E Ziua mondială a scriitorului. Doamne, cât vă iubesc pe voi, cei care-mi dați beția literei și evadarea! Nu e drept să vă enumer, pentru că voi uita nume și apoi mă voi supăra pe mine. Dar cafeaua de miercuri e la datorie și la prietenie. Azi cu bomboane de ciocolată.
Pe aici e frig. Ai zice că e iarnă dacă n-ar bate calendarul cu pumnu-n masă a martie. Îmi strâng în brațe comoara SIONO care crește. Atâta am aici peste hotare și peste oceane, doar atât. Restul sunt în România, dar le-am fost nașă de botez și la cele de acasă.
Cum se nasc, sar în plic, cu litera fierbinte pe ele. Abia tăiat cordonul ombilical. Și vin în Arțaria. Mi le aduce poștașul, le lasă la ușă, iar eu mă bucur cu întârziere. Am încredere în colegi și în poze când zic că sunt frumoase, dar senzația aceea când simt hârtia lucioasă și respir parfumul divin de cerneală proaspătă…
Noutatea cu care venim azi, de ziua scriitorului, nu e carte. Se leagă mai degrabă de cafea, pentru că e cană. Doar scriitorul e o combinație de imaginație, muncă, disciplină, răbdare și cofeină.
Nou la SIONO e cana scriitorului SIONO. Mi-e tare dragă. Ca să vedeți ce idei năstrușnice ne vin. Dacă o măriți, o să vedeți ce scrie pe cotoarele cărților de pe cană.
Altă veste: cartea lui Petru Racolța merge în prima ei librărie. Începe cu dreptul și cu Eminescu, pentru că acolo va poposi „Fetița…” lui prima oară – la vestita și iubita librărie din capitală. Va fi însoțită de cartea Annei Timotin – „Amintiri”. Oare v-am spus despre ea data trecută? Oh! Ce carte! Și de „Ana” mea nouă.
Și, pentru că e o zi atât de însemnată, vă dau și mai mult din casă: Pregătim un volum de poezie, o flacără delicată, scris de Irina Mgierka. Apoi un roman care dezvăluie „O altă ea”, de Petruța Petre. Interesantă relaționarea… dar șșșșt. Nu zic nimic. Irina Alexe vine cu „Un loc doar al meu” și credeți-mă, e doar al ei. Și, l-am lăsat la urmă, pentru că e domn și luna asta e exclusiv a doamnelor: prietenul nostru, Cosmisian va publica „Lucette”. Prefațată de Potecuța noastră. Știu că o așteptați. 🙂 Miere e stupul SIONO. Miere!
Peste drum de casa mea stau niște indieni tineri. Indieni din India, nu nativi. O familie tânără cu o fetiță de vreo zece ani. Oameni harnici, gospodari. Mereu meșteresc câte ceva și, cum omul sfințește locul, au o reședință frumoasă. Pe toată ușa de la garaj se întinde un abțibild uriaș cu steagul Canadei. Cred că e abțibild și nu vopsit, că prea e perfect. Povestit pare de prost gust. În realitate nu e. Unele lucruri în teorie sunt cumva, în practică altcumva. Casa lui e gri, cu dale solide din piatră, cu multă sticlă, ușa de la garaj albă. Ninge lăptos. Ninge glorios, ninge ca-n povești – nu știu de unde e expresia, dar chiar așa ninge – iar culorile ușii se împletesc cu roșul steagului canadian și cântă. E o frumusețe ireală dată de fulgii supraponderali care, leneși, se dau stânga-dreapta, dreapta-stânga, până se așează pe pământ. Am încercat să fac poze, dar nu ies. Efectul nu se compară. Tehnica omului nu prinde tehnica lui Dumnezeu. Uneori, când au ei sărbători, îi văd îmbrăcați tradițional. Sunt frumoși toți trei. Exotici. De cuib. De trib. De gintă. De comunitate unită care se adună și se sărbătoresc și-și sfințesc obiceiurile. Asta despre Arțaria mea.
În rest Zavida și cică Dragobete azi. Dar Dragobetele care sărută fetele e în fiecare zi. Sau nu.
La SIONO mare bucurie mare. Vin pe bandă rulantă surprize. Joi e ziua SIONO!
Azi au venit de la tipar cărțile lui Petru. „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!” Sunt excepționale. Vi le recomand din tot sufletul. Exemplarul meu a pornit la drum. O să vă mai povestesc despre ea. Azi vreau să o vedeți. Coperta este o combinație între pictura doamnei Rodica Milaș Scutaru, munca lui Răzvan și a Sashei Segal. Cartea are și o grafică frumoasă. Cât despre cum e scrisă… Trebuie să o descoperiți.
E gata cafeaua. Ce minune e în viața noastră licoarea asta neagră și parfumată! Și e miercuri. Mie-mi fug zilele ca nebune și vă spun sincer că e vina mea. Pentru că intru cu dinții în muncă. E drept că îmi place mult. Știu că am promis detalii și din viața canadiană, dar nu prea simt că sunt în Canada, cetățean universal ce sunt, la câte ore pe zi lucrez cu România și diaspora, deci… Ninge cu spume, e alb și mult și frig și am auzit că vine și mai frig. Dar poștașul e un super-erou, care, nu contează de ninge, plouă, e arșiță, el ajunge. E un soi de Ana lui Manole din legenda bine-știută. Și a venit mări el așa cu castanele Simonei în plic frumos pus de colegii mei. (Știți, îi implor ca primul drum pe care-l fac atunci când vin cărțile din tipografie e să fie la poștă să-mi trimită mie iute să văd și să pipăi și să urlu, vorba lui Arghezi: este!) Doamne, ce m-am bucurat!
