• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: A fi scriitor

Promisiuni – fragment

22 Wednesday Feb 2023

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Promisiuni

≈ 9 Comments

Vrei să știi cum e să cadă o perdea între tine și viitor? Cum e să nu poți comunica deloc cu cel care ți s-a promis? Vrei să știi cum e să fii o cenușăreasă comunistă, îndrăgostită de fiul consulului român în Canada?
Nu. Nu e un parfum de tei cu miere, chiar dacă una dintre protagoniste poartă numele Thea. E viața ce urcă scara ori o coboară, trăind niște vremi și vremuri în care coincidențele poartă mască.
Poate fi dragostea o punte româno-canadiană? Poate fi despărțirea dizolvantul prafului de stele?
„Promisiunile” mele au culoarea magenta, culoarea zmeurei și a vieții. Și a anului lor de apariție.
O carte e rodul multor mâini, chiar dacă izvorăște dintr-o singură inimă. Sasha Segal i-a ales culoarea și mi-a găsit frunza pe care mi-am dorit-o prezentă pe copertă, ca un salut adresat țării mele de adopție
Un fragment pentru tine, dragul sau draga mea.
Apărut în revista Chic Elite.

După primăvara splendid arcuită în zbor pe planeta lor trandafirie și romantică, vara avea să fie punctată sexy de banchetul de absolvire.

Toalete și planuri de viitor, fluturași visceral încuibați de emoții adolescentine, inimioare desenate pe ultimele pagini ale caietelor și parfum de tinerețe, zburând pe ferestrele luminoase ale sălii de clasă, împreună cu Gaudeamus igitur/Iuvenes dum sumus, cristalin poleiau coridoarele și fiecare încăpere a școlii. 

Anca și Tavi, emoționați că fata lor termină liceul, printre alți părinți, își înghițeau lacrimile de bucurie, aplaudând cele două clase de a douăsprezecea, care încheiau un ciclu de viață și treceau cântând cu garoafe în mâini. Elevii mai mici erau așezați într-o parte și în alta, ca un coridor uman prin care defilau absolvenții. 

Aplauze, câte o lacrimă de bucurie, câte-o garoafă roșie, accidental căzută pe asfaltul din curtea școlii, țăcănit stângaci de tocuri. Fetele săriseră din teniși direct în pantofi Guban. Se credeau mai mari, nu numai datorită celor câțiva centimetri care le înălța călcâiul de la sol, dar și grație momentului solemn și familiilor ce țineau ochii pe ele. Câte-o mamă se apropia să șoptească câte ceva odraslei, care, țâfnoasă, se trăgea-ntr-o parte, că doar știe ea mai bine.

Părinții se așezaseră instinctiv pe categorii sociale, cei de la țară mai sfios, într-o parte, ca un cârd de rațe rușinoase, bălăbănindu-și trupurile încălzite de soarele năuc, temători să nu greșească și să nu-și fa-că de râs copiii. 

Cei de la oraș, cu nasul în vânt, cu costume de stofă și cravate, zâmbeau superior, pe când con-soartele lor țepene, în taioare pastelate ori mătăsuri diafane, afișau o tristețe nostalgică, de fugit irre-parabile tempus[1].

Adunarea colorată umplea curtea școlii, iar cei de-a douăsprezecea, vedetele zilei, se agitau care-ncotro, complicii intrării în viața de adult, simțindu-se înțelepți și importanți peste noapte.

La finalul ceremoniei, părinții se apropiară de copii, așa că Liviu și Liliana se treziră față în față cu Anca și Tavi. Bărbații dădură mâna instinctiv, zâmbind prietenos. Liliana, după ce se opri o fracțiune de secundă, scanând iute interlocutorii, se prefăcu a nu auzi salutul Ancăi și întoarse grosolan spatele tuturor, țâșnind înspre cineva cunoscut. Liviu, sur-prins de grobianismul gestului, bâlbâi niște scuze și o luă pe urmele ei. Matei se albi la față de furie, Ingrid roși neputincioasă, Anca lăsă ochii în pământ, iar Tavi înghiți în sec, umilit, și spuse plat:

– Pesemne că se grăbesc tare părinții tăi… 

Cuvintele, banale la prima vedere, sunară a gol, cărând în cârcă otrava pietrelor aruncate de praștia nefericită a Lilianei într-o zi atât de frumoasă. 

– Dragul meu, dar nu-i cunoaștem pe oamenii aceia. Voiai să schimb amabilități cu tot poporul din curtea școlii? Iartă-mă! Nu mi-am dat seama, jucă Liliana cartea ingenuității. Ce voiai să fac? 

– Să fii civilizată! strigă Matei și trânti ușa. 

Liliana zâmbi. Mesajul către familia lui Ingrid fusese clar ca o katana. 

Agitația zilelor următoare se așeză peste nemulțumirile tuturor. Banchetul de final de an era evenimentul major al verii, momentul mult așteptat de toți absolvenții. Fetele erau frumușele, de nerecunoscut, maturizate de fard și gătite, care mai de care, cu lucruri cumpărate pe sub mână sau făcute la croitorese prin oraș ori la Casa de Modă. Era penurie prin magazinele românești, că Ceaușescu nu-ncuraja poporul la desfrâu, însă nu era român să nu se descurce, să nu facă rost de ce-i trebuia. 

– Știi ce înseamnă PCR?

– Cum nu? Partidul Comunist Român.

– Neee. E acronimul la Pile Cunoștințe și Relații. 

Fiecare avea o cunoștință bine plasată. Ba un șofer de tir care aducea una-alta de peste graniță, ba o vânzătoare la consignație sau la buticul în oraș – magazinul destinat străinilor, unde se putea cumpăra doar în valută. Ba mai pișcau de pe la export, că întreprinderile de textile și de pantofi aveau secții care lucrau pentru Occident. Și fiecare își avea par-tea, pentru că de unde nu curge pică. Nu era românește să nu șmecherești ceva de la locul de muncă. 

