Am scris Ana cu emoție, iar emoția mi-a fost înmiit înapoiată. Cu dobândă grasă. Am scris ca în transă, complet transportată în lumea veacului trecut. Când am terminat, dezmeticindu-mă m-am întrebat dacă vocea mea va găsi urechi care s-o asculte. Sufletul îmi era înaripat, întristat că pusesem ultimul punct al manuscrisului, imună și egoistă la eventualele reacții. Ești sfâșiat când te desparți de un manuscris… Trebuise să scriu Ana. O scrisesem. Mission accomplished! Dar curiozitatea exista. Publicasem cu doi ani înainte Pași. Iubită carte! Cu feedback ca o explozie de artificii. Cu lansări multe și mai multe noi prietenii, cu declarații de iubire față de scriitura mea. Corina Ozon îmi spusese că e mai greu să scrii a doua carte decât prima, pentru că ai creat deja așteptări. Așa era. După Pași, roman contemporan, ușor exotic, exploatând o poveste de dragoste, venea Ana cea zbuciumată și atât de ardeleancă. „Ori o să placă, ori nu”, am răspuns fratelui meu când m-a întrebat la ce lucrez. Și a fost să fie!!! Am simțit fiorul românescului zbătându-se în cititori. Am simțit cum mândria unei povești românești, greu dusă, istoric trasată, sisific construită, a curs ca mierea printr-o pâlnie în inimi. Și aici, la ceasul dimineții mărturisirilor mele feisbuciste, vă spun că a fost o mână de oameni care m-a uimit și înduioșat până la plăsele cu emoția receptării lor. Printre ei și un băiat de 17 ani, un necunoscut din București care a spus că Ana e un „rollercoaster de emoții”. Au trecut aproape doi ani de când a ieșit la lumină Ana mea. Fb-ul conștiincios îmi amintește. Iar eu sunt recunoscătoare că prin venele mele curge sângele Anei și pentru că Dumnezeu mi-a pus în mână condeiul. Și că prin ea rămân notate niște datini și obiceiuri ce se pierdeau, o poezie a obiceiului care moare odată cu bătrânii noștri care se duc. Multe din cele povestite de Ana nu erau consemnate. Greu găsite. Și atât de românești. Mi-e drag că le-am pus bine și, la o adică, stau mărturie pentru cât de frumos e să fii român.
Secretul de a fi copil, de-a te răsuci de trei ori și a sta de vorbă cu un șoricel sau o furnică… Copiii țin în mâinile lor adevărurile simple ale planetei. Noi, adulții, le complicăm cu obiceiul nostru de a despica firul în patru și a trage concluzii și pune etichete. În curând „Aventurile lui Andrei”. Cine este el? Un șoricel care trece printr-o serie de întâmplări pentru a învăța lecția ascultării. Toate mulțumirile Sashei Segal, cea cu magia în vârful degetelor. Coperta e ravisantă, Sasha! Lui Răzvan care a realizat fiecare scenă îmbinând desenele și le-a sucit și amețit după cum i-am cerut. E incredibil de grea realizarea unei cărți pentru copii. Scrierea textului a fost floare la ureche. În celelalte etape au intrat tare multe ore de muncă. La un punct am vrut să abandonez șoricelul cu toate ciupercile și florile și cățeii și pisicile. Cinste și respect celor care se ocupă de asta. Nu am realizat ce muncă sisifică e în spate. Mulțumesc Paulinei Popescu și lui François Mallette. Lor li se datorează versiunea franceză. Paulina a avut ideea traducerii, așa că datorită ei domnul Andrei este bilingv. Mulțumesc Issabelei Cotelin pentru corectură. Vouă care m-ați încurajat când am mai pus pe aici câte ceva din text și desene. Și în primul rând mamei care s-a distrat copios când i-am citit epopeea șoricară și mi-a dat ideea să o pun pe hârtie.
