O cunoașteți cu toții pe Corina Ozon. Pe lângă faptul că scrie bine și este adorată de cititorii de toate vârstele, face podcasturi. Aici am povestit amândouă.
Eu cam răgușită.
De vorbă cu Corina
08 Wednesday May 2024
Posted A fi scriitor
in08 Wednesday May 2024
Posted A fi scriitor
inO cunoașteți cu toții pe Corina Ozon. Pe lângă faptul că scrie bine și este adorată de cititorii de toate vârstele, face podcasturi. Aici am povestit amândouă.
Eu cam răgușită.
28 Sunday Apr 2024
Azi am împlinit 23 de ani. De… Canada.
Acum 23 de ani ajungeam într-o Canada somnoroasă, abia trezită la primăvară. Bocisem tot drumul. Pe ascuns, să nu mă vadă Tudor. Să nu-i sărez lumea lui mică și frumoasă. Despărțirea de ai mei a fost sfâșietoare – am fost foarte apropiată de părinți.
În plus, habar nu aveam unde venim. Aveam în minte un film vag și roz, trimis în țară de cei plecați. Porțile României erau aproape ermetic închise, iar realitatea își dilua culorile, trecute prin filtrul celor opt mii de kilometri.
Ne aștepta aici un văr foarte îndepărtat al soțului meu, cu nevasta din dotare. Nu-i cunoșteam. Îi depistase pe ultima sută de metri soacra mea, care a fost tare descurcăreață și s-a bucurat că vom avea pe cineva la capăt de pământ.
N-a fost cea mai grozavă experiență întâlnirea cu ei, pentru că nu puteam găsi în lumea asta mare oameni mai diferiți decât noi. Ce era pentru noi tavanul, pentru ei era podeaua. Și invers. Valori diferite, sfaturi neconcordante cu viețile noastre, eventuale supărări din partea lor pentru că nu le urmam traseul. Am povestit despre asta…
În seara aceea – era vineri – am aterizat într-o lume nouă și la propriu, și la figurat. Iar în ziua următoare, în 29 aprilie, aveam să uit de lacrimi, ocupată să mă mir de ce văd și doritoare să încep să punem bazele noii noastre vieți. Soarele răsărise pentru noi într-o țară absolut superbă. România era cu noi, în noi.
Azi am senzația că timpul s-a oprit în loc, că venirea noastră aici s-a petrecut ieri. Și că toate luminile și umbrele care ne-au străbătut de-a lungul anilor au aparținut altor vieți.
23 de primăveri…
PS. Lalele sunt din grădina mea. Azi a plouat.
25 Thursday Apr 2024
Posted A fi scriitor, Ana, Întâmplate sau nu..., File de jurnal
inTrebuie să știi despre mine că sunt destul de sălbatică. Un psiholog ți-ar spune probabil că izolarea, că țara străină, că whatever. Nu știu care e explicația, dar nu îmi place să mă expun, să cunosc oameni care țin cu orice preț să mă cunoască. Mi se pare un pic de „Ni maimuța, ni maimuța!”
O fac, pentru că nu am încotro, pentru că lansări, pentru că evenimente etc. Nu o fac cu plăcere, chiar dacă, după ce trec de faza inițială, găsesc plăcere în dialog și relaționare.
Sunt omul din spatele cuvântului, ecranului și îmi place zona aceea unde sunt eu cu mine. Mi-e confortabil, mi-e firesc, mi-e onestitate, mi-e lipsă de diplomație pentru că x se simte în stare y și eu ar fi bine să fiu z.
Să dau cu subsemnata, să – eventual – gafez. Să – poate – dezamăgesc… mi se pare prea mult. Mereu am gândit că, din moment ce am scris cartea, mi-am făcut datoria față de țară. De ce să ies pe scenă să o explic, să răspund la întrebări, să zic, să mă îmbrac într-un fel, să etc. ?
