Ninge incredibil. Ca în poveștile lui Andresen. Fulgi mari și lăptoși cad foarte încet peste pământ. Mi-am făcut cafeaua și un bol de fructe și am făcut vreo două poze repede, aruncând câte o privire la fulgi. Liniștitor. Încerc să-mi organizez programul, dar e la fel cu a pune prea multe haine într-un dulap. Tot ticsit e. Mi-am zis ca dimineața să fac abstracție de furnicarul virtual și de lista mea cu deadline-uri și să-mi văd de ale mele. Să scriu. Așa că mi-am promis să intru pe FB doar după ora unu. E o măsură mică, dar bună. Cum nu am FB pe telefon, habar nu am dacă am mesaje și asta e minunat. E o măsură sănătoasă. În rest, pe e-mail nu arde. Sau nu tare. Oricum, diferența de fus orar face să existe un delay continuu între noi.
Mă gândesc să-mi beau cafeaua cu voi în fiecare miercuri și să vă spun ce mai e în Arțaria mea. Ce ziceți? Azi ninge frumos și noi pregătim cartea lui Petru. E foarte, foarte bună. Ce gen e? Un soi de thriller mioritic, scris în stilul lui atât de sfătos. Mereu mi-a fost drag să-l citesc pe Petru. E un scriitor trainic, autentic și curat. Zicea cineva că pentru a fi scriitor trebuie să ai talent și disciplină. Petru le are pe amândouă și le condimentează în stil maramureșean, ceea ce dă o savoare excelentă scriiturii. Și e genul de scriitor care se va citi mereu. Sunt foarte intuitivă. Prietena mea zice că am glob de cristal, că mereu se întâmplă ce zic. Mă și întreabă: vezi că am interviu. Ce zice globul?
Poza zilei. Cafeaua mea. Zavida of course, fructe și cărți. 🙂
Natura lasă mereu în plata Domnului și buruienile și trandafirii, iar macii ei sunt întotdeauna roșii și cresc numai în câmp liber și la căldura zilei. (Issabela Cotelin)
Am citit cartea Issabelei ca pe o limonadă de vară și-am îndrăgit-o. Aș fi ținut-o la piept dacă aș fi avut-o în formă fizică și-aș fi dat aprobator din cap: da, macii sunt întotdeauna roșii. Mi-a creat același sentiment ca acum șase-șapte ani în urmă când am văzut filmul The Princess Diaries, ecranizare a romanului cu același nume de Meg Cabot, pe care l-am și citit ulterior. De drag. Mia Thermopolis și Issabela au multe în comun. Fiecare în final câștigă, chiar dacă una în stil aristocratic, iar cealaltă în stil postcomunism. Însă tinerețea e paradisiacă indiferentă la vremuri ori geografie și nostalgia își spune cuvântul. Cele două cărți se aseamănă nu doar pentru că protagonistele sunt două tinere frumoase, spontane și inteligente, ci și pentru că ambele beneficiază de tehnica diaristică dând impresia că fac destăinuiri și dăruiesc cititorului iluzia unei intruziuni netulburate în intimitatea autoarelor.
Cartea Issabelei Cotelin este o poveste policromă, spumoasă, brodată pe evoluția unei fete aflată în pragul adolescenței – pentru că la debutul romanului fata are 13 ani – și este derulată până când aceasta termină facultatea. Întreg parcursul cărții este întretăiat de intervențiile autoarei, azi aflată la maturitate, personajul propriei scriituri. Ea judecă, accentuează, dă verdicte, clarifică și pune în sinonimie ori antinomie situații. Observă obiectiv schimbările și evoluția personajelor din copilăria proprie, zâmbind, probabil, condescendent, ușor complice, copilei din trecut.
Jurnalul începe brusc, cu o situație banală când eroina nu mai vorbește cu Alex. Timpul prezent și propozițiile scurte, verbul alert și construcțiile îndrăznețe îți induc din prima secundă autenticul. Devii spectatorul iluziilor și deziluziilor tinerei cu o lume bogată interioară, unde se și ascunde la nevoie. O lume firească pe care am populat-o cu toții pe rând și asta sporește bucuria lecturii. Scriitoarea surprinde linia aceea foarte subțire și magică dintre copilărie și tinerețe, timiditatea fetei în a face pasul spre definitiva feminitate. Mugurul care se transformă în floare. Issabela citește și filtrează prin mintea ei nu doar livrescul, ci și realitatea contemporană ei, proiectată pe fundal ceaușist.
