E vremea de „în sfârșit”

Poate că toamna și nu tu
Poate că teama și nu tu
Poate că zborul și nu tu
Poate că eu. Nu tu.

e vreme de bun rămas
cu ochi căprui stinși albastru
arunc zale și lanțuri și plec
E vremea de „în sfârșit”

Când te-ai îndurat
și m-ai lăsat
m-ai dezlegat
și zbor. Deși-n cuvânt te-am aninat
in vorbe multe te-am încondeiat
iubindu-te, te-am blestemat
te-am alintat,
m-am zbuciumat

iar tu m-ai condamnat
cu tine m-ai legat.
pe-un leat.

oh, cât am scris,
Cât m-am aprins!
ca un proscris
de dorul tău atins, cuprins, încis…

Te-ai îndurat.
Astăzi te-ai îndurat și m-ai lăsat
să zbor tu m-ai lăsat
și ai semnat
in alb tu ai semnat
și… am plecat.

Pe frunte-am tatuat:
Amnistie!

Temă – Literatura ca utopie – Flash – Amnistie

Când mi-ai mușcat călcâiul,
ai tresărit orgasmic,
crezând că-s terminată
ca o lăcustă verde
strivită sub picior.
Dar vezi tu?
nu-s Ahile.
Sunt Prometeu. Cu focul.
Însă neprins de Zeus. 😉
Îl cresc în vene-mi.
Arde.
Otrava nu m-atinge,
doar ploaia lui Bacovia
în mucegaiuri triste
arome și parfumuri
în spleen mă-ngălbenesc.
Și frunză sunt deodată
deși nu-mi place frunza
nici floarea,
că se duce.
Un trup de pom mai bine
un trup de pom
de pom.

Mă răsucesc în frunză
și șerpuiești prin mine
și muști cu sete neagră,
mă umpli de venin.
Mă spurci cu răsuflarea-ți,
otravă-mi pui pe plete
și zbor și frunză crește
și fluturesc
în zbor.
În vânt de vorbe rele,
în soare ce apune,
în lut și în aramă,
în piatră de hotar.
Tu viermuiești degeaba.
Otrava ți-este pielea.
Eu fluturesc văzduhuri
și scriu despre păduri.

(Tema săptămânii – Imun la veninul de viperă) Em

Îngândurată vine Toamna,
se scarpină în cap mirată,
se uită-n jur, dar la piscină
e lumea încă despuiată.

Iar soarele e-ntins la plajă.
Cu un trabuc stă la taclale
lâng-o brunetă înfocată
cu forme ce te bagă-n boale. (sic)

Pădurea-și mângâie sfioasă
copacul șușotind a vară,
cu frunza-ntinsă, neridată
și floarea-n rochie de seară.

Luna e grasă și rotundă.
Ca un dovleac de foc răsare,
luceafărul discret pândește
și vezi și cele două care

cum desenează bolta neagră.
Și caldul ierbii lin foșnește,
iar greierii sunt puși pe treabă
și cântă doine… românește.

„Iar am băut prea mult aseară”,
își zice Toamna, cam confuză,
Deși pe smartphone clar citește
că e septembrie. Nu-i zuză!

Și-atunci? De unde-obrăznicie
cu Vara asta nesimțită
ce prinde-n brațe tot pământul?
Adică… nu-i binevenită?

Ea, care pune prin cămară
dulceață, castraveți murați,
zacuscă și compoturi, miere,
ardeii copți, deshidratați.

Cum? Ea? Crăiasă de culoare?
În mii de versuri lăudată,
cu pleata ei de frunze moarte,
să fie astfel obligată

s-aștepte să se ducă Vara?
Să stea la coadă la tomnit?
când frunză, floare, fir de iarbă
să-și schimbe haina-i sorocit?

Privind superior, regina,
Se scărpină în cap năucă,
Gândindu-se cu disperare:
să mai rămână? să se ducă?

Dar frunza verde înțeleaptă,
văzând nehotărârea Toamnei
Zâmbi, îngălbenind deodată
și salută venirea doamnei

cu murmur-vânt peste coline,
gutui și nuci și pere coapte,
cu must și cu hambare pline…
Parfum de dor și zbor de șoapte.

Și Vara dispăru în noapte.

– The end –

(aceasta nu e poezie 😀 )

Ziele acestea vorbesc în toamne.
Vorbesc în riduri ce-mi îmbrățișează ochii într-o încrâncenată încălzire globală.
Suntem acasă, dragul meu, și ne adunăm toamnele.
Amintirile ne-au desenat fire de păr albe.
Le ascundem cu prune și struguri copți.
Râdem cu nuci verzi și must, dar mai ales cu frunze colorate,
într-o perpetuă toamnă canadiană, ce poartă pseudonim de vară indiană.
De-o vreme nu mai numărăm primăveri, ci toamne.

Trei vorbe ți-aș spune
doar trei
când curcubeul s-ar întinde de la mine la tine.
M-aș aduna toată, ca o pisică răsfățată
și doar trei vorbe ți-aș toarce la ureche.

Ți le-aș spune foarte devreme dimineața
ori noaptea, înainte să aluneci în vis.

trei vorbe ți-aș spune
de fiecare dată când tristețea și-ar bate clopotele pe umărul tău,
ori când ai râde în hohote (știi cât de frumos râzi?)

Trei vorbe ți-aș spune de fiecare dată.
Le știi?

Pășesc încet.
Nu tulbur apele copacului ascuns între coperți.
Pășesc încet,
abia ating nisipul ce odat’ a fost castel.

Pășesc încet.
Nu mă aud.
nu știu,
Sunt pașii mei?
Ori urma visului ce-o fi pornit la drum
să mă găsească.

Pășesc încet
cu miezul de furtună încheiat la gât,
strâns bine între palme.
Și mere verzi își lasă urmele
pe fiecare drum.

Pășesc încet.