Duminică-nflorată. Începută conștiincios cu trezit la o oră rezonabilă (ce dacă-i duminică?) cu obișnuitul „te iubesc” de dimineață, servit lângă cafeaua neagră și amară băută în mașină. Da, obișnuitul și vitalul „te iubesc”. Nu, nu se demonetizează și nici nu e prea mult în fiecare zi de un catralion de ori. Că noi așa suntem. Așa funcționăm.

Kilometri cu soare și firește cafea, că cine se trezește de dimineață departe ajunge. Cine nu, înhață cafeaua și o pupă din când în când în timpul mersului. Autostradă liberă, așa că cei șaizeci de kilometri îi scuip printre roți mult mai rapid decât în timpul săptămânii. Dar gândurile se rotesc moară și deapănă cu viteză de caier nebun.

Tu? Firește că ești cu mine. Ce să faci și tu? O pacoste ai pe lumea asta, cu imaginație zburdalnică și tastatura sub nas.
Și vorbele se îmbucă piese de puzzle perfecte și râdem. Râdem cu lacrimi uneori. Nimeni nu mă amuză ca tine. Nimeni nu mă ascultă ca tine.
Nimeni nu mă iubește ca tine. Nimeni nu te iubește ca mine.
Vorbim despre aniversări și ne încurcăm. Avem prea multe. Suntem cam zăpăciți noi. Ca să scăpăm cu fața curată, decidem că fiecare zi e a noastră și suntem de acord. Ca de obicei.

Duminică-nflorată. În grădină iarba e verde-verde, că a plouat toată vara. Roșiile sunt dulci-coapte și florile pândesc curioase, înghesuindu-se să înflorească care mai de care, prin toate colțurile, într-un fel de concurs colorat. Rozmarinul e o tufă cu personalitate, deși eu îl sărăcesc constant de frunzulițe, pentru a-i transfera parfumul în bucătărie, la unele fripturi. Busuiocul e o frumusețe. Nici pe el nu-l iert pentru că omleta de week-end, pentru că bruschette, pentru că spaghetti, iar leușteanul ciorbelor se înalță ca prostul. Dacă nu-s atentă ajunge până la geamul de la dormitor. Cine mă nemulțumește? Pătrunjelul. Da, tocmai el care e în general cumsecade și ajunge invariabil în supa de pui, ori de vită, sau în salata de cartofi cu smântână. Anul acesta stă palid lângă gard,  neimpresionat de tufele ierburilor aromatice bine-crescute, ori de ploile generoase. Stă ca o mimoză, cu nasu-n gardul vecinei, zici că vrea să evadeze.

Duminică-nflorată de august și noi.

Plouă curat. Iubesc diminețile cu ploi de vară. Orașu-i parfumat.
Miroase ca acasă. Miroase-a Cluj. Absurd să spun, pentru că aici sunt acasă. Dar un om poate avea mai multe acasă.
Știu, substantivul e defectiv de plural. Și eu ce să-i fac? Dacă gramaticii nu-i e pe plac…

Acasă e acolo unde sunt cei dragi, unde știi locul fiecărui obiect, unde ai plâns și-ai râs, ai construit amintiri și ai visat. De unde poate ai plecat… Acolo unde știi cum apune soarele și cum miroase iarba.

Eu am două. Nu le pot ierarhiza, nu le pot trata gramatical cu vreun grad de comparație, pentru că puiul de dor mi-e în buzunar. Întotdeauna când sunt acasă mi-e dor de acasă. Simplu. Sau nu.
Existența lor mă echilibrează. Mi-e bine așa, suspendată între cele două realități geografice, despărțite de mii de kilometri.

Recapitulez: sunt acasă și miroase a acasă, iar mie mi-e dor.
Cum să nu-mi fie? Dar ți l-aș da ție. Că poți să-l porți ușor. Pe degetul cel mic de la picior. Buburuză!