Ați văzut vreodată emisiunea Românii au talent? Când vine câte unul care întoarce jurații cu roțile în sus și țipă de surpriză. Ați văzut. Da? Când am primit e-mailul ei la redacție cam asta a fost reacția noastră. Ați văzut vreun tablou înfiorător, cu o imagine atât de bine redată, că vi s-a îngrozit carnea pe oase? Ați văzut. Da? Eh, asta e cartea ei. SIONO nu a ținut cont nici de vârsta ei, nici de experiența ei, nici de subiect, nici de limbaj, nici de multe altele. Pentru că totul a înclinat în favoarea talentului ei uriaș. Mult mai mare decât ea. Fata asta minunată a creionat cu desen sigur un tablou realist, o lume mizeră, infectă, imperfectă la modul grotesc. A surprins cu ochi matur, cu verb puternic, emoții și trăiri închegate, personaje credibile. Cu mâinile ei adolescentine a realizat o construcție solidă, măturată de un vânt rece, care îți trece prin pori și te induce într-un univers despre care nu vrei să știi, pe care nu vrei să-l cunoști. A deschis ușa spre o lume sordidă, unde compromisul umblă liber pe stradă, a arătat cu degetul sistemele sociale șubrede, politica bolnavă, învățământul corupt, fenomenul de bullying, discrepanțe, inadvertențe, scârțâieli, relaționare mai mult sau mai puțin defectuoasă cu cei de drept sau posibil apropiați și implicați. Legea junglei, dragi adulți, guvernează subtil tot ce mișcă. Politicul și business-ul, socializarea, succesul în orice domeniu. Realitatea suburbiei existenței respiră la câțiva kilometri de bula roz pe care o purtăm ingrați, cu grație trasă pe frunte, astfel încât perspectiva este direct proporțională cu lungimea nasului. E o realitate care există chiar dacă o negăm. Cu un limbaj specific. Abject poate. Murdar cu siguranță. Dureros de realist. Știți că de multe ori sub zâmbet copiii voștri ascund drame? Viața nu este roz, dragi adulți! Înainte să arătați cu degetul un copil pentru că a avut curajul să zugrăvească o lume existentă, cu bălți sădite de cei mari, uitați-vă în oglindă. Apoi schimbați canalul de pe telenovele, pe filme americane premiate. Nu fiți ipocriți! Dacă autoarea despre care vorbesc s-ar fi născut într-o țară mai puțin pudibondă, cu mai puține prejudecăți, probabil că succesul ei ar fi explodat ca un foc de artificii de 4 iulie. Și mă gândesc ce soartă ar fi avut Stephen King dacă s-ar fi născut în România. Închei prin a vă recomanda cu tot sufletul cartea Theodorei Savuli, cel mai tânăr autor SIONO, cu siguranță unul dintre autorii cei mai tineri din țară. Bucurați-vă pentru ea! Noi am făcut-o. Am pus sigla editurii noastre pe cartea ei, fiind primii spectatori ai vieții ei literare. Theo face parte dintr-un procent infim de autori susținuți integral de o editură românească și suntem fericiți că i-am dăruit această șansă, dăruindu-ne la rândul nostru bucuria și ocazia să fim parte din viața și evoluția ei. Este, nu doar excepțional de talentată, dar și organizată și muncitoare, pentru că în spatele cărții ei se ascund sute de ore de trudă și 80 000 de cuvinte ce curg într-o avalanșă copleșitoare, te prind cu ghearele și te fac prizonier scriiturii.
Poți alege să râzi sau să plângi. Să treci ocupat prin viață sau să te minunezi de-un grăsan de dovleac și să zici că n-ai mai văzut așa minune. Ori de o frunză ce sfidează legile naturii, colorată și nealcoșă, ca un trandafir la concursul de Miss. Poți să te superi că x te vorbește, că y nu te place, că z te ignoră. Poți să te plângi că ești muritor. Că ești o clipă pe pământ, că viața e putregai și rugină, necaz și boală. Deși… Really? O singură dată mori. Dar câte zile trăiești tu până atunci? Totul e alegere. Poți să fii flacără sau ceară topită. Poți să fii iubirea de zi cu zi, râs și mirare. Poți să fii lacrimă vărsată. Poți fi mirare. Că nicio zi nu-i ca alta, nicio toamnă ca asta. Poți să ignori și x și y și z, și să privești în sus. Răsăritul de soare topește umbra. Chiar de-i acolo. N-o vezi. O pui de-o parte și te bucuri de un dovleac.