După introducerea asta lungă pe care probabil am scris-o pentru mine – până la urmă toți avem umbre în soarele personal – am să-ți spun că totuși m-am dus să mă întâlnesc cu Nick Carabaș. A citit „Ana”. Și apoi a început să cumpere „Ane”. Nu știu la câte a ajuns în momentul de față, dar la întâlnirea noastră petrecută acum vreun an și mai bine trecuse de 25. A dăruit tuturor neamurilor și prietenilor din România și Canada. M-a rugat să-i fac bucuria să mă cunoască și în timp ce vorbeam m-a prins de mână și cu voce tremurândă și lacrimi în ochi mi-a spus că nu-i vine să creadă că vorbește cu mine. Jur că nu exagerez. Și scriu aceste cuvinte pentru mine. Să-mi amintesc.
Nick e un patriot adevărat, un român care ține în brațe adevărul fără teamă de consecințe. Trăiește de foarte mulți ani în Canada, dar calitatea românească nu i-a fost deloc alterată de acești ani mulți. Și ce poți să spui despre un om care dăruiește cărți? Nu-i așa că spune multe?
Ana a fost cumpărată și dăruită cum puține cărți contemporane românești (din clasa mea, să ne înțelegem, că nu mă compar eu cu uriașii cu nume rezonante) au avut bucuria, onoarea, binecuvântarea…
Nu a ajuns în atenția criticii românești, pentru că, și aici o citez pe Corina Ozon, nu a avut parte de expunere suficientă. Iar eu personal nici nu știu să o promovez, nici nu cunosc nume ilustre din protipendada literară. O singură dată am propus-o cuiva, un tip care face recenzii faine. Și mi-a spus, cerându-și scuze, că el își alege singur cărțile. Mi-a fost rușine și nu am mai încercat. Și l-am înțeles, pentru că nici eu nu aș porni cu dreptul la o carte care mi se bagă pe gât.
Dar azi e despre Nick, omul cu care m-am întâlnit la o cafea canadiană cu gust românesc.
PS. Trebuie să spun că am făcut postarea asta pentru că Nick a postat fotografia cu noi doi acum. Mi-am amintit și i-am scris mulțumindu-i. S-a jenat că am făcut public gestul lui. Însă de-a lungul timpului mereu mai cerea câte un autograf. De la un punct am vrut să îi dăruiesc măcar câteva cărți. Însă n-a acceptat.
14 Sunday Apr 2024
Posted A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând
inAm văzut acest tablou care m-a copleșit. E, pe scurt și în opinia ochilor mei, rezumatul cărții „Promisiuni pe o frunză de arțar”. Autoarea este Gaëlle Boissonnard, o pictoriță care trăiește la Paris. Povestea mea e o succesiune de Cenușărese cu destine diferite, cu happy ori sad end, cu rezolvări de moment sau definitive, cu prinți care pot fi părinți… complicat. E o serie de voci care-și întind la uscat inimile. Un pic de plâns, dar, în esență, mult roz și da, ciclamen. Aceasta e nuanța. Cam cum e în imaginea de mai sus. Și tot așa: pare într-un fel, dar e în alt fel. Cine a citit, știe despre ce vorbesc. Oricum, tabloul ăsta…
01 Monday Apr 2024
Posted A fi scriitor, Amalgam, Întâmplate sau nu..., Bucăți de gând, File de jurnal
inNu știu când a început cartea asta, câte lucruri pot fi îngropate în mintea unui om, cât de slinoase și pline de noroi ies afară când ies.
Îți cresc bolovani în spinare de cum te ridici pe verticală, de cum afli că nu există Moș Crăciun. Tu speri ca prostu’ în luminița de la capătul tunelului, atingi prin iubire de câteva ori soarele, dar în general îți petreci viața cărându-ți crucea, zâmbind ca un trișor ca să nu vadă ceilalți și postând poze fericite pe Facebook.
Pe când te prinzi, cât de cât, cum stau lucrurile pe pământ, ți-a trecut viața și repeți cui vrea să te asculte „parc-a fost ieri”, dar n-a fost.
Totul s-a terminat înainte de-a începe, primăvara ți-a rămas în iris ca o muscă intrată accidental, deși iarna ningea deja cu frunze de arțar.
Îmi aduc aminte că n-am dormit o noapte întreagă atunci când am descoperit noțiunea de moarte. O deznădejde apocaliptică mi-a ținut ochii deschiși până-n zori la gândul că-ntr-o zi voi fi nevoită să accept inevitabilul despărțirii de ai mei. Aveam probabil patru sau cinci ani și nu realizam că noțiunea mi se aplica și mie. Cred că o atribuiam celor mari, iar eu, fiind mică, nu intram în categoria respectivă.