N-o aveți încă? Ok, eu cred că e magică. În primul rând e mult mai frumoasă în realitate decât în poză. E o bijuterie cartea asta. Vă spun sincer că înainte de SIONO nu băgam în seamă detaliul copertelor, dar acum m-am îndrăgostit de acest aspect și realizez ce important este ca o carte frumoasă să aibă o haină pe măsură. Are niște nuanțe elegante, o catifea pastelată a maroului. Un luciu delicat și fin. Zici că e o castană adevărată. Și aici Sandra Segal a folosit bagheta ei magică și a scos o minunăție. E un obiect rar.
Ei, bine, de când energia pozitivă a castanelor a răsărit în Nottingham-ul ei de adopție, Simona a înflorit. Bine, înflorită era și dinainte, că e frumoasă și talentată și apreciată și în Anglia și în România, însă castanele parcă au spart o bulă mică din Univers și s-a abătut asupra poetei multă lumină și o aură de bucurie psihedelică. Nu, nu am luat-o razna, dar simt de multe ori energiile negative ori pozitive la anumiți oameni ori anumite situații. E greu să le definim și spune în cuvinte, dar e ceva… Poate că și voi ați simțit? Nu? Când vezi cum cineva se luminează… E miracol. Oi fi eu un pic psychic. Nu psycho, să ne înțelegem. 🙂
Pe Simona o știu de ani de zile, este una din vocile lirice contemporane extrem de muzicale. Trăiește în Anglia, scrie bilingv și își simte apartenența la mai multe zone geografice, care vin la pachet, fiecare cu cultura proprie. E de o sensibilitate cristalină și transmite emoția atât de clar, ca printr-o linie telefonică performantă ce nu deformează trăirile ei intense. De multe ori îți dă senzația că se transferă în propria-i poezie și vibrează ca și cum ar cânta la chitară, indiferent de subiectul abordat, indiferent că suferă, că iubește, că e fericită, că e meditativă, că e vocea întâi sau se transformă într-un observator de situații, trăiri colective ori fenomene sociale. Schimbă valențele geometrice: „Te văd din unghiul primăverii mele/ Aşa cum poate nici n-ai fost vreodată…”, se joacă cu gramatica, cu sintaxa propoziției, cu fonetica și, când are nevoie se servește din alte limbi: „Subito am dat un giro printre mințile expate/ Să-nțeleg de ce Cuvântul e știrbit de realitate”. Ori, cu aceeași nonșalanță, scoate bisturiul ironiei „de mă focusez mai bine peste web-ul avansat/ Pot găsi și râsu-plansu’ în oglindă răsturnat./ Stă pitit și plin de teamă un foot în engleza școlii/ Că i-a pus gând rău o mamă și-l vrea șters din portofolii.” Poeta nu-și construiește propriul Univers, pentru că îl are la îndemână, e ca propria-i mănușă unde își lasă trăirile să se dezlănțuie, fără măști, fără tabuu-ri ori interdicții. Se transformă în omul de la meteo „– La știri au anunțat iar ploi/ Sub dealul gândurilor noastre,/ Stropi reci pe amintiri albastre/ Lăsa-vor poate șoapte noi/ Pe nostalgii dărăpănate,/ Rostogolindu-si prin noroi…”. Anotimpurile simonice își schimbă esența și morfologia, substituindu-se trăirilor: „Auzi cum se plimbă tăcerea,/ Troiene adânci lasă-n urmă…/ Pe ochiuri de dor stă mirarea. /E toamnă. Pustiul o curmă…” Poeta se oprește din cotidianul ei liric (nu poate fi altfel cotidianul ei) și se adresează unor personaje, cum este Miseriosul domn Z(et) ori găsește leacuri și soluții la orice, poțiuni magice vindecătoare. Până și la dorul dorurilor noastre, pe care toți îl cultivăm în suflete: „Se ia dorul încet, să nu-l doară…”.
Citind și iubind poezia Simonei m-am trezit recitând-o. Pur și simplu nu m-am putut abține să nu pășesc în lumea care mi-a deschis porta cu o castană. Azi la cafea vă servesc cu castanele Simonei. Pentru că-mi sunteți dragi și pentru că lumea are nevoie de poezie ca să supraviețuiască.
Când am descoperit-o pe Iulia Schiopu a fost mirare și dragoste la prima vedere. Efectul culorilor ei asupra mea a fost asemănător cântecului de sirenă, pentru că fiecare dintre păpușile ei este o emoție ce-și trăiește și comunică propria poveste. Textele care îi însoțesc de cele mai multe ori picturile sunt un fel de tentacule ale culorilor, dar în același timp oglinzi paralele, pentru că nuanțele se transferă în cuvinte și invers. Pictorița-scriitoare trăiește în alte dimensiuni, obiectele se dau de trei ori peste cap și devin miraculoase, unice, sofisticate, căutate. Cafeaua e „ca un glonț în inimă”, iar ceașca de cafea, „cea mai ceșcuță de porțelan, pictată pe interior cu buchete complicate și secrete”, luată de prietena ei de la tarabele ce par o Fifth Avenue inaccesibilă, iar crăpăturile porțelanului devin ale umanului „Târziu (și din greșeală) am observat, ca-n Dorian Gray, crăpăturile mele, eu credeam că-s zâmbete, ceva. ” Realul se confundă cu imaginarul și norii îți trec prin casă „la propriu” (Jocul.) Până la urmă cerul e „gras, alburiu, întins ca un unt pe felia de câmp.”