Nu vreau să fiu seralistă. Nici să muncesc. Urăsc munca. Urăsc socialismul, cu condițiile și legile lui cretine. Și nu numai eu. Toți cei pe care oamenii maturi ne definesc „inconștienți” și „neserioși”. Adică noi, tinerii. În capitalism sunt atâtea șanse de afirmare! Atâtea drumuri de urmat! Atâtea căi de ales! Decât seralistă și vânzătoare aici, cu toate porțile închise, mai bine cerșetoare acolo. Sau șomer. Acolo, dacă ai minte și noroc, ai și bani și libertate. Ajungi ceva. Aici, după o viață de muncă într-un magazin, ajungi vânzător calificat și respectat sau casier. Are o personalitate puternică și propriile ei definiții clar articulate: Sufletul meu e ca o zi de școală. Uneori are șase ore. Alteori,șapte. Uneori deloc. E duminică într-un suflet de fată. E atât de rar duminică! Și niciodată nu coincide cu cea din calendar.
Issabela este frumoasă, inteligentă și conștientă de atuu-rile ei. Ia lumea în piept, însă are universul ei interior, extrem de bogat, unde se ascunde la nevoie. Este firească și nebunatică. Acum mănânc brânză cu zahăr, privesc stelele, gândesc și scriu în același timp. Încă nu-s Napoleon. Ascult și muzică la radio, urmăresc telejurnalul la televizor… Mai am un lucru de făcut, să fie șapte. Să citesc Gran Canaria? Nu pot… Îmi fac o citronadă. Sunt Napoleon.
Cucerește ușor și se amuză de băieții care o admiră. Ia viața în piept cu suișuri și coborâșuri, observă, învață. Cade la treaptă și ajunge în toamnă la un liceu industrial, apoi e mutată, „cu pile” la unul de elită. Viața ei e densă, cu sclipiri ludice, cu iubiri superficiale care trec a doua zi, cu idei înalte și oglinzi care-i spun că e cea mai frumoasă din lume, cu idealuri îndrăznețe, cu gusturi copilărești. E cuminte, apoi e mai puțin cuminte și devine cam nonconformistă, dar e un copil bun ce nu trece limitele. Se lovește și suferă și atunci își pune întrebări: Ce folos că atunci când ți-e bine tot universul roiește-n jurul tău, dacă atunci când nu-ți e afli că ești singur în același univers? Fiecare zi e un mozaic extrem de colorat construit din evenimente mici, punctate ca sărbători minuscule ale unei fete ce se bucură de viață: 30 martie. Azi, în ora de mate, am compus prima mea poezie, cu o lume clar delimitată, transformată într-o tablă de șah cu pioni: jumătate mă iubeau, cealaltă mă credeau o legendă pasionată de scris/citit, de fotbal și de băieți, cu accidentale note de cinci. Cu atracții uneori nepotrivite. 1 noiembrie 1984. Am fost mai întâi fascinată de-un golan. Și coleg de clasă. Șaten, cu ochi verzi, înalt, stătea în ultima bancă și se mișca mai grațios decât o panteră. Îl chema Paul. Știind că: măsura ne-o dăm noi înșine, nu mă oboseam să-i explic că flegmatismul și talentele pe care mi le reproșa erau doar un mod propriu de apărare față de o lume care atunci, ca și azi, ataca egal cu forța cu care adula. Protagonista „Macilor” este adolescenta universală care râde, flirtează, se supără, se răzgândește, iubește, citește, înregistrează, alege, adolescenta în care ne regăsim, alături de care râdem sau plângem, ne confesăm ori tragem un fum de țigară lângă gardul școlii. Romanul-jurnal cuprinde nu doar poezia feminității, dar și talentul deosebit al poetei Issabela Cotelin așezat în șabloane de proză.