Mai târziu, am înțeles că problema e cine pleacă primul și mi-am dorit să fiu eu aceea, ca să nu fiu supusă la asemenea înfiorătoare suferință. Dar, maturizându-mă, nu doar că am priceput legea firii (care oricum se întâmplă pe sărite), însă am realizat că dorința mea e un act de suprem egoism, pentru că și plecarea mea ar lăsa, eventual, aceeași imensă durere, doar că ar fi dusă de altcineva. Cu alte cuvinte nu aveam scăpare, nu puteam evita durerea indiferent care drum mi s-ar fi deschis în față.
Dar vorba cuiva, într-o singură zi mori, iar în celelalte trăiești, iar eu, am fost întotdeauna prea ocupată cu viața. M-am împiedicat de multe ori, că Dumnezeu m-a văzut zâmbind și-a zis „ia de-aici, că tu poți”. Și am plâns cu mine toată și am țipat, m-am indignat plină de noapte, dar de fiecare dată cineva m-a scuturat de rău și m-a scos la lumină și m-a spălat ca pe un făt nou-născut și iar mi-a mai dat mărunțiș niște ani, ca și cum aș fi fost o mâță cu nouă vieți înșirate la gât.
Socrate zice că filosofia ne învață cum să murim, că teama de moarte ar fi o tâmpenie, doar nu știm nimic despre ea, că ar putea, contrar instinctelor noastre, să fie o binecuvântare…
29 Friday Mar 2024
Posted A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând
inAi mâncat vreodată o jumătate de măr, tăiată perfect în două cu un cuțit ascuțit?
Ai privit vreodată o jumătate de cer, tăiată perfect în două de un avion?
Știi despre ce vorbesc. Nu-i așa?
Firește că știi, pentru că, la fel ca mine, ți-ai împachetat dorul în două valize și ai trecut oceanul. Și-ți trăiești în fiecare zi jumătatea de cer, având gândul la cealaltă jumătate, rămasă în țara părinților tăi.
Anii trec, zâmbetul rămâne, iar amintirile se adună buchet, recunoscătoare jumătăților tale de cer.
06 Wednesday Mar 2024
Posted A fi scriitor
inTags
Am fost întrebată cum se vând cărțile și am răspuns:
Părerea mea, oricum subiectivă, vine din două perspective: de scriitor și de cititor. Trăiesc din 2001 în Canada, departe de realitate librăriilor românești. Însă cumpăr cărți și mi se vând cărți, (editurile cu care lucrez îmi trimit niște rapoarte la fiecare jumătate de an. Așa că oarecum ar trebui să fiu calificată, chiar și pentru un răspuns aproximativ).
În calitate de cititor, pot spune că numărul volumelor pe care le cumpăr este constant, doar că balanța se îndreaptă acum înspre varianta electronică, pentru că distanța face, de multe ori, greoaie cumpărarea cărților în format fizic. În ultimii ani am dezvoltat o relație deosebită cu Kindle-ul meu, care mi-e neprețuit. N-aș fi crezut mai demult că farmecul unei cărți cu pagini de hârtie ar putea fi înlocuită de un mic ecran, superficial la prima vedere. Însă suntem un soi de victime (sau poate învingători) ai lumii în care trăim, iar comoditatea de a avea o bibliotecă întreagă în buzunar este o bucurie.
Dar cărțile sunt cărți. Nu contează formatul lor, pentru că indiferent de suportul pe care le citim, emoția din rândurile lor ne amprentează sufletele.
Ca scriitor am bucuria să fiu citită atât în România cât și diaspora. Pentru că trăiesc de foarte mulți ani în Canada, deși la prima vedere ar părea că drumul spre cititor ar fi mai anevoios, nu e deloc așa. Cărțile mele se află în majoritatea librăriilor din țară și, de asemenea, în multe magazine frecventate de români din diaspora. Personal nu am făcut mare lucru să le promovez, pentru că nu mă pricep. Aș putea să spun că s-au descurcat singure. Desigur că la început au beneficiat de postări pe rețelele de socializare și de lansări de carte organizate de editură la marile târguri de carte de la București, însă pentru că am avut șansa, bucuria, binecuvântarea – nici nu știu cum să spun – că au plăcut, vestea lor a reverberat pe cale orală de la cititor la cititor. Sunt multe cluburi de carte, grupuri literare care promovează literatura română contemporană, care descoperă cărți și le promovează. Așa am ajuns să fiu protagonista unor evenimente literare de marcă în Canada la ToroFest – Toronto, la Câmpul Românesc, Săptămâna culturală – Hamilton, Kitchener – Lansare de carte, EuropaNova – Bruxelles, dar și în România la Cluj și București.
