Discutam azi cu o doamnă pe care o admir și o iubesc. Mă știe din leagăn, am copilărit cu fiii ei. E scriitor, poet, pictor. Mi-a fost aproape mamă, aproape profesor, șef pentru o perioadă (când am ajuns profesor la rândul meu și ea era director la aceeași școală). Prietenă cred că mi-a fost întotdeauna și, în ciuda diferenței de vârstă dintre noi, m-a învățat să-i spun pe nume. Mi-e drag să povestim. În căldura ei se ascunde și suferință.
E o personalitate completă și complexă. Scrie extraordinar de frumos. Poezie. De fapt cam tot ce face și a făcut ea este poezie. Și, firește, scriind poezie nu e citită îndeajuns și nici răsplătită pentru munca și creația ei.
Știind acum ce se întâmplă și în bucătăria internă a unei edituri, am trista experiență să aflu că, în general, librăriile nici nu vor să audă de poezie. Poezia nu se vinde, lumea nu cumpără poezie. E răspunsul la indigo primit de peste tot.
Bine, în perioada pandemică este greu spre imposibil să ajungi în librărie. Oricum, părerea mea, judecând din experiența personală și a celor apropiați, este că mai mult se cumpără online. Ne place ideea de librărie fizică, ne place să o avem în mall sau în oraș, dar îi călcăm rar pragul, din motive cât se poate de obiective.
E mai mult o recunoaștere a cărții, un premiu cu coroniță să ne fie cartea în librărie.
Sunt pustii magazinele cu cărți, sunt doi trei oameni, de fiecare dată când trec.
(Profit să spun, să mă laud totuși un pic, că Ana se găsește la librăria Mihai Eminescu – București și librăria Gaudeamus – Cluj.)
Și discutam azi, la cafea, așa cum vă spuneam, cu omul acesta minunat și ne întrebam. Retoric, firește. Și retoric mă întreb și acum: de ce competiția între autori, edituri etc.
Oricum doar posteritatea va fi cea care va pune ștampila. Posteritatea va culege fructul creației celor de azi. Poporul român (nu știu cum sunt alții) își prețuiește mai degrabă artiștii trecuți în neființă. Omul, așa cum este el, cu bune și cu rele, nu este suficient de bun pentru contemporani. Abia când se vorbește la trecut, se spune: Ce talent! Păcat! A fost un mare artist!
Repet, nu știu de e specific românească treaba asta, pentru că nu cunosc o altă realitate. În asta mă scald, în ciuda geografiei care mă mai aruncă din când în când din praștie. Poate, vor zice unii că n-am dreptul la cuvânt. Ar fi, însă, o răutate gratuită pentru că trăiesc în ambele țări și mă bat și mă zbat românește, și iubesc românește și-mi culeg zmeura din spatele casei tot românește, așa cum mi-am vegheat și dus prin spitale părinții. Pe românește. Și cum l-am înmormântat pe tata. Tot românește.
Azi divaghez. Am pornit de la Ana și am ajuns la Caiafa. Dar nu e stilul meu să pictez în negru, doar pentru că negru se poartă.
Deci, revenind la cafeaua noastră de toate zilele, unde mărturisesc că am avut și bucățele de ciocolată cu lapte… Am filosofat amândouă și am ascultat poveștile din trecutul ei, trecutul lor. Îmi plac oamenii lângă care, în ciuda vârstei mele, încă mă simt copil. O ascultam și-i dădeam dreptate din toată ființa, pentru că așa izvorăsc și eu în lumea asta mare. E bine acasă. Vecinul încă îmi zice domnișoară, deși sunt în etapa de „fost-ai lele cât (sau când?) ai fost”. Dar el așa mă vede și diferențele dintre generații sunt spiralate și râsul e întreg.
Canada mi-e departe. Biletul meu este o hârtie fără valoare. Un soi de cec în alb. Dar acasă e un alt bine. Un bine de-a o vedea pe mama zi de zi, de-a simți cum durerea ei nu se stinge, dar începe să fie înconjurată de liniște. Un bine în care doi căței înnebunesc de fericire în fiecare dimineață când eu ies în curte, indiferent cât de ciufulită sunt. Un bine unde mi se mai spune încă domnișoară, dar, în același timp, pot fi prietenă bună cu o femeie extraordinară ce are mai mulți ani decât mama.