*
E ziua morților la noi acasă. Cimitirele-s un soi de Halloween întors. Morminte. Nu dovleci. Mama-mi trimite pe WhatsApp poze cu florile pentru tata. E ziua morților și plouă. Eu plou. Și ploaia-mi plouă peste față. Și ploaie sunt. Când m-am trezit, era atâta lumină, că primul gând mi-a fost că sunt în Paradis. Uitasem să trag jaluzelele și dormitorul, fiind alb, era ca un bec aprins. Soarele se strecurase în casă, topind rotund linia dintre tavan și pereți. Parc-aș fi stat într-un filament aprins. Un cuib strălucitor, cald și moale. Al doilea gând, mult mai treaz, mi-a fost că mângâierea albă e de la tata…
Scriitorul este un instrument de construit aripi. Are zborul în ADN și citește „Micul Prinț”, pendulând între planetele colecționarilor de cocori. (…) Orizuru este povestea unui dar. E rama unei picturi semnată de Iulia Schiopu. E o ecuație de geometrie creativă, rezolvată de Sasha Segal. Orizuru e visul de hârtie al cocorilor cu aripile țintind Senbazuru.
Asta scriam într-o biografie atipică a cărții ce avea să se nască de ziua mamei mele. Bucuroasă că cele două nume dragi mie: Iulia Șchiopu și Sașa Segal erau pentru a doua oară împletite pe o carte ce-mi poartă semnătura.
Și, citez Sandra Segal:
Orizuru a câștigat Locul II la partea de vot popular a concursului de coperți Dreamstime. Vă mulțumesc foarte mult celor care ați votat pentru mine. Îmbrățișari călduroase celor de la Siono Literar. De asemenea, multă dragoste pentru Em Sava, autoarea cărții și pentru Iulia Schiopu, căreia îi aparține pictura de pe copertă.
Yooo Hooo!!!! Nu am premii. Nu am participat niciodată la vreun concurs. Singurul la care aș fi avut șansa, Itaca – nu puteam, că eram parte din juriu. În rest, aflu de fiecare dată că a fost concurs la anunțarea câștigătorilor. 🙂 Nici nu e relevant. Feedbackul primit, comenzile librăriilor sunt cel mai mare premiu 🙂
Dar azi, când m-a sunat Sandra să-mi spună că, dintre toate, o carte cu numele meu e pe podium, am țopăit de fericire. Nu am niciun merit. 🙂 E Iulia care a pictat și Sasha care le-a pus împreună. Eu doar am scris cartea și doar le-am vrut pe ele două la coperta mea. Dar… repet: yoooo!!! hooo! E hăinuța cărții mele. 🙂
Astăzi, la cafea, am să vă vorbesc despre Marianne. E româncă, trăiește în Dubai, este frumoasă ca o cadână și are un pui la fel de frumos. Asta e partea vizibilă. Foarte decorativă.
Ceea ce nu se vede e modul în care toarce litere, informații, amintiri, sentimente, onestitate, recunoștință. Unele cărți se citesc singure, altele obligă inima și mintea să se ia de mână și să urce sisificul construcției. „Pe cărări românești” este un tumult de senzații, informații, referințe, o carte a mișcării tectonice primordiale unui pământ spiritual, concentrat într-o hartă desenată de scriitoare. Nu e o carte pe a cărei scriitură să aluneci cu patina ușurinței devoratorului de satisfacție imediată. Scriitura ei densă te obligă la opriri dese și la decantări adânci. Lectura presupune efortul descifrării și înțelegerii; este, de asemenea, prilej de întâlniri mitologice, de revelații filosofice ori de trimiteri în literatura română și universală, clasică și contemporană.
Deși volumul poartă în titlu „Pe cărări românești și alte povestiri”, autoarea a fost excesiv de modestă: nu sunt povestiri, ci concepte. Cuvintele se ordonează în arabescuri uneori prelungi, mlădioase, alteori nebune, curbate în toate direcțiile, obligând mintea cititorului să le parcurgă activ, fără răgaz, constituind, pe lângă plăcerea lecturii, și un exercițiu mental deosebit de interesant care te lasă, la final cu privirile ațintite în tine însuți.