Amintesc aceste evenimente, pentru că sunt locurile unde, desigur, s-au vândut multe volume.
Cel mai important factor, desigur, așa cum știm cu toții este cititorul. Cel care deschide ușa poveștii noastre. O carte fără cititori nu există. Cititorii ne fac scriitori, bucuria lor, interesul lor, este cea mai bună reclamă. La fel ca și în cazul oricărui produs, un client mulțumit, respectiv, în cazul nostru, un cititor mulțumit, simte nevoia să vorbească despre motivul care l-a emoționat și să-l dăruiască la rândul lor.
Și am să-ți dau un exemplu: domnul Nick Carabas din Toronto, care a cumpărat mai mult de douăzeci și cinci de „Ana” . A dăruit tuturor rudelor și cunoscuților din Canada și România cartea mea. Pentru că l-a impresionat în mod deosebit.
Un alte exemplu care, din perspectiva mea de scriitor, mi se pare interesant și onorant, este invitația la Bruxelles, la Ecole Européenne de Bruxelles IV unde, elevii ciclului primar fac lecții la școală după cartea mea „Aventurile lui Andrei”. I-am vizitat în ianuarie 2023, pentru că au dorit să o cunoască pe autoarea șoricelului lor preferat. Evident toți cumpăraseră cartea, iar aportul meu în acest demers a fost inexistent.
Cu siguranță există rețete de marketing, studii de piață, campanii de publicitate, etc. Eu nu le cunosc, așa că nu sunt cel mai bun exemplu în acest sens.
De multe ori cei care-mi citesc cărțile simt nevoia să împărtășească bucuria lecturii, postează pe Facebook impresia la cald și astfel informația se împrăștie.
Cam asta este experiența mea ca cititor și autor de carte.
20 Tuesday Feb 2024
Posted A fi scriitor, Amalgam
inDacă aș avea bani, câte idei am, aș fi tare bogată. Deocamdată sunt stresantă, pentru că „am o idee!” introduce panică în locuitorii casei mele. Și nu numai În fine, vă anunț cu mare bucurie o antologie unde particip și eu cu un text, o antologie care a fost (iarăși) ideea mea (inclusiv titlul). Ba chiar mi-am băgat gheruțele un pic și la alegerea copertei. Sasha Segal făcuse un prim proiect – e păcat să nu fie văzut și el.
Antologia, care deja a pornit spre librării și spre noi, este cadoul perfect de 8 Martie. Haideți, recunoașteți că uneori sunteți în pană de idei.
Sunt 40 de texte, 40 de povești care conțin, fiecare, câte o rețetă culinară. Cartea, apărută la editura SIONO e o frumusețe, grație copertei, tiparului, culorilor și, desigur, textelor.
La noi, peste ocean, va ajunge un pic mai greu. Dar până în mai, când e Ziua Mamei în Canada, tot își face apariția.
17 Saturday Feb 2024
Posted A fi scriitor, File de jurnal
inDacă te întrebi ce e cu poza asta, gândindu-te că iar scriu despre cărțile mele, îți voi spune că această carte are ceva special. Desigur că fiecare carte are ceva special, însă aceasta din fotografie este specială prin locație. Dacă te uiți cu atenție, vezi pe cotor o mică etichetă albă. Asta înseamnă că aparține unei biblioteci. Am să-ți spun că fotografia e făcută de scriitoarea Paulina Popescu, care a împrumutat cartea de la biblioteca centrală din Kitchener.
„Azi de Ziua lecturii citesc cartea Orizuru de Em Sava, pe care o puteți gasi la KPL. Este o carte spumoasă, răcoritoare de nuvele, cu portrete bine conturate, întâmplări haioase și un stil delicios,” spune Paulina.
