Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez (iar) pe Creangă, dar în viața mea se întâmplă mereu minuni. Ieri, de exemplu, am fost în pădure. La un punct am văzut un conglomerat de tufișuri și o intrare întunecată. Am zis wow și, ca de obicei am făcut poze. N-aș fi avut curajul să mă aventurez în adâncimea verde. – E ușa înspre magia pădurii, spre căsuța piticilor și florile Scufiței Roșii. Sunt o fricoasă. Și, dacă brusc pădurea ar rămâne în pielea goală și animalele ar fi expuse ochiului, cred că aș deveni stană de piatră la grozăvia că suntem atâtea suflete pe metru pătrat. Doar că, odată ajunsă acasă și descărcând poza, am descoperit cu uimire că pădurea nu mi-a dat like, ci adore – mi-a dăruit nu o inimioară, ci inima ei – inima ei de pădure.
*** În primăvară am căutat flori. Nu vă puteți imagina ce slăbuț reprezentate au fost magazinele unde aveam totuși acces. Doar cei din Canada cunosc acest lucru, pentru că, în România, chiar și în cele mai restricționate perioade tot deschise au fost magazinele. În fine, am ajuns în vreo două locuri unde păstrau și plante. De obicei iau petunii și mușcate. La mușcate ador roșul acela vibrant și intens. Dar nu erau. Am găsit în ambele locuri doar mușcate roz. Aveam două opțiuni: să iau roz ori să rămân fără mușcate. Fie! Mi-am zis și, cu părere de rău, am cumpărat una cu câțiva bobocei cu gura închisă strâns. Așa de mult mi-aș fi dorit o mușcată roșie…! Dar dacă nu era… Acasă, am pus-o pe balcon. Câteva zile n-a făcut nicio mișcare. I-au căzut, fără să înflorească, cei câțiva bobocei, ca niște dinți de lapte, apoi a făcut doar frunze. I-am pus apă și, după câteva zile, văzând că nu vrea și nu vrea să înflorească, am mutat-o pe masă, în grădină. I-am spus că o înțeleg, că poate nu îi place singură pe balcon și, în grădină, se va simți mai confortabil. Știți ce mi-a făcut? O floare roșie-roșie. Ei? Ce ziceți? Sunt convinsă că minunile locuiesc și în viețile voastre. Voi ați pățit așa ceva?
Azi vă aștept la o cafea simplă. Poate cu o floare de salcâm. După rutina mea. Mă trezesc în fiecare zi și, înainte de cafea, pentru că e cald, ies să ud grădina. Întotdeauna Fernanda e afară. O salut, apoi o sun pe mama, apoi ele se salută una pe alta prin intermediul meu, și apoi rămân cam o oră cu mama. Și vorbim până ce termin eu de îngrijit mica mea desfășurare verde.
Am pus iarbă și flori în majoritatea spațiului, dar am lăsat o fâșie (de dragul vecinilor) unde am plantat câteva vegetale: roșii, anul ăsta (pentru prima oară) fasole. În rest am busuioc, mărar, mentă și leuștean. Cele din urmă cresc singure în fiecare an. Atât e inventarul grădinii din spate, dacă nu pun la socoteală cei patru pomi: măr, cireș, gutui și prun și tufele de liliac și mulțimea de flori din loc în loc. Chiar și fasolea, trebuie să vă mărturisesc, a fost un accident. Am vrut să iau din aceea cățărătoare care face flori frumoase și acoperă gardul, Da, doar că eu nu știam că există două tipuri și am luat una pitică ce crește în cuiburi ca găina. Acum oi vedea ce va ieși, dar nu are aspirații de cățărător, iar eu am luat ce mi-a picat prima oară în mână.
Nu mă pricep la grădinărit și nu îmi place. Ce-mi place e, însă, ordinea. Așa că iarba e tunsă școlărește, grădina udată și roșiile copilite și legate. Fernanda a insistat să punem roșii – ea ne dă în fiecare an răsaduri – ne-a zis că e păcat de pământ să punem doar iarbă. Nu știu de ce e păcat de el, că mie îmi place să aleg din magazin legumele și fructele. Dacă mă bazez pe grădina mea… 😀
Da, dar ea stă tot timpul în grădina ei, care e toată cultivată și aranjată, ca o farmacie, pe când mie ba mi-e cald, ba mi-e frig, ba mi-e dimineață, ba mi-e că mă dor șalele să mă aplec, ba mi-e că nu știu să manevrez mașina de tuns iarba. Și tot timpul mi-e că nu am vreme. Sunt super ocupată cu ale mele.
Mama spune că am grădină de jucărie. Mama e varianta românească a Fernandei, așa cum Fernanda e versiunea portugheză a mamei. Sigur, mama e mama și o iubesc de nu mai pot. Dar curajul și energia pe care le au ele nu se mai întâlnește în zilele noastre. Cred că sunt extraterestre. Nu am altă explicație. Așa zice și Aida, fiica Fernandei. Noi obosim, uitându-ne la ele.