Daria are examen, iar emoțiile se trăiesc colectiv, ca aerul inspirat din aceeași încăpere, pentru că „e ca la ochi, când unul e iritat, se înroșește și celălalt prin simpatie…”, dar găsește în ea leac fricilor. În definitiv ele sunt „ca niște libelule prinse în modelul rochiei; dacă le dezlipești zboară și ele, zbori și tu.” Iulia e extrem, acut de contemporană, dacă pot să spun asta, o esență a timpului nostru cu o măsură clară și înstelată.
Am crezut că va fi ușor să scriu despre Sacoșa cu stele. Am luat-o cu avânt, în iureșul vieții mele pline de cărți, apoi m-am oprit și am savurat-o pe îndelete. Era ca și cum aș fi primit cadou o ricetta per la gioia. Am consumat câteva stele pe zi, fiind spectatorul îmbucării dintre text și pictură, un soi de nuci cu miez și coajă.
La un scurt și contabilicesc inventar, sacoșa ei, sinonimă de altfel cu un bucket list, cuprinde cincizeci de stele, care demonstrează abilitățile ei de prestidigitator. Cu o naturalețe înnăscută, Iulia exploatează semantic și estetic, inventează sinonimii, intră în etimologia cuvintelor și le operează pe cord deschis. Stelele sunt nu doar desenate, ci și cuvântate.
Autoarea construiește omonimii, exploatează sensul noțiunilor, îl lărgește și transformă, călătoriile se petrec sub semn stelar „Mă gândeam că, dacă aș imprima pe o hartă imaginară toate drumurile mele, mari-mici, scurte sau ocolite, urma mea ar fi o stea cu raze tremurate, unele foarte lungi, altele mai luminoase…”
Cartea debutează cu prima stea, Cesária Évora. „… am stat atât de aproape de ea că aș fi putut-o atinge cu degetul, ceea ce nu aș fi făcut, că o adoram și eu nu-mi ating idolii, nu vreau să știu din ce-s făcuți”, spune cu sfială autoarea oglindind păpușa din abanos în luciul cuvântului; artista e „o statuie de marmură neagră năpădită de vrăbii”.
Stelele se înșiră apoi ca mărgelele pe ață: peștele de sticlă, devenit un soi de lampă a lui Aladin, inelul de plastic transparent, de la cravata de pionier, „Bisisica mea”. Steaua poate fi culinară, pasca de sărbători în mijlocul căreia tronează un ou fiert în coajă, bucățica de oglindă din turtă dulce, pandișpanul, „miros de unt, de rai și de zahăr cu vanilie”, ori banala salată de boeuf, ornată cu homari decupați din gogoșari dulci. Fiecare stea este argumentată coloristic cu păpușa-emoție, cu păpușa protagonistă a nuanței și poveștii. Dar prozaic se pot scurge sau, dimpotrivă, înălța în clasificarea unor hoteluri, ori în calificativul luat la școală – „steluță la mate”. Sunt înălțate la cer și atunci se definesc astronomic, Pământul de pe Sirius ar putea fi văzut ca un punct luminos pe cer. „Pe Saturn plouă cu inele”, iar Luna e ca o felie de pepene de argint. Însă Universul se poate întoarce cu capul în jos, să lumineze dinspre pământ înspre cer: „Îți dai seama Julia, sute de camioane claxonând în timp ce pe cer proiectăm lumini, lasere, raze”. Pot fi împrăștiate în așchii de licurici fosforescenți, se pot odihni cuminți pe piept sub formă de mărțișor ori pot lua forma de păpădie. Universul întreg are formă de stea și Iulia reinventează dicționarul și multiplică sensurile cuvântului. Oamenii și obiectele primesc transfuzii de lumină psihedelică, substantivul „acasă” nu mai e defectiv de plural, ci dobândește valența unui drum inițiatic, sufletul se poate întoarce pe dos „ca la șosetă”, „frică și frig seamănă”, „macii degeră la căldură” iar autoarea încearcă din când în când „cu dinții aurul unei clipe” și apasă toate clapele argintii ale radioului, poate așa aude muzica stelară, toată muzica lumii. În definitiv se poate întâmpla să te trezești și „să fie plin de 8 martie în jurul meu”. Locul de joacă al Dariei este între șapte parcuri, iar Șaorma-cu-de-toate are „toate gusturile din rai plus maioneză”. Și, dacă ar fi fost parfumier, ar fi făcut parfum de vacanță, de sesiune, de departe.
Citind cartea Iuliei ajungi la concluzia că în vremuri străvechi culoarea și cuvântul au format un întreg. Probabil că zeii, supărați din cauza perfecțiunii, au separat cele două formule magice. De atunci, din când în când, se deschide câte-o fereastră nemuritoare la care apare un inițiat. Cineva ca Iulia care le îndrăznește să le lipească cu super glue și să le pună-ntr-o carte sub formă de stele, apoi într-o sacoșă. Iar ele, domesticite, să o asculte. Ar trebui să o putem desena în nuanțe sau cuvinte pe ea, femeia constelație, însă o găsim strălucind, în propria-i sacoșă cu stele: „mă gândesc de câte ori vin eu pe aici: lumea arde, se clatină, plânge, gătește, moare, râde, și eu tot cu câte-o păpușă în mână, oul meu de marmură. Pentru că eu atâta știu…” (Apotheque)
E miercuri dragi prieteni. E ora divinei, nu comedii à la Dante Alighieri, ci a cafelei. Plus parfum de carte tipărită. Plus (azi, jur că doar azi) aromă de brânzoaică. Așa le zicem noi la Cluj, dar în Moldova se numesc Poale-n brâu și, adevărul e că am rețeta de la Jamila. Iar cu pozele lui Ami de la Iași (Iași drag unde nu am ajuns niciodată, dar îl iubesc prin prisma trecutului literar glorios și a dragelor contemporane: Ami, Simona, Dana, Veronica, Ofelia), merge bine pufoșenia asta bună de care ar trebui să fug ca de necuratul. Că pufoase ele se transformă în pufoase eu. Însă amân tăiatul carbohidraților de pe listă pe când va fi mai frumos afară. Aici e frig și gri cu alb și cer mult și stradă goală, numai bine de povești la cafea.