15 Thursday Feb 2024
Posted A fi scriitor, Ana
inSandra Segal mi-a trimis un link spre un grup pe FB – Un dar, o carte românească – unde se discuta despre „Ana” mea. Recenzia aparține Laurei Dobrea.
Nu am nicio legătură cu grupul respectiv, de postare am aflat pur întâmplător.
Nu știu pe unde călătorește „Ana”, multe urme ale ei au ajuns la mine. Multe nu. Probabil dacă ar fi avut parte de un alt context (o editură mare, un climat literar diferit, poate să fi trăit eu în România) ar fi avut un destin și mai bun. Nu știu. Mă întreb adesea dacă am făcut bine să o pun la baza unei edituri nou înființate. Pentru că „Ana” a fost șansa editurii. S-a vândut bine și atunci librăriile au primit editura cu alte și alte cărți. Au trecut cinci ani de când a văzut lumina tiparului și a ajuns (și ajunge constant) la foarte mulți cititori din țară și diaspora.
Din experiența muncii cu editurile am observat că, în general, o carte are viață foarte scurtă. După explozia curiozității inițiale, care ține câteva luni, cartea e acoperită de alte noutăți care vin în valuri, hrănind nevoia de nou a cititorului. „Ana”, un fel de excepție de la regulă, rezistă, se vinde în continuare bine și vin în continuare feedbackuri de la cititori. Însă nu pot să nu mă gândesc care i-ar fi fost destinul dacă aș fi trăit în România, dacă ar fi ajuns în atenția criticilor, dacă eu aș fi făcut parte din vreun grup literat actual care e activ pe scena literaturii contemporane. De multe ori simt distanța asta care dezavantajează, pentru că eu nu fac parte din nicio bisericuță literară, nu cunosc pe nimeni important, habar nu am cum se numesc criticii care contează și cum ajung la ei cărțile. Nu mi-i imaginez mergând în librării și alegând aleatoriu coperte, nume.
Cărțile mele s-au descurcat ca niște copii orfani trimiși în lume.
Deci mă întreb cum i-ar fi fost destinul dacă. punct.
Căutam niște texte și am găsit acest mesaj.
Azi am pus mana pe cartea dvs și acuma am terminat-o. Am citit-o toată într-o zi. Acum va spun atât: am închis cartea in lacrimi!!! Maine va spun mai multe. Momentan atat: va mulțumesc și va respect! Nu am plâns pana acum citind o carte!
Cine e?
La înmormântarea tatei am fost impresionată de preotul carea a oficiat slujba. Un tip între treizeci și patruzeci de ani. În semn de recunoștință i-am dăruit „Ana”. L-am văzut de vreo două ori înainte să plec. Nu avusese timp să o citească. E un om foarte ocupat.
Apoi a făcut Covid și a fost nevoit să stea acasă. A citit cartea. Și mi-a trimis ce ați citit mai sus.
—————–
Și recenzia Laurei.
„În anul 2022 am descoperit acest roman, ce mi s-a părut extraordinar de frumos, un adevărat deliciu literar în care am gustat niște regionalisme ardelenești din perioada interbelică cum nu am mai întâlnit. Noroc că autoarea, Em Sava, a atașat la sfârșitul romanului un glosar de termeni pe înțelesul tuturor. Am scris la vremea aceea despre el și o fac și acum aici, pentru că merită.
“Ana”, este unul dintre acele romane pe sufletul meu, cu un pic de istorie, cu povești de viață reale, cu femei puternice, cu suflet, cu chin, cu iubire, cu principii rigide și înguste, piedici, cu legi nescrise și împământenite din vechi strămoși, tradiții și obiceiuri frumoase, cu iubire de neam și pământ.