Și vă spuneam de cafea, dar m-am pierdut în zona verde. Cu mama la telefon, ud în spate, apoi în față. Apoi sunt atentă să nu rămână apă în furtun și îl încolăcesc în dispozitivul lui. Abia după ce mi-am făcut datoria față de grădină, merg în bucătărie, unde macin cafea. Și cana aia fierbinte și neagră e fericirea dimineții mele Cu ea mă apuc să scotocesc în virtual să văd ce se mai petrece și ce trebuie să fac prima dată. Mă pierd în ce am de făcut și, cum clipesc, e după-amiază. Voi? Cu siguranță aveți dimineți mai interesante. La mine e domestic totul și cuminte. Doar azi am văzut un raton cu un ratonel, trecând strada. I-am văzut din bucătărie. Micuțul nu mergea destul de repede și mama s-a oprit și l-a luat de gât în gură și s-a dus așa de iute că, fotografiile pe care le-am prins sunt proaste și de la distanță.
La editură surprizele se țin lanț. Vin de la tipar niște minuni de cărți pe care, dacă ajung în mâna voastră, o să le iubiți. Eu. Și atât – de Aura Lupu Fiica Zeilor – Nicolina Halgaș. Zorile ochilor tăi – Ovidiu Ștefan Copiii viitorului – Cristina Dinu. Foarte bune. Sunt mândră de fiecare în parte.
Și pregătim o surpriză la editură – dar nu vă spun încă nimic. 🙂
Cărțile se găsesc în librării prin țară și în Franța la Galeriile Moldave. Ce să vă mai spun? E iunie. Vara a venit pe neștiute. Cum e cafeaua pe la voi?
Dar din dar se face rai. Am o floare de iasomie. Virtual am primit-o și virtual o dăruiesc mai departe. Azi, la cafea, parfumul ei, mister și imaginea a două cărți care se coc la SIONO…
Știm cu toții cât de importantă e prima impresie. Recunoaștem sau nu, dar, de multe ori, această primă impresie poate fi pasul spre un nou destin. Sau ratarea unei uși deschise larg către noi. Ocazia primei impresii o ai doar o dată. Și omul și cartea… Veți spune că nu haina face pe om. Așa e, dar îl îmbracă.
La o carte se muncește foarte mult. Ani. Luni în cel mai bun caz. Merită să fii atent la fiecare detaliu când lucrezi la miracolul ieșirii ei în lume. Iar pentru mine, pentru noi, acest lucru este extrem de important, de aceea fiecare carte care a ieșit și iese la SIONO are o copertă profesională.
Cele două volume, care se pregătesc pentru primul lor zbor, au în comun un nume: Sasha Segal, despre care m-ați auzit vorbind de multe ori. Profesionalitatea și pasiunea cu care lucrează Sasha transformă fiecare copertă într-o compoziție, într-o ecuație perfectă nu doar cu manuscrisul, dar și cu autorul. În acest caz e vorba de genuri diferite, însă ea a găsit fiecăreia mănușa potrivită. Ordinea în care le prezint este cea cronologică și alfabetică.
Cartea Nicolinei Halgaș zămislește lumea Transilvaniei anilor 500, în sud-estul Munților Trascău. „Aici, pe teritoriul numit în prezent Piatra Craivii, a existat unul din centrele spirituale ale dacilor – cetatea Apoulon, locuită cândva de triburile dacilor apuli, ultima fortăreață a lui Decebal cucerită de romani.” spune scriitoarea. Protagonista este zeița Bendis, întruchipată într-o fecioară ce locuiește singură în munte și aduce leacuri oamenilor. Și dragoste, și război, și mitologie, și descântece, vrăjitoare rele și zâne bune…
Aura publică cea de-a treia ei carte, un roman de data aceasta, așteptat, cu siguranță, de noi toți. Eu. Și atât este o carte foarte bine scrisă, o carte dură, inspirată de un caz real. Traficul de persoane a lăsat răni adânci în multe familii, în multe suflete, iar Aura exploatează acest subiect, gradând foarte bine acțiunea, conturând cu pricepere personajele, punctând întreaga compoziție cu imagini picturale din natură, contrastând metaforic, de multe ori, cu lumea umanului. Surprinde emoțiile și frica, întrebările, neputința și puterea de a renaște din propria cenușă.
Mi-e greu să nu vă dezvălui mai mult. Vă recomand din toată inima aceste două cărți. Sunt bune, bune.
Pentru că de fiecare dată vă dăruiesc la cafea ceea ce am mai bun, azi vin cu flori roz. Nu să le mâncați, să le admirați. Strada mea e invadată. Apoi pădurea, e trează și ea. Verde. Ba și o căprioară mă aștepta pe pod să mă întrebe ce mai e nou. Ce citesc. Ce îi recomand.
