Pășesc încet.
Nu tulbur apele copacului ascuns între coperți.
Pășesc încet,
abia ating nisipul ce odat’ a fost castel.

Pășesc încet.
Nu mă aud.
nu știu,
Sunt pașii mei?
Ori urma visului ce-o fi pornit la drum
să mă găsească.

Pășesc încet
cu miezul de furtună încheiat la gât,
strâns bine între palme.
Și mere verzi își lasă urmele
pe fiecare drum.

Pășesc încet.

Într-o dimineață am plantat un ocean.
În joacă l-am plantat.
Pentru că în lunga listă a nepriceperilor mele e și grădinăritul.

Sunt un om nepriceput, de aceea tot ce fac iese pe un fel de dos
care e un fel de față a unei stângi ce se vrea dreaptă.

Nu mă pricep la nimic.
De aceea cuvintele cresc ciorchini cu gust de mere și aparență de frezii,
iar numerele nu sunt. Pur și simplu-s baloane de săpun
care semnează absent de fiecare dată când m-ar apuca vreo eventuală aritmetică.
Așa că un banal unu plus unu iese fărâmițat atât de mărunt
că pare mai degrabă o pictură abstractă.

Într-o dimineață am plantat un ocean.
Mic. Jur că era foarte mic.
Ca un „nu știu” înmugurit la întâmplare în colț.
De ochi.

L-am sădit lângă casă.
Căci sunt responsabilă când mă apuc de ceva.

A doua zi dimineața era deja albastru.
Iar eu, cred că din greșală, i-am pus articol hotărât.
Și-atunci s-a apucat să crească pești.

A treia zi am avut nevoie de binoclu
ca să privesc în curtea casei părintești.
Iar după o săptămână mă aflam pe lună.

Însă mă auzeam cu mama și tata la telefon zilnic.
Apoi de dragul nostru s-a inventat skype-ul să ne puteam vedea.
Și ne priveam. Cu dor ne priveam și fiecare dintre noi
ținea la piept o toartă de ocean.

În fiecare zi oceanul mic, devenit mare, înmugurea.
Albastru înmugurea miros de sare.
Cum nu mă prind ușor (văd cenușiul roz)
nu observam mirosul de lacrimă cu gust de dor.

Până-ntr-o zi.
Când în inbox am găsit un e-mail:
„Nu vă faceți griji.
Eu sunt lacrima și dorul vostru”
Semnat: oceanul.

Iarba verde de acasă
și-a pus straiul violet.
Mă pândește prin fereastră
în veșmântul ei cochet.

Parfumată, mă întreabă
cât mai stau pe la părinți,
îmi zâmbește cu ispită
în petalele-i cuminți.

Îi explic c-aș sta o viață
lâng-a mamei vorbă dulce,
unde-mi este-atât de bine
încât, zău, că nu m-aș duce.

Lâng-a tatii-nțelepciune,
gând ocrotitor și sfânt,
părintească alintare,
mângâiere și cuvânt.

Însă, ca și toporașul,
pun amprente parfumate
pe obrajii de părinte,
apoi… florile-s uscate.

Las în urmă amintirea
și speranța că revin,
să aduc acasă vara
cu căldură, cu alin.

„Suntem bine, draga mamei”
vocea de la telefon.
Și durerea surd-a tatei:
„Draga noastră, ne e greu”
spus în gând, să nu mă doară
greutatea vorbelor,
eu să cred că le e bine,
c-a trecut, că e ușor.

Mint frumos părinții noștri
nopțile lor nedormite.
Mint cu greu, să n-avem grija
trupurilor chinuite.

Mint să ne-amintim verdeața
ierbii verzi din curtea casei,
liliacul din grădină,
râsul bun din jurul mesei.

Mint cu dragoste și milă
să ne cruțe, să ne-aline.
Mint și-nchid sertare grele
cu medicamente pline.

Mint cu zâmbetul pe față,
dar surâsu-i ud de ploi
C-au sărat cu dor și lacrimi
Tot Oceanul dintre noi.

Când în copaci cresc pești și norii sunt pietre care-au scris povești.
Odată.
Pământul e rotund și peștii-s uzi și viața-i viață.
Iar Universul e doar un joc de Puzzle. Interpretabil.
Cu piese alandala pe care tu le aranjezi așa cum tu. Așa cum eu. Așa cum noi.

Și oamenii cresc mari și construiesc destine ca mușuroaie de furnici ori pânze de păianjen.
Pentru că în copaci cresc pești și norii sunt pietre care-au scris povești. Odată.

.

Un om e suflet de aripă-n zbor.

nu-l transforma-n cenușă,
nu îl topi în plumb.
nu îl vărsa degeaba-n iarbă,
că nu rodește.

un om e dragoste.
iubește-l așa cum e, ori ocolește-l.

Lasă-l în steaua lui,
în steaua stelei lui pierdută-n galaxii de stele.

pulbere fă-l,
arzi pe altarul lui!
ori dimpotrivă
pleacă!

Un om e dragoste și spaimă,
e dor,
e frică,
e păcat.

Tu ocrotește-l, dacă poți,
ori pleacă-n drumul tău, pierdut printre cuvinte.

Deschide ochii inimii și încălzește-l sub pleoapa ta,
sau du-te-n calea ta, străine,
spre alte porți.

căci oameni sunt.
e plin pământul de oameni.
în serie.
armate sunt.
prea mulți.

doar omul tău e unul singur.
E țara ta.

și te ating.
blestem îți sunt în carne.
te sting și te alung în lume
să te dezgheți.

obrazul ți-l aburesc cu răsuflarea mea.
îngheț îmi dai.
fierbinte-ți sunt.

și te sărut.
otravă-ți sunt în palmă.
te încălzesc și te alint
să te dezgheț.

adânc pătrund în mintea ta deșteaptă
să te topesc, să te adun.
te strâng în pumn
și-ți sunt.

uitare-ți sunt.

și gust îți sunt
zăpadă.
apă și foc îți sunt
și moarte.
și veșnicie-ți sunt.

și mă dezgheț
și te topesc
și te transform în vară.