Azi am început să scriu un text acid. Pe scurt, ziceam că ne piere planeta. Că ni se scurge printre degete. Concluzia era să fim mai buni. Dar cred că în esență toți suntem buni, cu plusuri și minusuri. Că toți iubim. Măcar un pic. Măcar un cățeluș ori primăvara.
Apoi, m-am răzgândit. Până la urmă spun și eu ce spune toată lumea. La fel simt. Văd aceleași știri, aud aceleași enormități, râd, plâng, am dorințe și aspirații. Și pe cine interesează ce fluturi îmi zboară mie prin freză?
Apoi, mi-am zis să tac. Pentru că oricum miercurea asta la cafea, e un soi de aș pleca și n-aș mai sta. Blogul se bazează pe reciprocitate, iar eu, din păcate, la capitolul ăsta sunt deficitară. (și trebuie să mărturisesc că mi-a zis odată o cucoană să tac – mi-a scris 🙂 ) Ete da, că tac eu când îmi zice cineva! 🙂
Apoi, iar m-am răzgândit, pentru că dacă promit ceva, mă țin de promisiune, chiar dacă îmi fac mie promisiunea. Și uite-mă la zece seara fără să am neapărat un subiect în minte.
Despre SIONO am mereu ceva de spus. În afară de veștile para-vești, că am scos niște volume wow!!! Și că suntem în tot mai multe librării prin țară, deci acum puteți întreba la voi în oraș (Cărturești și Humanitas) plus multe altele, dar ăstea sunt rețele care-s peste tot, de cărțile SIONO care vă interesează – zic, în afară de acestea, am două noutăți fantastice. Nici nu știu cu care să încep. 1. Concurs de texte. Scoatem o antologie cu temă de iarnă. Dacă sunteți interesați, intrați pe FB sau vă spun eu aici. 2. Și… la asta va sta mâța-n coadă: Începând cu luna august, toate aparițiile noastre editoriale vor debuta mai ieftine cu zece lei. De ce? Vrem să facem cartea mai accesibilă cititorului. Să scurtăm drumul dintre el și lectură. Nu e foarte smart comercial, dar e foarte bine cultural. Într-o Românie care scumpește, ne-am trezit noi să ieftinim, adică să facem știți voi ce împotriva vântului.
Prima carte pe care am scos-o așa este cartea Ilenei Vlădușel: e delicioasă. Care aveți copii, nepoți etc. să o luați! Cartea ar costa în mod normal 35 de lei. Atâta costă o carte de genul acesta în librării și atâta ar fi fost prețul și la noi dacă nu ne trecea… Exact. IDEEA! Puteți verifica la cărți pentru copii. E de super calitate și are 230 de pagini. Prețul SIONO este de 25 de lei și acesta va fi prețul și la librăriile din țară. Dacă nu falimentăm, cărțile noastre vor fi mai ieftine. 🙂 Dacă falimentăm, ne consolăm că avem idei și că am încercat. 🙂
Văd că fac ce fac și tot la SIONO ajung. Așa că, uitându-mă la ceas, mă retrag la somn. Nu înainte de apăsa butonul de la filtru. Să fie cafeaua gata pe când vă treziți. Și ceva dulce. 🙂 Have a nice day!
PS: Cărți în pregătire: N Marianne se îndreaptă spre tipar – o să vă surprindă! O scriitură densă. Un suflu interesant. Apoi Nicoleta Beraru. Da. Exact ea. Scriitoarea de succes a două cărți adorate de cititori, aflată în topul vânzărilor la Libris, vine cu o carte excepțională. Apoi Theodora Savuli. O să auziți de ea! E la început. Ne-am îndrăgostit cu toții de ea. Este atât de bună!!! Îi arde litera în text. Apoi dragul de Petru Racolța scoate o nouă carte. Sfătosul nostru scriitor drag! Și poetul Gabriel Dinu – dacă-l citiți, știți ce bucurie de vers are în condei. El a publicat și în România și în Franța. Și Oana Stroe, cu eleganță și parfum de viață. Volum de debut la ea. Dar scrie pe blog și o face minunat. I-am enumerat în ordinea cronologică a venirii la editură.
