• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: File de jurnal

A la turca, bre! O cadână și-un cafe…

29 Tuesday Oct 2019

Posted by sweet & salty in File de jurnal, Travel

≈ 18 Comments

1.jpg

Bună dimineața, soare! Sâmbătă, aeroportul Avram Iancu din Cluj. Zbor scurt. Aterizăm în Istanbul, fosta capitală a Imperiului Bizantin, singurul megalopolis din lume întins pe două continente.
Fratello, nefiind un novice în ale Turciei, ca majoritatea dintre noi, ne-a organizat o vacanță perfectă. Simțim aroma Orientului în cele mai mici detalii, de la arhitectură, istorie, gastronomie, culoare, relaționare cu localnicii, îmbinare între nou și vechi, european și asiatic.
Carla și Bogdan zboară pentru prima dată, așa că emoțiile lor sunt înmulțite cu doi, dar noul aeroport turcesc e perfect pentru o impresie de început.

IMG-20191028-WA0036
20191026_132918
20191026_140849

Ajungem la Sokullupașa, hotelul unde suntem cazați, o clădire istorică aflată-n centrul orașului. Din prima secundă, pășim în lumea misterios nuanțată de culori stinse, ascunse în țesătura covoarelor și metalele bogate ale ornamentelor ori dantelăria porților. Suntem numai ochi și senzații, oamenii ospitalieri, camerele frumoase. Ne începem aventura cu cafea turcească eu și Mihaela și ceai la fel de turcesc ceilalți, apoi o luăm pe jos prin oraș.

50
52
56

La fiecare pas ne întâlnim cu pisici de diferite culori, extrem de prietenoase, care se apropie și se lasă mângâiate. Se vede că-s niște răsfățate, pentru că vin sigure pe ele să-și colecteze mângâierea. Par niște sultane cu forme pufoase, transformate pentru o vreme în feline. De altfel, dau o notă aparte orașului, pentru că moliciunea lor orientală se simte în aer. Nu seamănă cu acel dolce far niente al italienilor, dar există o relaxare în ciuda babiloniei culturale, a traficului imposibil ori a valurilor de turiști.

500
501
505

Primul punct al itinerarului nostru este Moscheea Albastră, construită în secolul al XVII-lea, unul dintre simbolurile naționale ale Turciei. Aici femeile trebuie să intre cu capul acoperit. Ne luăm cuminți năframe gri, făcute dintr-un material destul de tare, însă avem un ușor recul când trebuie să ne descălțăm și să pășim pe mochetă alături de un val de omenet, desculț și el. Strâmbăm din nas, dar până la urmă face parte din farmecul locului și al călătoriei. Admirăm plăcile de ceramică albastră de Iznik și aflăm că sunt nu mai puțin de 21 de mii și că moscheea, având șase minarete, e pe locul al doilea în lume după Moscheea de la Mecca, înzestrată cu șapte, minaretele fiind un soi de turnulețe înguste, prevăzute cu câte un balcon circular de unde muezinul cheamă credincioșii la rugăciune. De altfel, zumzetul orașului este întrerupt periodic de vocea vibrantă, ca o tânguire melodioasă, cu siguranță extrem de sugestivă pentru ei. Noi o percepem ca pe ceva exotic, iar Mihai și Bogdan, datorită dispunerii camerei lor, ca pe un ceas deșteptător iritant, prima chemare petrecându-se pe la cinci dimineața. Cum ne-am culcat în prima noapte după ora trei și jumătate, cred că băieții or fi zis ceva de Doamne ajută prietenilor turci atât de credincioși, dar mai ales sonori. Deh, când ți-e somn, ești cam… turc.

24
203

După incursiunea în vestita moschee, Radu ne-a dus să mâncăm într-o zonă specială, populată de terase și restaurante. Era un peisaj în sine să vezi mulțimea de scaune și mese, ca niște soldați pregătiți de atac. Câtă frunză și iarbă, vorba românului.
Mâncarea ar merita un capitol special pentru că turcii sunt migăloși și pretențioși, atât în combinarea aromelor cât și în prezentare.

9
15
16

Tentațiile te pândesc la tot pasul, începând de la tarabele cu castane coapte, porumb fiert sau fript, cu covrigi, ori cu citrice și rodii, până la magazinele cu dulciuri care-ți fac cu ochiul, aranjate geometric parcă de un arhitect al baclavalelor și rahatului, pentru că, înainte de gust și aromă, ochiul înregistrează frumosul acestor delicii turcești. Arta culinară își spune cuvântul și în magazinele de ceaiuri și mirodenii. N-aș zice decât atât: parfum și culoare.

8
18
29

Mesele încep cu o abundență de aperitive din legume combinate, sărmăluțe mignone, înfășurate în frunză de viță de vie, care, stropite cu lămâie, sunt un deliciu. Felul principal e foarte bogat în carne și e însoțit de cuș cuș, bulgur, lipii tradiționale și legume. Ayranul și ceaiul însoțesc mâncărurile deosebit de parfumate alături de băutura lor tradițională, Raki, ce se completează cu apă și devine ușor tulbure, ori cu suc de morcov negru, un soi de ridiche, cred. Nu am avut curiozitatea să o gust, în schimb m-am împrietenit cu ceaiul lor, deși în mod normal nu-mi place ceaiul. Fac parte din categoria celor care nu beau cafea ca să se trezească, ci se trezesc ca să bea cafea. Și, apropo de cafea, aici e delicioasă. Se servește într-o cănuță mică, în care jumătate e zaț, iar licoarea pare o catifea dulcie.

20191027_171354
20191027_165056
20191027_165404

În unele restaurante sunt formații care se plimbă printre mese și cântă, încercând să ghicească naționalitatea clienților. Ana îmi spune cum odată, convinși că e rusoaică, au început direct să le cânte în rusă.
Vin și la noi: români? Deci Hagi și Andone, în plus Petre, cu tricoul lui roz, atrage magnet simpatia turcilor, demonstrându-se încă o dată că haina, de fapt, îl face pe om. 🙂

200
201
202

Cred că fiecare dintre noi are cel puțin o experiență inedită. Pentru mine e cea a fumatului narghilelei care s-a întâmplat într-o narghilerie autentică, având și ea cu siguranță o vârstă de sute de ani. Luăm trei tipuri diferite de arome: cappuccino, măr verde și căpșuni și schimbăm aromele între noi, punând pe rând muștiucul în câte o narghilea. Nu pot să zic că m-a dat peste cap senzația ori că a creat vreo dependență, însă a fost fun.