Cireșul e frumusețea absolută a grădinii. I-am făcut prea multe fotografii. Până și cireșele s-au plictisit de atâtea declarații de iubire. Dar nu mă pot abține. Așa că poze și alinturi în neștire…
El e vedeta verii. Anul trecut a fost mare competiție între el și măr. S-a plasat spășit pe locul doi. Onorabil. Pe podium. Făcuse o singură cireașă. Însă mărul, în mare vervă la ora aceea, și-a rupt două crengi de prea mult rod și zel. S-a străduit peste puteri. Și-a obosit. Așa că anul acesta a lipsit.
Declarativ a afirmat că i se rupe. De competiții și concursuri el clar s-a săturat. Și n-a mai înflorit. Deloc.
Gutuiul și prunul nu prea au caracter. Au înfrunzit de înfrunzit și s-au lățit. Degeaba. Fără roadă. Cu tupeu. Sunt mari și atât. Se uită cu un ochi la soare, mai bârfesc ce se petrece prin grădini și așteaptă mură-n gură. Să facă alții fructe pentru ei. Hmmm. Derbedei.

Revenind la cireș. S-a purtat impecabil. Nu că-i al meu… Dar așa flori și așa cireșe nu am mai văzut. De necrezut!
Întâmplarea face că iarba în grădina mea e mai verde decât în vecini. 🙂 (Nici acolo nu-s chiar mărăcini 😀 )
N-am atins cireșele, decât cu privirea. Mi-e teamă să mângâi rotunjimile cărnoase și fragile. Le admir și le alint. Un prieten a spus: „Sunt atât de frumoase, de parcă-s făcute de mâna omului.”
Cum să mănânci miracol și frumusețe? Sau și mai rău, să le întinzi pe pâine după ce le-ai fiert cu zahăr. Cum să transformi poezia-n gem?

Ce-mi place mie să fac sport… Nu-mi place.
Îmi place însă momentul în care am terminat. Vai, ce-mi place!!! Am sentimentul că am făcut ceva pentru mine. Cu cât mi-e mai ud tricoul, cu atât victoria e mai mare. Alung toxine, grăsime, spume, draci, laci… toate ies, iar eu sunt ușoară și fericită că am scăpat. Ca și câinele din banc:

Un tip are un câine. Pleacă și-l lasă în grija unui prieten. Îl roagă să-i facă câte-o bucurie din când în când. La întoarcere își surprinde prietenul rotind de coadă câinele, în aer.
– Ce faci, mă?
– Păi n-ai zis să-i fac din când în când câte-o bucurie?
– Și asta e bucurie???
– Să vezi ce fericit e atunci când scapă.

Așa și eu. Am transpirat, am bifat și mă simt perrrrfect.
Nici n-aș avea răbdare la mișcările repetitive (indiferent de aparat) fără muzică în căști, ori vreun audiobook.
De ce scriu atunci? Nu! Nu fac nici un fel de reclamă.
Dar mi-au picat mie bine mesajele de pe pereți. Nu e nimic nou sub soare. Le-ați mai auzit și văzut. Le știți.

Căldură mare, moncher! ca să-l parafrazez pe Caragiale.
Seară toronteză, 31 de grade cu umiditate. Intenția de jogging s-a transformat în fast walking. E tot ce pot da în sauna de afară. Aer irespirabil pe strada mea, însă câteva doamne în vârstă, așezate confortabil, scanează conștiincios peisajul, ca în fiecare seară, înfruntând eroic fierbințeala umedă (jur că uneori mă cred la țară, în România). Trăncănesc în portugheză, sau italiană. Nu le aud. Am căștile în urechi. Le zâmbesc în trecere, chinuindu-mă să nu răspund prietenei mele la telefon exact în acel moment, pentru că m-ar crede o țăcănită ce vorbește și râde singură.

Câțiva udă gazonul. Mă uit cu un pic de mândrie vinovată, pentru cunoștințele mele acumulate în cei doi ani de grădinărit. Fernanda mea m-a învățat că plantele se udă dimineața, altfel se opăresc. Sau așa ceva.

Un indian iese să scoată gunoiul. Mă pufnește râsul, văzând cum, cu o mână ține punga de gunoi, iar cu cealaltă brăcinarii pantalonilor de pijama, care alunecă în mod periculos de pe burdihanul perfect rotund. Ghinionul face ca, necalculând probabil bine timpul, se apleacă spre pubelă exact când ajung în dreptul lui, expunând o porțiune generoasă de fund măsliniu. Câhhh! Îmi întorc privirea și grăbesc pasul.

