Îngândurată, ai ieșit afară.
Te-ai întrebat de-i potrivit ori nu,
dac-o fi iarăși primăvară,
ori zilele s-au hotărât să fie
doar non-culoare și melancolie?
Tu știi că după ploaie vine soare,
că viața e frumoasă câteodată,
nu spulberată, tristă cu ninsoare,
chiar dacă bucuria nu-i perfect curată.

Îngândurată ai ieșit la soare
tu, minunată pată de culoare!

Ești prima floare de pe anul ăsta.
Ești întâmplarea mov, fără cuvinte,
curajul, frumusețea și lumina,
dar și o lecție: să iau aminte
că iarna trece-ntotdeauna!
Că norii sunt mereu mâncați de soare
că nu contează cât de aspră e furtuna
din mlaștini negre tot răsare luna.

Îngândurată ai ieșit la soare
tu, minunată pată de culoare!

Îngerii din cer lucrează
torc și țes, apoi brodează
și din nori ei cos o lună.
și un soare coc la foc.

Fără sfoară le înalță,
apoi taie ziua-n două
și o ung pe-un lan de cer.

și când plâng, pe noi ne plouă
(căci și ei mai plâng, ori ning)

Și se urcă greu, că-i mare
Luna – Grasă și rotundă,
luminoasă, ca un bec,
sprijinită-n două stele.

Și, cu poftă de cafele,
cheamă soarele la bârfă,
îl servește cu fursecuri.
Râd de viață:- E o târfă,

ce-amăgește omul pomul
și îi uscă frunza, ramul
ochiul, gura și sprânceana
tinerețile și neamul.

și se duce pe pustie
plouă, ninge. Iarnă cerne
amintirile le toarce,
le aruncă-n patru zări
nimeni nu le mai desface.

Numai soarele și luna
vremuiesc același cer
zi și noapte, vară, iarnă
alb argint, negru mister.

Strălucesc și stau de vorbă.
Strălucesc în conversații.
Strălucesc, frate și soră.
Strălucesc prin constelații,
împărțind frățește cerul,
fără lupte, fără ceartă,
fără întrebări degeaba,
fără granițe și hartă.

Numai omul nu încape
sub același cer cu altul.
Are-o viață mititică
și adună, tot adună,
deși-i numai o… furnică.

Omul crede că e soare,
că pământul stăpânește
că e primul ce nu moare,
ce urăște, ce iubește…

Îi e greu să înțeleagă
că-ntr-o zi se va sfârși
drumul în această lume.
Că-ntr-o zi, el va muri…

Face planuri, construiește,
minte fură și amână.
Dă cu banul și urăște,
și adună, tot adună

Și-ntr-o zi, cortina cade.

.

 
Corcodușe jucăușe
ciripesc deodată toate:
„Primăvara asta, frate
se întreabă, se socoate
să ajungă și la noi?
Ori se crede mai de soi???”

Ciripesc deodată toate
fericite și codate
rotunjoare și micuțe
n-au complexe că-s… plinuțe.

Sunt aici de dimineață
au și chef și spor de muncă.
Luni de martie e astăzi.
Primăvara-i într-o dungă!

Păștea pe câmp de margarete,
zburda aprinsă-n alb de nea
și se gândea cu aroganță
că e frumoasă ca o stea.

Era o oaie albă-n blană
cu ochi rotunzi de foc și scrum,
păștea cu har și bucurie,
știa că timpul ei e-acum.

Visa că blana ei câlțoasă
este mătase de argint,
că iarba este praf de stele,
că behăitul i-e cuvânt

Și se vedea cu coroniță
pe la tribune cuvântând,
spunând ce-i rău și ce e bine
și cu emfază explicând,

dansând și strălucind în noapte
ca o sirenă-n șa de val,
trezind iubiri cu blana-i lapte
ajunsă teafără la mal.

Dară ciobanul cu o bâtă
o răcori pe la spinare
o înjură și-i spuse „Tută!
Ca bleaga dormi in ziua mare!”

Și se trezi la deal mioara
în lân-avea maci și trifoi,
iluzii se spărgeau deșarte
în colb și între multe oi.

Flash – Câmpul cu iluzii

A-nceput de ieri nebuna
să împroaște cu venin,
despletită, albă, surdă…
să plesnească din senin.

Se întinde ca o vampă
ieftină, fără culoare,
rece, fără sentimente.
Te izbește din parcare

cu-al ei argintat lințoliu
ce-l întinde peste lume.
cerne stelele fărâme
Alb e totul. Fără nume.

Te îngheață cu minciuna
c-ar fi zână de argint,
dar aduce doar răceală!
E un alb imens mormânt,

fără viață, fără suflet
fără sare ori piper
Râde-n ghețuri și-n ninsoare,
iar limbajul ei e… ger

Aibă alții frumusețea
fulgilor dansând agale!
Aibă oameni de zăpadă!
Aibă bulgări și ninsoare!

Dacă vor minunea albă…
să-i inunde doar pe ei,
vraja de argint-a iernii
albul pur, frig și polei!

Mie dați-mi iarba verde,
briza mării-n asfințit
și plimbatul în sandale…
Nu frig și deszăpezit!

Iarna fie-mi doar în poze!
îmi ajunge peste cap
câtă albă minunată
în Canada am gustat.

