se putea și mai rău, mult mai rău.
M-am pus eu cu burta pe carte și, într-adevăr, o limbă o înveți cel mai bine când nu ai încotro, când o mănânci pe pâine, că nu se poate altfel.

Prima capcană lingvistică a fost la un magazin, când am încercat să-mi cumpăr singură un costum de baie. Vânzătoarea vorbea repede, o engleză dubioasă, cu accent foarte puternic. Nu am priceput nimic. Nimic. Așa că m-am întors acasă fără costum de baie și bocită toată, cu convingerea că în viața mea nu voi putea comunica în engleză.
Întâmplarea m-a răpus, pentru că la ora respectivă mă simțeam oarecum stăpână pe cunoștințele mele lingvistice.

Să înveți o limbă străină la maturitate e cam același proces ca învățatul înotului. La un punct trebuie să te arunci în apă. Să ai curajul să deschizi gura, să articulezi cuvinte, să le pui în propoziții și fraze, să pricepi ce vrea interlocutorul și să nu te temi de penibil.

Norocul cel mare aici e că de partea cealaltă sunt canadieni și nu români. Nu există oameni mai politicoși și înțelegători decât canadienii.
Ar ploua cu bancuri despre emigranți și gafele lor, s-ar râde până la leșin de prăpăstiile verbale ale noilor vorbitori, dacă genul acesta de experiențe ar fi trecute prin filtrul mioritic.

Eu, la începuturi, nu aș fi zis nici să mă pici cu ceară cuvinte ca plajă (beach) și foaie (sheet), de frica accentului buclucaș care mi-ar fi putut colora limbajul altfel decât aș fi vrut.

Aveam un coleg care făcea antrenamente de fotbal cu copiii. Vară, zi toridă. I se face omului sete și încearcă: „I’m Thursday (joi)” – priviri mirate.  „I’m Tuesday (marți)” – priviri mirate. Când disperat folosește gesturile, se face lumină: „Ah! You’re thirsty.” 

Un prieten ajunge la serviciu mai târziu, din cauza ceții și spune colegilor că a întârziat din cauză de „big frog” (broască mare). Lumea dă înțelegător din cap. Nimeni nu râde. Se prinde singur mai târziu. (Ceață: fog)

Eu. Povesteam cu o pereche foarte simpatică despre o parte dintr-o pădure unde urmau să se facă construcții. Eram extrem de dezamăgită că va fi distrusă zona verde ca să se construiască „condoms” (prezervative). Și vorbeam și vorbeam și condoms și condoms. Canadienii îmi răspundeau serioși, fără să schițeze nici măcar un zâmbet, în timp ce la câțiva metri de mine, într-o cameră vecină, soțul meu plângea de râs pe muțește.
(Se construiau condos (condominiums) – apartamente.)

Datorită limbii engleze am luat primul job. Am aplicat ca tot omul și am fost chemată la interviu. Eu, convinsă că nu am nici o șansă (că nu aveam), m-am dus fără pic de emoție. Mergeam doar să îmi verific cunoștințele de limbă. Emoții am avut după ce m-au sunat și anunțat că am luat interviul, când am citit în fișa postului ce trebuie să fac. 😀

Dacă greșelile sunt inerente mai ales la început, ce mi se pare mie urât este ghiveciul româno-englez. În primele luni aici, mă pufnea râsul când auzeam că X s-a dus să-și spele… carul. Că imaginația mea zburdalnică vedea un car cu boi a la Grigorescu în spălătoria auto.

(Am ordorat la farmă ouă./ Am seivuit o sută de dolari./ Mi-a tăuit mașina./ Am fost la ceainiz./ Am cancelat ordărul la…/ Am clinuit carul./ Mă duc la bas.)

Fiecare emigrant e o carte de povești cu două volume, exact ca dubla cetățenie pe care o poartă.  (Va urma…)