Vă spun cu mâna pe inimă că sunt câteva lucruri sfinte care-mi umplu inima de bucurie și sufletul de stele. Printre ele e omul luminos și cartea. De aia am devenit parte din SIONO și nu vă spun câți oameni frumoși se adună și câte emoții sunt în jurul nașterii unei cărți. Și când cartea face pași și zboară din cuib și se duce hăt la cititori din toată lumea și se așează cuminte pe rafturi în librării, crește inima de bucurie și ochiul lăcrimează. Știți că iubesc cartea, că trăiesc in patria ei de când am aflat că Dumneazeu a creat omul și litera. Și chiar și la capăt de pământ eu tot cu litera românească adorm în brațe și poștașul a devenit una dintre marile mele iubiri, pentru că-mi lasă adesea la ușă cărți SIONO.
Pe Fabiola majoritatea o cunoașteți. Scrie bine și face poze frumoase. Profesional. A debutat în antologia SIONO „Nuanțe de piper și ciocolată”. A iubit volumele și le-a dus la mare și le-a făcut poze cu valuri și nisip, cu scoici și cu struguri, și ne-a invitat în orașul ei și-n librăria ei de suflet.
Sunt frumoși oamenii frumoși. Oamenii cu sufletul în palmă. Pentru că de acolo izvorăște și scrisul și imaginea care se strecoară în aparatul de fotografiat. Azi am vrut să vă spun despre ea. Să o descoperiți dacă nu o cunoașteți, să o citiți dacă nu ați făcut-o.
Ai pictat vreodată trăiri ce ți-au descătușat preaplinul inimii? Ai hașurat emoții în cele mai vibrante culori? Ai atins timid cu vârful degetelor visări de necuprins? Rațiunea ți-a fost răvășită de izvorul cald și sincer al lacrimilor tale? Când ai făcut și simțit toate acestea, abia atunci și doar atunci, știi. Iubirea ți-a pătruns adânc în vene, iar tu ești, în sfârșit, fericită.
Gândul meu te mângâia de dimineață pe obraz. Gândul meu îți ciufulea părul și te făcea să-mi zâmbești. Gândul meu ținea sufletul tău în palmă și îi șoptea cuvintele netrăite, dar simțite. Gândul meu îți alina singurătățile insuportabile, tăcerile nesfârșite, visele legănate în pașii de dans doriți. Gândul meu era acolo, chiar lângă tine. Gândul meu a fost plecat tot timpul să te caute, să te cheme, să nu-ți lipsească.
Gândul meu și numai autenticitatea lui a putut să mi te aducă înapoi când doar speram. Doar visam. Gândul meu te-a însoțit ori de câte ori ți-a fost greu, ți-a dat puterea să mergi mai departe. Gândul meu mă doare de fiecare dată când știu că ai renunțat din nou. Gândul meu este incapabil să fie uitat. Gândul meu e uneori insuportabil de alinat. Gândul meu te însoțește peste tot, oricât vrei să-l alungi. Gândul meu e atingerea de aripă a dorului.
Gândul meu te iubește.
Dar el, gândul, nu e suficient.
Aș vrea să știu cum să mă vindec. Aș vrea să știu cum să mă iubesc, cum să mă văd așa cum sunt. În fiecare zi lucrez la asta, mă recompun, mă readun, mă strâng ciob cu ciob, amintire cu amintire, vis cu vis sau speranță cu speranță, dar știu cât de dificilă e migala asta. E de ajuns o singură imagine sau o melodie ca să scap din mâini tot ce-am adunat cu greu din mine. Mi-am ales gândurile cu grijă…
(Fabiola Ion – Gândul meu – Nuanțe de piper și ciocolată)
Jur că nu știu când s-a strecurat ziua de miercuri, pentru că la mine ieri era cam duminică seara. M-am trezit pe la 7 și, firește că am uitat că e miercuri, pentru că zilele mele sunt destul de asemănătoare. Acum cinci minute am realizat și ooops! La mine promisiunea e foarte importantă. Doare să nu o țin. Dar nu mi-am făcut „tema de casă” cum ar fi fost frumos. Așa că mi-am făcut cafeaua și bolul de fructe și poza aferentă. Am pus alături și o carte, că așa se asortează. Fructele sunt de ceva vreme micul meu dejun. Am ținut la un moment dat o dietă (sunt As la diete, dar degeaba) și m-am obișnuit de atunci ca dimineața să mănânc fructe lângă cafea. În România mi-a fost greu să îmi țin obiceiul, pentru că nu găseam mereu ce voiam, iar fructele de pădure se vindeau în cantități atât de mici, că nici nu-mi venea să le cumpăr. Bolul meu de azi conține: banană, kiwi, ananas, rodie, afine și papaya. Peste am pus câteva semințe de chia. V-am zis, obișnuința. Nu pot combina cu măr, pară sau portocală că nu merge. Cafea neagră ca păcatul și amară ca penicilina. Dar așa o iubesc. Cartea de lângă e Ana mea. Nu întâmplător am ales-o, ci pentru că, așa cum v-am spus săptămâna trecută, urmează o surpriză. Dar, cum știu că nu spuneți la nimeni și aici suntem oricum în culise, vă zic că surpriza este legată de ea. Împlinim curând un an de SIONO. Exact! Habar nu am când s-au dus zilele și aniversăm cu o nouă haină a Anei. Îmbrăcată, firește, de talentata Sandra Segal, cu pictura minunatei Iulia Schiopu. Cartea are o prefață de excepție, semnată de criticul Iulian Boldea și, de asemenea, am pus fragmente din recenziile și părerile voastre. Abia aștept să vadă lumina această a doua ediție a Anei și vă strecor o fotografie, două, cât să vă faceți o mică, foarte mică idee. Coperta e splendidă. Aia o vedeți mai încolo. Bun! Poză v-am pus, secret v-am spus, cafeaua e fierbinte și bună. Se pare că mi-am ținut promisiunea. Nu?