Luna mai stă sub semnul numelui Irina și al cărții. Cele două Irine au în comun și faptul că fiecare dintre ele publică a doua carte cu SIONO Editura.
În curând „Un loc doar al meu” al Irinei Alexe, fată de mai, care schimbă prefixul în 22 și scoate o carte excepțional de bine scrisă. Am trăit povestea, emoția, gândurile Irinei și o recomand cu tot sufletul. Ca noi toți, Irina caută „un loc doar al ei”, pendulează între lumea satului mămăiței (bunicii), un sat din apropierea capitalei, unde în vacanțe ea găsește liniștea, dar și neliniște – căci aici își cunoaște prima iubire, căreia îi dăruiește virginitatea. O scurtă vacanță de trei săptămâni la mama ei, care lucra ca economistă în capitala franceză, se permanentizează și Irina cunoaște și se cunoaște. Și experimentează, și observă. Deosebită cartea. O să vedeți!
Irina Cristina Țenu s-a născut în 21 mai. Nu știu câți ani împlinește și pe doamne nu e frumos să le întrebi. Cartea ei se numește „Conversații cu viața” și e o abordare foarte interesantă, care se încadrează în genul eseistic. Fiecare cititor se regăsește în acest volum. Sunt răspunsuri la întrebări existențiale, sfaturi de relaționare, modalități și definiții a ceea ce simțim, a firescului nostru uman. Autoarea subliniază ce este esențial în viață și confuzia pe care o face omul ce se crede veșnic, confundând clipa cu eternitatea.
Copertele sunt realizate aproape în totalitate de colegul nostru Răzvan Aricescu. Și sunteți primii care le vedeți. Superbe, nu-i așa? Săptămâna viitoare vă mai povestesc. Am alte surprize frumoase în sertar. Și vă arăt un pic de pădure și strada mea înflorită.
La noi, în Ardeal, Paștele și Crăciunul s-au sărbătorit întotdeauna trei zile. Ca-n povești. Poate că așa e și la voi. Prima Zi de Paști, A doua… etc. Am perpetuat această tradiție, așa că în fiecare dimineață de sărbătoare ciocnim ou și mâncăm cozonac. Pe lângă altele. 🙂 Bunătăți fac. Doar sunt ardeleancă. Am în gene gustul tricolor și nu pot altfel. Deși, trebuie să recunosc, am pornit de la zero și am învățat să gătesc abia când m-am măritat. Apoi am prins drag de joaca aromelor și gusturilor, de pastelul decorațiilor… Așa că azi la cafea vă servesc cu cozonac. Și cu cărți. La SIONO e ca în bucătărie. Manuscrisele sunt în diferite stadii. Ați văzut în filme bucătăriile acelea ocupate de restaurant. Așa e și la noi. Unele sunt la cuptor. Altele în faza de ingrediente. La unele se lucrează copertele, la altele se fac biografii, se redactează, corectează. Cât crește aluatul cartea vorbim cu autorii, ne sfătuim. Zboară ideile între noi ca fluturii vara. Cele trei frumoase au plecat spre librării și spre autorii lor. Emoție.
„Trăiri” – Irina Magierka – poezie
Lirica Irinei Magierka, este o alchimie a simțurilor ce recreează Universul, îl domesticește, transformându-l în argintul unei oglinzi transcendentale. Irina se scrie pe sine, revărsând ca printr-o pâlnie, dinspre ea înspre lume, emoții puternice care surprind realitatea în tentaculele unei abordări metafizice și o fixează spectaculos în imagini surprinzătoare pentru simțurile celui cu care intră în contact. (Em Sava)
Copertă – Sasha Segal
„Lucette”, de Cosmisian – roman