20191026_203011
20191026_211631
20191027_115949

Coborâm în port. Strâmtoarea Bosfor leagă Marea Neagră de Marea Marmara și alcătuiește granița între Rumelia, partea europeană a Turciei și Anatolia, partea asiatică. Peisajul începe a se ascunde în noapte și vedem podul Galata punctat de luminițe multicolore și grupuri de minarete ce înțeapă cerul din loc în loc, pentru că mereu răsare în drumul nostru câte o moschee.
Urcăm înspre turnul Galata pe un drum pieziș. Zâmbesc în gând, amintindu-mi de străzile din San Francisco, pentru că sunt la fel de înălțate spre cer și aici. Gâfâim. Ajungem și în zona Taksim, unde vedem vestitul și vechiul tramvai roșu.

20191027_120132
20191026_192148
302

Ne întâlnim cu pisici. Câte un câine cu privirea caldă ne privește timid, stând ca un covrig, blând pe trotuar, fără să facă vreun pas către noi. Supremația clar o dețin răsfățatele feline. O văd pe Carla, Angelina Jolie a grupului, cum a numit-o un negustor turc, vrând să mângâie un ghemotoc de blană. Pisicuța îi dă cu lăbuța peste mână pe model: give me five! Prietenoase. Oameni buni locuiesc un oraș în care animalele nu sunt speriate.

6
11
27

Istanbulul e nesfârșit și, oricât de lung e drumul, aglomerația de oameni și culori nu se sfârșește și nici sutele de magazine cu suveniruri.

30
31
32

Cel mai impresionant punct pentru, majoritatea dintre noi este capodopera bizantină Hagia Sofia, sau Biserica Sfintei Înțelepciuni, una dintre cele mai mari construcții religioase din lume, clădită timp de cinci ani pe ruinele altor două biserici și inaugurată în anul 537. Se spune că ar sta la baza creștinismului. În secolul al XV-lea, biserica devine moschee și i se adaugă minarete.

21
22
25

Informații, imagini, gusturi, culori, parfumuri – Istanbul este un carusel al senzațiilor, un oraș al contrastelor, un loc de întâlnire al civilizațiilor, al geografiei și istoriei.
La tot pasul, vânzătorii te îmbie încercând să-ți vândă marfa la suprapreț. Negociezi, nu se supără. Încearcă să-ți ghicească backgroundul ca să-ți spună ceva în limba ta sau despre țara ta.
Oricâte poze am fi făcut, oricâte șaluri, baclavale, rahat, mirodenii sau ceai am fi cumpărat, cel mai frumos suvenir pe care l-am adus cu noi e râsul bun ce ne-a însoțit de-a lungul a două zile (și nopți) foarte pline.
Se spune că nu contează unde mergi, ci cu cine. Noi le-am avut din plin pe amândouă. 

400
401
402

 

Miez verde de măr

27 Friday Sep 2019

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 42 Comments

apple-947674_960_720

Sunt dependentă de litere și de mere acre. Să scriu despre mere e ca și cum m-aș privi în oglindă.

Avea bunica doi pomi imenși la marginea grădinii. Făceau mere mari-mari și acre-acre, cu carnea atât de tare că-ți puteai lăsa dinții în ele. Erau atât de acre că le mâncau doar porcii. Și eu. Râdeau de mine cei mari. Eu cu merele mele, un soi de Albă ca Zăpada pe dos. Că ea avea mărul ei roșu, dulce și frumos (otrăvit, dar ce mai conta?). Privindu-l, îți lăsa gura apă, nu ca dragele mele poame ce făceau, dimpotrivă, gura pungă adulților.

La vremea aceea numai eu le știam secretul și savoarea, ca și cum mi-ar fi dezvăluit doar mie taina într-un SOS al papilelor gustative, pentru că atunci nu aveam bucurii culinare. Bucătăria era loc de supliciu, pe unde treceam iute, fără răbdare, că oricum nu-mi plăcea nimic. Eram ca un fir subțire și sălbatic de iederă, greu de hrănit. Și mai greu de înțeles.
Nici măcar eu, cea de azi, nu pot pricepe cum puteau să mă lase indiferentă plăcintele ori minciunele bunicii?
Mult mai târziu, am realizat cât de bine gătesc ardelencele și, cu precădere, cele din familia mea și abia la vremea maturității, când am început la rândul meu să gătesc, am înțeles ce baghetă magică poate deveni lingura ori paleta, ori telul.

Copil fiind, aveam merele și pe Rimbor, un ciobănesc mare care mă urma peste tot. Era prietenul meu, varianta mea de cei șapte pitici.
Casa bunicilor era așezată în margine de sat, într-o împărăție a verdelui pur, un pământ îmbelșugat și binecuvântat de Dumnezeu.
Cornucopia era în ochii și sufletul meu casa și grădina și ograda bunicii. Dragostea pe care o găseam acolo era doar acolo și ea mi-a înflorit sufletul și l-a rotunjit sub formă de măr. Am devenit Sava pentru că Sava am fost întotdeauna. Nu m-am născut acolo și, cu cât creșteam, cu atât mai puțin stăteam la bunici, însă acolo am cunoscut libertatea absolută, dragostea necondiționată. Era un loc fără frici. Un loc în care îmi era permis orice. În ograda și casa bunicilor locuia frumusețea și bunătatea, Sfânta Duminică și soarele. Iar eu eram piesa de puzzle ce se potrivea acelui bulgăre încins de oameni buni, acelui pământ ales.