Experiența de emigrant este la fel ca amprenta. Diferă de la om la om. Iar Paulina Popescu în cartea ei Fluturi cenușii ne descrie cu onestitate propria experiență de viață. Citind povestea Sabinei, vezi cu ochii minții roiul de fluturi din sufletul ei și realizezi că în spatele ochilor albaștri, mijiți în zâmbet, stă o poveste misterioasă și grea. În Canada, fiecare dintre noi ne-am adus nu doar amintirile și cele două valize, ci și propriile povești, propriile trăiri, lacrimile și dorurile…
Romanul descrie lumea cenușie a comunismului, lume în care tânăra Sabina duce o existență liniară, sufocată de regimul ceaușist, de propriile vise ce nu par a avea șanse de realizare, de meschinăria unui serviciu unde corupția e adusă la rang de normalitate și mai ales de familia care, în loc să o înțeleagă, îi pune piedici în momente esențiale din viață, iar propria soră se demonstrează mai parșivă decât orice străin. Sabina este absolventă de facultate și are un job bun: lucrează la ONT Carpați, singura agenție de turism din România, unde este ghid interpret și are șansa de a întâlni turiști din străinătate. Este iubită de cei cu care intră în contact, pentru că este frumoasă, elegantă, cultă și sufletistă. Așa îl cunoaște pe canadianul Robert, care se îndrăgostește nebunește de ochii ei albaștri.
Scriitura debutează cu o zi normală în care tânăra merge la serviciu cu un autobuz, un soi de cutie de sardele, umplută cu miasme de toate felurile și nemulțumirile indivizilor nefericiți. Drumul este și o metaforă, pentru că întreaga carte este de faptul drumul devenirii protagonistei.
Evenimentele se petrec în anii de tristă glorie când presiunea socială era de nesuportat, politicul impunându-se în fiecare aspect al vieții, mutilând individul, furându-i cele mai elementare drepturi. Scriitoarea evocă griul ceaușist, uneori cu ironie, alteori chiar umor: Sabina nu e o tipă sportivă, însă „mergea pe jos pe străzile aglomerate ale Bucureștiului, alerga după tramvaie, stăpânea deja măiestria echilibrului prin troleibuze, în care șoferul frâna compulsiv, ca un maniac.” Povestește despre tot felul de tertipuri încercate de „românii sardinizați”, ca să păcălească regimul, pentru o pereche de blugi, o gumă de mestecat, o linguriță de cafea, ori o bucată de carne. „Pentru a transporta mieii de Paște, oamenii inventivi își procurau câte un coșciug pe care îl atașau de mașină. În felul acesta scăpau de controale.” Descrie mizeriile zilnice îndurate, nechezolul care era băut în loc de cafea, vitrinele shopurilor unde românii salivau văzând produse din occident, care se puteau cumpăra doar în dolari, Dacia, unica mașină comunistă, și aceea condusă cu parcimonie: într-un week-end circulau mașinile cu soț, în celălalt mașinile fără soț, o lume a frustrărilor în penuria de alimente era la ordinea zilei și statul la coadă lucrul cel mai firesc. Perspectiva româncei este completată și de cea a turiștilor străini care observă ca pe o ciudățenie modul de viață al românilor, curiozități, cum ar fi atelierul de remaiat ciorapi, dar și istoria și arhitectura armonioasă. Însă timpurile erau dense și „furtul din avutul statului devenise sport național generalizat, un reflex, se fura la scară națională, oamenii învățau să mintă cu talent și să fure cu istețime. Nimeni nu mergea la lucru fără să se întoarcă cu ceva, cât de mic și de neimportant ar fi fost”. Era o lume a frustrărilor în care dimensiunea umană se reducea la invidie și ură, pentru că viața românilor devenise cumplit de sumbră și era punctată doar de nenorociri, așa cum fusese cutremurul din 77 când, Sabina văzuse cu ochii ei „trupuri atârnând e clădiri demolate, oameni mutilați, copii zdrobiți, mâini, picioare, sânge, praf și moloz” și, în antinomie, „pe Elena Ceaușescu, îmbrăcată într-un mantou de vizon alb, o provocare, o alegere atipică, în timp ce sclavii epocii comuniste trebuiau să își întoarcă pe dos paltonul ros de atâta purtare și frecare prin mijloacele de transport în comun.”