Cartea poate fi privită ca o prismă în care cititorul se descompune pe sine în nuanțe specifice, un instrument al introspecției și, în egală măsură, un concept literar inedit. Ce caută Charon, barcagiul sufletelor, în viața reală? Dar Hermes, zeul cu aripi la picioare, ce rol are în tot acest periplu? Spin, e și ea prezentă, iar interacțiunea dintre personajele de mai sus e efectivă, ramificată și proiectată într-un alt „eu” al autoarei într-un feedback dovedit a fi dublu, deoarece personajele pomenite mai sus sunt, ele însele, niște proiecții din sensul opus.
Nu, cartea nu e mitologică. Autoarea își deschide eu-l, uneori printr-o adevărată vivisecție și îl studiază din unghiuri pe care geometria euclidiană nu le-a văzut niciodată, îi scrutează cele mai mici ascunzișuri, se raportează pe sine la o realitate cosmică apoi, după ce se înțelege – și după ce cititorul o înțelege – revine în zona concretului, cu un nou chip, acela real.
Când vrei să înțelegi cum funcționează ceva, a studia doar exteriorul nu e suficient. Odată studiat și interiorul, imaginea este completă. Un motto pentru această carte ar putea fi, foarte bine, „temet nosce”, cunoaște-te pe tine însuți. Autoarea se cunoaște pe sine pentru noi, cititorii, iar călătoria pe șinele imprevizibile ale acestui montagne-russe, care e cartea de față rămâne la fel de imprevizibilă, dar cu atât mai plăcută.
„Pe cărări românești” este o alchimie: se ia o fată frumoasă cu ochi de cer, tristețe și adâncime sufletească, spiritualitate, erudiție și dragoste. Rezultă o scriitură densă. Nu e ușor de citit, nu e ușor de lăsat din mână. E o lirică a umbrei, care în chinuri dă naștere soarelui. O experiență mitologică, amestecată cu trăiri și cu concluzii antice într-un suflet de copilă, la fel de curat și de concis în a spune vieții viață, apei apă și morții moarte.
Coperta N. Marianne & Sasha Segal.
Cartea ei nu urmează un periplu geografic, ci un itinerar spiritual. Nu colindă munți și văi, ci dimensiuni sufletești.
N. Marianne – cu volumele de antologie SIONO unde are o povestire.
Cristina Cristea iubește pictura. De aceea, într-o bună zi a decis să construiască o lume în care protagonistă să fie floarea de salcâm roz. A strâns în jurul ei cuvintele și le-a pus în mână câte-o pensulă. Așa i s-a născut poezia: un fior cald și elegant, un verb răsucit în mișcări delicate, uneori mimând realitatea, alteori declanșat metaforic, transformând incandescent lumea în emoție. Poeta este, prin propria scriitură, o floare de salcâm roz. Neapărat roz, pentru că e o specie rară, așa cum e și cuvântul, pus la baza unui univers descriptiv, cu case mici și albe, cu mușcate la ferestre, cu cireși în floare și dragoste ce se întinde curat în pânze pictate cu amintiri, colorate adesea olfactiv. Emoțiile se scriu pe petale de floare, care se transformă adesea în fluturi, reinventând un ludic al gingășiei trăirilor.
O să vă întrebați de ce laitmotivul salcâmului roz în această carte și-am să vă răspund că el se află în fiecare vers, chiar dacă nu e prezent în propoziția lirică. Trebuie doar un exercițiu de imaginație pentru a înțelege acel limbaj creat de Cristina. E un simbol, o monedă de schimb a neliniștii și iubirii, din lumea în care oamenii folosesc în loc de cuvinte florile de un amar dulce și roz.