Curtea și grădina imensă ce-o lua la fugă, din spatele casei, în sus pe deal până la nucul așezat bătrânește pe coamă, erau pline cu pomi de toate soiurile, încărcați de fructe care de care mai dulci și mai zemoase și mai aromate, de parcă se pregăteau pentru o competiție elaborată.
Doar cei doi meri-gemeni înalți erau pe nedrept detronați. Însă eu îi iubeam cel mai tare și, transformată într-un soi de justițiar, purtam victorioasă câte-un fruct verde și acru, amprentat cu dinții mei mărunți.
Cei doi uriași păreau niște bodyguarzi puși la granița ogrăzii, cu job precis de-a păzi dragostea bunicilor și copilăria mea.
Erau un soi neobișnuit, soi pe care l-am căutat toată viața și în toată lumea, fără să-l pot găsi, ca și cum ar fi rămas izolat doar în împărăția copilăriei mele spulberate. Căci petecul meu de Paradis, Sava liniștii și libertății mele a dispărut.
Sigur că există geografic pe hartă, însă e doar un sat românesc ardelenesc, ca oricare altul. Fără bunica și bunicu’, fără pomnițerul ce acoperea întreaga ogradă ca o umbrelă uriașă, fără cei doi meri, frați de cruce, Sava a pălit, s-a descompus, s-a transferat în casa sufletului meu sub forma parfumului de mere.
Iese din când în când prin seva cuvintelor, amestecată cu miros de seară și de lemne trosnind în foc, cu trandafiri galbeni, liliac și flori de soare, cu nuci crude și vorbe calde de Sfântă Duminică și-un chip de fată știrbă, cu un măr mare în mână și cu un ciobănesc lățos în urma ei…

Sava sunt eu, cea dependentă de cuvinte și de mere verzi.

Povestea se înscrie în Clubul Condeielor Parfumate. Mulțumesc Mirela pentru invitație.

51260270_1941961255921612_1554927875122003968_n

Oops!

22 Monday Jul 2019

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 29 Comments

LTC76vZH_400x400

Deja v-am zis că prietena mea e cool. E genul acela pentru care orice problemă are rezolvare. Că oamenii se împart în două: unii au soluție pentru orice problemă, alții au problemă pentru fiecare soluție. 🙂
Ea e pozitivă și sufletistă și suntem prietene de o sută de ani. Vă spusei, că din clasa a noua.
Ei bine, ea mi-a făcut un soi de educație, pentru că, la vremea în care ne-am cunoscut, ei nu prea-i stăteau bine ochii în cap, pe când eu purtam două codițe, gen coadă de cal, care țâșneau dese, una în stânga, cealaltă în dreapta. Bleah! Știu. Citeam ca apucata. Mă consideram neînțeleasă și, deși râdeam ca o capră și eram veselă tare, toate jurnalele mele începeau invariabil cu „Sunt tristă!” Adică asta era părerea mea despre mine. Ea, care își băga, firește, nasul în jurnal, deși scrierea respectivă era extrem de personală și foarte extra ultra secretă și începea cu un soi de amenințare că, dacă ajunge cineva, accidental, să citească, să dispară iute, că no’. E al meu și doar al meu și doar un mârșav și un fără suflet și un fără scrupule și fără multe… nu mai știu ce ziceam eu acolo, ar putea intra cu bocancii (sic) în suflețelul meu delicat. Prietena mea sărea pasajul și citea netulburată, apoi se lega de mine și-mi spunea că-s enervantă cu „sunt tristă” al meu, când noi behăiam amândouă de, la un moment dat, o doamnă vânzătoare ne-a dat afară din magazin, pe motiv că tulburăm liniștea clienților care nu se puteau concentra din cauza hohotelor noastre deloc discrete și elegante.
Ideea e că eu purtam codițe. Nu mă interesau băieții. Pe bune! Știam că atunci când un el mă va săruta, indiferent că-mi va plăcea sau nu, primul gest pe care musai-musai trebuia să-l fac era să-i dau o palmă. Nu că eram violentă, că nu eram, dar aveam eu o imagine mai așeaaaa, mai de epocă cumva… Mă simțeam născută în secolul greșit.
Eu nu eram cool. Clar nu eram. Ea era. Cu vino-ncoa, cu o turmă de băieți nătăfleți care o curtau. Eu… cam tută. Cum eram ocupată să nu îmi placă băieții și să-l aștept pe ăla pe care firește eu îl voi plăcea foarte tare. Și el mă va plăcea foarte tare, dar va trebui să mă pupe, să încaseze palma și apoi… nu aveam idee ce va urma după, că era prea faină faza cu țoc și poc. Când câte un băiețandru se lega de mine și-mi spunea dulcegării, mă umfla râsul. Nu. Nu era ăla cu țoc și poc. Când i-am spus și ei teoria mea că eu sunt defectășinupotiubișisnăscutăînsecolgreșitînpluseusunttristăextremdetristsă firește că a umflat-o râsul. Cine? Tuuuu??? Mi-a desfăcut cozile mele dragi și mi-a zis că-s de copil mic, și că-mi stă mai bine cu păru-n vânt, dar nu am apucat să fiu prea mult fecioară despletită, că ne-am dus în tabără la Padiș, am luat amândouă păduchi și am fost obligate să ne tundem scurt. Și așa s-a terminat cu codițele și am devenit amândouă cool.
Eu am suferit, ca o veritabilă Drama Queen, super ofensată, iar ea a râs de faza cu păduchii, (de fapt cu ouăle, că nu ne-au găsit și animale) ca o năstrușnică ce era. No’, în colectivitățile de copii se mai întâmpla și asta. Cel puțin pe vremea mea. Acum bănuiesc că nu. Dar noi am avut de toate. Până și păduchi. 🙂

 

 

Ea e cool

16 Tuesday Jul 2019

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 14 Comments

hipster-girls-friends-best-friends-long-hair-favim-com-630830

V-am spus cât de mult îmi place prietena mea? Mult. Jur că suntem suflete pereche și, dacă n-ar citi aici și ochi care tre să ne creadă îngerașe, aș mai zice ce am făcut amândouă. Nu! Nu vă gândiți la prostii! Adică no’… ce să zic? Nu prostii, prostii. Prostii… phui! Cum să zic ca să pricepeți?
Ne-am cunoscut dintr-o întâmplare în clasa a noua. Eu (firește că eu, doar nu ea) am întârziat în clasă în prima zi de școală și, când am intrat, am văzut un singur loc liber. Lângă ea. În prima bancă!!!
Ce faci când intri într-o clasă cu oameni așezați pe scaune, toți cu ochii pe tine, bașca dirigu’. M-am strecurat iute și lipit urgent de scaunul de lângă ea.
La prima vedere nu ne potriveam. Adică ea unguroaică, eu româncă. Ea mai scunduță, eu mai năltuță, ea cu matematica, eu iremediabil spânzurată de literele din alfabet. Dar buuune amândouă. Subțirele și vesele și ea cică slabă. Io n-o vedeam slabă că era ca mine. Dar tanti Kati mereu zicea că tre să ia vitamine să se îngrașe, tre să vorbim cu ea românește, că nu vorbește bine, că la-la-la și tra-la-la. Toate propozițiile lui tanti începeau cu „trebuie”. Acu’ pe-o ureche ne intrau și pe cealaltă ne ieșeau, dar datorită ei și de dragul ei am îndrăgit neamul unguresc și, când am aflat marele secret al bunicii, că tatăl ei, adică străbunicul meu, a fost ungur, adică și eu am sânge unguresc, am fost tare bucuroasă. Mie-mi plac oamenii și, cu toată sinceritatea zic că orice neam e, omu-i om. Că, dacă nu-i om, nu-ți place nici de-ți crește-n bătătură. Și nu mi se trage judecata asta de când locuiesc în babilonia culturală a Canadei ci de când mă știu.
Nu-mi mai amintesc cum ne-am apropiat, care au fost primii pași una spre cealaltă, dar stați pe aproape. Jur că o să râdeți cu lacrimi, dacă mă lasă ea să spun niște chestii. Nebune am fost și timpul ăsta, mult, care a trecut din clasa a noua de liceu, nu a schimbat prea tare lucrurile atunci când ne întâlnim, în ciuda faptului că acum suntem amândouă niște… duamne. :)))