Lucette e povestea unei poveşti, care-ţi spune o poveste. Şi dincolo de orice joc de cuvinte, Lucette e un proces. De creştere, de dezvoltare, de suferinţă, de acceptare, de renaştere. E un drum pe care-l parcurgi cu inocenţă de copil, cu emoţia primei iubiri, cu teama de necunoscut, cu teama de neprevăzut, dar cu siguranţa că, la capătul lui, vei avea lumea la picioare. O lume creionată în culori împrumutate dintr-un „curcubeu pe nisip”. Simţi, de la primele pagini, că te poţi lăsa să rătăceşti între file, autorul îţi oferă din umbră sentimentul că te va ghida, că te va ajuta să te regăseşti doar ca să te pierzi iar, că va fi acolo și-ţi va şopti traseul, îţi va lăsa indiciile care să-ţi reclădească drumul spre tine sau dinspre tine spre un alt tu. Iubeşti, pe rând, toate personajele, fără să ai o descriere foarte clară a lor. Ştii, vag, cum arată ele, dar când ai imaginea asta, deja le iubeşti pentru ce sunt ele, pentru cum sunt ele. Pe Lucette o iei în braţe de la primul ei zâmbet dintre rânduri. Şi nu o mai laşi, aşa cum nici ea nu-şi lasă iepuraşul mult iubit. E inocenţa pe care ai dus-o cu tine prin viaţă, printre ani, ai strâns-o la piept şi ai ferit-o de iernile sau furtunile prin care viaţa te-a obligat să treci. Dar ai rămas copilul care crede că „soarele are burta mare şi e uscat în suflet” pentru că, nu-i aşa, „la umbra unui copil mic, se ascunde un suflet răcoros şi sincer”. (Potecuța)
Copertă: Ioana Țiț și Răzvan Aricescu
„O altă ea”, de Petruța Petre – roman
Un roman ca un joc cu pioni – joc al sorții în care planurile firești ale cotidianului se pot cufunda în noaptea vieții și a temerilor. Dragostea inițială poate eșua în neîncredere și frică, iar vârsta se dizolvă firesc în puritatea dragostei, o iubire târzie dovedindu-se a fi prima, a fi ingenuă și curată, a fi cea adevărată. Emoțiile înfloresc subliniind truismul că niciodată nu e prea târziu. O altă ea, cea de-a noua carte a scriitoarei Petruța Petre propune cititorului psihologia unei femei aflată la răscrucea a trei bărbați, oscilând între virtual și real, consumată de întrebări și răspunsuri al căror zbucium se poate liniști la malul mării. Va reuși Cristina să devină o altă ea? (Em Sava)
Copertă: Răzvan Aricescu
Aceste trei cărți, care vor ajunge și la mine curând, sunt foarte frumoase. Au grafică și pe interior. De conținut nu mai vorbesc. Doar sunt cărți SIONO.
Mă opresc azi aici. Vin săptămâna viitoare cu altă cafea și alte noutăți.
PS: Vouă vă place noua formulă de WordPress? Mi se pare că pierd mult mai mult timp. Sunt enervante Block-urile în care sunt textele. Prea multe operațiuni să pui o poză. Doar mie mi se pare că e mai greoi?
Vă doresc Paște cu bucurie și lumină sfântă! Am dat peste această fotografie și nu am putut să nu o împart cu voi. Câte bordeie atâtea obiceiuri, se spune. Așa este. Și atâtea credințe și concepții și ritualuri acum și cu prilejul altor sărbători. Ce au în comun? Miezul binelui și năzuința spre pace și liniște personală. Nu vă dau sfaturi că aveți sacul plin. Vă doresc să fiți bine și sănătoși și împliniți! Și să vă zâmbească masa și casa, așa cum zâmbește a mea cu cele câteva lalele pe care le-am cules din grădină. Știți că nu-mi plac florile tăiate și m-am simțit vinovată că le-am adus în casă. Că le prefer în ghivece. Dar am avut nevoie pentru niște poze și excepția întărește regula. Nu-i așa? Să aveți parte de căldură ca lalelele mele, care, din bosumflate cum erau, s-au întins și s-au deschis cât au putut ele.
Pe la mine a venit primăvara. În grădina din spate au înnebunit lalelele. În față sunt discrete și cu nasul pe sus, cu dinții strânși, abia clipind arogant și roșu. Dacă fac abstracție de o dimineață plină de zăpadă, rătăcită fără sens, dar care s-a răzgândit verde până după-amiaza, aș zice că e cea mai lungă primăvară canadiană pe care am trăit-o pe acest pământ. Și, dacă tot aduc în discuție, astăzi se fac douăzeci de ani de când am aterizat pe acest frumos și arțarian pământ și am făcut cunoștință cu întâia primăvară canadiană. La prima vedere Toronto mi s-a părut urât, că eram bocită toată. A fost tare grea despărțirea și lungul, interminabilul drum de aproape o zi l-am plâns conștiincioasă, apoi m-am mirat de ce văd, am dormit și iar am plâns și tot așa. Douăzeci de ani au trecut de atunci.
