FB-ul amintirilor îmi spune că a trecut timpul și noi două cu el. Prin viață, deasupra unui deal și-a unei văi, deasupra muntelui cărunt și a câmpiei verzi, deasupra oceanului ce a crezut că îngustează apropierea dintre noi (aiurea!), deasupra multor lacrimi și multor râsete (mai mult râs), deasupra devenirii noastre: fetițe, adolescente, femei, soții, mame – dar mai presus și întotdeauna și pentru totdeauna – prietene. Ne dăm huța cu același zâmbet (râs de multe ori), cu povești care nu se sfârșesc. De câte ori am adormit în timp ce vorbeam!? De câte ori ne-am îmbrățișat? Și de fiecare dată ne-am înțeles în pofida lumii și chiar a logicii. Nu. Nu e ziua ta – dar FB-ul mi-a amintit poza asta din 2015, pentru că noi așa suntem: în continuă mișcare, continuă activitate, fără timp de plictis. Cu o mie de proiecte. Cu optimism. Cu voință și dorință. Cu zbor. Și, dacă nu găsim iute o pereche de aripi, folosim un scrânciob.
Fusese un an-nod și rod, un an-intersecție, un an ciorchine de struguri dulci, prea însoriți și solid parfumați în carnea unei maturități umbrite de alean și sete, și foame, și nevoie de limba mea românească. Cred că ne naștem cu meseria în mână. Unii-și urmează drumul, alții ba. Și se zbat toată viața în nefericiri și căutări. Ori se pierd, ca mine, pe drum. Eu mă născusem profesoară de română și Dumnezeu, văzând cât de prinse mi-s ghearele în limba noastră cu diacritice deloc muzicale, îmi deschisese o poartă cu ferestre înalte. Era octombrie și tocmai publicasem prima carte. Mă aflam în caruselul acela de emoții, pe care scriitorul îl descoperă când primește dragostea cititorului –senzație unică și atât de înaltă și profundă, încât cartea se metamorfozează, își topește hârtia, devenind piele de nou născut. În poza asta tocmai îl lăsasem pe Vianu Mureșan la sora lui. Era un octombrie atât de splendid cum doar în țara asta am întâlnit, iar eu îmi făcusem virtual și literar o serie de prietenii de seamă. Pe Vianu îl cunoscusem în Toronto, un soi de glumă a destinului, pentru că ambilor Clujul ne fusese casă, destin și școală timp de mulți ani.
Însă nu despre oameni vreau să vorbesc, deși ar trebui să fac câte-un portret fiecăruia dintre cei cu care m-am intersectat virtual sau real, care mi-au influențat voit sau involuntar destinul. E toamnă iar, un alt octombrie pe care am învățat să-l iubesc. Să apreciez frumusețea poantilistă a anotimpului de catifele stinse și moi, să mi-l asum înțelept, ca pe un preludiu al iernii care, oricât aș spera, n-are să ne ocolească. Vara mi-a trecut prea repede. La fel și primăvara. Poate ploile ce vor veni vor avea mai multă statornicie în exprimarea lor udă.
Azi am început să scriu un text acid. Pe scurt, ziceam că ne piere planeta. Că ni se scurge printre degete. Concluzia era să fim mai buni. Dar cred că în esență toți suntem buni, cu plusuri și minusuri. Că toți iubim. Măcar un pic. Măcar un cățeluș ori primăvara.
Apoi, m-am răzgândit. Până la urmă spun și eu ce spune toată lumea. La fel simt. Văd aceleași știri, aud aceleași enormități, râd, plâng, am dorințe și aspirații. Și pe cine interesează ce fluturi îmi zboară mie prin freză?
Apoi, mi-am zis să tac. Pentru că oricum miercurea asta la cafea, e un soi de aș pleca și n-aș mai sta. Blogul se bazează pe reciprocitate, iar eu, din păcate, la capitolul ăsta sunt deficitară. (și trebuie să mărturisesc că mi-a zis odată o cucoană să tac – mi-a scris 🙂 ) Ete da, că tac eu când îmi zice cineva! 🙂
Apoi, iar m-am răzgândit, pentru că dacă promit ceva, mă țin de promisiune, chiar dacă îmi fac mie promisiunea. Și uite-mă la zece seara fără să am neapărat un subiect în minte.