Însă acest decor ceaușist este colorat de informații pe care scriitoarea le inserează cu pricepere în text, despre Biserica Neagră, despre Castelul Bran și alte monumente istorice românești, despre tradiții, băuturi și mâncăruri specifice naționale: „regele vinurilor românești”, Grasa de Cotnari, mândria moldovenilor, băut cu plăcere de însuși Ștefan cel Mare sau despre prăjitura joffre inventată de un patisier român cu prilejul vizitei generalului Joseph Joffre, venit în România pentru a-i înmâna regelui Ferdinand I o medalie. Deși comuniștii furaseră românilor până și sărbătorile religioase, Sabina purta în suflet magia Crăciunului și una din amintirile ei frumoase era de când „… bunicul Stan cumpăra un brad de înălțime mijlocie, pe care mama și sora ei mai mare îl împodobeau chiar în ajunul Crăciunului, ca ea să aibă această surpriză a doua zi. Bradul era modest decorat, cu câteva globuri de sticlă, în formă de țurțuri de gheață, bomboane colorate, lumânări din ceară, multă nea din vată, beteală argintie și artificii. Doar în vârf avea un glob maiestuos, la care îi plăcea să se uite, care țâșnea parcă spre infinit și împrăștia o lumină magică, mai ales noaptea.” Existența Sabinei este simplă, singurul refugiu fiind visele și lectura. Nici pe plan sentimental lucrurile nu par să fie înfloritoare, până în ziua în care Robert, turistul ce se îndrăgostise de ea, o cere de soție. Lumea din jur explodează: „Tovarășa, partidul are nevoie de tine în țară.” Viața grea de până atunci se transformă într-un adevărat coșmar.Este văzută drept trădătoare, își pierde serviciul și trec ani de zile până când lucrurile se pot mișca.
Va reuși să ajungă Sabina în țara visurilor ei? Va rezista dragostea lor anilor de persecuție ceaușistă? Vor zbura fluturii din țara cenușiului ca să prindă culoare? Cartea dezvăluie încercările și răutățile care pornesc de multe ori chiar din sânul familiei mutilată de patul procustian comunist și coșmarul prin care trece tânăra nevoită la un punct să-și riște viața pentru a nu-și călca idealurile și pentru a obliga regimul comunist să-i aprobe cererea în căsătorie.
Citind cartea Paulinei am fost uimită cât de multă concentrare de informații se află în cele 105 pagini împărțită în cincisprezece părți distincte. Este o fereastră către trecut, către un regim pe care mulți nici măcar nu și-l pot imagina, către o poveste de viață și mai ales despre biruința unui caracter puternic. Dragostea învinge se spune, dar, uneori mai presus de dragoste, mai puternică decât ea poate să fie zborul unor fluturi, chiar cenușii fiind.
E miercuri iar și vă aștept la cafea. Eu o beau amară. Nu din motive calorice. Pur și simplu așa îmi place. Iar de calorii să nu aud, că pe zona asta sunt destul de supărată. Așa că mai bine să vorbim despre altceva. Să nu ne stricăm buna dispoziție și feng shui-ul de dimineață. V-am spus că o să vă dezvălui lucruri de culise, din viața aici, ori din experiența mea editorială, ori chiar personală. Știți voi, ca la cafea. 🙂
Noutatea absolută a zilei este Simona Prilogan, un om atât de frumos… Trăiește în Anglia și scrie în română și engleză, proză și poezie. A mai publicat două volume și a colaborat și colaborează la diverse publicații. Cântă la chitară, recită, trăiește povești minunate și în tot ce face pune cu delicatețe mult, foarte mult suflet. Cartea castanelor este extrem de frumoasă. Odată pentru că versurile curg. Sunt de suflet. Apoi ea cuprinde foarte multe fațete ale vieții, foarte multe emoții și poveste. Uneori filtrează poezia prin propria ființă, alteori este ca un copil ghiduș care observă lumea și o pune pe hârtie cu dragoste, cu detașare, cu ironie, cu haz, cu duioșie. Are o paletă de culori și un soare care răsare chiar și peste ploile londoneze. La modul simbolic, aș numi cartea ei: colecție de castane. Cartea e splendid copertată și are o grafică de interior foarte în ton cu versurile. Marca Sandra Segal.
P.S. Mi-am promis să fac cadou fiecărui drag din viața mea o carte de poezie. Mai e un pic și vine 8 Martie. P.S. 2 Vă pregătesc o surpriză! 😉
Ninge incredibil. Ca în poveștile lui Andresen. Fulgi mari și lăptoși cad foarte încet peste pământ. Mi-am făcut cafeaua și un bol de fructe și am făcut vreo două poze repede, aruncând câte o privire la fulgi. Liniștitor. Încerc să-mi organizez programul, dar e la fel cu a pune prea multe haine într-un dulap. Tot ticsit e. Mi-am zis ca dimineața să fac abstracție de furnicarul virtual și de lista mea cu deadline-uri și să-mi văd de ale mele. Să scriu. Așa că mi-am promis să intru pe FB doar după ora unu. E o măsură mică, dar bună. Cum nu am FB pe telefon, habar nu am dacă am mesaje și asta e minunat. E o măsură sănătoasă. În rest, pe e-mail nu arde. Sau nu tare. Oricum, diferența de fus orar face să existe un delay continuu între noi.