sau doar salcâmii își scutură floarea ca o pecete de final
Fiecare om are o poveste, fiecare carte un sâmbure de stea, pentru că, așa cum oamenii nu se nasc întâmplător, la fel, nici cărțile nu răsar fără să miște aripile unui fluture. Căci așa se zămislește fiecare carte: literele prind aripi și își iau zborul încet, cutremurând munți uneori – într-un continuu efect al fluturelui existent mereu și mereu, demonstrat de Edward Norton Lorenz. Când manuscrisul Cristinei a făcut primii pași spre lume, un salcâm s-a cutremurat din răsputeri și mi-a așezat la bază trei flori. Două crenguțe cu trei ciorchini bogați, plesnind de sănătate și culoare. Nu glumesc. Trecuse o lună de zile de la înflorire, iar copacul cu pricina, Măria Sa, cu zeci de ani în cârcă, era verde și frunzos, dar a vrut să pună ramul și frunza și floarea în cartea ce avea să-i poarte podoaba. Și s-a-ntâmplat minunea ca atunci când noi aveam nevoie de flori de salcâm –stringentă nevoie să le punem pe copertă și netul era știrb la acest capitol – să le primim. Roz așa cum le-a văzut poeta, ca niște bijuterii ale cerului, venite să-i însoțească poezia. Am înțeles atunci că salcâmii vorbesc toate limbile pământului și sunt sensibili la metafore. Și că există minuni Am cules florile și le-am făcut 254 de fotografii, iar coperta s-a născut din bucuria poeziei și dragostea salcâmului pentru vers.
„Scrisoare pe o floare de salcâm” este o carte caleidoscop. Te surprinde în flash-uri, lumini și umbre colorate în mii de perspective. Uneori dragostea se desfășoară pașnic în orașul cu case mici și albe, cu mușcate la ferestre, loc în care, sadovenian, nu se întâmplă nimic, dar stă sub semnul înfiorat al lui Nichita. Această aparentă calmitate e uvertura unor trăiri adânci, a unor furtuni de senzații și emoții, intens desenate, cu răvășiri profunde, urmate simetric de secunde cuminți, „pentru că în jurul nostru miroase dumnezeiește a cafea și a liliac înflorit, și a ploaie miroase…”
Cartea este patria celor două eu-uri confundate, împreună însumând perfecțiunea întregului, rupt la un punct, tânjind și căutând definiții: … și atunci înțeleg că pentru tine eu sunt și primăvară și vânt și cireș înflorit… Motivul floralului sublim, al florii de salcâm, cireș ori păpădie, înlocuiește emoția și cuvântul, transcende vegetalul, substituindu-se divinului: … am îngenuncheat în fața florilor de cireș ca într-o biserică, ori universului imediat: … și scriu povești despre noi pe petalele fiecărei păpădii/ pe care ți-o trimit în cale,/ ca să știi că pentru mine la capătul zborului ești tu. Descriptivul se aprinde în lumini și umbre, anotimpurile și culorile devenind sinonime: În dimineața aceea aveam o rochie roșie/ și tu spuneai că sunt frumoasă/ ca o toamnă coborâtă dintr-un tablou de Afremov. Valorile realului concret se substituie metaforicului și invers. Aşteptându-te, peste sufletul meu a trecut o turmă de cerbi adulmecând înnebuniți mirosul de ciută ucisă într-un joc ciudat şi absurd de oameni mari, care niciodată nu au văzut cum se stinge cerul într-o lacrimă. Tristețea unui prezent cu aroma trecutului plouă adesea: Hai, ia-mă de mână, vreau să uit cât de singur şi trist este visul nostru în doi. Cristina are îndrăzneala și siguranța cuvântului și o dexteritate de a turna literele în alte șabloane și a le reface la fel de păstoase și vii: Oare ce culoare au oile din nopțile de insomnie ale cailor verzi? O analiză foarte atentă a versului, o disecare a cuvintelor, duce cititorul la un joc colorat de sintagme, la imagini care converg unele din altele și unele într-altele și la semnificații ascunse, ce dau naștere la altele noi. Nimic nu este întâmplător în lirica ei. Nopțile devin nopți dintr-un timp fără timp. Iar blestemul e o ploaie sinonimică a florii și a mugurului care se întâmplă invers și concomitent între cei doi: … ca într-un vechi, fantomatic blestem, tot mai des plouă în mine cu muguri, tot mai rar plouă în tine cu flori.
Când citești volumul „Scrisoare pe o floare de salcâm” ajungi la concluzia că versurile Cristinei sunt o declarație de dragoste adresată poeziei.