Despre SIONO am mereu ceva de spus. În afară de veștile para-vești, că am scos niște volume wow!!! Și că suntem în tot mai multe librării prin țară, deci acum puteți întreba la voi în oraș (Cărturești și Humanitas) plus multe altele, dar ăstea sunt rețele care-s peste tot, de cărțile SIONO care vă interesează – zic, în afară de acestea, am două noutăți fantastice. Nici nu știu cu care să încep. 1. Concurs de texte. Scoatem o antologie cu temă de iarnă. Dacă sunteți interesați, intrați pe FB sau vă spun eu aici. 2. Și… la asta va sta mâța-n coadă: Începând cu luna august, toate aparițiile noastre editoriale vor debuta mai ieftine cu zece lei. De ce? Vrem să facem cartea mai accesibilă cititorului. Să scurtăm drumul dintre el și lectură. Nu e foarte smart comercial, dar e foarte bine cultural. Într-o Românie care scumpește, ne-am trezit noi să ieftinim, adică să facem știți voi ce împotriva vântului.
Prima carte pe care am scos-o așa este cartea Ilenei Vlădușel: e delicioasă. Care aveți copii, nepoți etc. să o luați! Cartea ar costa în mod normal 35 de lei. Atâta costă o carte de genul acesta în librării și atâta ar fi fost prețul și la noi dacă nu ne trecea… Exact. IDEEA! Puteți verifica la cărți pentru copii. E de super calitate și are 230 de pagini. Prețul SIONO este de 25 de lei și acesta va fi prețul și la librăriile din țară. Dacă nu falimentăm, cărțile noastre vor fi mai ieftine. 🙂 Dacă falimentăm, ne consolăm că avem idei și că am încercat. 🙂
Văd că fac ce fac și tot la SIONO ajung. Așa că, uitându-mă la ceas, mă retrag la somn. Nu înainte de apăsa butonul de la filtru. Să fie cafeaua gata pe când vă treziți. Și ceva dulce. 🙂 Have a nice day!
PS: Cărți în pregătire: N Marianne se îndreaptă spre tipar – o să vă surprindă! O scriitură densă. Un suflu interesant. Apoi Nicoleta Beraru. Da. Exact ea. Scriitoarea de succes a două cărți adorate de cititori, aflată în topul vânzărilor la Libris, vine cu o carte excepțională. Apoi Theodora Savuli. O să auziți de ea! E la început. Ne-am îndrăgostit cu toții de ea. Este atât de bună!!! Îi arde litera în text. Apoi dragul de Petru Racolța scoate o nouă carte. Sfătosul nostru scriitor drag! Și poetul Gabriel Dinu – dacă-l citiți, știți ce bucurie de vers are în condei. El a publicat și în România și în Franța. Și Oana Stroe, cu eleganță și parfum de viață. Volum de debut la ea. Dar scrie pe blog și o face minunat. I-am enumerat în ordinea cronologică a venirii la editură.
Azi am avut un gând și nu am vrut să-l uit. Se întâmpla cu foarte puțin înainte de-a pleca în Canada. Eram la masă cu toții, povesteam și râdeam. Tata, uitându-se fix la mine, cu zâmbet, m-a întrebat: – Știi ce-o să-mi lipsească cel mai mult după ce plecați? M-am uitat la el cu mirare. – Râsul ăsta ce ne umple casa. Când vii acasă se umple și curtea și casa. Când vine fratele tău, zice o tăcută de Gheorghe Mutu… Așa era pe vremea aceea. Eu mai vorbăreață, fratele meu, fără să fie neapărat tăcut, nu vorbea cât și ca mine. Iar tata, cu gluma în palmă și cu lucruri care se înșurubau până în suflet… Mi-a pălit o secundă râsul și-am simțit o strângere de stomac.
