Suferința vine în valuri. Unele aproape mă îneacă, și nu e metaforic ce spun, pentru că sunt sărate și ude. E drept, provin din mine. Apoi, cumva, durerea și dorul de fiul meu iau o formă de alinare și perspectiva se schimbă, amintirile sunt bogăție și nu katane înfipte adânc în mine.

Zilele cu David sunt o epuizare dulce. Mi-e foarte drag. E un copilaș țesut din fibre de soare și dragostea lui e atât de pură! Îl aștept cu nerăbdare și viața lui – a început clasa 0 – mă preocupă constant. Sunt curioasă ce face, cum e, cum se descurcă atunci când nu ne vedem. Are o fragilitate de înger, deși e fantastic de puternic – uneori simt că mă dărâmă. Răspunde provocărilor, fapt ce mă incită să-i inventez jocuri croite pe nevoile lui. Intuiția de dascăl mă conduce în acțiunile față de el, iar dorința lui de participare și firea sociabilă sunt atuuri prețioase în demersul meu.

Mă bucur de David și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru existența lui în viețile noastre.

În paralel cu David o ajut și pe mămica lui să slăbească. Întotdeauna m-a fascinat nutriția.
Azi, verișoara mea a împlinit minus 10 kg. Am început să o ghidez în 6 august. I-am făcut un plan alimentar bazat pe ce mâncăm noi, adică un fel de meniu ardelenesc cu 3 mese pe zi și 2 gustări, încadrat în valorile nutriționale necesare, cu proteină suficientă cât să nu piardă masă musculară, cu multă fibră ca să o ajute în digestie, dar și grăsimi sănătoase și carbohidrați. Și firește, deficit caloric. Toate acestea pe baza BMR-ului ei.
Nutriția e matematică și disciplină. R. avea nevoie, ca noi toți, de un pic de ordine alimentară și, cum nu (mai) sunt adepta dietelor, pentru că frustrarea alimentară te face ca la un moment dat să rupi frigiderul, cred că o rutină sănătoasă și satisfăcătoare – pentru că bucuria stomacului e una dintre fericirile umanității – e cheia unei vieți armonioase și sănătoase. Să nu uităm că până și dragostea trece prin stomac.

Concep diete, calculez valori nutritive, le grupez în mâncăruri delicioase și combin alimentele în funcție de arderile organismului, gătesc, inventez jocuri și mă bucur când pot să ajut. Și mai trece câte o zi.

Am mai scris pe aici, însă texte nepublicabile, atât de multă duritate în spatele fiecărui cuvânt… Chiar mă gândeam că uite, asta nu poate AI-ul, să țipe dintre cuvinte, să topească, să lovească, să otrăvească… Poate fi incredibil de corect, poate să copieze. În mâna unor oameni a devenit instrument perfect de a păcăli, de a manipula. Dar nu are spontaneitate. Cel puțin cred că nu încă.

Și, pentru că o poză face cât o mie de cuvinte, ca să nu credeți că mă laud, o să pun câteva poze unde caloriile sunt domesticite, indicele glicemic șomează, iar vârfuri insulinice nu există. Nici zahăr, nici făină, de fapt nimic extra-procesat în bucătăria mea. În schimb multă joacă cu ingrediente bune și condimente.

E senină imaginea de acasă, e o pace calmă și caldă, numită de Tudor „raiul pe pământ”.

Aveam și eu raiul meu pe pământ, la Sava.
Părea că nu coincid raiurile noastre. Însă rai era peste tot. La fel ca trandafirii.
Creșteau raiurile noastre parfumate și dulci, în toate grădinile de pe pământ.
Rai era din abundență, doar să întinzi mâna.
Era atâta rai, că nu-l vedeam, așa cum nu vezi pădurea din cauza copacilor.
Ne mai înțepam în spinii lor ascuțiți, însă așa curgeau puroiul și neliniștile din noi.
Raiurile noastre se îmbrățișau într-un rai general, al concomitentului – respiram deodată, pe același pământ.