La SIONO e ca în stupul de albine. Dacă ne-am putea clona ar fi minunat. Și dacă ne-am mai găsi ajutoare. 🙂 Care aveți timp și nu știți ce să faceți cu el… 🙂
Azi au plecat spre librării cărțile nou apărute. Sunt splendide. Cei care aveți pagină de FB ați văzut în fiecare zi cât de frumos sunt aplaudate de cititori. Aș vrea să fie românul mai mare consumator de carte… Din tot sufletul vă încurajez să vă cumpărați cărțile din librării. Știu că e mult mai comod să le comandăm online. Dar cui lăsăm librăriile? Dăruiți-vă această bucurie și SIONO vă dăruiește la rându-i o carte gratuită. Demonstrați că ați cumpărat o carte SIONO dintr-o librărie fizică și primiți una cadou. Ce să vă mai spun? De Paști (cred că de mâine începe) au pregătit colegii mei pachete speciale de iepuraș. Nu prea înțeleg ce are iepurașul cu sărbătoarea sfântă, cred că mai degrabă zburdă el haotic că e primăvară, dar hai să-l punem responsabil la cărți. 🙂
Noutăți? Da, firește că pregătim. Eu acum sunt cu inima între filele Irinei Alexe. Deosebit de talentată. O să vedeți. Irina publică a doua carte cu SIONO. Și mai vin surprize: Aura Lupu (da, chiar ea), Nicolina Holgas, Irina-Cristina Țenu – tot la a doua carte SIONO. Avem și poezie, un volum deosebit, semnat Ovidiu Ștefan, unde se vor regăsi și fotografiile talentatei mele prietene Simona Czene (Voichița). Deci avem brațele pline. Însă timp de o cafea tot ne facem. 😉
Haideți, dragilor, la cafea! Am și frișcă, și lapte condensat, și scorțișoară, și zahăr brun, și stevia. Intrați în casa mea și la masa mea. Și în biblioteca mea și mai ales în povestea poveștilor mele. Am și bomboane cu ciocolată și cu nucă de cocos. Am făcut și brânzoaice – fac cam o dată pe lună și-mi jur de fiecare dată că nu voi gusta. Dar miroase dumnezeiește în casă și ies așa bosumflat-parfumate. Cum să nu le muști de drag? Dacă vă fac poftă, mi se pare normal. Rețeta e a Jamilei și-mi ies… mirobolante. Nimeni nu face așa brânzoaice ca mine. Nici măcar Jamila. 🙂
Am multe în minte și-n suflet și vi le-aș spune pe toate. Vine seara de marți și, deși mi-e plină inima și mintea de povești, nu știu cu care să încep și ce să spun prima oară. Așa că scriu ce vine.
În Toronto e nebunie. S-au înmulțit cazurile de Covid. Se simte tensiunea. Nu mă întâlnesc cu nimeni, vorbesc cu doi trei oameni pe net și aproape niciodată nu atingem subiectul. Dar simt ca niciodată neliniștea. Merg des în pădure și pădurea mi-e liniște și-mi tace. Tace a liniște pădurea mea, ce timid prinde să muște din verde.
V-am pus în poză mica mea comoară SIONO. Nu am toate cărțile. Unele sunt pe drum. Cele mai recente. Altele au rămas în țară, în biblioteca mea din casa mamei. Îi cresc frunze copacului SIONO. Mi-a venit ideea raftului SIONO azi când am văzut această postare. Am fost așa de impresionată să văd poza pe FB! Nu pricepeam ce se întâmplă. Cărțile – cele trei grații: Petruța, Irina și Cosmisian- abia ajunseseră la editură. Abia se uscase cerneala. Și deja le-am văzut în raftul unei cititoare. Bașca și Ana mea și Fetița lui Petru. Cred că le-a comandat în prima secundă când au fost postate pe site. Cititorii SIONO!
Lumea cărților SIONO e minunată. Vă mărturisesc un lucru: nu doar cărțile sunt frumoase, ci și oamenii din spatele lor. Scriitorii. Fiecare carte e un proiect la care lucrează o echipă. Suntem rotițele unui sistem. Și când faci cu plăcere o muncă, rezultatul e copleșitor, pentru că poartă în sine nu doar talentul și creativitatea făuritorului de carte, ci și energia pozitivă a unor suflete frumoase. Alte rafturi cu cărți SIONO: Cristina Apostol și Cristina Cristea.
În altă ordine de idei v-am spus că scriu o carte pentru copii. Am terminat-o. Da, cea cu șorecuțul Andrei. Căutând imagini pentru ea și discutând cu Sandra, am ajuns la concluzia că avem nevoie de desene. Că pozele, așa cum am avut intenția inițial, nu sunt cea mai fericită alegere. Eh și căutând și căutând am descoperit că cea mai potrivită alegere e foarte aproape de mine. Eu. Nu am mai pus mâna pe o pensulă de o mie de ani. Dar încerc. 🙂
N-are încă legătură cu Andrei. Abia mi-am comandat hârtie pentru acuarelă. 🙂
Tot legat de SIONO. Avem niște manuscrise!!! Wow! Să nu ziceți că nu v-am spus. Sunt din acelea care nu te lasă nici să respiri, nici să dormi, nici să-ți hrănești copii. Genul de cărți în care trăiești. Te muți cu totul.