Nu știu dacă mai știu să râd ca atunci, nici dacă tatei îi mai lipsește râsul meu. Patina timpului…
Și ca să se demonstreze că în fiecare zi e o aniversare, tocmai am primit o notificare de la WordPress: fix acum șapte ani a început aventura scrisului meu. Am împlinit cei șapte ani de acasă. 🙂 Ce au însemnat acești ani? Mi-au schimbat viața. De fapt, cred că blogul l-am inițiat la o intersecție de viață, fără să fiu cititoare de bloguri, fără să am vreun pic de experiență în zona asta
L-am deschis și așa a rămas, ca la început, pentru că sunt atașată de mămăruța mea roșie pe poza alb-negru. Unicul meu blog. Nu am evoluat, nu am vrut altul, nu l-am modernizat. M-am supărat pe WordPress și pe schimbările lui inutile care ne complică viața, dar n-am plecat. E ca și cum aș trăi într-o casă modestă, unde mă simt bine, deși musafirii s-au rărit mult în ultimii ani. E drept că nu prea stau pe acasă. 🙂
Mi-e dor de prima perioadă. E uimitor cum oamenii se scurg ca-ntr-o clepsidră și migrează spre alte dimensiuni. Eram un grup, ca o bisericuță, ne citeam între noi, comentam. Ne eram drog. Sau cel puțin mie îmi era drog blogul. Și ce texte mai erau! Potecuța și Petre sunt primii mei prieteni. Ei mi-au dat accept, au fost primii pe care i-am citit și am fost norocoasă că i-am întâlnit. Apoi Dragoș… Când a început Dragoș să-mi urmărească blogul, am simțit că am primit un premiu, atât de mult îmi plăcea cum scrie. Era Adelina – râdeam cu hohote când o citeam. Psi – toată poezie și-o înfiorare, Renata – cu unități de măsură farmaceutice, când cu miere, când cu acid. Mugur cu rime-ncondeiate, Irina, Diana și apoi alții și alții. Unii au venit, alții au plecat, iar alții au dispărut.
Și literele s-au făcut lanț și m-au adus acasă. Tata avea o vorbă și mulți o să râdeți. Îmi zicea „Bahar, viață furată” (o telenovelă). Era supărat că nu mi-am urmat meseria, că, plecând, am renunțat la o existență armonioasă și ușoară și extrem de românească – pentru că eu nu am dorit să plec și cariera mea se potrivea aici fix ca nuca-n perete. N-a fost dorință. Dar a fost ispită. Însă lucrurile s-au legat și mi-am înflorit viața aici. Dar tata nu era mulțumit.
Nu știu. Poate dacă aș fi rămas în România aș fi fost mai implicată în viața literară și aș fi făcut niște pași mai repede. Și niște „Pași”. Sau poate că nu. Poate că acum s-au copt fructele și a venit vremea culesului.
M-a apucat nostalgia. Șapte ani. Ce mult! Dar, totuși, puțin.
Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez (iar) pe Creangă, dar în viața mea se întâmplă mereu minuni. Ieri, de exemplu, am fost în pădure. La un punct am văzut un conglomerat de tufișuri și o intrare întunecată. Am zis wow și, ca de obicei am făcut poze. N-aș fi avut curajul să mă aventurez în adâncimea verde. – E ușa înspre magia pădurii, spre căsuța piticilor și florile Scufiței Roșii. Sunt o fricoasă. Și, dacă brusc pădurea ar rămâne în pielea goală și animalele ar fi expuse ochiului, cred că aș deveni stană de piatră la grozăvia că suntem atâtea suflete pe metru pătrat. Doar că, odată ajunsă acasă și descărcând poza, am descoperit cu uimire că pădurea nu mi-a dat like, ci adore – mi-a dăruit nu o inimioară, ci inima ei – inima ei de pădure.