Simt cum umiditatea îmi deschide fiecare por și încep să transpir, dar mă încăpățânez să rezist la cele trei ture zilnice. Vorbesc cu prietena mea care e la o sută de kilometri distanță. Încercăm să stabilim o dată să ne întâlnim. Are nevoie de un calendar. O aud izbucnind nervoasă: ”Unde, pana măsii mi-e telefonul????” Știu exact unde e telefonul ei, dar din cauza râsului nu pot să-i spun. Se prinde și ea. O aud hohotind.

Deliciul zilei, care, recunosc, m-a scos în afara timpului e altceva. Recitesc Martin Eden și sunt lavă, îndrăgostită iremediabil de autorul californian. Un prieten drag mi-a amintit această carte de suflet. Ciudat cum anumiți autori te marchează și recheamă, ca niște prieteni credincioși, cum redescoperi și receptezi textul diferit de fiecare dată, observând noi conotații, noi unghiuri. Jack London radiografiază fidel o societate coruptă și ipocrită, pregătită să-i accepte doar pe cei care respectă muți și surzi spiritul de turmă. Dar, în afară de direcția socială și cea filosofico-ideologică, cartea este și autobiografică, destinul protagonistului confundându-se pe alocuri cu cel al autorului. Martin Eden are caracter de bildungsroman, Jack London surprinzând aici traseul extrem de complicat al formării protagonistului, de la marinarul brut la scriitorul de succes. Frumoasa Ruth deschide porțile altei lumi pe care eroul, însetat de cunoaștere și de dragoste, o îmbrățișează cu aceeași ardoare cu care un orb ar absoarbe pentru prima dată culorile.

„He loved beauty, and there he found beauty. Poetry, like music, stirred him profoundly, and, though he did not know it, he was preparing his mind for the heavier work that was to come. The pages of his mind were blank, and, without effort, much he read and liked, stanza by stanza, was impressed upon those pages, so that he was soon able to extract great joy from chanting aloud or under his breath the music and the beauty of the printed words he had read.”

„Iubea frumuseţea şi acolo o găsea. Ca şi muzica, poezia îi răscolea sufletul şi, cu toate că nu-i pătrunsese încă tainele, îşi pregătea mintea pentru încercările mai grele care aveau să urmeze. Paginile minţii lui erau
imaculate şi, fără nici un efort, multe dintre versurile pe care le citea şi-i plăceau se imprimau strofă cu strofă pe acele pagini albe, în aşa fel, încât, nu după multă vreme, fu în stare să trăiască bucurii dintre cele mai alese, reproducând cu voce tare ori in şoaptă armonia şi frumuseţea cuvintelor scrise în cărţi.”

Cică lauda de sine nu miroase bine. Da’ di ce??? Aș întreba în dulcele meu grai ardelenesc. Eu, de când am călcat în țara asta, am fost învățată că la orice interviu trebuie să mă umflu în pene, să mă laud cât pot și să le explic ălora că nu-i nimeni mai grozav decât mine pe pământul ăsta mare și rotund. Cică ăsta-i modelul. Să te uiți în ochii lor și să le spui verde-n față: I’m the best. Da’ cu alte cuvinte. Adică să se prindă ăia că fără tine compania lor va falimenta clar. Că a dat norocul peste ei în momentul în care tu ai decis să aplici pentru job-ul respectiv. Să citească printre rânduri că ei au nevoie de tine și nu invers… Eh!  Mi-a fost greu la început. Nu simțeam că aș avea aptitudini de comerciant ce-și pune marfa pe masă și o vinde cu reclame stridente. Marfa  fiind eu.
Dar dacă ăsta-i modelul… dansezi după muzica lor. Dacă-i bal… vorba aia.

Bineînțeles, cuprinsul nu are nici o legătură cu introducerea. Deci, vă rog frumos să nu mă întrebați cum am ajuns să vorbesc despre o mâță simpatică și o tufă de toporași, că nu știu.

Dânsa cam are personalitate. Din motive doar de ea știute mă place. Sentimentele sunt reciproce, recunosc. Inițial am crezut că iubește rasa umanoidă la modul general, însă am văzut clar cum, fiind mai multe persoane la ceas de seară pe trotuar, vine glonț la mine. Doar la mine. Mă obligă să mă opresc, se uită în ochii mei și miaună cât se poate de clar: „mângâie-mă!”. Mă conformez. Ieri mi-a sugerat să-mi scot căștile, pentru că nu e politicos să asculți muzică în timp ce îți vorbește o pisică. Nu m-am prins imediat și mi-a dat niște lăbuțe demonstrative peste cablul căștilor. Cum să nu mă laud cu așa o prietenă?