De când mi-a plecat fiul, m-am schimbat mult, m-am retras în mine. Și spectacolul lumii s-a schimbat. Sau poate nu l-am văzut eu cu aceiași ochi. Unii oameni mi-au plecat, alții mi-au venit și alții s-au modificat atât de mult, de parcă ar fi alții.
Bunăoară, A. Ieri a fost la noi A. și am povestit multe. Profunde ca niște liane tari, care legau conversația de la mine la ea și invers.
Și brusc mi-am dat eu seama de ceva. Iar ea mi-a spus că s-a gândit la asta înaintea mea.

De un eventual blestem.
Maria l-a pierdut pe Vaslica.
Ana pe Maria și pe Alexandru.
Eu pe Tudor, iar mama e zid de durere și lacrimi.
Nu m-a pierdut, dar m-a pierdut.

Când am scris „Ana”, am fost sfâșiată de durere descriind sentimentele din preajma morții. Am scris plângând în hohote.
Am trăit durerea Mariei, am trăit durerea Anei, iar când mi-a venit rândul, am realizat că, fără să știu, am știut.

Voi ce credeți?

O tragedie, dacă nu te omoară – pentru că nu te lasă cei dragi – te transformă. Nu te face mai puternică. Te face pilaf, ca să mă exprim plastic. Creierul, inima, sufletul, tot ce e valoros în carcasa plină de gablonțuri pe care o târâi după tine prin viață, se transformă, ruginesc. Sună spart ca niște conserve goale înșirate pe ață, atârnate de o mașină în mers.

Presupun că pentru ceilalți trece, se minimizează, pentru că alte nenorociri vin la rând, alți bătuți de soartă apar la știri. Gura satului frământă în malaxorul ei alte mutilări, carne proaspătă, sânge proaspăt, moarte proaspătă, iad proaspăt.

Iar tu crești ca o iederă în jurul propriei dureri, pentru că dorul se înalță mare, mândru și hohotitor, până la Dumnezeu, cu fiecare secundă care trece între tine și fiul tău. Ți-e tot mai dor, ți-e tot mai greu și nu mai înțelegi umanitatea. Cum crește mică în mocirlă, cum luptă pentru un leuț, cum se hrănește hulpavă din mizerie când viață nu-i, e doar o clipă nenorocită care se numește PREZENT. Ieri te-ai născut și mâine mori. Deci, ia vezi! CARPE DIEM!

Am vrut să scriu ceva cumsecade. Bunăoară că-mi place să culeg castraveți din grădină – niciodată nu le-am dat atenție -, însă e o legătură versatilă între mine și ei. Sunt ghiduși, se ascund. Și mă înțeapă. E o vânătoare care se întâmplă dimineața. Asta am vrut să spun aici. Să fiu de treabă, digerabilă. Să vă arăt că în afară de gândurile mele epuizante, de strădaniile mele de a fi OK-ish, făcute ca să-i mulțumesc pe ceilalți, se întâmplă ceva interesant în supraviețuirea mea. Noi personaje: zmeura la început, acum castraveții.

Însă niciodată nu știu ce-mi iese din degete, n-am plan de scris, iar gândurile se mișcă cu o turație atât de mare, încât mâinile abia prididesc să țină pasul cu ele.

Azi m-am supărat pe un cuvânt. Și acela scris.

Și, pentru moment, am crezut că toată construcția zidită cu grijă de dragostea celor din cer și a celor de pe pământ, precum și de profesionalismul medicilor, în speță al minunatei mele psiholoage, s-a dus pe apa sâmbetei. Pe moment, panica aceea dureroasă, neputința cumplită, inima care-și vomită esența, durerea din mine și din jurul meu, aura transformată în ghimpi ascuțiți, gustul amar de moarte, frigul (la 32 de grade C), plânsul visceral, respirația lipită de coloana vertebrală, pulsul ridicat până-n tavan, ochii, cărbuni încinși îndesați în creier, sufletul deșirat ca o cârpă veche, tălpile dizolvate-n cenușă, totul s-a reactivat. Un singur cuvânt.