*** În primăvară am căutat flori. Nu vă puteți imagina ce slăbuț reprezentate au fost magazinele unde aveam totuși acces. Doar cei din Canada cunosc acest lucru, pentru că, în România, chiar și în cele mai restricționate perioade tot deschise au fost magazinele. În fine, am ajuns în vreo două locuri unde păstrau și plante. De obicei iau petunii și mușcate. La mușcate ador roșul acela vibrant și intens. Dar nu erau. Am găsit în ambele locuri doar mușcate roz. Aveam două opțiuni: să iau roz ori să rămân fără mușcate. Fie! Mi-am zis și, cu părere de rău, am cumpărat una cu câțiva bobocei cu gura închisă strâns. Așa de mult mi-aș fi dorit o mușcată roșie…! Dar dacă nu era… Acasă, am pus-o pe balcon. Câteva zile n-a făcut nicio mișcare. I-au căzut, fără să înflorească, cei câțiva bobocei, ca niște dinți de lapte, apoi a făcut doar frunze. I-am pus apă și, după câteva zile, văzând că nu vrea și nu vrea să înflorească, am mutat-o pe masă, în grădină. I-am spus că o înțeleg, că poate nu îi place singură pe balcon și, în grădină, se va simți mai confortabil. Știți ce mi-a făcut? O floare roșie-roșie. Ei? Ce ziceți? Sunt convinsă că minunile locuiesc și în viețile voastre. Voi ați pățit așa ceva?
Azi vă aștept la o cafea simplă. Poate cu o floare de salcâm. După rutina mea. Mă trezesc în fiecare zi și, înainte de cafea, pentru că e cald, ies să ud grădina. Întotdeauna Fernanda e afară. O salut, apoi o sun pe mama, apoi ele se salută una pe alta prin intermediul meu, și apoi rămân cam o oră cu mama. Și vorbim până ce termin eu de îngrijit mica mea desfășurare verde.
Am pus iarbă și flori în majoritatea spațiului, dar am lăsat o fâșie (de dragul vecinilor) unde am plantat câteva vegetale: roșii, anul ăsta (pentru prima oară) fasole. În rest am busuioc, mărar, mentă și leuștean. Cele din urmă cresc singure în fiecare an. Atât e inventarul grădinii din spate, dacă nu pun la socoteală cei patru pomi: măr, cireș, gutui și prun și tufele de liliac și mulțimea de flori din loc în loc. Chiar și fasolea, trebuie să vă mărturisesc, a fost un accident. Am vrut să iau din aceea cățărătoare care face flori frumoase și acoperă gardul, Da, doar că eu nu știam că există două tipuri și am luat una pitică ce crește în cuiburi ca găina. Acum oi vedea ce va ieși, dar nu are aspirații de cățărător, iar eu am luat ce mi-a picat prima oară în mână.
Nu mă pricep la grădinărit și nu îmi place. Ce-mi place e, însă, ordinea. Așa că iarba e tunsă școlărește, grădina udată și roșiile copilite și legate. Fernanda a insistat să punem roșii – ea ne dă în fiecare an răsaduri – ne-a zis că e păcat de pământ să punem doar iarbă. Nu știu de ce e păcat de el, că mie îmi place să aleg din magazin legumele și fructele. Dacă mă bazez pe grădina mea… 😀
Da, dar ea stă tot timpul în grădina ei, care e toată cultivată și aranjată, ca o farmacie, pe când mie ba mi-e cald, ba mi-e frig, ba mi-e dimineață, ba mi-e că mă dor șalele să mă aplec, ba mi-e că nu știu să manevrez mașina de tuns iarba. Și tot timpul mi-e că nu am vreme. Sunt super ocupată cu ale mele.
Mama spune că am grădină de jucărie. Mama e varianta românească a Fernandei, așa cum Fernanda e versiunea portugheză a mamei. Sigur, mama e mama și o iubesc de nu mai pot. Dar curajul și energia pe care le au ele nu se mai întâlnește în zilele noastre. Cred că sunt extraterestre. Nu am altă explicație. Așa zice și Aida, fiica Fernandei. Noi obosim, uitându-ne la ele.