Și-apoi o mână spăla pe alta.

Cei de la fabrica de confecții făceau troc cu cei de la carmangerii ori de la întreprinderea de cosmetice. 

Tavi, fiind edilul comunei, avea toate porțile deschise. Nu-i seca nici băutura din pivniță și nici rudele de salam de vară ori de Sibiu nu se terminau din cămară. Iar Ingrid era frumoasă ca o vedetă de cinema. O ținea mamă-sa, profesoara, ca pe o păpușă și avea copila lor tot ce visa. 

Rodica, fata unei vecine, lucra la fabrica de ex-port din Satu Mare, unde era un adevărat paradis al hainelor de foarte bună calitate. Venea periodic acasă cu lucrușoare de vânzare, scoase pe sub mână din secție, inimaginabil de frumoase, făcute pentru nemți, mincinos cotate drept defecte. 

În jurul fabricilor românești era o adevărată mafie, în care era implicat tot personalul, de la director la portar. Soiul acesta de furt, eufemistic numit „a face rost”, nerecunoscut de nimeni oficial, era intrat în firesc după o lege nescrisă, însă împământenită. A te orienta către un serviciu care să-ți aducă beneficii materiale la negru era o dovadă de istețime. Așa că micile găinării alternau cu găuri serioase în avutul obștesc, după poziția ocupată în ierarhia între-prinderii. Dar, cum cel de la care se fura era statul, adică o entitate fără față sau voce, care oricum avea prea mult, nimeni nu se simțea vinovat. Haiducul era, până la urmă, figură națională. 

Cel prins – că se mai întâmpla – era ori extrem de ghinionist, ori foarte prost. În niciun caz vinovat. Sistemul funcționa ca uns, toată lumea era mulțumită, iar statul, neavând drept de veto, nu se re-volta împotriva nimănui.

Rodica își aducea netulburată marfa în sat, cu cea mai ingenuă nonșalanță. O arăta mușteriilor în funcție de ierarhie: primăriței, apoi nevestei milițianului și preotesei. Abia apoi la celelalte cliente. 

Pentru banchet, cumpărase Anca o rochie verde din saten care venea ca turnată pe trupul subțirel al fetei ei și-i făcea ochii mari și negri să lucească precum stelele. Când o văzu îmbrăcată, nu-și putu opri un suspin.

– Fata mamii, să fii norocoasă pe cât ești de frumoasă! Să nu fii frumoasă degeaba, șopti cu o presimțire cenușie.

Însă Ingrid nu băgă de seamă. Reflexia oglinzii îi spunea povești cu zâne. 

Și, dintre toate, ea era cea mai frumoasă.

§

Banchetul. Instantanee fericite, tineri frumoși, amintiri neprețuite – un colaj sinestezic mult așteptat, prea iute evaporat în aburi de alcool și tutun, exagerări de adult începător. Dar nimeni nu s-a năs-scut adult, iar manualul explicativ, derulat începând cu cei șapte ani de acasă, era oricum interpretabil. 

Un pic de mahmureală în noaptea fierbinte de vară, asortată cu declarații și mai înfocate. Minți îndrăgostite, încărcate de curriculumul materiei școlare, de hormoni și de vise.

Examenele băteau la ușă, iar timpul îi presa carpe diem[2]. Viitorul era lipit de ușa facultăților, tatuat cu vorbele prea mult uzitate de părinți: „Ai carte, ai parte. Altfel ajungi muncitor la uzină, ca mine. Adio vise!”

Ingrid își atârnă suspinând rochia verde în dulap, mângâindu-i faldurile strălucitoare. Fusese prințesa serii. Cinderellacare, din uniforma bleumarin de liceană, înflorise pentru o noapte în cea mai frumoasă fată de pe pământ. 

Casa din Zora, burduhoasă ca un dovleac, sub strălucirea lunii, în nimicurile feminine aruncate peste tot, cu parfumul lor de nou și de roz, se trans-formase în castel, iar ea, în noaptea aceea, nu-și pierduse pantoful, ci virginitatea.

Matei amuțise văzând-o coborând treptele casei părintești. Ingrid era acasă de câteva zile, să învețe la Zora, unde avea mai multă liniște decât la internat. 

Matei se prezentase mândru să o ia la petrecere. Avea de o lună carnet de șofer, iar Liviu îi împrumutase Dacia pentru marele eveniment. Aproape zburase cei douăzeci și șapte de kilometri din Norești, euforic, nerăbdător să o întâlnească pe fată, încântat că stăpânește din volan caii putere ai mașinii.

Dar, când ea își făcuse apariția, uitase și de șoferit, și de banchetul care-i aștepta… uitase și cum îl cheamă. 

Ingrid a lui se transformase fluid într-o apariție fascinantă, nepământeană. În înger cu chip luminos, dar și demon ispititor de sexy. O combinație ce i se urcă la cap ca un drog puternic și-l ameți; verdele satenului cu ape al rochiei, mulat răvășitor pe trupul subțire, cât să-l frângi ca pe-o tulpină de floare, sânii ce-și rotunjeau contururile din decolteu, magnetic pentru palmele lui flămânde. Emoția lui se transferă fetei, care simți iarăși acea strângere în stomac, de parcă un roi de fluturi ar fi vrut să decoleze. La fel ca atunci când o sărutase prima dată.

Noaptea era fuior de catifea, rotind în jurul lor toate stelele, într-un caleidoscop al iubirii, o incantație a tinereții veșnice și a iubirii fără de sfârșit.

§

Amândoi își imaginaseră prima lor noapte de dragoste. Discutaseră excitați subiectul de multe ori. Făcuseră scenarii. Copilărește, curioși. El doritor, ea speriată.

– Noapte? De ce noapte, întrebase Matei. Eu te vreau ziua. Să te am cu toate simțurile treze. 

Ingrid era virgină. Matei nu. Dar era hotărât să aibă răbdare atât cât trebuie. Fata era pudică și cuminte și ar fi vrut să se mărite fecioară. 