N-am știut să mă liniștesc, pe moment am uitat toate tehnicile de prim ajutor. Când sunt atât de jos, încât mă uit în sus la podea, nu-mi pasă de mine. În durere eu îmi sunt cel mai insignifiant obiect. Eu contez cel mai puțin.

Instinctiv, am bâjbâit după suflete. Am deschis pagina de Facebook, unde iarăși nu intrasem de o vreme (măcar n-am dezactivat-o, tot e ceva) și am intrat în Messenger. Mulțimea mesajelor care s-au adunat (ca și pe WhatsApp, Instagram, e-mail) era intimidantă. Am deschis o parte dintre ele și, mesaj după mesaj, cuvânt după cuvânt, m-au reorganizat. Mi-au strâns cioburile, m-au lipit la loc. Atât cât se poate. M-au îmbrățișat, m-au mângâiat și au încercat să mă aline.

Incredibil cum vorba poate fi glonț, însă, în același timp, te poate resuscita.

N-am avut putere să răspund, însă puterea lor, a voastră, a ajuns la mine. Toată energia bună a grijii, dorului și dragostei mi-a întins mâna, iar eu am primit-o cu recunoștință, deși nu mă mai credeam capabilă nici să simt asta și nici să mă las ajutată.

Puterea gândului, puterea cuvântului…
(Cică toate se întâmplă cu un scop. Oare?)

Vă mulțumesc cu tot sufletul meu, așa cum e el, cioburi. Atât de frumos mi-ați scris! Am citit mesajele voastre mamei și am plâns amândouă, de data asta un plâns bun.
Nu doresc nimănui să înțeleagă prin ce trec, ce simt eu, pentru că e ultimul loc din loja de teatru a vieții.

Încă nu am răspuns la mesaje nici pe Messenger (Facebook), nici pe WhatsApp. Îmi propun, amân… și, la viteza mea nouă, de melc ardelean, poate se inventează o metodă de a scrie cu gândul. Încă nu pot… multe mesaje sunt de mai bine de doi ani… Și ce pot răspunde? Cu siguranță e același gând, îmbrăcat în alte vorbe – cum aș fi scris și eu într-o situație similară.

Dar am început să vin mai des pe aici. Și o fac pentru că știu că sunteți aici și fiecare mesaj de la voi e o gură de oxigen.
mulțumesc

PS. Floare de azi, pentru voi.

Astăzi e ziua mamei mele. Cea mai frumoasă zi din iulie. I-am dăruit multe și bune, și multe rele. S-a bucurat de toate împlinirile mele, au durut-o mai tare decât pe mine durerile mele și mi-a salvat viața de două ori. Dacă s-ar pune în dicționar o fotografie cu mama perfectă, ar fi cea a mamei mele. Om curat, frumos și binecuvântat de Dumnezeu, cu viață grea, dar și cu puterea de a muta munții.

S-a întâmplat ca azi să fim doar amândouă. Restul, în cer și prin străinătăți. Ieri am făcut pe ascuns un Tiramisu (e prima oară când fac), i-am cumpărat (tot pe ascuns) un smart TV micuț, pentru bucătărie. Cadoul, adus din Ca, l-am pus pe scaunul unde urma să se așeze și am pregătit un mic dejun special. Când totul a fost gata (incredibil cum eu, anti-tehnica, am reușit să atașez picioarele aparatului și să instalez programele), am căutat pe YouTube un video cu „La mulți ani!” și am chemat-o la masă.

Când a intrat, am pornit cântecelul la volum mare. Sărăcuța, cernită de necazul meu și-al ei, și-a pus mâna în dreptul inimii și a început să plângă, neînțelegând pe moment ce se întâmplă. Uitase și ea sunetul sărbătorii.

Am plâns amândouă o vreme, pentru că Tudor e maestrul surprizelor. M-a îmbrățișat și pupat de multe ori, s-a bucurat de cadouri, dar cel mai mult, mi-a spus, că bucuria îi vine din faptul că m-am purtat azi ca eu, cea veche.

