Când în oglindă ți-e vară caldă,
dar ieși afară
lumea te scaldă
în reci povețe și stropi de nea
și te îngheță:
„LUMEA E REA”
așa se spune, de prin bătrâni
câinii-ar fi oameni
și oamenii câini
ei te îngheață
și-ți sunt zăpadă,
îți fură vara,
îți pun zăbală,
Îți stearpă ochiul
de zbor nebun
te frâng în două
și te apun.

Așa să fie?
am întrebat
vița de vie
plopul uscat,
și-n loc de vorbe
mi-a răsărit
un trandafir
înzăpezit…
pam pam
(M-am întâlnit cu-n trandafir pe stradă și mi-a șoptit povestea asta. Eu cred în om. Însă zăpada a înghețat sufletul trandafirului. Ar mai fi vrut un pic de vară.)

Când iarna te privește
prin două felinare,
te uiți mirat la dânsa
și nu știi ce poftește.

Te uiți cu-ncrâncenare
la fulgii ce dansează,
iar visul verii dulce
în minte-ți hibernează,

că frigul nu ți-e prieten,
iubești doar înghețata
în seri fierbinți de vară
când soarele ți-e plata…

a lunilor de iarnă
din țara cu arțari,
când zgribulești degeaba,
visând vacanțe mari.

Că iarna vine iute,
se priponește-n curte
și desenează totul
cu ace albe, scurte.

Înțeapă și obrazul,
și nasul, și urechea
și tot ce prinde-n clește…
Mușca-i-ar albul strechea!

Vedea-o-aș doar în poze,
Uita-mi-aș de palton,
de sănii și de schiuri,
de fulgi, de alb șablon.

Viseze alții neaua,
și oameni de zăpadă,
și drumuri prin omături,
și vânturi reci de sfadă,

ce te alungă-n casă
sub plăpumi și la foc…
Să plece iarna-n lună!
De veri să am noroc!

De verde de pădure,
de roșu mac de câmp,
de galben și albastru,
Nu albul-alb și tâmp!

De spume de oceane
și de nisip-mătase,
de lungi plimbări în noapte.
Nu zile friguroase!!!

Nu vreau să fiu ca varza
cu haine peste haine,
parcă m-ascund de mine.
Ce tot atâtea taine?

Nu vreau nici roți de iarnă,
Nici cizme, nici fular,
și nici mănuși de piele,
dar… totu-i în zadar.

Că iarna te privește
prin două felinare,
ningând cu spor de luptă.
Tu? Nu știi ce poftește.

Una mă cheamă, cu brațele arzânde?
Cealaltă gheață mă alungă, clipindu-mi tainic un „nu” care e „da”.
Una se-ntinde, șerpoiacă, spre pântecele-mi fierbinte.
Cealaltă fuge, prinvind în spate, jocul să-i prind.
Una e blondă lună și are-n ochi tot cerul. Și carul mic și carul mare și toate florile „de nu mă uita”-nspumate.
Cealaltă e păcat dulce. Întunecat freamăt flămând. Setea să-i sorb.
E flori de tei și primăvară. Încâlcite focuri de paparudă nebune și aripi de înger cu buze fierbinți de carmin-miere.
Chemare e una, cu pasiuni de noapte în care mori și învii de mii de ori.
Alta e zi curată, în dimineți cu mantre rotunde, care aliniază gândurile ca niște soldați verzi de infanterie.
Una mă cheamă. Cealaltă mă alungă.
Una se pierde de dragul și de dorul meu.
Cealaltă mă pierde în dor și drag.
Una este parfumul verbelor ce se conjugă la trecut.
Cealaltă numai viitorul îl cunoaște.
Eu sunt ACUM.

E vremea de „în sfârșit”

Poate că toamna și nu tu
Poate că teama și nu tu
Poate că zborul și nu tu
Poate că eu. Nu tu.

e vreme de bun rămas
cu ochi căprui stinși albastru
arunc zale și lanțuri și plec
E vremea de „în sfârșit”

Când te-ai îndurat
și m-ai lăsat
m-ai dezlegat
și zbor. Deși-n cuvânt te-am aninat
in vorbe multe te-am încondeiat
iubindu-te, te-am blestemat
te-am alintat,
m-am zbuciumat

iar tu m-ai condamnat
cu tine m-ai legat.
pe-un leat.

oh, cât am scris,
Cât m-am aprins!
ca un proscris
de dorul tău atins, cuprins, încis…

Te-ai îndurat.
Astăzi te-ai îndurat și m-ai lăsat
să zbor tu m-ai lăsat
și ai semnat
in alb tu ai semnat
și… am plecat.