Căci anii, din păcate, n-am cum să-i întorc, să schimbăm vorbe și în trecut… Uneori mai trag pe dreapta, metaforic, căci nu știu să conduc și mă întreb dacă nu cumva într-o întâlnire anume am dat mai puțin decât am primit. Dar îmi joc cărțile mai departe cum îmi vin…
Oscilam între a-i atribui o finețe sufletească deosebită sau lașitatea neasumării unui sentiment până la capăt. Azi simt doar că unul dintre noi nu l-a înțeles niciodată pe celălalt. M-am crezut vinovată doar eu. Apoi – doar pe el. Azi nu mai cred în vinovății. Doar în fragilitatea intersectării unui drum asfaltat și neted cu o potecă nestrăbătută. Unde încredere nu e, nimic nu e. În ciuda semnelor de circulație lăsate de Univers.
Simt nevoia să fiu singură de tot, fără să mai aud glasuri omenești în jurul meu, pentru că nu-l mai pot auzi pe-al lui. La telefon răspund doar ca dintr-o datorie a unei lumi uitate. Pentru că n-o să fie niciodată el. Când mă uit pe geam, nu mai văd copii, blocuri, ci doar frunzele pomilor și vânt. Vântul, care nu m-a uitat, el n-o să mă uite vreodată. Pân-acum au fost zile frumoase, călduroase, de vară, azi plouă, tună, e furtună, bate vântul.
28 noiembrie. Să-mi învăț… Cu ce să-ncep? Am prea mult, prea greu și prea urât. La chimie și la geografie. La geografie trebuie să iau șapte, ca să nu rămân corigentă. La chimie… mi-e groază de materia asta. Ce vor formulele alea de la mine? Mă privesc din caiet, mari, imense, cu ochi nătângi și cu nuclee aromate, cu legături sigma și pi, țepene și fără sens. Și parcă vor ceva, dar nu au glas să spună, sau eu nu sunt în stare să le-aud. Și munții… Munții geografiei. Toți cu piscuri semețe, acoperiți de zăpezi, toți o apă și-un pământ, se suprapun, se ceartă, se destramă… Și ei probabil vor ca eu să-i știu pe dinafară. Și mașinile și utilajele tehnologiei. Trec peste sufletul meu cu șenile de tanc, mă sfărâmă, mă înnebunesc și eu, tot mai strivită, tac și fug din ce în ce mai departe. Țărmul cel liniștitor rămâne-n urma mea și eu mă apropii din ce în ce mai mult de apele primelor corigențe. Tace izomeria de catenă, sfidătoare, tac proprietățile compușilor halogenați, tac toate reacțiile și mă strivesc cu muțenia lor neînțelegătoare. La fel ca ele voi tăcea și eu la extemporal.
Când sunt în toane proaste, am întotdeauna capacitatea de a constata bunătatea oamenilor care mă cunosc. Poate că totuși părerea mea despre lume e greșită. Oamenii sunt atât de buni cu mine când simt că nu merit, încât bunătatea lor mă doare. Sunt colegi de serviciu, sau necunoscuți, sau vecini, sunt orice, privirea lor e caldă, zâmbetul – prietenesc, blând și toată făptura lor se-adună într-o întrebare, veșnic aceeași, uimirea lor pare sinceră:
… Se întâmplase deja să cresc de mică printre macii Moldovei. Unduiau pe dealurile și râpele din jurul casei bunicilor mei și mă atrăgea fragilitatea lor ca becul pe un fluture de noapte. Trăiau liniștiți printre alte flori de câmp, ierburi și buruieni, mai dădeam de ei uneori pe la margini neumblate de drum. Când găseam câte un mac stingher și prin curtea proaspăt tunsă și frumos pieptănată de greblă, era sărbătoare. Îi smulgeam și tot încercam s-ajung cu ei acasă și să-i pun în apă, dar ei se ofileau, înverșunați, de fiecare dată. Visam și eu maci în camera mea, pe masă, însă, treptat, mi-am dat seama că ei au alt vis decât mine și că, dacă îmi plac atât de mult, trebuie să-i las la locul lor.