În altă ordine de idei am să vă arăt ce minunăție am în grădină. Am mai multe, recunosc, dar asta îți taie respirația.
Cum să nu mă laud cu ea?
Știu. O să ziceți: „Bună dimineața! Acum vii cu toporași, când la noi sunt istorie?” De acord. Dar poate am o scuză că sunt ardeleancă, iar la noi până și câinele latră după adâncă chibzuială: „No, ham!”
M-am mutat de vreo doi ani în casa asta. Și am adus cu mine din vechea grădina tot felul de flori, pe care le-am replantat aici. S-au prins frumos, majoritatea. Printre ele am pus, mai mult în glumă, și un toporaș pricăjit, sălbatic, aflat într-un colț. L-am pus și am uitat de el.
Glumă, glumă, dar lui i-a priit mutatul în Toronto și a izbucnit în ceva nemaivăzut, nemaiauzit și nemaiîntâlnit. A răsărit ca dintr-o pălărie de magician într-un buchet de toporași superb. Ca o dedicație mov.
Cum să nu mă laud? Ziceți voi? Ei da! Lauda de sine… bla-bla-bla! 🙂

M-am trezit de dimineață pe partea stângă. Am uitat să închid jaluzelele, iar soarele, ca o pisică obraznică m-a tropăit și-a intrat pe sub pleoape la ora opt. Cum azi-noapte pe la două mă perpeleam ca o clătită în tigaie, nu-mi era deloc în plan să mă trezesc așa devreme. Mi-am verificat telefonul. Alt motiv de: Mrrr! Am închis ochii, hotărâtă să mai adorm, însă brusc mi-a crescut o cafea pe noptieră. Fierbinte și aromată…. hmmm. După o scurtă negociere cu mine însămi, am decis să nu o las să se răcească, așa că un pic de laptop, un pic de net, un pic de ce mai e prin lume…

Apoi, tot cu cafeaua am ieșit în grădină. Un soare catifea mângâia timid, cu dragoste de părinte, pomii înfloriți. Era un peisaj… japonez. Na! Asta mi-a sugerat delicatețea și fragilitatea petalelor abundent înșirate pe fiecare crenguță, culorile pastelate, cerul fără nori și briza ușoară. Iarba era prea mare, deja trebuia tunsă. Leușteanul și mărarul, în tufe generoase, se ițeau mândre, stăpânind deocamdată teritoriul destinat ierburilor aromatice. Aici grădina se plantează abia din mai, așa că cele apărute peste noapte sunt generoasele și nepretențioasele, care fără mofturi se trezesc în grădina mea an de an. După zece minute mi-am încărcat complet bateriile, uitând că mă trezisem pe invers.  Și, cu toate că doar vreo două zile nu călcasem în grădina din spate, se petrecuse în lipsa mea o adevărată invazie vegetală: mulțime de muguri împrăștiați peste tot, o producție serioasă de lalele, abia îmbobocite, liliac pregătit de scandal, prunul, cireșul, mărul și gutuiul cu frunzulițe noi, lucioase, gata de expoziție florală.

O să pun fotografii și știu, o să mi se spună că sunt ca găina babei care se laudă cu o mărgică, pentru că în inventarul meu la ora actuală e o singură floare. Un toporaș. Promit că revin în câteva zile cu nebunia. Asta dacă nu vine iarna. 

Dar grădina e în dispoziție de sărbătoare, pe cuvânt. Hostasul e cu țepișorii verzi în sus, hotărât să cucerească teritoriul, iar florile acelea,  pe care mama le numește ca pe mine pentru că acasă înfloresc de ziua mea, au apărut și aici primele. Complotează, cred, să mă surprindă, că nu mai e mult până atunci.

M-am apucat de grădinărit, și, în timp ce extrăgeam niște fire de iarbă rătăcite în rondoul de flori din fața casei m-am trezit cu niște musafiri simpatici: o fetiță, un băiețel și o bunică. Dintr-un motiv necunoscut atrag copiii și animalele. Îmi și plac. Deși sunt jenant de fricoasă în ceea ce privește necuvântătoarele și recunosc, aș fi în stare să mă tem și de o veveriță dacă s-ar îndrepta hotărâtă spre mine.