Matei râdea de mentalitățile ei de bunicuță:

– Hai să ne căsătorim atunci și rezolvăm problema! Cât crezi că rezist?

După banchet ar fi trebuit să o conducă la internat. Dar Ingrid era atât de frumoasă, noaptea purta încă miez de lună, iar el avea atâta nevoie de ea… 

Nu era prima dată când dormeau împreună la el, camera lui Matei fiind un fel de studio cu baie și hol, parte din corpul comun al vilei părinților, dar cu intrare separată. Un lucru inteligent conceput de arhitectul casei. Așa, el avea iluzia că locuiește singur, în fapt era la fel de monitorizat.

Liliana nu se băga în viața lui, dar știa tot ce se petrece.

Băuse cu băieții, pe ascuns, tărie: vodcă și whisky, ce putuseră face rost. Toți erau viteji și afumați spre dimineață, ca niște viței sonori fără direcție. Fetele fremătau feminin, ei musteau feromoni, văzând glezne delicate în pantofi cu toc cui, sâni tari, invitând să fie eliberați din sutienele noi și inutile, ochi doritori de joacă și buze rujate. 

Iar Ingrid, dintre toate, era cea mai frumoasă. 

Îi atinsese adesea sânii în jocurile lor erotice, iar decolteul rochiei ei verzi îl înnebunise toată seara, așa că, spre dimineață, ajunși în sfârșit în camera lui, aproape îi rupsese fermoarul în fervoarea de a-i gusta sfârcurile dulci de caramea. 

Ingrid, moleșită de noaptea nedormită, în care plutise pe norii trandafirii ai pasiunii lui și admirației generale, excitată de buzele fierbinți și de penisul întărit, pe care-l simțea dur pe abdomen, se lăsă încrezătoare pradă degetelor lui exploratoare. Știa că se va opri în ultimul moment, ca de fiecare dată, însă Matei, șoptindu-i promisiuni incandescente, o pătrunse și o făcu a lui, în strigătul de durere și de surpriză al fetei. Dar plăcerea învinse durerea și Ingrid, încălzită, se lăsă pradă pasiunii proprii și de-veni femeie, cu o ușoară dezamăgire, pentru că nu se întâmplase cu acordul ei explicit. Însă nu regreta, chiar dacă o speria ce tocmai făcuseră. În ciuda lipsei de experiență, știa că fusese inevitabil. Și că Matei o va iubi și mai mult. Mult mai mult. Nu-i păsa de nimeni și de nimic și nu avea chef să se gândească la ziua de mâine. Adormi goală în brațele lui când zorile crude se ițeau pe la ferestre și somnul era dulce în oraș.

Primul se trezi Matei. Îl durea capul înfiorător și o sete infernală îi usca și gândurile. Mintea-i era abrazivă. Împiedicată-n detalii care se lățeau nelămurit în culori blurate. Nu-și amintea nimic din ce se petrecuse între ei doi, deși îi era clar în minte foșnetul rochiei verzi, privirea ei mai neagră ca noaptea. Se târî până în baie, luă trei antinevralgice și se băgă sub duș. Lăsă apa să curgă mult și rece peste el. Capul îi pulsa ca și cum, distopic, s-ar fi inversat cu inima, o inimă mare și proastă. 

Într-un târziu ieși. Ingrid dormea cuminte, cu un sân dezgolit. Chipul de fetiță îi era acoperit pe jumătate de părul întunecat pe care razele soarelui împleteau râuri argintii. Rochia ei din saten și cos-tumul lui de stofă, ținutele lor festive, de banchet, erau aruncate pe jos. 

Ei erau alți oameni. 

– Te voi ocroti mereu, șopti pentru nimeni, confuz și atent la zgomotele casei. Durerea de cap îl urmări toată ziua ca un ciocan al conștiinței. Băuse toate porcăriile. Își jură să nu mai pună niciodată gura pe alcool. 


[1] Timpul fuge fără să se mai întoarcă

[2] Trăiește clipa

(fotografie primită de la un cititor din Canada)

Promisiuni pe frunze de arțar și de cuvânt

22 Thursday Dec 2022

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Promisiuni

≈ 16 Comments

Viața trăită mi-am stors-o ca pe o lămâie și mi-am pus-o în cărți. Am râs, am plâns, m-am jucat de-a v-ați ascunselea, m-am înfiorat la lumina lunii și m-am ferit de soare, să nu mă ardă. Toate acțiunile, toate verbele și substantivele, transformate corect gramatical în părți de propoziție le-am așezat între rânduri. Când mi-a fost frig m-am acoperit cu litere, când mi-a fost foame am scris poezie, ca să amețesc și să uit, când mi-a fost sete ori dor, am deschis laptopul și m-am aruncat în emoții pe care le-am înșirat pe ață, așa cum așezau duhanul pe sfoară bunicii mei. Și Dumnezeu mi-a întins mâna și m-a împins binișor de la spate pe cărări necunoscute și neștiute. Și mai ales necalculate de mine. Că niciodată unu cu unu nu mi-a dat doi.

Așa am ajuns și în țara frunzei de arțar, și în țara frunzei de cuvânt.

La Gaudeamus a avut loc lansarea noii mele cărți, „Promisiuni pe o frunză de arțar”.
Ce spun primii ei cititori – în ordine cronologică.
Prima părere a venit de la Sandra Segal care e pe față, cum se zice. Părerea ei e fermă de fiecare dată. Nu e genul să te aburească și, în niciun caz nu se ferește să-ți spună adevărul, chiar dacă poate fi supărător.

Stii tu ce am facut eu azi? Am citit cartea dintr-o rasuflare/jeez/n-am putut sa o la pana nu am terminat-o/cred ca nu poate fi citita in portii mici/…

Apoi Jana Voiculescu și Crina Pop, două dragi pe care le cunosc datorită literelor mele. Sunt mai lungi părerile lor și le voi da locul cuvenit aici, doar să mă adun un picuț.