Am văzut de curând niște poze frumoase care mi-au trezit nostalgii și amintiri. Involuntar mi s-a născut în minte sintagma „pe vremea mea”. Probabil că ianuarie, lună ce-și strânge puii-n cuib, că afară e răcorel și ieșim mai mult de musai decât de voie bună, e prilej de revelații, meditații, introspecții și dor. Dor de noi în anumite perioade ale vieții, pentru că „pe vremea mea” e mușcător nostalgică și într-o oarecare antinomie cu vremea de acum, deși oarecum și asta e „vremea mea/noastră” pentru că visceral o consumăm, o analizăm și ne străduim să ne aplicăm ființa la vreme și vremuri, să dăm timpului taxa de protecție, să ne milogim să fie îndurător și să o lase mai moale cu graba, că poate merge și pe jos, nu doar în viteza a zecea. Pe vremea mea diplomele se puneau pe un panou de onoare. Acum avem perete de FB unde afișăm toate superlativele absolute ale vieții. Cu plus ori cu minus. În general cu plus. Ce facem, ce dregem ori ce nu facem, dar am face. Pe scurt, agăț în cui diploma primită cu toată dragostea de la Observatorul de Toronto unde am de niște ani rubrică permanentă în ziar – FORMA TIPĂRITĂ. Pentru că pe vremea mea se scria pe hârtie masiv și, deși iubesc și online-ul (drept dovadă am colaborări prețioase și trainice), hârtia scrisă rămâne dragostea dintâi. Am o duioșie pentru cartea pe hârtie, pentru mirosul de tipar proaspăt. Azi, mulțumesc ziarului Observatorul de Toronto că avem o relație de cuvânt și gând în trai tricolor, deși suntem hăt departe, la opt mii de kilometri de țărișoara amintirilor noastre, de patria mamă. Aprecierea lor mă onorează. Pe românește.
„Vreme trece vreme vine/Toate-s vechi și nouă toate… ” , după cum zice „Luceafărul”, neasemuitul, că tot a fost aniversarea lui acum câteva zile.
Em Sava trăiește de aproape douăzeci de ani la capătul lumii, dar, prevăzătoare, și-a adus cu ea, în geamantane, aproape tot ce iubește: un liliac, un gutui și limba română. Liliacul și gutuiul au crescut în grădină, iar limba română a însoțit-o de-a lungul timpului. A fost profesoară de limba română la un liceu clujean. Și-a iubit atât de tare meseria, încât nu a lăsat-o în urmă. Așa că primul său job în Canada a fost de profesor de română la școala internațională din orășelul unde a locuit la început. Apoi și-a creionat ușor destinul și a colaborat tot mai mult cu publicații și edituri din România și diaspora. „Dacă Dumnezeu vrea să fii român, degeaba emigrezi. Asta e concluzia mea”, mărturisește scriitoarea.
Scrie pe blogul personal Sweet&Salty, face parte din Siono Editura, colaborează cu publicații din România (Catchy și Timpul) și diaspora – Itaca, unde scrie, dar este și redactor și corector. De asemenea, are o rubrică permanentă în ziarul Observator de Toronto – ediția tipărită. A publicat trei cărți: „Pași” în colaborare cu Axel, „Fluturi și alte frunze” și romanul „Ana”.
Gândul.ro: Bună, Em Sava! Îți mulțumim din inimă pentru că ne-ai acordat timpul tău pentru a vorbi despre imaginea cărții românești peste hotare.
Em Sava: Eu vă mulțumesc pentru invitație și pentru un subiect atât de ofertant.
Gândul.ro: Care sunt calitățile literaturii românești contemporane pe care crezi tu că nu le poți regăsi nicăieri, la niciun alt popor?
Em Sava: Cred că se aplică doar la scrierile cu specific românesc, unde amprenta națională își spune cuvântul. Așa cum se întâmplă în „Ana” care, practic, nu se poate traduce. Ori, mai bine zis, tradusă s-ar banaliza pentru că s-ar pierde exact elementul național. În rest, ne încadrăm într-un curent general, ceea ce e de bine, pentru că avem autori contemporani foarte valoroși, comparabili cu cei care strălucesc afară.
Gândul.ro: Dacă ai putea, ce și cum ai schimba tu pe piața de carte din România?
Em Sava: Selecția publicării manuscriselor care nu cred că e destul de atent făcută. Să nu uităm: cartea își educă cititorii. Apoi aș crea alte condiții pentru scriitori, pentru că un manuscris bun include nu doar genialitatea autorului, ci și mult timp fizic investit în carte. Cred că ar trebui să existe și la noi categoria agenților de carte care să reprezinte scriitorii și poate să organizeze un pic piața de carte.
Gândul.ro: Citesc românii mai mult atunci când sunt peste hotare?