Săniuțaaa fuge, nimeni n-o ajuuunge! Doar mașina mea stă blocată în trafic ca bleaga, cu roțile de iarnă pufnind nervoase în omăt, scuipând înjurături albe. Ștergătoarele de parbriz nu mai fac față. Pline de zăpadă. Scârța-scârța. Ninge cu nervi. Ninge de sus, de jos, din stânga, din dreapta. Ninge-ntr-un hal!
Ora 3 pm în trafic. Ora 5 pm în același trafic. 10 km în două ore și vreo 50 de poze. Tâgâ-dâm-tâgâ-dâm. Iarnă gri, iarnă gri! Nu credeam c-ai să mai vii.
Hai de-un meteo și de la mine. :)))

(Poze luate la „cald”)

Mi-ai desenat chipul pe o plajă-n Cuba și-ai construit un castel.
– Primul val ți-l transformă-n oi ce pasc scoici, am râs.
Mi-ai lipit pe talpă promisiuni.
– Nisip… am zis neîncrezătoare.
– Nu. Praf de stele, mi-ai răspus serios.
Și valul ocolește castelul, așezat după formula lui a fost odată ca niciodată.

Flash – Nisip

Ești vinovată și-o știi bine!
Io-n înălțimi m-aș avânta.
Dar ghici de pot? Ghici ce mă ține?
Exact, e simplu: dumneata.

Aș vrea să urc înalte piscuri,
cu parașuta aș sări.
Echilibristică aș face…
Precum un vultur aș pluti.

Dar pot? Mă ia cu amețeală
și gândurile-mi fug zălude,
Mi-e rău și mă cuprinde frica
și mi-e-ntuneric. Da. Pe bune!

De ce? Că dumneata n-ai treabă.
Pe umeri mi te-ai cățărat
și, dacă urc vreo zece trepte,
din trei mișcări, te-ai panicat.

Am încercat să scap de tine.
În CN Tower m-am urcat,
în turnul de oțel al Franței
și peste tot unde-am umblat,

C-așa marchează omenirea,
orașele cu ștaif în lume:
Cu o clădire până-n stele.
Să iei bilet! C-are renume.

Tu nu urci însă nici plătită.
Te uiți cu jind de jos, din vale
că siiiiigur, strugurii ți-s acri.
Ai vrea și tu. Normal. Ți-e jale.

Doar tu! Doar tu ești vinovată!!
Nu vrei să urc în munți, spre zări…
Așa c-ajung numai cu gândul
deși-s mereu cu capu-n nori.

Am primit un glob
ținut într-un colț de ochi vecin cu lacrima.
Îmi pulsează în palmă. În formă de inimă.

Am primit un cadou perfect.
Rotund.
Și-am încercat să inventez roata
naivă, alergând în cerc.

La un capăt sunt eu, la celălalt e-Acasă.
Cum poate să aibă capăt un glob?
E plin de amintiri prin colțuri.
Cum poate să aibă colțuri un glob?

Metafora mea. Numele meu.
Definiție.
Zorul meu colorat în bule rotund curcubeu de săpun.

Iarna l-așez în bradul de Crăciun.
Vara îl ard în lut și-n soare
și-l rotunjesc ușor
într-o inimă albastră.

Ce-o fi vârsta? mă întreb,
că pare-a fi lucru mare.
Toată lumea are grijă:
câți ani am? câți ai? câți are?

„Uită-te în buletin!”
este-o vorbă românească.
Îns-aicea am scăpat.
Poate lumea să bârfească.

L-am lăsat acolo-n țară,
când de-acasă am plecat,
că așa e obiceiul
cu cel ce a emigrat.

O să zici c-am pașaport.
Da! Pierdut printre sertare.
Îl ating extrem de rar,
doar când trec peste hotare.

Și mă joc așa hai hui,
tu îmi spui că sunt frumoasă,
că am stele în priviri…
Anii trec, viața-i spumoasă.

Ne iubim ca doi copii,
astăzi este ca și ieri.
Ești puternic și transformi
Toamnele în primăveri,

iar când iarna vieții ninge
la ferestrele din noi,
sufletul mi-l iei de mână
și-mi săruți obrajii moi.

Suntem doi copii ai sorții
adunate două vieți,
sufletele împletite.
Ninși de-ai anilor nămeți.

Strada mea se numește DEPARTE
și casa mea se numește DEPARTE
și eu în pașaport sunt: E. DEPARTE
M-am pierdut.
M-am pierdut de mine în ziua aceea
când a răsărit prima literă din alfabet.

Nu era literă. Era un x cu mască.
Era puntea tăcerii,
dar zâmbea ca și cum ar fi un inocent A mic de mână.
m-am ascuns în spatele ei cu toate punctele de suspensie în brațe.

departe de mine am ținut iarna și florile de cireș
și vocile oamenilor care șerpuiau pe la ferestre, încercând să se strecoare în casă cu cătușele la îndemână. Să-mi închidă respirația. Să-mi închidă cuvântul.

Am făcut o scară din litere, multe litere cu mulți x,
apoi am rupt-o-n două și am făcut-o gard
pentru că oamenii sunt răi
și rotunjesc cuvintele, apoi le transformă-n săgeți
și-n gloanțe
și le împușcă.
spunând că sunt buni
și conjugă la infinit pronumele: eu, eu, eu, eu
și-l fac defectiv de persoană.

m-am urcat pe scară de litere
și gard mi-am făcut mie însămi.
Gard mi-am făcut.
ca să mă țin
departe de mine.

m-am urcat în vârf
să nu ajungă nimeni la mine
nici eu.
să pot conjuga liniștită adverbul DEPARTE.

Până la urmă gramatica nu e decât o găleată de vorbe fără declinare
și fiecare cuvânt poate fi conjugat
după cum vor mușchii vorbitorului.

Tema săptămânii: departe de mine