Volumul, apărut la editura SIONO la începutul lunii august, 2021, este o reală bijuterie, prin conținut și prin formă și aspect. Nu-mi pot imagina un cadou mai frumos și elegant, decât volumul Cristinei. Cartea este disponibilă în librăria SIONO și la librăriile partenere.
PS: Am vizitat salcâmul să-i mulțumesc pentru flori. Cu frunzele deja spre toamnă și-a împrățișat proiecția în carte. Vă puteți imagina că am primit flori de salcâm doar pentru că dorințele noastre, a mea și a Cristinei, s-au împletit. De dragul nostru a scos niște flori minune.
Se mai poate un PS? Știți că iubesc pictura. Nu știu cum se leagă asta cu copertele, dar mă implic adesea în realizarea lor. Coperta Cristinei pot să spun că-mi aparține în proporție de 80%. Colegul nostru este mai mult decât talentat și face o muncă absolut minunată. Așa cum știți, unele coperte sunt făcute de el, altele de Sandra. Ambii sunt wow. Însă, în câteva situații, am realizat eu conceptul. Mi-e foarte drag ce a ieșit, de aceea am simțit nevoia să spun. Știți că la SIONO copertele sunt realizate cu foarte multă grijă, pentru că sunt cartea de vizită a cărții și prima impresie. 🙂
Scriitoarea Issabela Cotelin mi-a spus că Orizuru este: „e o mică bijuterie de învățăminte în spatele aspectului jovial.” Mi-a făcut o surpriză cu soare.
Citind ultima carte a lui Em Sava, „Orizuru”, apărută la editura Siono Literar, am înțeles mai bine Toronto decât din toate pozele virtuale, oricât de bine făcute, alese și descrise ar fi ele. Pentru că altfel curge un scris cursiv, cu cap și coadă, strâns la un loc, chiar dacă-i compus tot din frânturi de basme. A fost aceeași senzație ca la „Trăirile Aurei” și, prin urmare, cuvintele mele sunt iarăși o pledoarie pentru cărțile scrise și tipărite, în defavoarea comodelor postări virtuale.Mi s-a părut că mă plimb și eu pe străzile aproape pustii din Toronto și-am stat să mă gândesc dacă mie mi-ar fi plăcut aparenta lor singurătate. Am înțeles, deopotrivă, și respectul pentru țara care a primit-o ca pe un om. Nu toate mamele vitrege sunt mașterele din poveste și părinte e, în cele din urmă, cel care te crește – rima e involuntară sau pot să dau „vina” tot pe Em pentru ea. Am perceput și liniștea, sobrietatea, sinceritatea marelui oraș.Am înțeles și dorul ei, al autoarei, de țară, de copilărie, de frumos. Un dor firesc, uman, de neînvins nu pentru că e el prea puternic, ci pentru că nu e nicio luptă aici. Nici nu trebuie să fie duse bătălii cu dorul – dacă ni se ia, nu ne mai rămâne nimic. Dorul e mai degrabă o istorie senină despre timpul și locul unde ne-a fost cel mai bine.Idila copacului cu felinarul m-a înduioșat, printre altele, de-a dreptul. O temă atât de universală, ca atracția dintre două lumi incompatibile, transpusă atât de frumos în cuvinte. O parabolă ai cărei protagoniști putem fi, la urma urmei, oricare dintre noi. Idilelor umane descrise le-am dat și lor dreptul la existență în mintea mea. Uneori am râs sau am zâmbit citind și nu le-aș fi găsit altă finalitate eu însămi. Idila lui Em cu cititorul continuă și ea, scriind și editând cărți bune, frumoase, multe dintre ele de pus pe raft sufletesc după căderea copertei patru peste ultimul cuvânt, altele reactivând visuri cu ușa rămasă întredeschisă în timp, majoritatea zburdând liber pe câmpia imaginației autorului și cititorului deopotrivă.„Orizuru” este o vacanță spirituală și o recomand cu aceeași căldură cu care a fost scrisă.
Azi am început să scriu un text acid. Pe scurt, ziceam că ne piere planeta. Că ni se scurge printre degete. Concluzia era să fim mai buni. Dar cred că în esență toți suntem buni, cu plusuri și minusuri. Că toți iubim. Măcar un pic. Măcar un cățeluș ori primăvara.