Azi am avut un gând și nu am vrut să-l uit. Se întâmpla cu foarte puțin înainte de-a pleca în Canada. Eram la masă cu toții, povesteam și râdeam. Tata, uitându-se fix la mine, cu zâmbet, m-a întrebat: – Știi ce-o să-mi lipsească cel mai mult după ce plecați? M-am uitat la el cu mirare. – Râsul ăsta ce ne umple casa. Când vii acasă se umple și curtea și casa. Când vine fratele tău, zice o tăcută de Gheorghe Mutu… Așa era pe vremea aceea. Eu mai vorbăreață, fratele meu, fără să fie neapărat tăcut, nu vorbea cât și ca mine. Iar tata, cu gluma în palmă și cu lucruri care se înșurubau până în suflet… Mi-a pălit o secundă râsul și-am simțit o strângere de stomac.
Nu știu dacă mai știu să râd ca atunci, nici dacă tatei îi mai lipsește râsul meu. Patina timpului…
Azi vă duc cu mine în excursie și bem cafeaua acolo. Ce ziceți? La botul calului. De fapt nu la bot, ci la potcoavă. 😉 Nu știu de ce cascada canadiana a fost așa numită: Horseshoe Falls.
Anii sunt ca macii. Roșu strălucesc clipa, apoi îi duce vântul și gândul. Între timp nasc un zâmbet, construiesc o casă, aduc pe lume un copil, scriu o carte și-și lasă amprentele pe nisipuri mișcătoare de clepsidră. Care sunt ceasuri de fapt. Prelinse pe modelul lui Dali, scurse în emoții cu râs sau cu plâns. Cupe de șampanie suntem noi, oamenii. Cu transparența iluziilor și viselor. Bule de aer, râs clipocit. Bucuria se plătește. Supărarea este recompensată cu o bucurie pe care o plătești. Și tot așa. Fiecare generație reinventează roata și apa caldă, apoi fiecare om se închide între filele unei povești cu titlul: „Așa a fost pe vremea mea…” E iulie încins peste noi. În Toronto pandemia bate în retragere. S-au deschis ușile libertății și, cu masca la noi, ieșim la drum și ne bucurăm de aerul fierbinte al orașului. Blocăm autostrăzile cu graba noastră nebună de-a ajunge să îmbrățișăm verdele curat al verii și apele, mai ales apele, care ne primesc răsuflând albastru. Duminică am fugit până la Niagara. Fugit, vorba bine, că ne-am dus cu mașina, dar așa se spune la noi în Ardeal când mergi undeva aproape. Iar din Toronto salți cei aproximativ o sută douăzeci de kilometri într-o oră și un pic. E drept că și distanțele le percepem altfel de când trăim în țara frunzei de arțar. Cascada, una dintre cele mai importante atracții turistice nu doar ale Canadei, ci și ale lumii, este localizată pe râul cu același nume, care desparte Canada de Statele Unite. Lacul Erie e legat de lacul Ontario prin râul Niagara, cursul apei fiind despărțit în două brațe de Goat Island. Acest miracol natural al continentului nord-american este impropriu denumit cascadă, pentru că e un ansamblu format din trei căderi de apă. Cea mai spectaculoasă este Horseshoe Falls de pe partea canadiană. Pe partea americană se află American Falls și, la foarte mică distanță, de dimensiuni mult mai reduse și eclipsată de celelalte două este Bridal Veil Falls. Ajunși în stropii răcoroși, eliberați de apă, care botezau fierbințeala absolută a zilei de vară, am simțit, ca de obicei, energia pură a minunii și transparențele curcubeului, cuprinzându-ne ca într-o îmbrățișare. Dacă ar trebui inventată o poveste de dragoste, ar fi obligatoriu să se întâmple lângă cascada canadiană, pentru că s-ar naște pură, cu un sistem imunitar de neînvins. E locul unde omul nu poate fi supărat, orice problemă dizolvându-se ca aburii uzi, generos aruncați de cleștarul apei. Și întotdeauna la Niagara e minim un