Em Sava: Geografia nu schimbă obiceiurile omului. Cei care iubesc litera românească nu sunt îngrădiți de distanțe. Lucrurile nu se schimbă prea mult. Știu, se spune că românul aflat peste mări și țări are nostalgia eugeniei ceaușiste și crește brusc o pasiune pentru Miorița. Nu e chiar așa. Sau nu în zilele noastre, când toți avem câte-o mică Românie în zonele în care trăim. Comunitatea românească din Toronto este mare, eu am avut chiar două lansări de carte, prima la Torofest – festival ce a adunat scriitori, pictori și muzicieni români din întreagă Canada, a doua a avut loc în Kitchener, orașul în care am locuit inițial. Ambele au fost puse la cale de organizațiile comunităților românești. În concluzie, interesul pentru cartea românească există și aici.
Gândul.ro: Care sunt calitățile autorului Em Sava pe care le putem regăsi în cărțile pe care le scrii și le publici?
Em Sava: Calități? Cred că aici ar trebui să răspundă cititorii. Multe recenzii vorbesc despre aceste calități, concretizate în trăirile, emoțiile și concluziile celor care îmi citesc cărțile, pentru că am primit și primesc foarte mult feedback. Eu vă invit să mă descoperiți și să răspundeți voi la această întrebare.
Gândul.ro: Care sunt avantajele și dezavantajele publicării sub pseudonim?
Em Sava: Scriu sub pseudonim dintr-o întâmplare și, pentru că așa s-a întâmplat, presupun că așa trebuia să fie. Mică mă visam pictoriță și mă vedeam semnându-mi tablourile Sava (numele satului bunicilor mei). Citeam mult și cred că așa mi se părea mie mai interesant. Pe la finalul lui 2014 mi-am deschis blogul și așa mi s-a părut pe moment potrivit. Nu bănuiam că voi publica. Probabil că m-aș fi gândit de două ori. Însă nu există nici avantaje, nici dezavantaje. Toată lumea care mă citește știe că Em Sava e Ela Mihu și invers.
Gândul.ro: Ce ne poți spune despre romanul „Ana”, publicat anul acesta?
Em Sava: Am lucrat la „Ana”timp de doi ani și, când fratele meu m-a întrebat cum va fi cartea la care lucrez, i-am spus că va fi ori foarte bună, ori foarte proastă. S-a dovedit a fi extrem de iubită. Peste așteptări și cerută de cititori din toată lumea. În primul rând e o carte românească, exotic de românească într-o lume care vânează visul american. În „Ana” se vorbește despre o lume apusă, din Ardealul secolului douăzeci, însă e o lume vie, populată de aceeași tipologie umană ca cea de astăzi. Se iubește, se trăiește, se moare. La Ana mea se plânge și se râde și ți-e drag că ești român. În plus sunt surprinse momente istorice și cuprinde un mic tezaur de folclor, datini, obiceiuri. Niște informații greu de găsit, pe care eu le am, unele direct de la sursă, de la cea care a fost Ana, pentru altele am făcut cercetări. Chiar am lucrat la un punct cu un prieten, profesor de istorie.
Gândul.ro: Dintre un roman cu happy-end și unul cu final real, ce ai alege să scrii în anul ce vine?
Em Sava: Eu nu îmi aleg subiectele. Cumva ele mă aleg pe mine. Scrisul mă scrie și caierul poveștilor se plimbă prin ungherele ființei mele și aleg părți pe care le înflorește, pentru că scrierile noastre sunt un fel de oglinzi, oricâtă ficțiune am croșeta pe lângă. Așa că îmi exploatez subiectele și mă mir eu însămi de întâmplările, respectiv finalurile ce cresc pe hârtia virtuală.
Gândul.ro: Din feedback-ul primit de la cititorii tăi, ce preferă ei – povestiri sau romane?
Em Sava: Atât proza scurtă cât și romanele au fost primite cu multă dragoste de cititorii mei. Cred totuși că mă definește proza lungă. Romanele. E mult mai grea construcția unui roman. Trăiești în el, te întâlnești în fiecare zi cu personajele. Și mi se întâmplă adesea să public câte un text pe blog sau pe Facebook și să am comentarii de genul: „Urmează un roman. Nu-i așa? ”
Gândul.ro: Ce ai putea spune despre tine, stilul de scriere și tot ce e pe piață acum, astfel încât să trezești curiozitatea cititorilor români?