Pe frunte-am tatuat:
Amnistie!

Temă – Literatura ca utopie – Flash – Amnistie

Când mi-ai mușcat călcâiul,
ai tresărit orgasmic,
crezând că-s terminată
ca o lăcustă verde
strivită sub picior.
Dar vezi tu?
nu-s Ahile.
Sunt Prometeu. Cu focul.
Însă neprins de Zeus. 😉
Îl cresc în vene-mi.
Arde.
Otrava nu m-atinge,
doar ploaia lui Bacovia
în mucegaiuri triste
arome și parfumuri
în spleen mă-ngălbenesc.
Și frunză sunt deodată
deși nu-mi place frunza
nici floarea,
că se duce.
Un trup de pom mai bine
un trup de pom
de pom.

Mă răsucesc în frunză
și șerpuiești prin mine
și muști cu sete neagră,
mă umpli de venin.
Mă spurci cu răsuflarea-ți,
otravă-mi pui pe plete
și zbor și frunză crește
și fluturesc
în zbor.
În vânt de vorbe rele,
în soare ce apune,
în lut și în aramă,
în piatră de hotar.
Tu viermuiești degeaba.
Otrava ți-este pielea.
Eu fluturesc văzduhuri
și scriu despre păduri.

(Tema săptămânii – Imun la veninul de viperă) Em

Îngândurată vine Toamna,
se scarpină în cap mirată,
se uită-n jur, dar la piscină
e lumea încă despuiată.

Iar soarele e-ntins la plajă.
Cu un trabuc stă la taclale
lâng-o brunetă înfocată
cu forme ce te bagă-n boale. (sic)

Pădurea-și mângâie sfioasă
copacul șușotind a vară,
cu frunza-ntinsă, neridată
și floarea-n rochie de seară.

Luna e grasă și rotundă.
Ca un dovleac de foc răsare,
luceafărul discret pândește
și vezi și cele două care

cum desenează bolta neagră.
Și caldul ierbii lin foșnește,
iar greierii sunt puși pe treabă
și cântă doine… românește.

„Iar am băut prea mult aseară”,
își zice Toamna, cam confuză,
Deși pe smartphone clar citește
că e septembrie. Nu-i zuză!

Și-atunci? De unde-obrăznicie
cu Vara asta nesimțită
ce prinde-n brațe tot pământul?
Adică… nu-i binevenită?

Ea, care pune prin cămară
dulceață, castraveți murați,
zacuscă și compoturi, miere,
ardeii copți, deshidratați.

Cum? Ea? Crăiasă de culoare?
În mii de versuri lăudată,
cu pleata ei de frunze moarte,
să fie astfel obligată

s-aștepte să se ducă Vara?
Să stea la coadă la tomnit?
când frunză, floare, fir de iarbă
să-și schimbe haina-i sorocit?

Privind superior, regina,
Se scărpină în cap năucă,
Gândindu-se cu disperare:
să mai rămână? să se ducă?

Dar frunza verde înțeleaptă,
văzând nehotărârea Toamnei
Zâmbi, îngălbenind deodată
și salută venirea doamnei

cu murmur-vânt peste coline,
gutui și nuci și pere coapte,
cu must și cu hambare pline…
Parfum de dor și zbor de șoapte.

Și Vara dispăru în noapte.

– The end –

(aceasta nu e poezie 😀 )

Ziele acestea vorbesc în toamne.
Vorbesc în riduri ce-mi îmbrățișează ochii într-o încrâncenată încălzire globală.
Suntem acasă, dragul meu, și ne adunăm toamnele.
Amintirile ne-au desenat fire de păr albe.
Le ascundem cu prune și struguri copți.
Râdem cu nuci verzi și must, dar mai ales cu frunze colorate,
într-o perpetuă toamnă canadiană, ce poartă pseudonim de vară indiană.
De-o vreme nu mai numărăm primăveri, ci toamne.