Cum ziceam, au venit la mine și au început să-mi vorbească râzând într-o păsăreasco-engleză. Băiețelul, ceva mai mare, încerca să-mi câștige simpatia în pofida soră-sii care era păpușă haioasă, îmbrăcată tradițional. Mi-a râs știrb și arătându-mi-o cu degetul: sistăăăăăăă. Și am înțeles din vocea serioasă că el, marele bărbat are cinci ani, că se trag din Pakistan și unicul motiv pentru care trăiesc în Canada e pentru că aici poți să faci oameni de zăpadă. Aveau cu ei o bunică. Simpatică și ea, știrbă și ea, deși părea să aibă mai mult de cinci ani și care nu vorbea boabă de engleză. A bolborosit ceva cu un zâmbet cald ca o pâine de casă și m-a atins cu blândețe pe umăr, apoi pe frunte. Nu îmi place să fiu atinsă de străini, însă mângâierea ei a fost ca o binecuvântare.  Avea o față de om bun și un cercel foarte frumos în nas. I-am spus și cu vorbe, dar mai ales cu gesturi că-mi place cercelul ei. A râs gâdilată de compliment, cu cochetărie de fată mare. Și mi-am amintit cum în vară ieșisem în fața casei. Era una din acele zile cu soare nebun. Ea stătea liniștită pe un scaun, peste drum de mine. M-a atenționat prin gesturi să intru imediat. Și-mi arăta agitată soarele și pielea și îmi făcea semn să plec din arșiță.  Probabil se gândea că pielea mea albă nu e la fel de îndurătoare cu focul soarelui, pentru că ea nu avea nici o intenție să se adăpostească la umbră…

M-am jucat un pic cu copiii. Le-am făcut poze cu telefonul și am râs. Bunica a râs. Soarele a râs și el. Grădina a râs și ea. Doar păpădiile smulse din gazon și firele de iarbă crescute aiurea stăteau într-un sac de hârtie, bosumflate.

Ce frumoși sunt oamenii!

E Canada. Fugind mereu din urmă, întârziată, încercând să recupereze cele șapte ore… Din cauza ei spun La mulți ani! în 31 decembrie la ora cinci după-masa. Simt că se schimbă anul? Cum să simt?
Mă apucă apoi pe la doișpce trecute fix, când ciocnesc și eu ca tot omul paharul de șampanie, să sun în România. În cea mai fericită situație vorbesc cu cetățeanul turmentat: „Alooooooo? Cineeeee? Hai că vorbim mâine că hâc, am băut un pic și nu…” Păi e șapte dimineața, lumea doarme, leșinată după petrecere. Deja a uitat că s-a schimbat anul… Eh?
***
Apoi primăvara. Cine? Unde? Și mai ales când?

Mitraliază pe net ninsori de petale, flori de măr și liliac, ghiocei și brândușe, la, la, la și la, la, la. Și aici mitraliază. Dar ninsori de… ninsoare. Adică zăpadă, frate. Adevărată. În 30 martie a nins frumos, gospodărește.
În România culoare. Aici… dă cu minus. Bețe în pielea goală și scaieți țepoși și aroganți, griuri și bejuri. O rață (de fapt rățoi) curajoasă, țigancă obraznică, total  nepăsătoare că Humber e cam dubios la culoare.

Iar când în sfârșit înflorește și aici și aș vrea să mă entuziasmez și eu,  să poezie, să cer albastru, să fluturași… Gata. A trecut. S-a terminat. Lumea s-a plictisit de floricele pe câmpii, ciripit și alte alea primăvărești.
E ca și cum aș râde la cinci minute după ce s-a terminat bancul.
Azi am mers cinci kilometri. Rezultat: doi boboci de floare nehotărâți și un smoc de iarbă.
Dar, până la urmă, de ce să vină primăvara? Nu e bine la gura șemineului cu laptopul în brațe?