Em Sava: Cărțile mele și-au făcut și mi-au făcut drumul. Când scriu, niciodată nu mă gândesc ce se întâmplă în afara mea, ce reacție ori ce așteptări ar avea ceilalți. Sunt singură cu laptopul și tastatura, eventual o ceașcă de cafea. Nu aș știi ce să zic ca să atrag, pentru că se întâmplă ca semințele plantate în litere să înflorească și lumea să le vadă și să le iubească.
Gândul.ro: Îți mulțumim mult! Am ajuns la final, iar el îți aparține în totalitate. Un mesaj pentru cititorii noștri?
Em Sava: Vă mulțumesc pentru întrebări. Foarte interesante. M-ați stârnit la vorbă. Cititorilor dumneavoastră le doresc cărți bune, cât mai bine scrise și mai șlefuitoare de emoții și gânduri. Apoi le doresc sănătate multă, sărbători cu bucurie și dragoste și anul care vine să ne fie tuturor mult mai bun!
Mi-a spus o prietenă la un punct că nu-i place poezia, deși obviously văd că o trăiește. 🙂 Apoi, cred că a uitat ce mi-a zis pentru că a postat poezie pe peretele ei feisbucist. Îmi spusese că poezia e modul complicat de a spune lucrurile simple. Eu zic că e balet al minții și trebuie să fii construit să o naști, să o simți, să o îmbraci. În plus, sunt mândră tare de prietena mea Simona Prilogan. Scoate o bijuterie de carte. La SIONO, firește. Ora de poezie. Așa, de dimineață, la cafea să aveți! Felicitări, Simona pentru bijuteria de carte! Și dragă Sasha Segal, ce castane ai descoperit tu și aici! Poezia este limbajul sufletului. Românul e născut poet. Nu-i așa? Chiar dacă Simona trăiește în Anglia. Înflorește tricolor, înflorește regal 🙂 PS. Ce nu v-am spus… bucuria mea întreagă când la SIONO înmuguresc dragi de-ai mei pe care îi știu de peste ani, de pe blog. Cât de mult îi ocrotesc cu brațele sufletului și rigoarea limbii române. Cărțile SIONO sunt tare frumoase. Și surprize se nasc…
O idee venită în joacă. Un Si o No, (spaniolă: da sau nu) transformat în SIONO și mai apoi într-o casă roditoare de cuvânt, roditoare de carte. A publishing house. Uneori mi se par mai cu miez cuvintele englezești. Casă de publicare. Casă ce poate deveni acasă. Sintagma e jucăușă, demersul serios. Relațiile dintre noi lejere, de prieteni la o cafea, dar seriozitatea maximă. Deschidere. Comunicare. Ne sfătuim. Și ne adunăm cei care vorbim aceeași limbă: a calității. A cărții bine scrise, bine îmbrăcate, bine redactate, bine copertate, bine reprezentate pe piață. Pentru că manuscrisul pe care-l primim, nu este doar o viitoare carte, ci promisiune fermă făcută de editură. În culise se mișcă oameni frumoși. Oameni creativi. Oameni talentați. Nu știi niciodată ce scot din pălărie, dar, când scot, ești total surprins și zâmbetul ți se întinde de la ureche la cealaltă: Chapeau! Chapeau, Sandra Segal, super talentat grafic designer, pentru noua siglă SIONO! Haina noastră nouă de sărbătoare, croită pe măsura, gândul, intențiile și gusturile noastre. O siglă cu ochi. Ochioasă. Atentă. Simpatică. Prezentă. Trează. Un manuscris este o promisiune, o carte este responsabilitate. O carte începe de la primul vostru gând și e finalizată când înflorește parfumul de tipar, când librăria reală sau virtuală îți întinde coperta – invitație. De acolo începe. De la culorile care ți se cuibăresc în iris și curiozitatea se trezește. Întinzi mâna pentru că te întâlnești cu ea. Cu prima impresie.