curcubeu, deci minim o iertare. Când ești într-un loc de genul acesta, atât de binecuvântat de splendoare, simți că Dumnezeu îți zâmbește, că viața reîncepe exact din momentul în care aburul ud te purifică. Și-atunci, ajungi propria ta metaforă. O vară în plină înflorire, cu un prea cald ce se întinde pe străzi, umezind aerul și făcând natura să cerșească o gură de aer. Te întorci spre cascadă, respiri cu mintea și sufletul curcubeul, observi verdele apei ca un perete de sticlă și îți imaginezi că la Niagara e casa curcubeielor lumii. (Iulie de arțar – articol apărut la Observatorul)
PS. Despre SIONO nu vă spun nimic. Sau să vă spun? M-am gândit să vă las în vacanță. Dar fie, vă șoptesc câte ceva: se pregătesc nume minunate: Cristina Cristea, Ileana Vlădușel, Marianne, Petru al nostru vine cu un alt roman, Orizuru e în tipar, niște cărți pentru copii tropăie la uși… E, cum să vă spun? Ca în stup.
Soarele s-a topit și a curs pe pământ, vorba lui Labiș, iar noi stăm ocrotiți la umbra AC-urilor personale, în țara frunzei de arțar, care e și a noastră. Se apropie 1 Iulie, sărbătoarea Canadei adoptive, iar vara dansează nebună pe peluzele noastre frumoase, încălzește lacurile și ne înflorește pădurile. Am străbătut jumătate de lume și ne-am prins rădăcinile aici, iar experiențele noastre sunt la fel de variate și diferite ca amprentele degetelor. Fiecare dintre noi are o altă poveste și duioșia ne strânge sufletul. Suntem români, chiar dacă am emigrat. Bătăile inimii noastre sunt tricolore și ne saltă inima de bucurie când povestim despre neamul nostru dintre Carpați. Destinul nostru a fost ca aici să trăim, aici să ne construim cuibul și aici să ne creștem și să ne educăm copiii. Nu suntem mai puțin români decât cei din patria mamă, doar că soarta noastră a fost altfel croită. Avem comunități mari, în care dorurile sunt mai ușor de dus, că unde-s mulți puterea crește. În plus am fost și suntem vrednici. Așa că ne-am construit mica noastră Românie, pentru că omul sfințește locul. Și numele de român e bine văzut, sinonim fiind cu harnic, creativ și de cuvânt. Așa s-a oglindit peste ocean chipul țării lui Eminescu. Așa i-am făcut pe cei de aici să o cunoască. Ne-am construit traiul în țara asta frumoasă, care ne-a așteptat cu brațele deschise, ospitalieră nu doar prin prisma celor care o locuiesc, dar și prin natura ei generoasă, prin orășelele mici și cochete, ori, dimpotrivă, metropolele copleșitoare, prin infrastructura și politica de integrare a celor care îi calcă teritoriul ori prin curățenia și eleganța ei. Ne-am plantat leuștean în grădină, am continuat să fim români prin spirit, dar locul ne-a învățat regulile lui și am împletit, ca pe cozonac, cele două culturi. Și-am devenit și canadieni. Nu atunci când ne-am luat cetățenia, ci în momentul în care ne-am simțit acasă. Când ne-a devenit firesc să trăim aici. Cu dorul prin buzunare, firește. Dar dorul e apanajul adultului și, dacă stăm bine să analizăm, nu ne e dor de-un loc anume, ci de timpurile copilăriei și tinereții noastre, de noi cei din trecut. Gusturile și parfumurile de demult par mai pregnante decât cele de azi, dar același liliac și același salcâm ne binecuvântează primăverile. Am fost astă-vară în satul bunicilor, paradisul meu verde. Nu l-am recunoscut și nu m-a recunoscut. Curtea în care-am copilărit a devenit mică, iar satul s-a modernizat într-un mod neprimitor. Merii verzi s-au uscat, iar prunele aveau gust de