Abra-cadabra

29 Monday Apr 2019

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 34 Comments

 

2

Nu sunt o abonată la coada cratiței și sunt zile întregi când trec prin bucătărie fugitiv, asigurându-mă doar să încropesc masa care urmează. Calculez totul eficient, astfel încât petrec cât mai puțin timp pe acolo. Și îmi iese. Iar dacă nu ar fi ai mei, pentru mine m-aș obosi să gătesc un ou fiert, un iaurt și o găleată de înghețată de ciocolată sau zmeură, ca să balansez valorile. În timpul anului gătesc normal, o bucătărie amestecată, adică alternez meniurilor românești și rețete de aiurea. Au fost totuși în viața mea cinci ani (cât am avut cafeneaua) când am prăjiturit și cozonăcit pentru cinci vieți și două sute trezeci și nouă virgulă cinci gospodine. Și eram atât de pătrunsă de jobul meu sacru și mai ales dulce, încât atunci când, într-o seară, înainte de Crăciun, am alunecat pe scară, în fracțiunea fracțiunii de secundă, am procedat ca un mare pianist ori un chirurg de seamă. Mi-am ferit mâinile în cădere și am dat eroic și demn: bam! bam! bam! cu fundul de treisprezece trepte, una câte una. Cu mâinile în sus, pentru că în secunda aia fatidică m-am gândit la comenzile care mă așteptau la magazin. Astfel am avut fundul albastru ca maimuța și n-am putut să șed pe scaun o bună bucată de vreme, dar lista de cozonaci și prăjituri/fursecuri de sărbători a ieșit cu mâna la chipiu și comunitatea românească de Kitchener a avut bunătățile aferente de sărbători.

În fine, trecând de perioada glorioasă a anilor respectivi, avântul cuptorului mi s-a dezumflat și, deși gătesc în continuare foarte bine (cunoscătorii știu că nu mă laud), o fac cu moderație. În plus, dacă încerc să scriu în timp ce gătesc, mintea mi se șterge cu buretele și reușesc performanțe de ciorbe prăjite. Sunt prea multe lucruri de văzut și de făcut și de scris și de citit pentru a sacrifica asta în favoarea unei banale oale de ciorbă sau a unei prozaice cozi de aspirator.

Însă, timp de câteva zile pe an, înainte de sărbători, bucătăria mea frumoasă devine locul preferat pe planetă. Mă transform într-o Powerpuff girl care face magie cu ingrediente, culori și gusturi și iubesc cu pasiune acele momente care mă pun jos. Sunt ca un maratonist care a câștigat medalia de aur. Epuizată, dar premiantă. E un soi de experiență fantastică, în care puterea mea funcționează și bateriile îmi sunt încărcate 100%. Bucătăria devine laborator de vrăjitoare și ziua sau zilele de pregătire fac parte din ritualul sărbătorilor. Cred că aici dictează și gena și genetica, plus cei șapte ani de acasă, (la noi în familie se gătește bine și am crescut cu niște tradiții foarte frumoase pe care, deși sunt de o veșnicie în țara asta, le simt la fel de tricolor). Scurtând povestea, pe lângă multe bunătăți, acum de Paști am vrut să fac o surpriză, că la noi așa e. Eu meșteresc poțiuni magice pe care le pitesc în frigider și în cămară și nimeni nu știe și nu gustă din ele decât la prânz, la masă, când, printr-o abracadabra le scot din pălărie. Printre bunătățile tradiționale și oarecum previzibile, de data asta mă hotărâsem să fac macaroons. Pastelate și frumoase, acu trebuiau doar să-mi și iasă, că auzisem că e complicat. Am cumpărat ingredientele și am măsurat tot ce era necesar, adică 90 de grame de făină de migdale, 150 de grame de zahăr pudră și cacao. Toate acestea se cern. Esențial să nu fie cocoloașe! Apoi se amestecă bine între ele. În mixer se pun două albușuri care se bat perfect cu un pic de sare și apoi cu două linguri de zahăr pudră. Când e tare spuma se adaugă fin, cu o spatulă, ingredientele uscate. Fin! Da? Rezultă un aluat ușor lucios care se pune cu șprițul în movilițe rotunde și egale. Mi-au ieșit două tăvi mari. Important! Tăvile se lasă o oră sau și mai mult până se usucă bulinuțele de aluat. Când le atingi cu degetul să nu se ia compoziția. Se pun la cuptorul preîncălzit unde se lasă maximum cincisprezece minute. Trebuie să facă picior ca și ciupercuțele. Se scot și se lasă câteva minute și apoi se lipesc. Am făcut mai multe tipuri. Unele maro închis, adică am pus mai multă cacao, și le-am lipit cu Nutella. Altele bejulii, cu puțină cacao, unele roz și altele albastre. Să fie pastelate. La cele roz am făcut o minunăție de cremă pe care o să o mai folosesc și la alte prăjituri. Am decongelat zmeură și am frecat cu unt și zahăr pudră. Ochiometric. Iar cele albastre la fel, doar că în loc de zmeură am pus afine. Succesul a fost apreciat cu gura plină. E bine să fie făcute cu minim douăzeci și patru de ore înainte să fie servite.