E luna surpizelor. În luna decembrie pentru fiecare comandă SIONO, veți primi un cadou: un obiect personalizat – pix, rucsac, oglindă, ori o carte SIONO. Pentru cărțile cumpărate din librăriile fizice (Eminescu- București, Gaudeamus – Cluj, Junimea- Iași, Casa Cărții – Iași, Șt O Iosif-Brașov ori comandate la site-urile aferente – Eminescu, Libris, Cărturești) veți primi DOUĂ cadouri. Doar să faceți o fotografie cu factura. Iar dacă faceți fotografie cu cartea SIONO pe raft în librărie, primiți TREI cadouri SIONO. Asta da ofertă! Ce ziceți? Nu prea suntem noi editură tradițională. 🙂
La cadouri intră și toate titlurile din librăria SIONO: Issabela Cotelin – Macii sunt întotdeauna roșii Em Sava – Ana, – Fluturi și alte frunze, – Pași (& Axel) Irina Alexe – 30+ și înfloritoare, – Drumul meu Antologiile SIONO – Inima nu face riduri – Nuanțe de piper și ciocolată Irina-Cristina Țenu – Vers de catifea Lucia Stroilă – Și vulturii uită să zboare Mirela Crâșmaru – Pași în doi Și obiecte personalizate foarte frumoase.
De asemenea dacă vreți să faceți cuiva cadou prin noi, puteți să oferiți cartea/cadoul persoanei dorite. Ne dați adresa și noi o trimitem la destinația dorită.
Indubitabil, cu toții așteptam apariția cărții Luciei Stroilă. Nu știu de ce am ales acest cuvânt pretențios în introducerea volumului „Și vulturii uită să zboare”. Probabil ca o reverență de „bine ai venit, carte frumoasă și așteptată!” Pe autoare o cunosc de multă vreme, mai bine spus o citesc de mult, dar cum poți cunoaște cel mai bine un om? Nu citindu-i sufletul? Nu amestecându-te cu litera lui frământată în durere și-n bucurie? Vă spuneam și cu alte ocazii că scriitorul nu se măsoară în numărul de cărți publicate, ci în simțirea ce atârnă ca plumbul în cuvântul pe care-l zămislește și care te plesnește, te topește și te reinventează pentru că, în prezența literei, Universul lui moare și renaște, iar tu, ca cititor, ai cheia. Ți-e permisă prezența în intimitatea ecuației vieții. Lucia este un scriitor versatil, care din țărână face portrete dumnezeiești, cu mâinile goale smulge durerea și o așează sub reflectorul judecății clare și reci. Se detașează ori se topește în amintirea unui trecut pe care-l iubește și-l disprețuiește în același timp, dar pe care și-l asumă neîndoielnic. Poezia îi este bisturiu și zbor, atât de înalt că uneori amețește în vârtejul propriei metafore ce se zbate în nori. Alteori e o stare de fapt răsfirată în detalii scoase la lumină aproape intuitiv, imagini de o sensibilitate manifestă, toate sugerate printr-o armonie fluidă a versurilor. Iubirea îi este dantelată, timidă, pătrunzătoare, totală. Lumea ei se rostogolește voalat ca un zbor de vultur, când puternic, când obosit, pentru că „Și vulturii uită să zboare”. Își strânge brațele cuib și căldură sau dimpotrivă devine copac. „Îmi crescuseră crengi,/mă agățam cu ele de cer/și ceru-și oglindea stelele/în florile mele.” Versul ei e când ludic, când serios, când apăsător, când mreajă de stele. Anotimpurile primesc alte valențe, iubirea e la reducere de Black Friday și în general valorile se răstoarnă și-apoi privesc mirate; ea însăși este un abur „risipit în pragul dimineții,/soarele mă destramă în mii de culori/și-n zborul albastru mă zbat să le-adun/să desenez pentru tine un curcubeu,/dar visul îți zboară hoinar/spre o pădure verde de fag.” Poezia Luciei Stroilă se află sub semnul albastrului, sub semnul zborului. Ea însăși e un ochi mare, albastru care scrie. E o sinonimie pur întâmplătoare între vers și om, pentru că irisul ei poartă cuminte aceeași nuanță, ca un soi de uniformă poetică. Iar aripile…, ei bine aripile se înalță în versuri de o simplitate covârșitoare uneori, alteori sofisticat arcuite, analizând și asumând filosofii de viață, trasând coordonatele unui univers cu margini transparente. Lirica acestui volum e o încercare de zbor, un atelier de făurit aripi. „Și vulturii uită să zboare”, cu onoare și bucurie publicat de SIONO, deși debutul ei literar, are o scriitură matură, rotundă, împlinită. Cartea poartă semnătura și implicarea deosebită a graficienei Sandra Segal, un om care filtrează artistul și opera și abia apoi construiește coperta. Culorile și imaginile se întâlnesc într-o armonie delicată, formând un volum pe care cu siguranță îl doriți în bibliotecă.