Mă gândesc să-mi beau cafeaua cu voi în fiecare miercuri și să vă spun ce mai e în Arțaria mea. Ce ziceți? Azi ninge frumos și noi pregătim cartea lui Petru. E foarte, foarte bună. Ce gen e? Un soi de thriller mioritic, scris în stilul lui atât de sfătos. Mereu mi-a fost drag să-l citesc pe Petru. E un scriitor trainic, autentic și curat. Zicea cineva că pentru a fi scriitor trebuie să ai talent și disciplină. Petru le are pe amândouă și le condimentează în stil maramureșean, ceea ce dă o savoare excelentă scriiturii. Și e genul de scriitor care se va citi mereu. Sunt foarte intuitivă. Prietena mea zice că am glob de cristal, că mereu se întâmplă ce zic. Mă și întreabă: vezi că am interviu. Ce zice globul?
Poza zilei. Cafeaua mea. Zavida of course, fructe și cărți. 🙂
Natura lasă mereu în plata Domnului și buruienile și trandafirii, iar macii ei sunt întotdeauna roșii și cresc numai în câmp liber și la căldura zilei. (Issabela Cotelin)
Am citit cartea Issabelei ca pe o limonadă de vară și-am îndrăgit-o. Aș fi ținut-o la piept dacă aș fi avut-o în formă fizică și-aș fi dat aprobator din cap: da, macii sunt întotdeauna roșii. Mi-a creat același sentiment ca acum șase-șapte ani în urmă când am văzut filmul The Princess Diaries, ecranizare a romanului cu același nume de Meg Cabot, pe care l-am și citit ulterior. De drag. Mia Thermopolis și Issabela au multe în comun. Fiecare în final câștigă, chiar dacă una în stil aristocratic, iar cealaltă în stil postcomunism. Însă tinerețea e paradisiacă indiferentă la vremuri ori geografie și nostalgia își spune cuvântul. Cele două cărți se aseamănă nu doar pentru că protagonistele sunt două tinere frumoase, spontane și inteligente, ci și pentru că ambele beneficiază de tehnica diaristică dând impresia că fac destăinuiri și dăruiesc cititorului iluzia unei intruziuni netulburate în intimitatea autoarelor.
Cartea Issabelei Cotelin este o poveste policromă, spumoasă, brodată pe evoluția unei fete aflată în pragul adolescenței – pentru că la debutul romanului fata are 13 ani – și este derulată până când aceasta termină facultatea. Întreg parcursul cărții este întretăiat de intervențiile autoarei, azi aflată la maturitate, personajul propriei scriituri. Ea judecă, accentuează, dă verdicte, clarifică și pune în sinonimie ori antinomie situații. Observă obiectiv schimbările și evoluția personajelor din copilăria proprie, zâmbind, probabil, condescendent, ușor complice, copilei din trecut.
Jurnalul începe brusc, cu o situație banală când eroina nu mai vorbește cu Alex. Timpul prezent și propozițiile scurte, verbul alert și construcțiile îndrăznețe îți induc din prima secundă autenticul. Devii spectatorul iluziilor și deziluziilor tinerei cu o lume bogată interioară, unde se și ascunde la nevoie. O lume firească pe care am populat-o cu toții pe rând și asta sporește bucuria lecturii. Scriitoarea surprinde linia aceea foarte subțire și magică dintre copilărie și tinerețe, timiditatea fetei în a face pasul spre definitiva feminitate. Mugurul care se transformă în floare. Issabela citește și filtrează prin mintea ei nu doar livrescul, ci și realitatea contemporană ei, proiectată pe fundal ceaușist.
Nu vreau să fiu seralistă. Nici să muncesc. Urăsc munca. Urăsc socialismul, cu condițiile și legile lui cretine. Și nu numai eu. Toți cei pe care oamenii maturi ne definesc „inconștienți” și „neserioși”. Adică noi, tinerii. În capitalism sunt atâtea șanse de afirmare! Atâtea drumuri de urmat! Atâtea căi de ales! Decât seralistă și vânzătoare aici, cu toate porțile închise, mai bine cerșetoare acolo. Sau șomer. Acolo, dacă ai minte și noroc, ai și bani și libertate. Ajungi ceva. Aici, după o viață de muncă într-un magazin, ajungi vânzător calificat și respectat sau casier. Are o personalitate puternică și propriile ei definiții clar articulate: Sufletul meu e ca o zi de școală. Uneori are șase ore. Alteori,șapte. Uneori deloc. E duminică într-un suflet de fată. E atât de rar duminică! Și niciodată nu coincide cu cea din calendar.
Issabela este frumoasă, inteligentă și conștientă de atuu-rile ei. Ia lumea în piept, însă are universul ei interior, extrem de bogat, unde se ascunde la nevoie. Este firească și nebunatică. Acum mănânc brânză cu zahăr, privesc stelele, gândesc și scriu în același timp. Încă nu-s Napoleon. Ascult și muzică la radio, urmăresc telejurnalul la televizor… Mai am un lucru de făcut, să fie șapte. Să citesc Gran Canaria? Nu pot… Îmi fac o citronadă. Sunt Napoleon.