„Em, am terminat de citit ”Promisiuni”. Am citit-o doar in linistea noptii cand nimeni si nimic nu imi putea tulbura lectura. Am citit cu nesat, pe nerasuflate. Am terminat-o in lacrimi. Multe. Cu cat inaintam in poveste, lacrimile se prelingeau tot mai des pe obraji. Am citit avand cutia cu servetele langa mine. Ce poveste! Ce personaje ai creat, Em!”

Jana Voiculescu

„Promisiuni pe o frunză de arțar” am devorat-o într-o după-amiază pe care am lungit-o până la două din noapte. (…)Em, mi-am lipit de suflet toate personajele tale, după ce mi le-am trecut prin vene și prin minte. Anca, Ingrid, Thea, Matei, dar și Maria și Ionel încă mișună în povestea pe care nu mi-o pot scoate încă din cap. Nu doar povestea nu mi-o pot scoate din gânduri, dar și stilul tău… ”

Crina Pop

Și dacă am făcut ghem cei opt mii de kilometri până acasă, pentru a fi prezentă la Gaudeamus, m-am plimbat prin capitală și nu mică mi-a fost bucuria când în fiecare librărie călcată (Humanitas, Cărturești, CLB) m-am întâlnit cu propriile-mi cărți care zâmbeau din rafturi. (Poză de la Cărturești – Carusel)

Sărbători cu bucurie, dragii mei!
Să fiți sănătoși și bucuroși.


Mai mult decât flori virtuale – Adriana

09 Friday Sep 2022

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Amalgam

≈ 8 Comments

Prieteniile virtuale sunt la fel de fierbinți și dragi ca cele fizice, pentru că sunt o altă formă de comunicare. Nu comunicăm cu aparența noastră fizică (deși pentru unii e foarte importantă coperta cărții care suntem, chiar vitală – am auzit de oameni care au rupt relația virtuală după ce s-au cunoscut fiz), ci cu ceea ce simțim, gândim, vorbim. Scrisul, după părerea mea, este cea mai onestă formă a ființei.
Am descoperit lumea virtual târziu, pentru că, inițial, pagina de FB mi se părea superficială și falsă. Toată expoziția de fotografii de pe vestita pagină de socializare, cu mesajele motivaționale aferente, o vedeam ca pe o pseudo-experiență inutilă. O pierdere de timp.
După ce am reînceput să scriu, respectiv din 2015, mai precis după ce mi-am scos literele la iveală – nu știam cu ce se mănâncă un blog – am cunoscut oameni cu care vorbesc aceeași limbă și virtualul s-a transformat într-o scurtătură geografică, un preludiu al unor prietenii care – unele – s-au transferat și în viața fizică și palpabilă. Pe net am cunoscut oameni foarte valoroși din toate punctele de vedere, am întâlnit prieteni dragi și oameni pe care-i iubesc.
Pe Adriana nu am cunoscut-o în realitate, dar mi-e dragă așa cum îți sunt persoanele menite să facă parte din viața ta. O admir ca om și ca scriitor. Iar poeziei mele a răspuns cu o replică dulce pe care nu vreau să o las FB-ului să o înghită. Nu e prima dată când versurile ei îmi sunt șirag de mărgele. eeee

Ziele acestea vorbesc în toamne.

Vorbesc în riduri ce-mi îmbrățișează ochii

într-o încrâncenată încălzire globală.

Suntem acasă, dragul meu,

și ne adunăm toamnele.

Amintirile ne-au desenat fire de păr albe.

Le ascundem cu prune și struguri copți.

Râdem cu nuci verzi și must,

dar mai ales cu frunze colorate,

într-o perpetuă toamnă canadiană,

ce poartă pseudonim de vară indiană.

De-o vreme nu mai numărăm primăveri, ci toamne.

(Fluturi și alte frunze – Em Sava)

Ea zice:

Tu râzi cu primăveri prin vii

Și riduri pui pe-o nucă,

În ochii tăi sunt doi copii,

Pun toamnele pe fugă!

Oricât ai vrea să demonstrezi

C-ai fire albe-n plete,

Cu zâmbetul tu demontezi

Tomnatice efecte!

Azi ti-am recitit povestea Inei și a lui Mihai din Neterminatele Iubiri. Și în fiecare rand ti-am simțit vibrația, căldura, stilul tău autentic de a scrie. Ești cea mai tare!

(Adriana Tîrnoveanu)