În esență, romanul evocă viața a trei femei, din trei generații diferite, acțiunea în sine fiind centrată pe Ana, cea care face parte din cea de mijloc și am înțeles că este povestea reală de viață a rudelor autoarei pe linie maternă. Istoria se desfășoară într-un sătuc ardelenesc, Sava, de prin preajma Clujului, începând de undeva de dinaintea primului război mondial, cu Maria – o tânără frumoasă, veselă, harnică și sprintenă, mândria părinților și căreia îi venise timpul de măritiș. Cum soarta din acele timpuri le dădea rar norocul fetelor de a se mărita cu cine le era drag, Maria nu a fost printre cele privilegiate și s-a procopsit cu un soț ales de părinți, pentru că acesta se trăgea dintr-o familie cu stare, deși aceasta era îndrăgostită de Sandor, un băiat ungur, sentimentele acestora fiind reciproce. Doar că preconcepțiile acelei epoci nu permiteau căsătoriile mixte. Nu doar că soțul ce-i fusese ales nu era așa cum și l-ar fi dorit Maria, dar și soacra era chiar acea poamă acră. În supușenia ei de femeie, nevastă și noră bună, Maria a pătimit mult, făcând 2 băieți, dintre care unul pâinea lui D-zeu, iar celalalt un pui de drac, făcut parcă din veninul cu care era injectată zi de zi de familia soțului. Destinul a urzit ca Maria să rămână văduvă, soțul fiind ucis în război. Chiar dacă a rămas singură cu 2 copii, Maria s-a simțit ușurată și a început sa trăiască pentru ei și a reînflorit, iar soarta i-a scos iar în cale prima iubire. Sandor, întors teafăr dar traumatizat de la război, nu a rezistat să-și țină în frâu iubirea, văzând cât de scurtă poate fi viața. Astfel că cei doi și-au împărtășit-o și din tot patosul lor a fost concepută Ana. De aici are loc o altă dramă, întrucât ungurașul nu a fost capabil să renunțe la familia sa pentru Maria și Ana și sub presiunea acesteia s-a însurat cu o femeie de naționalitatea sa, renunțând la iubire. În timpurile în care era o mare rușine ca o femeie necăsătorită să aducă un copil pe lume, un “bitang”, ba mai mult, ca acesta să fie născut din părinți de naționalități diferite, Maria și Ana au avut mult de suferit și mult de luptat ca să-și mențină locul într-o comunitate plină de prejudecăți, răutăți și pizmă.
” Oamenii-s ca lupii când simt miros de sânge, când unul calcă strâmb, când se-mpiedică și cade…Se bucură, că uită o vreme de amarul lor și se strâng în haită. Dau cu piatra și scuipă. Se hrănesc cu poftă din necazul ce nu-i al lor și mestecă povești pe care le înfloresc și le duc cu bucurie strâmbă de la unii la alții. Cel ce păcătuiește e înfierat, dat la o parte. Ei își fac cruce, însă drăcuie cu patimă și aruncă vorbe șerpește. Se duc la biserică, dar după sfânta slujbă mai stau un ceas în drum să-l toace mărunt pe cel care-ndrăznește să fie fericit, să calce legile lor înguste, rânduiala turmei. Să te ferească Dumnezeu de gura satului, de gura neamului tău!”
Ajunsă la vârsta adolescenței o fecioară foarte frumoasă, veselă și harnică, Ana, învățând din experiența mamei, și-a ales soțul cu inima și împotriva voinței mamei, care dorea pentru Ana o viață mai ușoară decât a fost a ei. Dar până a-și croi soarta după bunul plac, a avut de parcurs și de bătut cale lungă și cu multe obstacole, însă a strâns din dinți cu îndârjire, a dat din coate și nu s-a lăsat. A avut parte de multe pierderi sufletești, a pierdut copii, a stat îndurerată departe de soțul iubit plecat la luptă în cel de-al doilea război mondial, fiind nevoită să aibă grijă singură de frații mai mici ai soțului și de copila ei, în timpul în care satul a fost ocupat, rând pe rând, ba de unguri, ba de ruși, unii mai răi ca alții, dar aceasta a răzbit.
Romanul acesta reprezintă o frumoasă frescă a vieții satului ardelenesc din vremuri demult apuse, în care dulcele grai românesc este extraordinar de frumos expus și îmi doresc să-și găsească locul în cât mai multe biblioteci ale românilor, pentru că, în plus, sunt imortalizate multe tradiții și obiceiuri frumoase care, datorită modernizării și evoluției societății, s-au pierdut.
Este îmbucurător faptul că încă mai sunt autori români contemporani care, prin scrierile lor, după o documentare temeinică, reușesc să mai scrie astfel de romane cu o mare încărcătură istorică, poveștile ticluite fiind adevărate lecții de viață.” – Laura Dobrea