Și vă spuneam de cafea, dar m-am pierdut în zona verde. Cu mama la telefon, ud în spate, apoi în față. Apoi sunt atentă să nu rămână apă în furtun și îl încolăcesc în dispozitivul lui. Abia după ce mi-am făcut datoria față de grădină, merg în bucătărie, unde macin cafea. Și cana aia fierbinte și neagră e fericirea dimineții mele Cu ea mă apuc să scotocesc în virtual să văd ce se mai petrece și ce trebuie să fac prima dată. Mă pierd în ce am de făcut și, cum clipesc, e după-amiază. Voi? Cu siguranță aveți dimineți mai interesante. La mine e domestic totul și cuminte. Doar azi am văzut un raton cu un ratonel, trecând strada. I-am văzut din bucătărie. Micuțul nu mergea destul de repede și mama s-a oprit și l-a luat de gât în gură și s-a dus așa de iute că, fotografiile pe care le-am prins sunt proaste și de la distanță.
La editură surprizele se țin lanț. Vin de la tipar niște minuni de cărți pe care, dacă ajung în mâna voastră, o să le iubiți. Eu. Și atât – de Aura Lupu Fiica Zeilor – Nicolina Halgaș. Zorile ochilor tăi – Ovidiu Ștefan Copiii viitorului – Cristina Dinu. Foarte bune. Sunt mândră de fiecare în parte.
Și pregătim o surpriză la editură – dar nu vă spun încă nimic. 🙂
Cărțile se găsesc în librării prin țară și în Franța la Galeriile Moldave. Ce să vă mai spun? E iunie. Vara a venit pe neștiute. Cum e cafeaua pe la voi?
Dar din dar se face rai. Am o floare de iasomie. Virtual am primit-o și virtual o dăruiesc mai departe. Azi, la cafea, parfumul ei, mister și imaginea a două cărți care se coc la SIONO…
Știm cu toții cât de importantă e prima impresie. Recunoaștem sau nu, dar, de multe ori, această primă impresie poate fi pasul spre un nou destin. Sau ratarea unei uși deschise larg către noi. Ocazia primei impresii o ai doar o dată. Și omul și cartea… Veți spune că nu haina face pe om. Așa e, dar îl îmbracă.
La o carte se muncește foarte mult. Ani. Luni în cel mai bun caz. Merită să fii atent la fiecare detaliu când lucrezi la miracolul ieșirii ei în lume. Iar pentru mine, pentru noi, acest lucru este extrem de important, de aceea fiecare carte care a ieșit și iese la SIONO are o copertă profesională.
Cele două volume, care se pregătesc pentru primul lor zbor, au în comun un nume: Sasha Segal, despre care m-ați auzit vorbind de multe ori. Profesionalitatea și pasiunea cu care lucrează Sasha transformă fiecare copertă într-o compoziție, într-o ecuație perfectă nu doar cu manuscrisul, dar și cu autorul. În acest caz e vorba de genuri diferite, însă ea a găsit fiecăreia mănușa potrivită. Ordinea în care le prezint este cea cronologică și alfabetică.
Cartea Nicolinei Halgaș zămislește lumea Transilvaniei anilor 500, în sud-estul Munților Trascău. „Aici, pe teritoriul numit în prezent Piatra Craivii, a existat unul din centrele spirituale ale dacilor – cetatea Apoulon, locuită cândva de triburile dacilor apuli, ultima fortăreață a lui Decebal cucerită de romani.” spune scriitoarea. Protagonista este zeița Bendis, întruchipată într-o fecioară ce locuiește singură în munte și aduce leacuri oamenilor. Și dragoste, și război, și mitologie, și descântece, vrăjitoare rele și zâne bune…
Aura publică cea de-a treia ei carte, un roman de data aceasta, așteptat, cu siguranță, de noi toți. Eu. Și atât este o carte foarte bine scrisă, o carte dură, inspirată de un caz real. Traficul de persoane a lăsat răni adânci în multe familii, în multe suflete, iar Aura exploatează acest subiect, gradând foarte bine acțiunea, conturând cu pricepere personajele, punctând întreaga compoziție cu imagini picturale din natură, contrastând metaforic, de multe ori, cu lumea umanului. Surprinde emoțiile și frica, întrebările, neputința și puterea de a renaște din propria cenușă.