Și v-am spus poveste-așa…

Azi de martie, alb

01 Friday Mar 2019

Posted by sweet & salty in File de jurnal

≈ 23 Comments

a
Nici vorbă de primăvară. Azi dimineață erau minus șaptesprezece grade și nămeții-s cât mine. O să aterizeze brusc doamna de Primăvară, nu îmi fac probleme, sau poate nu se mai complică și vine direct doamna de Vară. Vom vedea.
Anul trecut pe vremea asta eram în România și a fost primul în mulți ani când am fost acasă la început de martie. Dar nici Mărțișorul nu mai e ce-a fost. Obiceiul există, dar practic se poate dărui orice cu prilejul cu pricina ori doar gestul contează. Comercianții să trăiască și imaginația omului care produce mărțișoare din orice, banu să iasă. Am admirat mărțișoare și mi-am cumpărat mărțișoare și am primit mărțișoare. Frumos. Un pic golit evenimentul de sens, un soi de formă fără fond, dar poate că eu sunt într-o pasă de nostalgie, amintirile mele fiind mult mai frumoase decât realitatea clujeană palpabilă primăvara trecută. Oricum atmosfera face toți banii și să mă întorc în trecut nu am cum până nu găsesc pe GPS tunelul timpului. Azi m-a apucat nostalgia și am căutat mărțișoare. Sunt câteva care înseamnă ceva și unele de anul trecut primite de la mama, o broască țestoasă (îmi plac broaștele) și o brățărică mărțișor – ingenioasă idee. Dar am dat și peste niște „opere” de-ale mele făcute cu copiii de la școala de limba română, pe vremea când le predam în Kitchener. Nu faceți pe criticii de artă, că sunt pe genul: ce poți face cu două mâini istețe când ești relativ nou în Canada, vrei să le spui puilor de români ce vrea să fie Mărțișorul ăsta și te descurci cum poți. Am făcut rost de sforicele alb-roșu și am improvizat din scoici mărțișoarele. Și, hârtie, acuarelă, lipici și sclipici și… magie pentru pitici (ca să rimeze).
O primăvară frumoasă vă doresc!

b53359670_393858061400306_1240226966984982528_n
c

De Dragobete iubește românește!

25 Monday Feb 2019

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând, Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 24 Comments

 

52599286_2166480246999345_1401499548680978432_n

Dragostea. Câte haine îmbracă! Câte cuvinte consumă! Câte lacrimi, vise, speranțe! Câte cărți, câtă rupere. Câtă viață și câtă moarte!
E rațiunea noastră de a fi. Îi căutăm filonul. O sorbim, o dorim, o adulmecăm și culegem clipele ei rare.
Greșim. Dăm cu stângu-n dreptul și plătim iluzia.

Copilul se naște și întâlnește iubirea: brațele mamei, mirosul mamei, gustul dulce al sânului ei. Universul îl așteaptă. Copilul îl ia în posesie și-l cunoaște senzorial. Îl atinge, îl gustă. Se arde cu focul, se udă cu apa, cade și plânge, află că Moș Crăciun e poveste și așteaptă să crească mare, să-și îndeplinească visele, pentru că oamenii mari pot.
Apoi într-o zi se trezește adult și caută dragostea.
Lumea nu mai e mare, nu mai e nouă, iar iubirea e ici și colo, ascunsă în spatele stelelor. Dar dacă nu bați la ușa potrivită?

Fără iubire pământul e arid. Iarba e cenușie, soarele mușcă, iar apa nu e albastră. E doar udă.
Fără iubire, în față se întinde singurătatea, ca un deșert infinit. Iar geamul se deschide zilnic, obosit, spre o clepsidră prin care nisipul curge degeaba.
Omul caută. Uneori caută ca prostul pentru că nu pricepe cât de simplă e fericirea, cât de puțin are nevoie: de o mână în mâna lui. Și atât.

Azi a fost Dragobetele. Nu-l știam. Cum nu-l știam nici pe Mr. Valentin care se sărbătorește în aceeași lună. Sigur că ambii domni vin la pachet cu legende și rădăcini mitologice, dar eu personal nu i-am cunoscut și, când vin și bat la ușă, nu schimbă nimic în viața mea. Zâmbesc și mă amuz, la fel cum mă amuz când sunt alte zile ghidușe, găselnițe românești sau împrumutate de la alții, că noi sărbătorim tot. Nimic nu iertăm.
Dar tot ce e prilej de zâmbet și de poveste stă sub semnul lui: de ce nu? Îmi place ideea de sărbătoare, însă pe mine mă lasă rece și unul și celălalt.

Dar dragostea are multe file. Ne obosim degeaba să o explicăm, cu atât mai mult cu cât uneori e de o stupizenie fără seamăn. N-are logică. Ce contează o eventuală definiție? Importantă e secunda. Când ești bine.
Când ești liniște lângă omul care e lumea ta.

Am văzut sloganul: De Dragobete iubește românește! Ca și cum sufletul ar avea naționalitate. Iubim individual. Amprentăm unic omul, oamenii, într-o singură limbă: cea în care noi înșine suntem fluenți, iar limba aceea nu are nevoie de cuvinte ori dicționar.
Se spune că femeia româncă e frumoasă prin definiție. Eh! Discutabil zic eu. „Tăt ce-i citov îi cinaș” zicea bunica. În traducere liberă: tot ce-i sănătos e frumos și, până la urmă, frumusețea stă în ochiul privitorului, de aceea eu cred că românca ideală trebuie să fie bună gospodină și cam nebună. Așa cred eu. Să nu te plictisești cu ea și să te bucuri de micile clipe ale vieții. Chiar și cele culinare.

Pentru noi, pentru români, dragostea trece prin stomac. Când mergi acasă, ți se pun bucate alese pe masă și trebuie să te îndopi, ca să nu rănești sentimentele gospodinei: „Ioi, așe de bine o mâncat, că mie mi-o tihnit”. Auzi tu de tihna asta la canadieni, ori la americani? N-auzi. 😀
Și cum să te lase sufletul s-o faci să nu-i tihnească?
Dietă cumva? „Lasă dragu’ (mamii/mătușii etc.), faci tu dietă acasă, nu la mine!”