Apoi, m-am răzgândit. Până la urmă spun și eu ce spune toată lumea. La fel simt. Văd aceleași știri, aud aceleași enormități, râd, plâng, am dorințe și aspirații. Și pe cine interesează ce fluturi îmi zboară mie prin freză?
Apoi, mi-am zis să tac. Pentru că oricum miercurea asta la cafea, e un soi de aș pleca și n-aș mai sta. Blogul se bazează pe reciprocitate, iar eu, din păcate, la capitolul ăsta sunt deficitară. (și trebuie să mărturisesc că mi-a zis odată o cucoană să tac – mi-a scris 🙂 ) Ete da, că tac eu când îmi zice cineva! 🙂
Apoi, iar m-am răzgândit, pentru că dacă promit ceva, mă țin de promisiune, chiar dacă îmi fac mie promisiunea. Și uite-mă la zece seara fără să am neapărat un subiect în minte.
Despre SIONO am mereu ceva de spus. În afară de veștile para-vești, că am scos niște volume wow!!! Și că suntem în tot mai multe librării prin țară, deci acum puteți întreba la voi în oraș (Cărturești și Humanitas) plus multe altele, dar ăstea sunt rețele care-s peste tot, de cărțile SIONO care vă interesează – zic, în afară de acestea, am două noutăți fantastice. Nici nu știu cu care să încep. 1. Concurs de texte. Scoatem o antologie cu temă de iarnă. Dacă sunteți interesați, intrați pe FB sau vă spun eu aici. 2. Și… la asta va sta mâța-n coadă: Începând cu luna august, toate aparițiile noastre editoriale vor debuta mai ieftine cu zece lei. De ce? Vrem să facem cartea mai accesibilă cititorului. Să scurtăm drumul dintre el și lectură. Nu e foarte smart comercial, dar e foarte bine cultural. Într-o Românie care scumpește, ne-am trezit noi să ieftinim, adică să facem știți voi ce împotriva vântului.
Prima carte pe care am scos-o așa este cartea Ilenei Vlădușel: e delicioasă. Care aveți copii, nepoți etc. să o luați! Cartea ar costa în mod normal 35 de lei. Atâta costă o carte de genul acesta în librării și atâta ar fi fost prețul și la noi dacă nu ne trecea… Exact. IDEEA! Puteți verifica la cărți pentru copii. E de super calitate și are 230 de pagini. Prețul SIONO este de 25 de lei și acesta va fi prețul și la librăriile din țară. Dacă nu falimentăm, cărțile noastre vor fi mai ieftine. 🙂 Dacă falimentăm, ne consolăm că avem idei și că am încercat. 🙂
Văd că fac ce fac și tot la SIONO ajung. Așa că, uitându-mă la ceas, mă retrag la somn. Nu înainte de apăsa butonul de la filtru. Să fie cafeaua gata pe când vă treziți. Și ceva dulce. 🙂 Have a nice day!
PS: Cărți în pregătire: N Marianne se îndreaptă spre tipar – o să vă surprindă! O scriitură densă. Un suflu interesant. Apoi Nicoleta Beraru. Da. Exact ea. Scriitoarea de succes a două cărți adorate de cititori, aflată în topul vânzărilor la Libris, vine cu o carte excepțională. Apoi Theodora Savuli. O să auziți de ea! E la început. Ne-am îndrăgostit cu toții de ea. Este atât de bună!!! Îi arde litera în text. Apoi dragul de Petru Racolța scoate o nouă carte. Sfătosul nostru scriitor drag! Și poetul Gabriel Dinu – dacă-l citiți, știți ce bucurie de vers are în condei. El a publicat și în România și în Franța. Și Oana Stroe, cu eleganță și parfum de viață. Volum de debut la ea. Dar scrie pe blog și o face minunat. I-am enumerat în ordinea cronologică a venirii la editură.