31 martie, Toronto
Și ce dacă e frig? Și ce dacă a nins un pic (ieri)? Am strâns căldura și m-am încolăcit mai bine. Și cafea fierbinte, și english muffin cu unt de arahide și dulceață de zmeură…. E un bine delicios. Frigul mușcă în gol.
Ce dacă mi-am lăsat mașina afară, (mi-a fost lene să o bag în garaj, cine se gândea că mai ninge?)
Și ce dacă acum plouă? Îmi place ploaia. Îmi dă o liniște și un chef de muncă…
***
Azi stă sub semnul lui Nichita. Poetul necuvintelor…
***
Asta am scris într-un răgaz de dimineață. Atunci ploua. Acum îmi plouă. Cu tunete și fulgere și înșirat pisici pe băț.  Și iar înșirat pisici pe băț. Am niște nervi cât casa. Casa Poporului. Și ce te strânge de gât la modul violent? Neputința.
Cum poți să folosești ceva ce nu e al tău, iar apoi să-ți iei tălpășița, că nu te mai interesează? Vorbesc despre chiriașa noastră care a plecat. S-a evaporat. Nu răspunde la telefon, și-a dezactivat contul de fb. Nu poate fi contactată. Mai are mobilă în casă. Cheile de la uși, poștă, garaj etc. Sunt la ea. Nu mai vorbesc despre dezastre adiacente potrivite gustului ei, vopsit de pereți, găurit pereți, smulse rafturi din pereți, scos uși de la dulapuri și înlocuit cu perdele (?!?). Iar mâine vine, cip-cirip vesel și cu mobila proprie noul chiriaș. Și cu așteptări, logic. Pentru un nou început într-o casă impecabilă.
Oare dacă mă dau de trei ori peste cap ajută? (ca-n povești).
Culmea e că mă înțelegeam bine cu ea, dar se pare că în ultima vreme proverbiala mea cunoaștere a omului a dat cu stângu-n dreptu. Obișnuiam să mă pricep la oameni…
(Cele două link-uri din text sunt două părți ale unei întâmplări de pisici pe băț) .

Plouă a curățenie de primăvară. Peste trei săptămâni sunt Paștele. Plouă încet cu gânduri mărunțite, ca pătrunjelul pe tocător. Grădina e sepia cu mici irizări verzi, nehotărâte. Mugurii prunului crapă încet a floare. Ceilalți pomi din grădină par ușor întârziați, nehotărâți, fără chef. Liliacul se rotunjește ușor a frunză. Miroase a primăvară, în ciuda griurilor general împrăștiate simetric. Viața renaște și aici. Mai încet. Ardelenește.
Doi robini dau târcoale să-și facă cuib în vița de vie. Veverițele mă pândesc să strice gazonul.
Vin sărbătorile, împărțite virtual pe Skype, cu cei de acasă.
Ce ne mai iubim ecranele! La masă ne vom aduna tradițional trăitorii în țara frunzei de arțar, prieteni fabricați aici, cu doruri și ei prin buzunare. Vom ciocni ouă roșii. Arome de cozonac, sarmale, miel și drob vor polei românește pereții casei mele frumoase, greșit poziționată, la capăt de pământ, la captă de lume, la mii de kilometri de casa copilăriei mele, de casa părinților mei.
Se pregătesc să vină Paștele pe strada mea, iar gândurile mele, mărunțite ca pătrunjelul pe tocător se aliniază soldățește în două coloane: ce trebuie și ce vreau. Îmi iau pensula să așez pe pânză tot ce nu pot spune. Fac o cafea, deși e târziu, iar la noapte, când pleoapele vor refuza să se închidă mă voi întreba degeaba de ce.
Aromă de cafea și Bebe. Voce cald-șoptită, ploioasă și ea în ton cu soarele absent azi. Nori gri petrol îmi fac cu ochiul. Dar mâine va fi soare.
Știu. Simt. Trebuie.
Azi plouă. Gânduri cu ploaie…
***
Am chef să pictez. Culorile se joacă de-a v-ați ascunselea cu mine. Așa cum mi-au făcut și cuvintele o vreme. Aș picta ploaia de azi cu toate dorințele ei ude. Aș picta toate semnele de întrebare și toate frunzele care mi se desprind cu ușurință din palmă. Nu sunt copac, pentru că am aripi. Însă în palme îmi cresc frunze colorate cu nervuri transparente și muzicale. Cafea fierbinte și Bebe.
Și gânduri mărunțite ca pătrunjelul pe tocător…