În spatele casei, de-a lungul zidurilor sunt tufe mari de zmeură, atent îngrijite de mama. Generoasă plantă, de fapt generos Dumnezeu! Adun zmeură la fiecare două zile. Mă simt copil când fac asta, mă simt fluture, mă simt albină, pentru că mă intersectez uneori cu ele. Casa e mare, șirurile paralele de zmeură sunt lungi. Culeg și mă bucur, ascult un audiobook sau muzică în timp ce mâinile cotrobăiesc printre frunze și adună boabele roșii, parfumate și dulci. Mi-e bine. Bine cu lacrimi. Am o relație de prietenie cu zmeura. Interesată din partea mea. Ea dă, eu iau. Așa e și cu oamenii.

Mi-e bine acasă. Un soi de bine care pune umărul la povara sisifică pe care o port. Culeg zmeură, mănânc castraveții cu coajă, proaspăt adunați din grădină, mă joc cu Yogi, ciobănescul lui Tudor, un câine uriaș și deștept. Se crede bebeluș, dar e ditamai dulăul de curte, bine dresat. Stă cuminte în fața mâncării. Îi curg balele de poftă, dar nu se atinge de bunătăți până când îi spui: go! Are ochii curați și se gudură ca o jucărie de pluș.

Dar mai presus de toate, binele mi-e dat de mama. Ea-mi ridică povara și mă pupă pe frunte și pe obraji. De multe ori. Spune că-i sunt datoare din lunile în care n-am fost acasă. Încearcă mama, cu toată bătrânețea ei, să mute munții, cerul și luna.

Am venit din nou la voi, pentru că-mi sunteți acasă. E drept că am descoperit asta în 20 (mai precis în 21) iulie.

Primele zile în România au fost dezastru. Cu majuscule. Erau meșteri care terminau de schimbat acoperișul. Gălăgie. Oameni. Noaptea nu puteam dormi din cauza de jet lag, ziua din cauză de bubuituri de pe casă. Colac peste pupăză s-a înfundat canalizarea principală (au fost lucrări pe stradă și căzuse în canal o bucată de ciment), instalatorul a venit, însă era atât de îmbălsămat în zeamă de prună, încât a spart vasul de toaletă. Era sâmbătă seara. Ce-am făcut eu? Am clacat. Realmente am clacat, am simțit că e gata, că vreau să mă întorc în Canada în secunda aia. Atac de panică, nu tu aer, nu tu speranță, nu tu luminiță la capăt de tunel, nu tu wc. Ne-a luat fratello de-o aripă și ne-a cazat până luni, când universul și-a rearanjat piesele de puzzle și baia a redevenit funcționabilă.

Oricum, decizia mea cu tabăra de creație a căzut cu mare zgomot și s-a făcut țăndări mari. Păi, dacă pentru o amărâtă de canalizare înfundată se revarsă asemenea potop de probleme și fac atac de panică, ce mă fac eu cu tot eșafodajul din minte? Ce fac cu armata de directori aroganți și inabordabili, cu muncitorii puturoși, cu termenele nerespectate, cu (probabil) notele de plată astronomice?
Nu. Nu-s în stare.

Ce e șocant pentru mine, poate și pentru voi, este că sunt oameni care se folosesc de durerea și fragilitatea altora – a mea în speță. Eu sunt nebună, recunosc. Nu nebună de legat, dar sufletul, mintea, inima s-au alterat definitiv, deci clar nu mai sunt bună, întreagă, ziceți cum vreți. Nu suport să mi se plângă de milă, sunt ultrasensibilă, am o mie și una de chichițe. Recunosc. Dar ca cineva să se folosească de faptul că sunt la pământ e evil. E colosal de negru, de întunecat.

În fine, ce voiam să vă spun e că mi-am deschis pagina de Facebook. În 20 iulie am simțit un impuls nestăpânit. Nu știu de ce. Presupun că Tudor și bunica și-au unit forțele, o fi participat și tata, însă, fără să gândesc, m-am chinuit să deschid pagina, apoi s-o fac să meargă și apoi am pus două vorbe. Izvorul de suflet cald venit către mine m-a înspăimântat în prima fază. Am trimis psihologei un mesaj: am gafat. Ce să fac? M-a liniștit, mi-a spus că e un pas uriaș și bun. N-am fost convinsă.