Și, în loc de încheiere, vă dau un fragment din viitoarea mea carte, la care lucrez de doi ani și o vară. Cea cu Payam pentru cei care vă mai amintiți. În fine. Povestea va spune mult și despre Canada și viața emigranților. Niște priviri și în culise. Și nah, condimente și stat în cuptor la temperatura potrivită. Dacă mai sunteți pe aici:
„Obișnuiam să iubesc iarna. Asta înainte să ne mutăm în țara ei. În România așteptam cu înfrigurare primii fulgi de nea și eram tristă dacă nu era zăpadă de Crăciun. Mă plimbam fără căciulă, cu gura deschisă, iar fulgii mi se topeau pe limbă și-mi plăcea la nebunie. Prima iarnă canadiană m-a uluit. Obișnuiam să le spun, foarte încântată, celor de acasă că ne-am mutat în țara lui Moș Crăciun. Însă venise luna martie și era tot iarnă, iar eu obosisem, aveam sentimentul că asist la o schimbare meteorologică majoră. Mă întrebam de mai vine primăvara ori s-a dereglat de tot vremea. În România era aproape caniculă, iar noi curățam încă zăpada și purtam haine groase. Vedeam puzderia de mărțișoare pe internet și copaci înfloriți. Noi curățam zăpada și eram înecați în trafic. Ajungeam târziu acasă. Și iar curățam zăpada. Munți de zăpadă deprimanți zăceau falnic prin parcări, iar mie-mi venea să plâng, îngrozită că voi trăi toată viața în palton. Fiecare iarnă a mai adăugat un pic de nerăbdare, de iritare, de spleen, iar când am început să șofez, a început să mă dezguste. Ajunsesem să-mi doresc s-o văd doar în poze. Însă venea primăvara zvăpăiată și fragedă, cum doar în Canada poate fi, și înnebuneam de fericirea și de candoarea culorii. Depresia hibernală se dizolva ca și cum n-ar fi fost. Uitam de neplăcerile albe așa cum uită o mamă durerile facerii când își ține în brațe pruncul nou născut. Canada e o țară verde. Ciudat de verde pentru emigrantul european provenit din îmbâcsitele și aglomeratele urbe mari și mici, gălăgioase și încrâncenate. Aici omul respectă natura, iar primăverile sunt lungi și răbdătoare cu omul. Nu se grăbesc să se vândă fierbinți pe stradă ca niște vampe de larg consum. Orașul devine o imensă grădină botanică și te amețește policrom. Devii robul senzațiilor și bucuriei renașterii. Cine ajunge în Canada primăvara e contaminat definitiv de o dragoste ca un blestem. Îți intră țara asta frumoasă în sânge, astfel încât revii mereu și mereu. Primăverile și toamnele canadiene sunt nemurire. E un melanj de frumusețe curată și de atemporalitate. Nu știu cum a reușit canadianul să-și conserve pădurile și natura, construind în același timp și zgârie nori din sticle și betoane, fiind cumsecade și prietenos, primind atâtea neamuri de toate felurile. Verile sunt fierbinți și umede, însă apele marilor lacuri compensează toridul. Eram obișnuită să merg cu ai mei vara în concediu la Mare, unde conaționalii stăteau întinși pe nisip, la distanțe liliputane, spărgeau semințe, mâncau porumb și-și etalau existențele, de multe ori năbădăioase, cu voce normală, fără să le pese de vecinul de cearșaf. În Canada am reînvățat proporțiile, iar când am văzut pentru prima oară întinderile nesfârșite de albastru,la Huron Lake – la Grand Bend s-a întâmplat prima dată – am simțit… ”
Eu știu un lucru: oamenii mari sunt de fapt copii. Am descoperit asta adunând ani și văzând că, orice-aș face, grăuntele de copilărie e ca o bucățică de jar mereu aprins. Așa că astăzi, la cafea, vă invit să ascultați o poveste. Sau să o citiți. Cum vreți voi.
Și apoi să-mi spuneți dacă v-a plăcut. Și, pentru că lumea copilăriei este paradisul din viața omului, SIONO Editura va avea o secțiune de cărți pentru copii: SIONO Kids, care probabil va debuta cu această poveste.