Pe românește

25 Thursday Aug 2022

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Observatorul

≈ 9 Comments

Calendarul se deschide calin ca o floare de nu mă uita. Căldura îmbie pământul și-i usucă florile. Luna august pare a fi luna fânului, pentru că peluzele stau obosite și-și întind gâturile spre stropii dăruiți cu parcimonie seara. Sau mai bine dimineața. Timpul omului e aidoma unui țăran cu traista în spate, ce străbate muntele vieții alene, ajungând pe culme. Aflat sus, își pune mâna streașină la ochi și cuprinde ca-ntr-o fotografie panoramică tot peisajul pe care l-a trăit până atunci el, călătorul. Se minunează cât de repede i s-a dus tinerețea. Se miră un pic, apoi o ia la vale în același ritm sibilinic și cuminte. Recapitulează dacă a făcut bine ce a făcut, ținând în brațe o înțelepciune cu care nu mai are ce face, că anii s-au dus cuminți, ca florile uscate într-o carte. Mintea i se împiedică asemeni unui asin îndărătnic în flashbackurile unor momente de celestă fericire ori de acută tristețe ubicuă, puncte luminoase ale traseului consumat.
Își ia de mână destinul și-i ascultă bătăile inimii. Știe că trenul cu care călătorește nu e dictat de liberul arbitru, ci de divinitate. Omul nu-și construiește soarta, nici ziua, nici ceasul. El poate face curățenie în clipa provizorie, pe care o ia de toartă ca pe o cană plină cu apă curată. O poate sorbi încetul cu încetul ca pe hrana lui cea de toate zilele, ori o poate risipi în volatile interese mici.
Omul e o ființă alcătuită din litere. Ele, minuscule sau majuscule, scriu toate poveștile emigrării. Pentru că nu e deloc întâmplătoare Canada zilelor și nopților noastre.
E gara celor care am poposit aici, aducându-ne fiecare dintre noi România personală. O purtăm cu mândrie la piept, ca pe o insignă. Ne lăudăm cu ea. Noi între noi când ne vedem, dar mai ales. când o arătăm străinilor. Cu fală le-o arătăm. Pentru că România noastră e frumoasă. E interesantă. E ciudată. E exotică. E contrastantă. E gălăgioasă și prietenoasă. E curioasă. E caldă.
E amuzantă. E gustoasă. Se grăbește spre globalizare, dar e atât de valoroasă prin tot ce are românesc, încât aș ține-o de mână și i-aș arăta iile înflorate și țuica de prune, i-aș recita puțin din Eminescu, Blaga ori Nichita și aș pofti-o pe cărări verzi, ce duc în munți cărunți de nori.
Eu mi-am făcut-o salbă și maramă. În gara mea, în gara frunzei mele de arțar, mi-am așezat-o ca pe o lumină. Am folosit turnesolul tricolor și am schimbat macazul jobului canadian în muncă românească, în cărți și în istorie care se scrie ceas de ceas. N-am renunțat la diacritice, așa cum nu am renunțat la mamă și la tată, pentru că așa mi-e scris.
Se spune că românul e născut poet. O fi! Însă cu siguranță e și inginer. E și profesor. E și diplomat. Și mai ales e gospodar.
E-adevărat că omul sfințește locul. Cu siguranță românul l-a sfințit aici, la capăt de pământ. Și îl sfințește cu fiecare răsuflare la opt mii de kilometri distanță de patria mamă. Dovadă stau nu
doar bisericile noastre românești, ci fiecare spațiu botezat românește, fiecare nume de compatriot din instituțiile canadiene.
Și ca o floare de crin între flori, mărturie stă de ani de zile Câmpul Românesc de la Hamilton unde se întâmplă an de an limba și literatura română.

Articol publicat în Observatorul de Toronto, ediția tipărită – august, 2022

PS. Cred că nu v-am spus și vreau să împărtășesc cu voi bucuria: din iunie sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. 🙂

La Toronto se întâmplă cărți românești

14 Thursday Jul 2022

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Recenzii

≈ Leave a comment

SIONO Editura la Toronto!

Joi am avut bucuria și onoarea de a participa în calitate de reprezentant al editurii SIONO la lansarea cărții Meandre, de Luisa Apostol, apărută la editura noastră la sfârșitul lunii mai. Lansarea a avut loc la Japanese Canadian Cultural Centre – frumoasă coincidență, dacă ne gândim că anul acesta, la Bookfest, unde s-a întâmplat prima întâlnire a cărții Luisei Apostol cu cititorii, invitat special a fost Japonia.

A fost o seară ca un cireș înflorit, cu mulți participanți de seamă, printre care și consulul României, Titov Gherghe.

Am fost foarte plăcut impresionată de interesul acordat cărții românești, mai ales aici, la opt mii de kilometri de țara lui Eminescu. Evenimentul interactiv și atmosfera caldă au construit o seară specială, cadru propice primului zbor al „Meandrelor”.

Recenzia „Meandre”, apărută în Observatorul de Toronto.

„Meandre”, apãrutã la sfârșitul lunii mai, anul acesta, la editura SIONO, a debutat în cadrul Salonului Internațional de Carte – Bookfest la București, în luna iunie.

Drumul cãrții e cu poveste, pentru cã am cunoscut-o pe Luisa Apostol în 2018, la o lansare proprie – un moment ca oricare altul, o întâmplare care avea sã ducã la alt șir de întâmplãri. Dar, pânã la urmã toate întâmplãrile prin care viața ne trece ca printr-o sitã nu sunt decât cheile ușilor ce ni se deschid. Nu am bãnuit atunci nici una, nici cealaltã cã meandrele vieții ne vor duce la aceste „Meandre”, pe care Luisa le-a construit cu același mecanism și cu aceeași tenacitate cu care scoica își construiește în interiorul ei perla. Cu emoții deloc liniare, cu muncã, timp și firește har.

Drumul „Meandrelor” a început în 2020, când autoarea mi-a trimis o piesã de teatru, numitã ghiduș „Supozitorul”. În primã instanțã am fost miratã, pentru cã în zilele noastre genul dramatic este mai vitregit de autorul contemporan, poate fiind mai dificil de construit. O piesã de teatru, prin comparație cu o povestire, se construiește în 3D sã zicem. Pentru cã, în afarã de momentele subiectului, acțiune, personaje, autorul trebuie sã fie atent la punerea în scenã, la mimica actorilor, la reacții, la sunete, la butaforie, sã vadã filmul scenelor, sã le balanseze într-o așezatã simetrie.

Doi ani mai târziu aveam sã primesc manuscrisul integral, manuscris format din șapte scrieri, aparținând celor trei genuri literare: epic, liric și dramatic. Deși la o primã vedere fiecare pare o construcție independentã, cele șapte texte sunt legate de fire mai mult sau mai puțin vizibile, liantul lor fiind Adia, personajul central, avatarul autoarei. Purtând un nume simbolic de origine africanã (cadou), protagonista este o femeie modernã, ancoratã în artistic și social. Lumea ei aparent liniștitã și confortabilã, curgând delicios și domestic, este de fapt un tangaj existențial presat de o realitate dezolantã, care o angajeazã într-o oscilatorie cãutare de rãspunsuri, prilejul unor incursiuni literare manifestatã intertextual de-a lungul scriiturii.