Mi-e greu să nu vă dezvălui mai mult. Vă recomand din toată inima aceste două cărți. Sunt bune, bune.
Pentru că de fiecare dată vă dăruiesc la cafea ceea ce am mai bun, azi vin cu flori roz. Nu să le mâncați, să le admirați. Strada mea e invadată. Apoi pădurea, e trează și ea. Verde. Ba și o căprioară mă aștepta pe pod să mă întrebe ce mai e nou. Ce citesc. Ce îi recomand.
Luna mai stă sub semnul numelui Irina și al cărții. Cele două Irine au în comun și faptul că fiecare dintre ele publică a doua carte cu SIONO Editura.
În curând „Un loc doar al meu” al Irinei Alexe, fată de mai, care schimbă prefixul în 22 și scoate o carte excepțional de bine scrisă. Am trăit povestea, emoția, gândurile Irinei și o recomand cu tot sufletul. Ca noi toți, Irina caută „un loc doar al ei”, pendulează între lumea satului mămăiței (bunicii), un sat din apropierea capitalei, unde în vacanțe ea găsește liniștea, dar și neliniște – căci aici își cunoaște prima iubire, căreia îi dăruiește virginitatea. O scurtă vacanță de trei săptămâni la mama ei, care lucra ca economistă în capitala franceză, se permanentizează și Irina cunoaște și se cunoaște. Și experimentează, și observă. Deosebită cartea. O să vedeți!
Irina Cristina Țenu s-a născut în 21 mai. Nu știu câți ani împlinește și pe doamne nu e frumos să le întrebi. Cartea ei se numește „Conversații cu viața” și e o abordare foarte interesantă, care se încadrează în genul eseistic. Fiecare cititor se regăsește în acest volum. Sunt răspunsuri la întrebări existențiale, sfaturi de relaționare, modalități și definiții a ceea ce simțim, a firescului nostru uman. Autoarea subliniază ce este esențial în viață și confuzia pe care o face omul ce se crede veșnic, confundând clipa cu eternitatea.
Copertele sunt realizate aproape în totalitate de colegul nostru Răzvan Aricescu. Și sunteți primii care le vedeți. Superbe, nu-i așa? Săptămâna viitoare vă mai povestesc. Am alte surprize frumoase în sertar. Și vă arăt un pic de pădure și strada mea înflorită.
La noi, în Ardeal, Paștele și Crăciunul s-au sărbătorit întotdeauna trei zile. Ca-n povești. Poate că așa e și la voi. Prima Zi de Paști, A doua… etc. Am perpetuat această tradiție, așa că în fiecare dimineață de sărbătoare ciocnim ou și mâncăm cozonac. Pe lângă altele. 🙂 Bunătăți fac. Doar sunt ardeleancă. Am în gene gustul tricolor și nu pot altfel. Deși, trebuie să recunosc, am pornit de la zero și am învățat să gătesc abia când m-am măritat. Apoi am prins drag de joaca aromelor și gusturilor, de pastelul decorațiilor… Așa că azi la cafea vă servesc cu cozonac. Și cu cărți. La SIONO e ca în bucătărie. Manuscrisele sunt în diferite stadii. Ați văzut în filme bucătăriile acelea ocupate de restaurant. Așa e și la noi. Unele sunt la cuptor. Altele în faza de ingrediente. La unele se lucrează copertele, la altele se fac biografii, se redactează, corectează. Cât crește aluatul cartea vorbim cu autorii, ne sfătuim. Zboară ideile între noi ca fluturii vara. Cele trei frumoase au plecat spre librării și spre autorii lor. Emoție.