aprozar. Nimic magic. Parfumul lor a fost dus de vânt. A emigrat în alte zări și mi-a rămas în suflet. Acolo mă așteaptă la fel ca toate amintirile mele. Prezentul curge pe strada mea înflorită, prin Humber Trail ce-mi cântă simfonii colorate primăvara, vara și toamna (iarna e monocrom), urcă în CN Tower privind Toronto de sus, se joacă în fiecare curcubeu la Niagara, se scaldă în albastrul lacurilor: Erie, Ontario, Huron etc., se plimbă prin Montreal și Ottawa, apoi se minunează de babilonia colorată a orașului și de multiculturalitatea festiv articulată. Prezentul meu e începutul altor amintiri, pentru că fiecare azi devine ieri. Fiecare zi e o capsulă în care eu și tu și noi, ne așezăm emoțiile tricolore și canadiene. Sunt ale noastre, fac parte din structura noastră, din alegerile noastre, din bucuriile pe care le trăim pe acest pământ minunat. La mulți ani, Canada!
Azi vă dăruiesc la cafea iriși. Vă dăruiesc și o ușă deschisă spre inima unui prieten de-al nostru. Mai precis imaginea bunătății unui om.
Toți îl cunoaștem și citim pe Cosmisian. Vă mărturisesc că cei pe care vă știu de la începuturile mele pe blog îmi sunteți dragi, ca și cum ne-am cunoaște și în realitate, pentru că proba timpului ne-a botezat cu multe și ne-am cunoscut prin intermediul textelor noastre. Și am parcurs niște etape împreună, am asistat emoționați la evenimente din viața noastră literară, care este o oglindă a ființei noastre. Cum poți cel mai bine cunoaște sufletul unui om decât citindu-l? Nu mă apuc să vă enumer, că vă știți voi foarte bine.
Omul despre care vă vorbesc este, în primul rând, un scriitor talentat, apoi un prieten și un om bun, care ajută pe oricine îi apare în itinerariul existențial. Cosmisian este la cea de-a doua lui carte, un fuior de duioșie și dragoste, de spaimă și speranță îmbrățișate, de minunea ochilor unui copil care aprind luminița de la capătul tunelului. Lucette este o îmbinare de stiluri și genuri literare. De voci care se întâlnesc într-o Timișoară contemporană, unde planurile trecutului și prezentului se deschid miraculos spre viitor. Stilul scriitorului topește de multe ori proza în poezie, pictează dansând anotimpuri ori se preling în filosofii de viață. Este o iederă complicată, inteligent transpusă pe un perete de marmură. Se oglindește în luciul ce pare imposibil de pătruns, formează o ecuație interesantă, sofisticată. Personajele sunt atent construite dintr-o trăsătură de penel ori cu un dialog ce pare adesea jucăuș, iar scriitura este o provocare.
N-am să vă povestesc cartea, pentru că o carte nu se povestește, ci se descoperă. Vă invit la lectură, vă invit să o cunoașteți și, în același timp, să o iubiți pe Lucette prin câteva fragmente ce vor ridica puțin perdeaua lumii inteligent dantelată, ce poartă semnătura lui Cosmisian. .
„Dorul este o pasăre misterioasă care te duce în trecut, întotdeauna pe un drum nou, întotdeauna pentru a te liniști. Dacă există o legătură între dor și acea frântură de refren, nu știu, dar ei îi era dor de mama ei, de calmul îmbrățișării ei atunci când cuvintele nu mai aveau putere să mângâie.”
„Eu. Adânc în mine totul pare stins, lunile par să nu îngroape ce credeam de mult șters din imaginația mea. Și iată-mă încovoiat pe genunchii obosiți de plecăciunea la care îi obligam zilnic. Poate din lipsa puterii de a înainta. Soarele lumina într-un galben pătat cu raze răcoroase, mângâindu-mi chipul, cât să îmi amintească de tine.”