Andrei ar fi băiețel dacă n-ar fi șoricel. A crescut împreună cu frățiorii lui în grădina Marianei, de fapt într-o gaură din peretele poeții. Nu știi ce e Poiata? E casa vacilor. Așa se numește. Doar că Mariana nu are vaci, are o casă goală pentru vaci, cu pereți vechi, unde e o adevărată împărăție de șoricei. Sunt bine ascunși de mâța mare, ce stă în bucătărie, și cei doi pisoiași tărcați și curioși. Andrei a crescut cam rotofei, pentru că lui Andrei nu-i place să alerge. De ce să alerge? – Hai, trebuie să faci un pic de mișcare! a spus mama Andreița, cea mai bună mămică de șoricei. – Dar mie îmi place mai mult să doooooorm. Mama Andreița a dat supărată din cap și s-a gândit că bineeee. Azi, doar azi îl lasă să doarmă ceva mai multicel. E încă mic și o fi obosit băiatul. Dar de mâine… Însă, a doua zi de dimineață, toți frățiorii mustăceau, doar Andrei, dormea dus cu lăbuțele-n sus. Toți și-au spălat dințișorii și și-au curățat blănița. Astăzi mama avea să-i ducă în excursie, tocmai la lădoiul din cămară, plin cu grâu. Erau fericiți și se mișcau iute-iute în toate părțile, încântați de așa aventură. Ba era cât pe ce să-și încâlcească bunătate de codițe, de așa mare nerăbdare. Mama Andreița i-a numărat fericită, că, așa cum ți-am spus, era cea mai bună mamă de șoricei. Când colo, ce să vezi? Din doisprezece șoricuți, unul lipsea. – Cine, cine? a întrebat scărpinându-și urechiușa. – Hi, hi, hi, hi. Adormitul de Andrei, a răspuns Georgică fără frică, ce se strecura iute până și pe sub ușă, reușind să scape de cele mai mari pericole ale curții și grădinii. Mama Andreița s-a apropiat de culcușul lui Andrei și l-a tras ușor de codiță. – Mmmm, vreau să dorm. – Nu e vremea de dormit Este timpul de zâmbit De spălat lăbuțele Limpezit fălcuțele Și la drum noi să ieșim, Mâțele să ocolim! Să ne căutăm mâncare… Nu. Nu-i vremea de culcare! Soarele e sus pe boltă… Șoricelule, ascultă! Fii cuminte și grăbește-te, a încheiat mămica, trăgând și mai tare codița somnorosului ei drăgălaș. Andrei s-a așezat în fundulețul grăsuț și-a deschi ochișorii pe jumătate și a întrebat cu o voce micuță: – Chiar trebuie? Dar mămica Andreița nu l-a mai auzit, asurzită fiind de chițcăitul bucuros al copilașilor ei rotunzi ca niște cerculețe de blană cenușii. Frățiorii îl așteptau, mama îl privea poruncitor, așa că s-a ridicat, și-a stropit fălcuțele cu apă și s-a așezat în coadă, mergând încet și fără chef în urma tuturor. Soarele lumina alb și era maaare. Prea mare pentru un punct de blăniță întunecat și leneș care ar fi dormit. Ahhh, ce ar mai fi dormit în pătuțul lui mic și cald… Dar ceilalți se grăbeau ca niște biluțe moi ce se dau iute de-a dura printre firele de iarbă și zambilele înalte care: hapciu! îi dădeau amețeală cu parfumul lor mov. Se opri o clipă și se uită la steluțele care făceau umbră și se gândi să se odihnească o clipă. Ce atâta grabă? Dar Voinicel cel curățel îi chițcăi scurt că nu au toată ziua la dispoziție. Așa că îl urmă cuminte. Nu prea repede. Cât să îi vadă vârful de la codiță. Unde vă grăbiți măi frate când acas-avem de toate? Nici pisica nu ne prinde ce ne trebuie merinde? Unde vă grăbiți cu toții? Zici că ne-au călcat iar hoții Mustăcea Andrei foarte nemulțumit. E drept că stomăcelul începea să cânte un cântecel de fomică, așa că perspectiva unor boabe de grâu crocante și pline îi stârnea bucurie la buzuțe. Dar soarele obraznic se tot ridica și creștea umflat cu pompa, ca un balon portocaliu, iar firele de iarbă erau tot mai mari și mai încâlcite. Ba și câte-o doamnă păpădie se înălța cu fruntea-n sus, stând la plajă, fără să arunce vreo privire către rotogolul de Andrei. El le privea cu ochișorii mărgeluțe și le saluta. Erau frumoooase. Păpădiile aveau pălării galbene și rotunde ca niște bănuți aurii. Și Andrei era politicos. Îl învățase mama că pe doamne trebuie să le saluți. Doar mâța Câța trebuia evitată cu orice preț. Ea era excepția de la regulă. Chiar dacă era doamnă. Vai, vai, vai ce oboseală!!! Doamne, ce mare scofală? Niște boabe de mâncat… Să te scoată-afar’ din pat… Doar nițel de-aș fi dormit Odihnit m-aș fi trezit. Peste-o zi sau poate două, Ori peste o săptămână… Of! Cămara e departe, Hai, așteaptă-mă măi, frate! Că eu nu-ți mai văd codița și mi-a obosit gurița, Să te strig, să te găsesc… Mai bine mă odihnesc. Și Andrei se lăsă moale ca o perniță mică de ace fără ace sub o frunză mare de varză, că tot treceau prin grădina de legume. Îi era fomică, dar știa sigur că frățiorii lui și mămica Andreița se vor întoarce cu semințe de grâu și boabe de porumb și o să-i dea și lui, pentru că frățiorii lui sunt buni. Și, până atunci, poate să tragă un pui strașnic de somn, așa că nu se mișcă niciun pic atunci când, ca prin vis, îl auzi pe Voinicel cel curățel cum îl strigă: Măi Andrei cu somnu-n ochi Să nu-ți fie de deochi Unde te-ai ascuns, măi frate? Haide ieși, nu sta în spate! Vino iute, ieși afară Să ajungem la cămară! Dar nici urmă de Andrei cel somnoros, așa că-și luă codița la spinare și alergă ca o morișcă pufoasă după ceilalți șoricei.