Vine finalul de an și toți sperăm ca haina purtată de 2021 să ne fie mai luminoasă, țesută cu nuanțe vesele.
Ce vreau să vă spun: mi-au crescut butoane pe pagina de blog. Eu nu sunt tehnică și nu am răbdare să citesc instrucțiuni, așa că doar vă spun că cei care doriți puteți accesa direct de la mine butonul de cumpărare a celor trei cărți. De ce zic asta? Pentru că SIONO Editura are o ofertă fabuloasă. La fiecare carte SIONO (Atenție! Să fie publicată de SIONO) cumpărată de la una din librăriile ori site-urile de care v-am mai spus (adică: Gaudeamus – Cluj, Eminescu – București, Junimea și Casa cărților – Iași, Șt. O. Iosif – Brașov, precum și site-urile librăriilor aferente, plus Libris și Cărturești) primiți o carte SIONO. Orice carte SIONO. Doar trebuie să faceți dovada că ați cumpărat cartea SIONO cu o poză a facturii, să vă spuneți adresa și alegerea. E o ofertă fantastică și, zic eu, foarte generoasă. Cumpărați de la o librărie care vă e dragă sau o comandați online, iar editura vă trimite acasă încă o carte. La alegere. Adică aveți două cărți în loc de una. ATENȚIE! Cartea gratuită o primiți de la editură, nu de la librărie. Și, ca să vedeți ce puteți primi, vă pun o fotografie cu cărțile publicate de SIONO în acest an.
În afară de lista de mai sus, puteți avea cadou „Pași” de Em Sava și Axel ori „Drumul meu” de Irina Alexe, chiar dacă sunt publicate la alte edituri. Este excepția de la regulă. 🙂
Deci aveți 11 alegeri. 🙂 Să așteptăm sărbătorile cu cărți!
În 2018 când a apărut cartea Anei Barton „Nemuritorii de rând”, mi-a plăcut atât de mult coperta, că pe loc am comandat cartea (habar nu aveam ce conține) și am scris de îndată Sandrei Segal (care nu-mi era în lista de prieteni fesbuciană) să o felicit cu majuscule pentru minunea aceea albastră. Citind mai apoi cartea, am descoperit două lucruri. Unul a fost stilul Anei: ludicul metaforic, convenționalul topit și reconfigurat în neconvențional, cuvintele răsucite, întoarse pe dos, recroite la micrometru pentru a nu lăsa să intre niciun pic de lumesc, de banal, de profan. Apoi am observat armonia dintre carte și haina ei, coperta. La fel s-a întâmplat și în cazul volumului Simonei Poclid, „Monștrii cu bot de catifea” (despre care voi scrie în curând), la fel și în cazul a numeroase alte coperte. Sandra nu lasă nimic la voia întâmplării, niciun element. Nici măcar fotografia autorului. Copertele ei sunt ecuații între creativitate și o foarte bună pregătire profesională pe care, cu generozitate, e gata să ți-o împărtășească. Îți explică, asemeni unui profesor răbdător, de ce localizarea unui grup de litere ori a unei imagini este potrivită ori, dimpotrivă, este ca nuca-n perete. De ce un font nu se pliază cu mesajul textului. Filtrează autorul, opera, doleanțele interlocutorului și, printr-o alchimie complicată, scoate la iveală haina manuscrisului care, ghici? E un puzzle perfect. Pe Lucia Stroilă o citesc de multă vreme. Scrie proză și poezie. E greu să o explici, pentru că ea este un om „ca un ochi albastru”. Cum să vă explic? Lucia este ca marea. Învolburată sau liniștită, mereu în căutare de aripi. Puternică și sensibilă. Vultur cu privirea crâncenă, însă și floare de cireș. Și așa scrie. Tulburător. Intens. Cu emoția în buricele degetelor, în privire, în cuvântul care, de multe ori, sângerează. Textul ei te prinde în brațe și nu-ți mai dă drumul. Te obligă să-l trăiești, să-i fii prezent, să-l frămânți în palme și să-l ții aproape.
Cel mai recent proiect SIONO: „Și vulturii uită să zboare”, de Lucia Stroilă, copertă și grafică de interior, Sandra Segal. O carte al cărei zbor mă bucur să îl anunț!