„Chipul uman este repetiția infinită a unicității.”
Pentru că de fiecare dată vă dăruiesc la cafea ceea ce am mai bun, azi vin cu flori roz. Nu să le mâncați, să le admirați. Strada mea e invadată. Apoi pădurea, e trează și ea. Verde. Ba și o căprioară mă aștepta pe pod să mă întrebe ce mai e nou. Ce citesc. Ce îi recomand.
Luna mai stă sub semnul numelui Irina și al cărții. Cele două Irine au în comun și faptul că fiecare dintre ele publică a doua carte cu SIONO Editura.
În curând „Un loc doar al meu” al Irinei Alexe, fată de mai, care schimbă prefixul în 22 și scoate o carte excepțional de bine scrisă. Am trăit povestea, emoția, gândurile Irinei și o recomand cu tot sufletul. Ca noi toți, Irina caută „un loc doar al ei”, pendulează între lumea satului mămăiței (bunicii), un sat din apropierea capitalei, unde în vacanțe ea găsește liniștea, dar și neliniște – căci aici își cunoaște prima iubire, căreia îi dăruiește virginitatea. O scurtă vacanță de trei săptămâni la mama ei, care lucra ca economistă în capitala franceză, se permanentizează și Irina cunoaște și se cunoaște. Și experimentează, și observă. Deosebită cartea. O să vedeți!
Irina Cristina Țenu s-a născut în 21 mai. Nu știu câți ani împlinește și pe doamne nu e frumos să le întrebi. Cartea ei se numește „Conversații cu viața” și e o abordare foarte interesantă, care se încadrează în genul eseistic. Fiecare cititor se regăsește în acest volum. Sunt răspunsuri la întrebări existențiale, sfaturi de relaționare, modalități și definiții a ceea ce simțim, a firescului nostru uman. Autoarea subliniază ce este esențial în viață și confuzia pe care o face omul ce se crede veșnic, confundând clipa cu eternitatea.
Copertele sunt realizate aproape în totalitate de colegul nostru Răzvan Aricescu. Și sunteți primii care le vedeți. Superbe, nu-i așa? Săptămâna viitoare vă mai povestesc. Am alte surprize frumoase în sertar. Și vă arăt un pic de pădure și strada mea înflorită.
Haideți, dragilor, la cafea! Am și frișcă, și lapte condensat, și scorțișoară, și zahăr brun, și stevia. Intrați în casa mea și la masa mea. Și în biblioteca mea și mai ales în povestea poveștilor mele. Am și bomboane cu ciocolată și cu nucă de cocos. Am făcut și brânzoaice – fac cam o dată pe lună și-mi jur de fiecare dată că nu voi gusta. Dar miroase dumnezeiește în casă și ies așa bosumflat-parfumate. Cum să nu le muști de drag? Dacă vă fac poftă, mi se pare normal. Rețeta e a Jamilei și-mi ies… mirobolante. Nimeni nu face așa brânzoaice ca mine. Nici măcar Jamila. 🙂
Am multe în minte și-n suflet și vi le-aș spune pe toate. Vine seara de marți și, deși mi-e plină inima și mintea de povești, nu știu cu care să încep și ce să spun prima oară. Așa că scriu ce vine.
În Toronto e nebunie. S-au înmulțit cazurile de Covid. Se simte tensiunea. Nu mă întâlnesc cu nimeni, vorbesc cu doi trei oameni pe net și aproape niciodată nu atingem subiectul. Dar simt ca niciodată neliniștea. Merg des în pădure și pădurea mi-e liniște și-mi tace. Tace a liniște pădurea mea, ce timid prinde să muște din verde.