Azi Toronto e posomorât și bate un vânt să nu-ți scoți nasul afară. E de stat în casă la căldurică și prăjiturică. Dragobete? Păi nu-i în fiecare zi? 😀
Eu am avut o turmă de kiwi în cămară, așa că ieri, fără nici o legătură cu domnul care avea să bată pe la ușă să ne spună cum stăm cu dragostea, m-am dezlănțuit într-o tartă de fructe, cam verde. Special nu am combinat-o cu alte frumuseți zemoase. Am făcut un blat din patru ouă, că nu l-am vrut înalt. Când a fost gata l-am însiropat bine și am tăiat multe kiwi pe care le-am pus în strat gros. Am turnat deasupra o budincă de vanilie, din aceea la rece și, când totul a fost gata, m-am inspirat de la peisajul hibernal și am acoperit minunea cu o plapumă groasă de frișcă, pe model zăpadă toronteză (că în România am înțeles că e primăvară). L-am pus în frigider până a doua zi și vă garantez că, dacă domnul Dragobete ar fi venit în vizită, și-ar fi lăsat și tolbă și săgeți (în caz că e pe model Cupidon) și ar fi cerut a doua porție. Apoi s-ar mai fi gândit dacă mai iese să cupleze pe unii și pe alții.
Dar n-a venit, că o fi fost ocupat prin alte părți. Pierderea lui. 🙂

52608844_2166480220332681_7273591437206224896_n53075059_2166480190332684_2513204004494770176_n52598168_2166480283666008_1187337352427601920_n53016192_2166480316999338_8491391777188610048_n

gânduri

07 Thursday Feb 2019

Posted by sweet & salty in File de jurnal

≈ 23 Comments

Freezing_rain___Super_Portrait.jpg

E o seară în care e bine să fii în casă. Azi a plouat înghețat și Toronto a fost împachetat într-o pojghiță de gheață subțire și periculoasă. Am început să citesc, așa cum fac în fiecare seară, pentru că am multă „temă de casă” zilele acestea. Ca de obicei, mi-am pus muzică. E seară și m-am băgat în pat devreme. E ora nouă și nouă minute. Azi toată ziua mi s-au dublat cifrele. Brusc am lăsat tableta de unde citeam și mi-am luat laptopul, pentru că mi-am amintit câteva lucruri importante pentru mine, dar fără legătură unul cu altul. Însă uneori ele țipă și se cer afară.

Cât de puternică e mintea omenească. Într-o seară eram agitată pentru că, dintr-un motiv aiurit, nu reușeam nicicum să conectez canalul de youtube pe tv și simțeam că explodez. Trebuia să lucrez și aveam nevoie de fondul meu sonor muzical. Am reușit în sfârșit să-l conectez, mi-am căutat ceva ce îmi place, am răsuflat ușurată și am lucrat strună vreo trei ore. „Medicamentul” meu funcționa perfect. Doar că la un punct am realizat că tv-ul era pe mute din seara precedentă.

În altă seară am vrut să-mi dau cremă pe genunchiul pe care mi l-am zăpăcit în vară. Am avut fracturată glezna și genul acesta de probleme se lasă cu alte alea. M-am reparat de tot acum, însă au fost niște zile de fizioterapie, însoțite de cremuit la genunchiul de la piciorul cu glezna ruptă. De ce genunchiul? Pentru că am avut o gheată cât Casa Poporului și, când îmi zmuceam piciorul hotărâtă și grăbită, că doar nu era să stau după el, mi-a sărit și genunchiul de la loc. În fine, așa-i în tenis.
Ideea e că mi-am luat din baie crema și am pus cuminte pe locul dureros. Am masat ușor și efectul miraculos al cremei și-a făcut efectul în câteva secunde. Am răsuflat ușurată (iar). Nu mă mai durea deloc. Însă crema a început să se comporte ciudat. În loc să intre în piele s-a întărit și pe genunchi și pe degete. În plus, parcă nici mirosul nu era același. Am aprins lumina. Pusesem pastă de dinți. Cumpărasem o pastă nouă în ziua cu pricina și o așezasem pe răftuleț alături de crema pentru picior.
Mintea a funcționat și într-un caz și în celălalt. Ați observat că uneori credem anumite lucruri, tragem concluzii, interpretăm și ne înșelăm? Sigur că nu avem dreptate, însă convingerea noastră e atât de puternică, încât atunci când descoperim cât de cumplit greșiți suntem, suferim pe măsură.

Și mi-am amintit de bunica, de viața ei atât de grea, dar minunată și de miracolul pe care a reușit să-l trăiască. Miracolul de a nu se certa niciodată cu nimeni. Niciodată. Cu nimeni. Într-o viață de om.
Sigur că și ea a avut parte de necazuri și de oameni răi. Mult a îndurat. Dar nu s-a răzbunat, nu și-a căutat dreptatea. A suferit și a crezut în Dumnezeu. A avut o credință extrem de puternică care a ajutat-o în toate.
I-a fost pus pistolul la tâmplă, dar nu s-a temut. Credea. Și viața i-a fost frumoasă și binecuvântată și n-a îngenuncheat-o.
Am avut-o mult în viața mea și tare apropiate am fost noi două. În venele mele curge sângele ei și-n primii ani din viață am respirat aerul Savei, satul bunicilor. Îi aud și acum cuvintele, râsul și, de multe ori în momentele grele, mă gândesc la ea.

Zi de vară până-n seară

24 Thursday Jan 2019

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 29 Comments

black-thistles-4-erin-boyle-gardenista

Azi e joi și vreau să scriu despre luni. N-o să uit ziua de luni prea curând. Nu c-a fost luni, dar câte-o zi e zăludă așa, degeaba. Parcă ajunge accidental în calendar. Ar fi fost iremediabil proastă, infernală de-a dreptul, dacă n-aș fi primit o veste bună care mi-a umplut bateriile și pornit motorașul la viteză maximă. Ziua de luni a fost de fapt o zi foarte bună, deși a fost una din cele mai proaste zile pe care le-am trăit vreodată.
A început de dimineață că cine se scoală de dimineață… prinde rush hour. În general cam așa m-am mișcat: un pas înainte și trei înapoi toată ziua, până când a venit vestea de care ziceam. Brusc planetele au părut să se alinieze, soarele să strălucească normal, nu ca un nebun cum o făcuse până atunci, lumea a redevenit simpatică, mașina mea cooperantă, aglomerația prilej de ascultat știri și muzică. Adică s-a reinstalat așa-zisa normalitate. Cel puțin așa părea. Însă, când o zi e hotărâtă să te pună cu botul pe labe, o face. Ceasul rău, pisica 13 intră în acțiune.