Scrierea Luisei Apostol este stratificatã pe mai multe nivele, unul dintre ele fiind compus din galeria propriilor valori artistice: literare, muzicale, plastice. Cãutãrile ei imerseazã în bucãți literare în care se regãsește, care îi argumenteazã experiențele, care sunt rãspunsuri propriilor neliniști.

Viziunea scriitoarei asupra actului creației este una spiralatã, viața e întrepãtrunsã cu lectura, e un act al cititului, e o poveste scrisã. Prin intermediul Adiei, se întâlnește în text cu propriul demiurg, cu propriul ei autor, scriitorul, cel care-i topește dilemele cu douã replici tulburãtoare:
„Pentru cã așa te-am scris…”; „Ești chiar așa cum te-am plãsmuit.”

Luisa Apostol nu se dezbracã nicio secundã de haina de cititor. Nici mãcar atunci când o îmbracã pe cea de scriitor. Rãmâne fidelã lecturilor proprii, își pãstreazã ferm aceastã calitate, textele ei fiind de multe ori pre-textele unor incursiuni literare. Cu onestitate jucãușã se semneazã „cititor” pe propria-i carte, mãrturisind recunoștințã cuvântului scris. De altfel ludicul o însoțește pe tot parcursul cãrții, un ludic fin, inteligent și spumos, ca și cum autoarea ar provoca cititorul sã o prindã cã se joacã.
Cuvintele ies din matcã, perspectiva este sinestezicã, astfel primesc corespondent în culoare, ceramicã, sticlã, muzicã, lumini și umbre.
Scriitoarea trece cu ușurințã de la un registru la altul: de la stilul shakespearean al secolului al XVI-lea, la modernitatea feministã a italiencei Elena Ferrante, la românescul cel mai pur, exprimat prin trimiteri lirice la Nichita și Sorescu.

Cartea are simetrie perfectã, de cerc: se deschide și închide cu câte un text ce cuprinde aceleași personaje și motivul central: jocul „De-a v-ați ascunselea”, echilibrat plasat, cu interpretãri metaforice și implicații profunde.
Condeiul Luisei Apostol nu se limiteazã la a înfãțișa ființe, lucruri și fapte, ci surprinde emoții și reacții pe care le percepem la nivelul subconștientului, fãrã a le cuantifica în ansamblul ființei umane. Unele dintre textele ei par, la prima vedere, ermetice, dar autoarea reușește, din câteva cuvinte, sã creeze adevãrate lumi interioare ale personajelor.

„Meandre” este mai mult decât o sumã de texte. Este echivalentul unei diorame panoramice, care prezintã personajele în cele mai diverse situații, de la cele pur sociale pânã la cele care se regãsesc în spațiul personal, atât fizic cât și mental, fiind, în același timp, și un cumul de metafore sensibile, o împletire incredibilã de lirism și umor.
(Em Sava)

De la „Delicatese literare” citire

20 Monday Jun 2022

Posted by sweet & salty in A fi scriitor

≈ 2 Comments

Șoricelul meu năstrușnic a fost citit de Tyna de la Delicatese literare.

Aventurile lui Andrei de Em Sava este o încântătoare carte pentru copii, plină de tâlc, minunat îmbogățită cu ilustrații haioase și foarte sugestive, realizate chiar de autoare. Cartea reprezintă și un excelent mijloc de deprindere și perfecționare a limbii franceze, fiind o ediție bilingvă. Andrei este un șoricel mic și drăgălaș, însă tare leneș și neascultător. În timp ce frățiorii lui ascultau întocmai sfaturile mamei Andreița, cea mai bună mămică de șoricei, spălându-se pe dinți, curățindu-și blănița și aliniindu-se cuminți în spatele mamei lor pentru o excursie în aer liber, Andrei visa doar să lenevească. Astfel, a făcut el ce-a făcut și s-a pierdut de mămica și frățiorii lui, ascunzându-se sub o frunză de varză și crezându-se tare șmecher. Dar, vai! În curând a regretat amarnic actul lui de rebeliune. Pericolele pândeau la tot pasul, Mâța Câța și pisoiașii ei, Miorlănel și Albioara, abia așteptau să pună laba pe el și să-l înfulece, iar Andrei nu mai nimerea drumul spre casă. Din fericire, Andrei își va găsi câțiva aliați neașteptați, care îl vor ajuta în câteva momente de cumpănă: o vrăbiuță, o furnică și un câine. Cei mici vor fi cu siguranță fascinați de aventurile micului Andrei și vor sta cu sufletul la gură în așteptarea deznodământului. Acțiunea este punctată, din loc în loc, cu mai multe informații și învățăminte foarte utile, ce vor fi asimilate într-un mod facil și plăcut . Astfel, copiii vor afla ce este o poiată, precum și că șoriceii mânâncă aproape orice, dar preferă semințele de cereale, vor înțelege că legumele conțin foarte multe vitamine, iar varza este un aliment foarte sănătos, care te face mai puternic, vor descoperi că pisicile mănâncă șoricei, dar și că pisicile și câinii nu se prea iubesc, precum și alte informații interesante. După multe peripeții pe muchie de cuțit, deznodământul este unul fericit, iar Andrei a învățat, iar odată cu el și cei mici, o lecție foarte importantă: Mămica trebuie ascultată, iar frățiorii sunt cei mai apropiați și buni prieteni. Recomand cu drag această carte pentru copii, minunată și captivantă!

Întreaga recenzie aici.
Mulțumesc, Tyna!

Despre Orizuru

17 Friday Jun 2022

Posted by sweet & salty in A fi scriitor

≈ 3 Comments

Mulțumesc, Cristina Dinu!
Am cunoscut-o la Bookfest, dar o știam în primul rând din cartea ei, apoi de la Românii au talent. E inimoasă și adevărată. Genul acela care-ți spune verde-n față ce crede. E minunată.

A doua carte pe care o citesc, scrisă de Em Sava.

A doua călătorie departe, pe aripi de emoții, pe pale de vânt și pe sclipiri de gânduri.