V-am pus în poză mica mea comoară SIONO. Nu am toate cărțile. Unele sunt pe drum. Cele mai recente. Altele au rămas în țară, în biblioteca mea din casa mamei. Îi cresc frunze copacului SIONO. Mi-a venit ideea raftului SIONO azi când am văzut această postare. Am fost așa de impresionată să văd poza pe FB! Nu pricepeam ce se întâmplă. Cărțile – cele trei grații: Petruța, Irina și Cosmisian- abia ajunseseră la editură. Abia se uscase cerneala. Și deja le-am văzut în raftul unei cititoare. Bașca și Ana mea și Fetița lui Petru. Cred că le-a comandat în prima secundă când au fost postate pe site. Cititorii SIONO!
Lumea cărților SIONO e minunată. Vă mărturisesc un lucru: nu doar cărțile sunt frumoase, ci și oamenii din spatele lor. Scriitorii. Fiecare carte e un proiect la care lucrează o echipă. Suntem rotițele unui sistem. Și când faci cu plăcere o muncă, rezultatul e copleșitor, pentru că poartă în sine nu doar talentul și creativitatea făuritorului de carte, ci și energia pozitivă a unor suflete frumoase. Alte rafturi cu cărți SIONO: Cristina Apostol și Cristina Cristea.
În altă ordine de idei v-am spus că scriu o carte pentru copii. Am terminat-o. Da, cea cu șorecuțul Andrei. Căutând imagini pentru ea și discutând cu Sandra, am ajuns la concluzia că avem nevoie de desene. Că pozele, așa cum am avut intenția inițial, nu sunt cea mai fericită alegere. Eh și căutând și căutând am descoperit că cea mai potrivită alegere e foarte aproape de mine. Eu. Nu am mai pus mâna pe o pensulă de o mie de ani. Dar încerc. 🙂
N-are încă legătură cu Andrei. Abia mi-am comandat hârtie pentru acuarelă. 🙂
Tot legat de SIONO. Avem niște manuscrise!!! Wow! Să nu ziceți că nu v-am spus. Sunt din acelea care nu te lasă nici să respiri, nici să dormi, nici să-ți hrănești copii. Genul de cărți în care trăiești. Te muți cu totul.
Și, în loc de încheiere, vă dau un fragment din viitoarea mea carte, la care lucrez de doi ani și o vară. Cea cu Payam pentru cei care vă mai amintiți. În fine. Povestea va spune mult și despre Canada și viața emigranților. Niște priviri și în culise. Și nah, condimente și stat în cuptor la temperatura potrivită. Dacă mai sunteți pe aici:
„Obișnuiam să iubesc iarna. Asta înainte să ne mutăm în țara ei. În România așteptam cu înfrigurare primii fulgi de nea și eram tristă dacă nu era zăpadă de Crăciun. Mă plimbam fără căciulă, cu gura deschisă, iar fulgii mi se topeau pe limbă și-mi plăcea la nebunie. Prima iarnă canadiană m-a uluit. Obișnuiam să le spun, foarte încântată, celor de acasă că ne-am mutat în țara lui Moș Crăciun. Însă venise luna martie și era tot iarnă, iar eu obosisem, aveam sentimentul că asist la o schimbare meteorologică majoră. Mă întrebam de mai vine primăvara ori s-a dereglat de tot vremea. În România era aproape caniculă, iar noi curățam încă zăpada și purtam haine groase. Vedeam puzderia de mărțișoare pe internet și copaci înfloriți. Noi curățam zăpada și eram înecați în trafic. Ajungeam târziu acasă. Și iar curățam zăpada. Munți de zăpadă deprimanți zăceau falnic prin parcări, iar mie-mi venea să plâng, îngrozită că voi trăi toată viața în palton. Fiecare iarnă a mai adăugat un pic de nerăbdare, de iritare, de spleen, iar când am început să șofez, a început să mă dezguste. Ajunsesem să-mi doresc s-o văd doar în poze. Însă venea primăvara zvăpăiată și fragedă, cum doar în Canada poate fi, și înnebuneam de fericirea