Eram la Gym, la YMCA, la una din cele mai frumoase locații pe care le-am văzut. Au tot ce-ți poți dori, mai multe săli cu aparate de gimnastică, mai multe studiouri unde se petrec concomitent clase, bazin mare de înot, jacuzzi, saună etc. Foarte mare, modern și frumos. Long story short, la minunăția asta de sală cineva mi-a spart lacătul de la dulap și mi-a furat telefonul și portmoneul. Cum în tot răul este și un bine, mi-a lăsat cheile de la mașină. Ar fi fost interesant să rămân și fără mașină. Sau și mai interesant și fără haine (eram la saună) ca Nică al lui Creangă.

A doua paranteză e că aici nu se prea fură. Adică de multe ori lumea își trântește lucrurile în dulap și închide ușița fără nici un stres, iar, când tu vrei să găsești dulap liber, dai peste ele. Închizi ușa și cauți altul. Lumea e mult mai neglijentă cu lucrurile. Își lasă chiar și mașinile deschise. Am pățit că m-am urcat într-o mașină asemănătoare cu a mea și, doar când am vrut să bag cheile în contact, am văzut că atârnau niște chestii ciudate rău la oglindă și m-am uitat cu atenție în jur și nu. Nu era deloc a mea. Am ieșit iute-iute. Nu era nici măcar aceeași marcă, să pot avea scuza că sunt identice. Semăna culoarea, era cam aceeași mărime și aproximativ parcată unde îmi aminteam eu că o lăsasem pe a mea. Și da, vorbeam la telefon.

În fine. După ce am trecut eu de șocul inițial, că nu-mi amintesc să mi se fi furat ceva vreodată, am realizat că am rămas fără telefon. Nasol-nașpa-horror! Că fără „deșteptul” meu, am rămas și fără juma’ de creier. Am realizat că nu știu nici un număr de telefon, cu o singură excepție: al meu. În fine, lucrurile s-au rezolvat în mare parte. Nu o mai lungesc cu detaliile despre ce a urmat. Că poliție, telefoane multe, drumuri să refac ce era urgent, respectiv permisul de conducere și cel de sănătate, să anulez cardurile. Sigur că am pierdut o tonă de poze și aveam motiv de bocit că era un telefon bun. Din fericire nu a putut să intre în el pentru că avea un sistem de autodistrugere care se declanșa când era furat.

Episodul doi.
Marți m-am dus din nou la sală, deși inițial am zis că nu mai calc acolo în vecii, vecilor, dar n-am vrut să dau și mai multă putere răului. Renunțând la rutina mea însemna să fiu și mai păgubită decât am fost inițial. Frica trebuie luată de coarne și învinsă. Surpriză! Discutând cu alte persoane, am aflat că era „epidemie” de spargeri de genul acesta, că se bănuiește o bandă organizată în spate, că poliția supraveghează.

Peste o lună aveam să aflu că două românce se ocupaseră de „curățarea” dulapurilor.

Asta se întâmpla în vara lui 2017, am schimbat sala de GYM de atunci. Siguranța și liniștea pe care le avusesem până atunci nu le mai am.
Răul lasă amprente, dar cred și sper să fie bumerang pentru cei care-l produc. O fi? Ce ziceți? O fi ca în basme că binele învinge răul și adevărul iese întodeauna la suprafață?

Sfârșit de an la New York (the end)

07 Monday Jan 2019

Posted by sweet & salty in File de jurnal, Travel

≈ 24 Comments

Tags

Big Apple, Canada, Chrysler Tower, churros, Empire State Building, gym, High Line, Jefferson Market Library, Joe's Pizza, Manhattan, New York, Niagara, Statuia Libertății

49435340_2020193114741203_2466256460011536384_n

Ziua care a urmat a fost clară și rece ca o bomboană mentolată. După cafeaua și cinnamon roll-ul păcătos (el sau eu), dar delicios (el) am mers să vedem High Line, o cale ferată abandonată, construită în vestul Manhattanului.

high_line_new_york_t210611_ib1
eebfe99de6af2689464bc55593800e96

Ne-am plimbat vreo doi kilometri de-a lungul parcului amenajat în jurul căii ferate, ignorând înțepăturile acide ale celor minus trei, patru grade, care se simțeau mult mai vitrege din cauza apropierii apei. Mi-am propus să revin și vara. Trebuie să fie o nebunie când vegetația e prezentă la apel. Chiar și acum erau niște Holly tree maiestuoși, cu frunza lucioasă și un soi de fructicele roșii. De asemenea erau unii fără frunze, pitici, cu multe bobițe, tot așa, roșii ca focul. Red berries tree.

49389990_2020192034741311_8498081218816901120_o
49572396_2020191684741346_4474165774109376512_n

Zona de început mărturisește New York-ul de altă dată, dar, pe măsură ce înaintezi de-a lungul căii ferate, orașul crește și se văd semeț înălțându-se, zgârie nori privind arogant la clădirile mult mai scunde, dar solide, ale timpurilor care au trecut.

49584252_2020191534741361_7995935486772248576_o
49606051_2020192144741300_3642172652585484288_o

Mi-am încălzit degetele înghețate la un churros și o cafea. Yummy! Mănușile mă încurcaseră la făcut poze și amorțeala frigului am simțit-o abia în sevrajul fotografiatului.

receta-churros

E interesantă arhitectura orașului, modul în care clădiri dantelate de acum două secole se strecoară cu eleganță între oglinzi de zgârie nori, străzile trasate în unghiuri drepte, având numere în loc de nume, taxiurile galbene, multe și insistente, ca niște gândaci de bucătărie încăpățânați. Dacă aș fi dusă cu ochii legați și lăsată pe stradă (hmmm, trotuar) aș recunoaște, fără discuție, orașul cred că în primul rând după scările de incendiu care le personalizează și nu neapărat după emblemele newyorkeze inconfundabile: Statuia Libertății, acoperișul Chrysler Tower ori Empire State Building.

49519719_2020192918074556_789988620541886464_o
49734913_2020193001407881_7479944223274303488_n

Big Apple e un tărâm al contrastelor. Magazine scumpe ale căror vitrine sunt în sine opere de artă, iar prețurile au coadă de zerouri intimidante, privesc chiorâș la oamenii străzii, cu ochi umili, de animale hăituite care, în loc de pent house-uri luxoase, au două trei cartoane. Mulți plătesc scump onoarea de a locui o metropolă cu un nume atât de sonor.