Cu toții suntem copii. Oamenii nu cresc niciodată, chiar dacă fețele și trupurile lor spun altceva. Copilul stă ascuns într-o buclă de nor, sub inimă, și se teme sau se bucură, dă din palme ori se miră. Iubim lumea copilăriei. E paradisul din viața noastră. Și, pentru că noi am pierdut-o, mușcând din mărul maturității, o ocrotim pentru puii noștri. În preajma celor mici suntem mai buni, îi tratăm cu un soi de respect, ca pe niște mici sărbători, pentru că lumea lor este mai curată. Grija și ocrotirea noastră se manifestă în toate alegerile pe care le facem pentru ei. Tot ce e mai bun pentru puii noștri. De mici le cultivăm obiceiul cititului, le selectăm activitățile, hrana, lectura.
Am observat un lucru: chiar și în familii în care adulții nu (prea) citesc, ascunși sub marea minciunică – nu am timp, copiii sunt îndemnați să citească. Nu cred că există copilaș care să nu aibă cărți. Poate nu există bibliotecă în casă, dar copilul are, cu siguranță, cărți de basme, cărți alese cu grijă, să fie pozitive, să dea bună dispoziție și învăț celor mici.
Și, pentru că e vorba de copii, azi anunț cu bucurie prima apariție editorială SIONO pentru cei mici: Aventuri cu Io și Ma și Povești pentru copii isteți, de Ileana Vlădușel. Narațiunea talentatei timișorence e ca un fuior de miere, autoarea transformându-se într-un Creangă contemporan, ce scrie despre năstrușnicii Iosif și Matei ori povestește sfătos basme magice, pline de miez. Prima parte a cărții, Aventuri cu Io și Ma, este dedicată celor doi băieți – nepoții ei, care descoperă lumea sub oblăduirea dulce a adulților. Fiecare zi e o fereastră deschisă spre viață, iar lecțiile cresc în dificultate pe măsură ce universul lor se lărgește și cuprinde mai multe elemente. Nu întotdeauna deznodământul este fericit, dar, cu siguranță, concluzia se concretizează într-o învățătură. Lumea Ilenei Vlădușel este una a copilăriei absolute, populată de personaje aflate la marginea miraculosului. Animalele (câinele, capra, pisica, cloșca, șoricelul, etc.) sunt năzdravane și spun lucruri copiilor, folosind un limbaj doar de ei înțeles, primesc nume și sunt adevărați parteneri de joacă, așa că cei doi nu înțeleg uneori de ce necuvântătoarele nu trăiesc în casă cu ei. Ludicul și oniricul se împletesc, iar scriitoarea simte că, prin intermediul celor doi copii, atât de diferiți ca structură, a primit un bilet de intrare pe poarta copilărie, făcându-se părtașă jocului ori înțelegând gândirea naivă și curată a micuților. Partea a doua, Povești pentru copii isteți, cuprinde un număr de cincisprezece basme, în care magia este în împărăția ei. Personajele sunt fabuloase și au puteri supranaturale, dar, în același timp, poartă trăsături umane, astfel încât, fiecare sfârșit de poveste este o lecție, o învățătură adresată micuților. Este de remarcat oralitatea stilului și căldura emanată de fiecare rând, siguranța condeiului în creionarea lumii magice, construite de scriitoare cu o jovialitate savuroasă. Finalul este de fiecare dată pozitiv, pentru că binele învinge întotdeauna și copiii trebuie să tragă concluzii sănătoase. Lumina este poleiala umană valoroasă care domină umbra și pe care fiecare copil trebuie să o perceapă. Basmele urmează structural formula clasică, binecunoscută, însă Ileana le recroiește pentru copilul contemporan, având modelul propriilor nepoți. Formula atemporală „a fost odată ca niciodată” este schimbată și raportată la esența familiei: „Au fost odată, demult, tare demult, pe când bunicuța era copil și bunicul alerga desculț prin praful drumului să se joace…”
Basmele Ilenei sunt atât de frumoase, că-ți trezesc un zâmbet sufletesc și se înscriu pe aceeași linie cu cele ale Fraților Grimm ori ale lui Hans Christian Andersen.
Cartea este în curs de apariție la editura SIONO. Coperta este semnată Sasha Segal. Grafică interioară, Răzvan Aricescu și subsemnata. Corectură Issabela Cotelin.
Sweet & Salty 