Cu cât citesc mai mult de la ea (din cărți, de pe Facebook) cu atât mi-o imaginez ca fiind compusă din toate emoțiile umane, condensate și îmbrăcate în piele de om. Am cunoscut-o pe viu și ce-i drept, parcă-mi vibra în brațe, nu se simțea ca orice om 😁.

E delicată în cuvinte și le așează atât de frumos de parcă ar vrea să te mângâie și să te strângă în brațe la fiecare propoziție.

În “Ana” a reușit să aștearnă povești grele de viață, într-un mod atât de frumos, încât îți este drag de ceea ce citești, chiar și atunci când parcurgi cuvintele unei tragedii.

În “Orizuru” a adunat o colecție de trăiri, de întâmplări din cele două țări “mame” ale ei, România și Canada.

Cu fiecare poveste parcursă mi-am imaginat-o râzând, plângând, fiind entuziasmată sau speriată cu pasiune, cu dedicare, cu toată ființa ei, nelăsând nici un gram de emoție să fie irosit.

În fiecare cuvânt simți dragostea ei pentru viață, vezi copilul ei interior fascinat de miracolele existenței, atingi un pic, firav, modul ei de a selecta frumosul din orice experiență a vieții.

Orizuru este despre oameni, despre amintiri, despre trăiri, dragoste și schimbări.

Em este un om care a cunoscut greul, dar a ales să trăiască frumosul, prin asta devenind un autor capabil să trasmită subliniat, îngroșat și cu litere de tipar: “Omul sfințește locul!”.

Mă uitam la poza din carte, cea din a doua imagine și îmi fredona în minte “Şi totuşi există iubire/Şi totuşi există blestem,/Dau lumii, dau lumii de ştire/Iubesc, am curaj şi mă tem”.

Îmi place viziunea ei caldă despre lume. Îmi place bucuria cu care acceptă evenimentele vieții, ușurința cu care găsește sclipirea din oameni și fermitatea cu care stă departe de urât.

Aș putea spune că Orizuru este o mică hartă cu GPS către emoțiile din noi, alea inocente, pierdute odată cu ignorarea micilor detaliile din jurul nostru și din noi.

Cartea o găsiți la Siono Literar

Orizuru

P. S. E prima recenzie la care am emoții în privința gramaticii 😂 După o listă frumos organizată în care Em și-a consumat din timpul ei ca să-mi facă câteva observații utile, ar fi trist ca tocmai în recenzia ei să greșesc. Culmea este că nu am avut emoția asta când am scris despre “Ana”, dar acum știind din Orizuru că a fost profesoară de Limba Română, stau cu teamă 😂😂😂

Așa cum era

06 Wednesday Apr 2022

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Catchy

≈ 7 Comments

Draga mamei, de atunci nu mai suport pianul. Mi se face stomacul ghem și acum. La creierul meu nu ajunge muzica, ci presiunea turbată a unor clape plesnite peste bot cu sete de o cucoană nebună. Chopin îmi face pielea de găină, Mozart îmi dă stări de vomă. Știu că nu mă înțelegi și mă bucur că nu mă înțelegi, că tu iubești muzica până peste poate. E, până la urmă, un dar divin.
Doamna avea două fete pe care nu le băga în seamă.  Ele, sărăcuțele erau frumușele și blânduțe ca două picturi de Romako. Una de șase, cealaltă de opt ani. Stăteau lipite ca două mămăruțe zgribulite pe o frunză înghețată și se uitau cu ochii mari și albaștri la mă-sa, o străină lipită de casa lor luxoasă, o nebună ce cânta ca apucată de dimineață până seara. Nervos. Cu patimă. Non-stop. O iubeau, că alta nu aveau. Se temeau de ea, că era descreierată. Se ridica de la masă ori din cele mai banale situații, de multe ori din mijlocul unei discuții, de exemplu începea să-mi spună ce să cumpăr de la piață, se oprea năucă, se uita la mine ca și cum n-ar mai fi știut cine sunt, îmi întorcea spatele și se năpustea asupra clapelor ca și cum aia ar fi fost lupta ei cu viața.
Domnul îi era plecat în străinătate de unde venea cu bani mulți, dar degeaba. Oricât aducea, doamna tot nu era mulțumită. Crunt de geloasă pe plecările lui, pe viața lui de fante, cum zicea, îi făcea zilele un chin. Nu știu de ce avea ciuda aceea turbată pe el și nici de ce l-ar fi vrut acasă, pentru că nu-l suporta sub același acoperiș. Domnul era modest ca înfățișare,  aș zice șters. Mijlociu ca statură, cu un început luminos de chelie. Avea tenul foarte alb și din cauza asta, probabil, scăfârlia lui părea fosforescentă. Mereu umbla însoțit de o servietă din piele, pe care nu o lăsa din raza lui vizuală. Nu știu ce purta acolo. Părea important. Odată a uitat-o acasă. S-a întors panicat, roșu la față, gâfâind. A cuprins-o cu dragoste și a plecat, fără să zică nimic, deși fetele își făceau temele lângă mine, iar nevastă-sa zdrăngănea în sufragerie. Interesant, dar îmi amintesc mult mai bine cutele din piele bej și modelul cataramelor aurii, decât trăsăturile lui. 
Și, pe cât de zgomotoasă îi era cucoana, pe atât era el de tăcut. O singură dată și-a ieșit rău din pepeni și a dat cu pumnul în masă, de-au sărit pe podele cănile de cafea și s-au făcut cioburi. Cucoana a înghețat din pălăvrăgeala ei smiorcăită și plină de reproșuri. A trântit ușa după el și nu s-a mai întors două săptămâni. A revenit la fel de tăcut. Aceeași umbră cu chelie fosforescentă și servietă de piele. 
Deși cucoana îl temea, ea era cea care-l înșela cu cine apuca. Vorba aceea: hoțul de hoț se teme. Sau poate nesiguranța o împingea la gesturi definitive și reprobabile. 