Călătorului îi stă bine cu drumul și următorul obiectiv a fost o biserică. Cei care o frecventează par să aibă un slogan comun: the sport is my religion, pentru că, să leșin, nu alta, era de fapt gym. Ochii mi s-au deschis la capacitate maximă, văzând aparatura sportivă așezată în fața vitraliilor cu scenete biblice. Nu mirosea a gym ci a biserică, iar istoricul ei îți face pielea de găină. A fost construită în 1844-1845, desacralizată în 1970, devenită club de noapte, apoi mall și acum gym. Tot felul de povești întunecate sunt infiltrate în pereți și în candelabrele vechi. Recunosc, am avut un sentiment ciudat văzând gantere și pachete de mușchi tatuate tulburând atmosfera fostului lăcaș de cult.

49589694_2020192428074605_4008008883002933248_n

Ca un soi de Cristofor Columb, am descoperit, ca peste tot unde ajung, și lucruri care m-au bucurat cel puțin la fel de mult ca atracțiile turistice importante, chiar dacă, poate, altor ochi le-ar părea banale. De exemplu niște vitrine ale unor Pet Shop-uri foarte cochete, înșiruite multe pe aceeași stradă, cu tot felul de minunățele scumpe pentru răsfățatele patrupede. Mi-am amintit cum am văzut cu alt prilej, tot în New York un parc doar pentru câini. Nu am rezistat tentației și am intrat într-un magazin care vindea cățeluși și pisicuțe. Drăgălășenie! M-am dezlipit greu de simpaticele jucării vii. De altfel animalele de companie întâlnite pe stradă, îmbrăcate, de multe ori, mai bine decât stăpânii lor, aveau niște fețe newyorkeze, un soi de cumsecădenie în traducerea mea personală. Așa că, deși mi-e frică de câini în mod normal, în fața stimabilele dobitoace ființe, nu am avut nici măcar o tresărire.

49492160_2020193154741199_532977219203497984_n
49896211_2020193041407877_6408382898335907840_n

Am zărit din stradă o idee de candelabru format din cărți. Fascinantă imaginația omului.

49573758_2020192174741297_3888484921022349312_n

Apoi mi-a atras atenția o clădire veche. Părea o biserică înșurubată între două blocuri noi. Dar ceea ce vedeam de fapt era Jefferson Market Library. Am profitat de oportunitate și am călcat în acel templu al cuvântului. M-am bucurat din tot sufletul că mi-a ieșit în cale. Am realizat că-n preajma cărților mă simt acasă. E o binecuvântare cumințenia cuvântului așezat pe hârtie, liniștea poveștii și asigurarea că viața e valoroasă și bine prinsă între coperți. Clădirea, ridicată în anii 1875, fusese inițial tribunal, iar din 1967 devenise bibliotecă.

49671276_2020192694741245_1178851201425342464_o
49574570_2020192511407930_2235162506244915200_n

Am mers apoi la Joe’s Pizza. Deși o chichineață deloc elegantă, e celebră pentru că, se spune, ar face una dintre cele mai bune pizza din lume. Nu cred să fie newyorkez care să nu cunoască locația. De fiecare dată când ajungem în New York trecem și pe aici să ne fericim un pic papilele gustative. Am stat la o coadă imensă, dar au fost surprinzător de eficienți și, cam într-un sfert de oră, spre mirarea noastră, am fost serviți. Și, deși străduța respectivă e înțesată de restaurante, era singurul loc atât de aglomerat.

1.jpg

A doua zi urma să plecăm în Canada, să petrecem ultimele ore ale lui 2018 și să începem Noul An într-unul din locurile mele favorite de pe planetă: orașul Niagara.
Concluzia, după cele patru zile de vacanță (pentru că am plecat de acasă în creierii nopții în 27 decembrie ca să ajungem după un an 🙂 adică în prima zi a lui ianuarie 2019) e: Home sweet home!

New Yorkul este… New York. Are amprenta lui proprie, așa ca omul. Îl iubești sau îl urăști, după cum spunea Elena. Diversitate. Lumini și umbre. Ceață și soare. Un amestec nebun, influențat și de partea pe care ne trezim noi dimineața, de locul de unde venim și de așteptările noastre, de gândurile și filtrele colorate prin care privim viața, ziua, realitatea. E firesc să avem și așteptări și imagini formate, pentru că mintea noastră lucrează, creionează, caută, definește.

Voi reveni cu drag, însă cred că fața pe care i-o prefer e cea a primăverii, ori a toamnei.

49372202_2020192818074566_3021900296105230336_o49403656_2020192558074592_9080066935445520384_o49442950_2020192734741241_3009471296405766144_o49454900_2020192808074567_6193905481547776_o49525657_2020192528074595_7905495071930187776_o49671138_2020192651407916_8878289075526696960_o49712275_2020192784741236_4078158858726408192_o49718039_2020192704741244_3795115278354874368_n49937974_2020192084741306_737208261362581504_n

50042784_2020191654741349_7403274040518901760_o49947827_2020191661408015_1060828669817126912_n49898256_2020191808074667_1030152389891457024_o49810404_2020191558074692_1835612758238822400_n49769294_2020191848074663_2136599990418538496_n49682656_2020191944741320_2754482360807325696_o49676628_2020191524741362_2087889683982843904_o49454746_2020192108074637_916212168863514624_n49778974_2020192214741293_3059418003666894848_n

49707211_2020191961407985_4499235592705409024_o

49756921_2020192438074604_518614041111822336_n

49499975_2020192421407939_1930108751784706048_n49947271_2020192281407953_5207152361792864256_n49818065_2020192348074613_4446473014690709504_o49696364_2020192988074549_4086751537802510336_o49680313_2020193268074521_731179578977943552_n49444724_2020191834741331_784129937257791488_o49442957_2020193171407864_5389756074658103296_n

← Older posts

Categories

  • A fi scriitor (4)
  • Amalgam (126)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (98)
  • Catchy (15)
  • Concurs (17)
  • De prin viață… (22)
  • Din bucătăria mea (18)
  • File de jurnal (148)
  • Fluturi și alte frunze… (101)
  • Geografie subiectivă… (93)
  • Imagini… (43)
  • Lume color (10)
  • pași (30)
  • Sava-rine (30)
  • Travel (37)

Arhive

Recent Posts

  • 1 Decembrie pe românește
  • Pași
  • Toți oamenii pleacă
  • ?
  • foc

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,077 other followers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • pași
  • Sava-rine
  • Travel

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • pași
  • Sava-rine
  • Travel

Blog at WordPress.com.

Cancel