Cucerește ușor și se amuză de băieții care o admiră. Ia viața în piept cu suișuri și coborâșuri, observă, învață. Cade la treaptă și ajunge în toamnă la un liceu industrial, apoi e mutată, „cu pile” la unul de elită. Viața ei e densă, cu sclipiri ludice, cu iubiri superficiale care trec a doua zi, cu idei înalte și oglinzi care-i spun că e cea mai frumoasă din lume, cu idealuri îndrăznețe, cu gusturi copilărești. E cuminte, apoi e mai puțin cuminte și devine cam nonconformistă, dar e un copil bun ce nu trece limitele. Se lovește și suferă și atunci își pune întrebări: Ce folos că atunci când ți-e bine tot universul roiește-n jurul tău, dacă atunci când nu-ți e afli că ești singur în același univers? Fiecare zi e un mozaic extrem de colorat construit din evenimente mici, punctate ca sărbători minuscule ale unei fete ce se bucură de viață: 30 martie. Azi, în ora de mate, am compus prima mea poezie, cu o lume clar delimitată, transformată într-o tablă de șah cu pioni: jumătate mă iubeau, cealaltă mă credeau o legendă pasionată de scris/citit, de fotbal și de băieți, cu accidentale note de cinci. Cu atracții uneori nepotrivite. 1 noiembrie 1984. Am fost mai întâi fascinată de-un golan. Și coleg de clasă. Șaten, cu ochi verzi, înalt, stătea în ultima bancă și se mișca mai grațios decât o panteră. Îl chema Paul. Știind că: măsura ne-o dăm noi înșine, nu mă oboseam să-i explic că flegmatismul și talentele pe care mi le reproșa erau doar un mod propriu de apărare față de o lume care atunci, ca și azi, ataca egal cu forța cu care adula. Protagonista „Macilor” este adolescenta universală care râde, flirtează, se supără, se răzgândește, iubește, citește, înregistrează, alege, adolescenta în care ne regăsim, alături de care râdem sau plângem, ne confesăm ori tragem un fum de țigară lângă gardul școlii. Romanul-jurnal cuprinde nu doar poezia feminității, dar și talentul deosebit al poetei Issabela Cotelin așezat în șabloane de proză.
Căci anii, din păcate, n-am cum să-i întorc, să schimbăm vorbe și în trecut… Uneori mai trag pe dreapta, metaforic, căci nu știu să conduc și mă întreb dacă nu cumva într-o întâlnire anume am dat mai puțin decât am primit. Dar îmi joc cărțile mai departe cum îmi vin…
Oscilam între a-i atribui o finețe sufletească deosebită sau lașitatea neasumării unui sentiment până la capăt. Azi simt doar că unul dintre noi nu l-a înțeles niciodată pe celălalt. M-am crezut vinovată doar eu. Apoi – doar pe el. Azi nu mai cred în vinovății. Doar în fragilitatea intersectării unui drum asfaltat și neted cu o potecă nestrăbătută. Unde încredere nu e, nimic nu e. În ciuda semnelor de circulație lăsate de Univers.
Simt nevoia să fiu singură de tot, fără să mai aud glasuri omenești în jurul meu, pentru că nu-l mai pot auzi pe-al lui. La telefon răspund doar ca dintr-o datorie a unei lumi uitate. Pentru că n-o să fie niciodată el. Când mă uit pe geam, nu mai văd copii, blocuri, ci doar frunzele pomilor și vânt. Vântul, care nu m-a uitat, el n-o să mă uite vreodată. Pân-acum au fost zile frumoase, călduroase, de vară, azi plouă, tună, e furtună, bate vântul.
28 noiembrie. Să-mi învăț… Cu ce să-ncep? Am prea mult, prea greu și prea urât. La chimie și la geografie. La geografie trebuie să iau șapte, ca să nu rămân corigentă. La chimie… mi-e groază de materia asta. Ce vor formulele alea de la mine? Mă privesc din caiet, mari, imense, cu ochi nătângi și cu nuclee aromate, cu legături sigma și pi, țepene și fără sens. Și parcă vor ceva, dar nu au glas să spună, sau eu nu sunt în stare să le-aud. Și munții… Munții geografiei. Toți cu piscuri semețe, acoperiți de zăpezi, toți o apă și-un pământ, se suprapun, se ceartă, se destramă… Și ei probabil vor ca eu să-i știu pe dinafară. Și mașinile și utilajele tehnologiei. Trec peste sufletul meu cu șenile de tanc, mă sfărâmă, mă înnebunesc și eu, tot mai strivită, tac și fug din ce în ce mai departe. Țărmul cel liniștitor rămâne-n urma mea și eu mă apropii din ce în ce mai mult de apele primelor corigențe. Tace izomeria de catenă, sfidătoare, tac proprietățile compușilor halogenați, tac toate reacțiile și mă strivesc cu muțenia lor neînțelegătoare. La fel ca ele voi tăcea și eu la extemporal.
Când sunt în toane proaste, am întotdeauna capacitatea de a constata bunătatea oamenilor care mă cunosc. Poate că totuși părerea mea despre lume e greșită. Oamenii sunt atât de buni cu mine când simt că nu merit, încât bunătatea lor mă doare. Sunt colegi de serviciu, sau necunoscuți, sau vecini, sunt orice, privirea lor e caldă, zâmbetul – prietenesc, blând și toată făptura lor se-adună într-o întrebare, veșnic aceeași, uimirea lor pare sinceră:
… Se întâmplase deja să cresc de mică printre macii Moldovei. Unduiau pe dealurile și râpele din jurul casei bunicilor mei și mă atrăgea fragilitatea lor ca becul pe un fluture de noapte. Trăiau liniștiți printre alte flori de câmp, ierburi și buruieni, mai dădeam de ei uneori pe la margini neumblate de drum. Când găseam câte un mac stingher și prin curtea proaspăt tunsă și frumos pieptănată de greblă, era sărbătoare. Îi smulgeam și tot încercam s-ajung cu ei acasă și să-i pun în apă, dar ei se ofileau, înverșunați, de fiecare dată. Visam și eu maci în camera mea, pe masă, însă, treptat, mi-am dat seama că ei au alt vis decât mine și că, dacă îmi plac atât de mult, trebuie să-i las la locul lor.