„Trăiri” – Irina Magierka – poezie
Lirica Irinei Magierka, este o alchimie a simțurilor ce recreează Universul, îl domesticește, transformându-l în argintul unei oglinzi transcendentale. Irina se scrie pe sine, revărsând ca printr-o pâlnie, dinspre ea înspre lume, emoții puternice care surprind realitatea în tentaculele unei abordări metafizice și o fixează spectaculos în imagini surprinzătoare pentru simțurile celui cu care intră în contact. (Em Sava)
Copertă – Sasha Segal
„Lucette”, de Cosmisian – roman
Lucette e povestea unei poveşti, care-ţi spune o poveste. Şi dincolo de orice joc de cuvinte, Lucette e un proces. De creştere, de dezvoltare, de suferinţă, de acceptare, de renaştere. E un drum pe care-l parcurgi cu inocenţă de copil, cu emoţia primei iubiri, cu teama de necunoscut, cu teama de neprevăzut, dar cu siguranţa că, la capătul lui, vei avea lumea la picioare. O lume creionată în culori împrumutate dintr-un „curcubeu pe nisip”. Simţi, de la primele pagini, că te poţi lăsa să rătăceşti între file, autorul îţi oferă din umbră sentimentul că te va ghida, că te va ajuta să te regăseşti doar ca să te pierzi iar, că va fi acolo și-ţi va şopti traseul, îţi va lăsa indiciile care să-ţi reclădească drumul spre tine sau dinspre tine spre un alt tu. Iubeşti, pe rând, toate personajele, fără să ai o descriere foarte clară a lor. Ştii, vag, cum arată ele, dar când ai imaginea asta, deja le iubeşti pentru ce sunt ele, pentru cum sunt ele. Pe Lucette o iei în braţe de la primul ei zâmbet dintre rânduri. Şi nu o mai laşi, aşa cum nici ea nu-şi lasă iepuraşul mult iubit. E inocenţa pe care ai dus-o cu tine prin viaţă, printre ani, ai strâns-o la piept şi ai ferit-o de iernile sau furtunile prin care viaţa te-a obligat să treci. Dar ai rămas copilul care crede că „soarele are burta mare şi e uscat în suflet” pentru că, nu-i aşa, „la umbra unui copil mic, se ascunde un suflet răcoros şi sincer”. (Potecuța)
Copertă: Ioana Țiț și Răzvan Aricescu
„O altă ea”, de Petruța Petre – roman
Un roman ca un joc cu pioni – joc al sorții în care planurile firești ale cotidianului se pot cufunda în noaptea vieții și a temerilor. Dragostea inițială poate eșua în neîncredere și frică, iar vârsta se dizolvă firesc în puritatea dragostei, o iubire târzie dovedindu-se a fi prima, a fi ingenuă și curată, a fi cea adevărată. Emoțiile înfloresc subliniind truismul că niciodată nu e prea târziu. O altă ea, cea de-a noua carte a scriitoarei Petruța Petre propune cititorului psihologia unei femei aflată la răscrucea a trei bărbați, oscilând între virtual și real, consumată de întrebări și răspunsuri al căror zbucium se poate liniști la malul mării. Va reuși Cristina să devină o altă ea? (Em Sava)
Copertă: Răzvan Aricescu
Aceste trei cărți, care vor ajunge și la mine curând, sunt foarte frumoase. Au grafică și pe interior. De conținut nu mai vorbesc. Doar sunt cărți SIONO.
Mă opresc azi aici. Vin săptămâna viitoare cu altă cafea și alte noutăți.
PS: Vouă vă place noua formulă de WordPress? Mi se pare că pierd mult mai mult timp. Sunt enervante Block-urile în care sunt textele. Prea multe operațiuni să pui o poză. Doar mie mi se pare că e mai greoi?
De câte ori ne-am îmbrățișat? Și de fiecare dată ne-am înțeles în pofida lumii și chiar a logicii. Nu. Nu e ziua ta – dar FB-ul mi-a amintit poza asta din 2015, pentru că noi așa suntem: în continuă mișcare, continuă activitate, fără timp de plictis. Cu o mie de proiecte. Cu optimism. Cu voință și dorință. Cu zbor. Și, dacă nu găsim iute o pereche de aripi, folosim un scrânciob.
Sweet & Salty 