Recenzie – Aventurile lui Andrei

23 Wednesday Mar 2022

Posted by sweet & salty in A fi scriitor

≈ 3 Comments

Am descoperit-o pe Corina Moisei în momentul în care am citit recenzia făcută de ea „Anei” mele.
Azi mi-a făcut surpriza și bucuria scrierii unei recenzii pentru micul meu șoricel.
Mulțumesc frumos, Corina Moisei-Dabija!
Recenzia este pubicată aici.

Ce dulce și frumoasă este copilăria învăluită în mii de îmbrățișări calde, în somn dulce și în pupici furați de pe obrazul bucălat al unui bebeluș. Scriu aceste rânduri și în minte îmi vine imaginea mamei, care mă îmbrățișează în drumul său spre muncă și îmi spune cât de fericită e să mă aibă în viața sa. Cumva aceste momente s-au întipărit în memoria mea, în ADN-ul meu de copil ascultător, alături de povețele spuse de părinți și bunici. Am crescut cu frumoasa senzație de a fi un copil iubit cu multă sinceritate, fără rezerve, dar și în duhul respectării unor reguli. Bunica mă învăța mereu că omului harnic Dumnezeu îi pune pâinea în traistă și îmi amintea mereu despre fata babei și fata moșneagului. Acele vremuri demult apuse îmi învie și acum în minte, ținându-mă conectată la tot ce înseamnă patrimoniu și cumințenie.

Mi-am amintit de toate povețele sale când am descoperit cartea „Aventurile lui Andrei”, semnată de autoarea Em Sava, apărută la editura Siono, în 2021. Andrei e un șoricel leneș, dar foarte atașat de mămica lui. Pare mereu prins de mrejele dulci ale unui somn cald și nu prea își dorește să iasă din culcușul său pentru a găsi de-ale gurii. Totuși, lenea nu îi stă bine unui șoarece bine crescut, iată de ce decide să asculte parțial de mama sa și să iasă la muncă alături de frații și surorile sale.

Doar că acel somn, bate-l vina… L-a prins în cel mai neașteptat moment și iată-l pierdut de restul… Din acest moment, narațiunea devine alertă, șoricelul încearcă să își găsească familia, iar în calea sa apar tot felul de prieteni și neprieteni, pericole și deznădejde, dar și credința în minuni. Andrei este întruchiparea unui copilaș care nu a ascultat și a răsturnat drobul cu sare, dar care regretă nespus fapta sa. Narațiunea lui Em Sava este atât de ritmică, într-un crescendo de o sinceritate debordantă, ceea ce e vital pentru lecturile celor mici.

Citindu-i cartea, care apropo are și o dublare în limba franceză, și admirând ilustrațiile absolut minunate, m-am prins la ideea că a scrie cărți pentru copii e o misiune extrem de dificilă. Dincolo de natura ghidușă, un autor pentru copii trebuie să ascundă foarte multe sensuri, să încarce povestioara cu un tâlc special și să îi dea o formă memorabilă, astfel încât, seară după seară, mâna copilului să ia de pe raft anume acea carte. Sună ca o muncă sisifică, dar, în aceeași ordine de idei, nu există cititor mai fidel decât un pici fericit.

„Aventurile lui Andrei” e o carte bună și pentru cei mici, dar și pentru cei mari, care prinși în noianul rutinei grele vor să se desprindă de ea și să se lase purtați într-o lume a imaginarului. Descoperiți aventurile lui Andrei și rememorați acea fericită perioadă a copilăriei, când după o șotie dădeați fuga în brațele larg deschise ale mamei.

Poezia SIONO

02 Wednesday Mar 2022

Posted by sweet & salty in A fi scriitor

≈ 22 Comments

Iubește-mă cu poezie!
Știu: e război, e pandemie…
Tu dăruiește-mi poezie!
Vreau să citesc!

Iubește-mă și dă-mi o carte,
De ficțiune să am parte!
de vers, de rimă. Nu de moarte!
Vreau să citesc!

E martie la noi în țară,
dar primăvara-i militară.
și bucuria-i solitară.
Rară, pustie și amară…
Vreau să citesc!

Scriu pe o „floare de salcâm”
Și rozul îl cuprind în sân
„Trăiri”-le-s întrebătoare
„Și vulturii-au uitat să zboare”
Cărările-s cu „Pași în doi”
ivind „Zorile ochilor tăi”
„De la un capăt la-altul”-așa
„Versul e-acum de catifea”
„Visările dintre castani”

zac fărâmate printre ani
cu „Poezia prin sertare”
Căci „fluturi, frunze” vor să zboare,
Iar viața e o amânare.
Vreau să citesc!

Aceste vremuri de beție
de film SF, de atrofie.
Vreau să trăiesc în poezie!
Vreau să mă vindec de urgie
de vise negre… Amnezie
războiul, boala să îmi fie.Trăiește-mă în poezie.
(em)

Eu nu sunt poet. Și adevărul e că multă poezie pe care o citesc, și la alții, nu e poezie. Când citești mult, gusturile se strepezesc, ești tot mai pretențios și mai greu de mulțumit. 🙂


← Older posts

Categories

  • A fi scriitor (82)
  • Amalgam (184)
  • Ana (50)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (117)
  • Catchy (16)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (20)
  • Din bucătăria mea (20)
  • File de jurnal (171)
  • Fluturi și alte frunze… (44)
  • Geografie subiectivă… (99)
  • Imagini… (41)
  • Lume color (11)
  • Observatorul (3)
  • pași (34)
  • Promisiuni (4)
  • Recenzii (4)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (37)
  • UZP (2)

Arhive

Recent Posts

  • Promisiuni – fragment
  • Promisiunile la Bruxelles
  • Călătorind zile și nopți
  • Român în țara frunzei de arțar
  • Ana – recenzie Cristina Pop – Belgia

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,234 other subscribers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Blog at WordPress.com.

  • Follow Following
    • Sweet & Salty
    • Join 1,234 other followers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Customize
    • Follow Following
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...