Andrei a râs șmecherește, fără să facă zgomot, bucuros că i-a păcălit pe ceilalți și s-a acoperit cu frunza mare de varză caldă și ușor umedă, șoptindu-i doamnei Varza, că doar puțin stă acolo, să se odihnească, până vin frățiorii. Că doarme nițeluș, dar e cuminte și nu-i strică rochița. Varza, care era cam varză de felul ei, nu l-a băgat în seamă, fiind în conflict deschis cu un fluture mare și alb care aterizase ca un elicopter pe miezul ei și părea să aibă intenții dubioase. Andrei s-a cuibușit la rădăcină și a adormit cât ai da din palme. După o vreme însă burtica a început să fie flămândă și să facă tumbe. Pe deasupra conflictul dintre doamna Varză și fluture era aproape un război. Simțea frunzele încordându-se de atâta concentrare, iar fluturele alb… să vezi și să nu crezi. Deși era frumos ca o mireasă, devenise foarte rău. Cum nu mai putea suporta atâta nedreptate Andrei s-a cățărat iute, iute din frunză-n frunză provocând o spaimă foarte mare fluturașului, care se credea stăpân pe situație. Văzând șoricelul și-a luat zborul ca un gând grăbit și a dispărut în grădina vecinilor. Varza s-a bucurat cum nu-ți pot spune. Și s-a confesat încrețindu-și vârfurile frunzelor: – Mulțumesc copil cu blană Să ai parte doar de hrană și de liniște și pace Mâța să te lase-n pace! Nu știi tu ce viață grea Să nu poți de-aici pleca Sunt sortită de a sta Până când ajung sarma. Apoi cu mândrie ca și cum ar fi salutat cu mâna la chipiu, a repetat spre uimirea lui Andrei, care se uita la ea cu ochișorii negri de jucăușe mărgele: Da, destinul mi-e în oale Învelesc cu drag sarmale Dacă mare-ajung să cresc în butoi eu mă acresc Transparentă, delicioasă La Crăciun de pus pe masă. Andrei se uită la ea amețit de așa mare secret și flămând. Acum îi era și sete și nu mai știa drumul nici spre Poiată unde era casa, nici spre Cămară, unde era mâncarea.
Știu că e ora de cafea, care se mai vrea și literară, pentru că mereu am noutăți-cărți. Am și azi. Tocmai a venit poștașul și mi-a adus cărțile Irinei Alexe și Annei Timotin. Pe Irina o știam din Ro și tot am așteptat să ajungă la mine cartea ei „30+ și înfloritoare”. Mi-e tare dragă Irina. E un om fain și o scriitoare talentată, atât de talentată că am la activ niște nopți albe datorită sau din cauza manuscrisului pe care îl pregătim. Și rar mi se întâmplă să nu pot lăsa o carte din mână. Îmi place de nu mai pot. Dar toate la timpul lor. Vă spun doar atât: n-ai aer când o citești.
Anna trăiește, ca mine, în Canada și are doruri rotunde și românești, e autentică și adevărată și scrie cam ca o doină sau ca o baladă. Poem scrie. Dragoste scrie. Cei care aveți „Amintiri” deja știți. E frumoasă ca o declarație de iubire. E unică.
Și Nathalie trăiește în Canada și e mai tricoloră decât mulți tricolori de pe plaiul mioritic. Și i-a pus Dumnezeu miere și lacrimă și laser în voce. Unde zice Nathalie, cresc păduri și ghiocei. Și mi-a făcut bucuria să recite o poezie de-a mea. E o valoare Nathalie și mi-aș dori tare să fim noi românii mai uniți și să ne iubim valorile.
Românii basarabeni se îmbrățișează și se bucură la prilejuri de sărbători cu foi de carte, cu teatru, cu cântec ori cu ale cele de-ale sufletului și spiritului. La noi mai verde… așa. Mai subțirel, mai printre dinți.
Și sunt pe țeavă trei cărți minunate ce se pregătesc de zbor. Contemporane, moderne, vis de primăvară. Irina Magieka – Trăiri -poezie, Petruța Petre – O altă ea și Cosmisian – Lucette. Știu că le așteptați. Mai e puțin.
Bon! Și acum, ca nuca în perete, dar extrem de canadian, vă arăt niște șoricei. Am vorbit ieri cu un prieten care mi-a trimis fotografii cu intrușii care i-au intrat prin șemineu. Și, pentru că mie mi se par diferiți de cei din România, adică mai grași și mai blănoși-pufoși, m-am gândit să trec de sila șoricească și să vi-i aduc la cunoștință. Sunt șoricei, dar sunt drăgălași. Grăsunei și cu niște fețișoare… Atâta că-s șoareci. 🙂
Acestea fiind zise, dacă nu v-am speriat cu șoriceii din dotare (nu-s ai mei, dar dacă ar fi tentați să se strecoare-n casa mea, așa ar arăta) vă urez să vă pice bine cafeaua și să iubiți iremediabil cartea.