Săptămâni în șir n-am putut merge la magazine, pentru că-mi venea să vomit când vedeam oameni. N-am acceptat să vorbesc cu nimeni, n-am răspuns la mesaje (apropo, scuze celor care mi-ați scris sau m-ați sunat, însă nu am deschis niciun mesaj și încă nu răspund la telefon).

Dar în 20 iulie s-a întâmplat ceva.

Eu nu-mi mai sărbătoresc ziua, pentru că e în 19 mai, iar înmormântarea lui Tudor a fost în 18 mai și fac doar comemorări. De sărbători și evenimente sunt plecată de acasă, pentru că sapă în carne vie. Conformația anului s-a schimbat pentru mine, valorile s-au metamorfozat în alte substantive extrem de abstracte, totul e și va fi diferit atâta cât mai trebuie să stau pe aici. Am remarcat că mă supăr mai tare, că renunț mai ușor. Mă raportez altfel la tot și toate. Cred că doar așa pot funcționa.

Știu că e foarte greu, poate chiar imposibil să mă înțelegeți…

Însă în 20 iulie s-a întâmplat ceva. După spaima că am făcut ceva grav, căldura voastră și-a făcut loc în mintea mea încăpățânată, în refuzurile mele toate, și a spart ceva.

În 21 iulie m-am trezit liniștită, ca și cum m-aș fi resetat. Am simțit că sunt mai puternică.

Am luat legătura cu o organizație pentru copii unde mă voi înscrie voluntar. Am început cumva ordinea și curățenia. Nu știu de ce și cum. De unde brusc această resursă… nu știu.

Ceva însă s-a spart. Și am realizat ce oameni minunați au fost și încă sunt în viața mea, am realizat și simțit puterea gândului și a rugăciunii. N-am mai putut face negru în jurul meu. N-a mai fost noapte, ci am simțit că, deși trag storurile, pe la îmbinări soarele intră la mine.

Oricât aș fi de haotică, împleticindu-mi pașii în labirintul existenței mele, ajung la literă, la cuvânt. Uneori o scriu.

Am ajuns în România noastră, a mea și a ta. Am venit cu greu, cu refuz, fără dor și fără dorință. M-am desprins cu greu din bula mea de acasă. Ce-mi trebuia mie Românie? Lumea mi-am pus-o deoparte, într-o nucă. Cei dragi îmi erau la un telefon distanță. Suficient.
Dar vezi tu, dragostea din cer și de pe pământ complotează și mă împinge unde mi-e bine.
Mama e mamă. Și plânge în inima ei dublu, pentru copilul ei, dar și pentru al meu care, prin extensie, e și al ei.

Plânge mama în gând, în minte și în inimă, dar mie îmi zâmbește. Lacrima ei e tainică, nevăzută.
E detectiv mama, e Agatha Christie și-mi prinde orice gând tremurat și ud. Îl urmărește, îl pune la colț, iar ochii ei verzi se adâncesc în durere. Și de dragul ei nu plâng, decât pe ascuns. Să nu mă certe mama, dar mai ales, să nu-l supăr pe Tudor.

Azi e 20 iulie, ziua Anei. Și-am avut un impuls. Mi-am deschis pagina de FB. Dar surpriză, pagina a ruginit. Nu mai funcționează. E o chestie ciudată fără pagină principală și setări.

Azi e 20 iulie, ziua Sfântului Ilie, ziua când s-a născut bitanga. Ziua Anei, dar și ziua „Anei” care încă e iubită și ne-uitată de cititori. Din păcate în librăriile din Cluj „Ana” e doar o amintire. Pe Libris e sold-out… Mă bucur că se vinde, că nu stagnează pe rafturi, dar…

Mi-a prins bine postarea trecută, vorbitul cu voi, ideile ce prind viață.