și de candoarea culorii. Depresia hibernală se dizolva ca și cum n-ar fi fost. Uitam de neplăcerile albe așa cum uită o mamă durerile facerii când își ține în brațe pruncul nou născut. Canada e o țară verde. Ciudat de verde pentru emigrantul european provenit din îmbâcsitele și aglomeratele urbe mari și mici, gălăgioase și încrâncenate. Aici omul respectă natura, iar primăverile sunt lungi și răbdătoare cu omul. Nu se grăbesc să se vândă fierbinți pe stradă ca niște vampe de larg consum. Orașul devine o imensă grădină botanică și te amețește policrom. Devii robul senzațiilor și bucuriei renașterii. Cine ajunge în Canada primăvara e contaminat definitiv de o dragoste ca un blestem. Îți intră țara asta frumoasă în sânge, astfel încât revii mereu și mereu. Primăverile și toamnele canadiene sunt nemurire. E un melanj de frumusețe curată și de atemporalitate. Nu știu cum a reușit canadianul să-și conserve pădurile și natura, construind în același timp și zgârie nori din sticle și betoane, fiind cumsecade și prietenos, primind atâtea neamuri de toate felurile. Verile sunt fierbinți și umede, însă apele marilor lacuri compensează toridul. Eram obișnuită să merg cu ai mei vara în concediu la Mare, unde conaționalii stăteau întinși pe nisip, la distanțe liliputane, spărgeau semințe, mâncau porumb și-și etalau existențele, de multe ori năbădăioase, cu voce normală, fără să le pese de vecinul de cearșaf. În Canada am reînvățat proporțiile, iar când am văzut pentru prima oară întinderile nesfârșite de albastru,la Huron Lake – la Grand Bend s-a întâmplat prima dată – am simțit… ”
Cred că mai demult cele două mergeau tare bine. Acum lumea își are LUMEA în telefon. Sincer, regret acest lucru. Aș opri un pic oamenii și le-aș arăta cu degetul bucuriile primare. O să ziceți copaci și tra-la-la…, iar eu vă voi spune că până și copacii iubesc foaia de hârtie scrisă. Iar la Observatorul, rubrica mea permanentă apare cu regularitate. În acest număr am două articole tipărite: am anunțat apariția cărții Annei Timotin. Sper că i-am făcut o bucurie – mi-a plăcut cartea ei. Articolul a apărut și în Itaca – Dublin. Dacă vreți, vă uitați voi și la prezentarea ei și la articolul meu „Aprilie”. Da, tot Sweet&Salty se numește și rubrica mea.
Prin Toronto au înflorit copacii. Covidul face ravagii. Sunt pustii străzile. Oameni cu măști trec unii pe lângă alții ocolindu-se la distanță mare. Frici, temeri…
Mă străduiesc să nu mă gândesc prea mult, să nădăjduiesc doar că va fi cât mai iute bine și toți vom fi bine.
La SIONO e multă treabă. „Cele trei grații”, cum a numit Ana cele mai recente apariții editoriale, sunt la tipar. Le așteptăm cu emoție și nerăbdare.
În rest muncim de ne sar capacele. Pregătim câte-o miresuță de carte și îi pieptănăm aripile să zboare. Apoi alta și alta. Acum sunt alte manuscrise la rând. Și ne îndrăgostim mereu de câte-o emoție ce ne luminează subit în palme. Am terminat și aventurile șoricuțului Andrei pe care îl îmbrăcăm de sărbătoare. Nu degeaba a scăpat el de multe pericole aflate în Grădină și Ogradă.
Cam atât de pe aici. Pe la voi? Cum mai sunteți? Ce mai ziceți? Ah, și cărțile SIONO au ajuns și în Târgu Mureș. Și la Paris. Da, Paris – Franța. 🙂 După multe peripeții.
Eu știu un lucru: oamenii mari sunt de fapt copii. Am descoperit asta adunând ani și văzând că, orice-aș face, grăuntele de copilărie e ca o bucățică de jar mereu aprins. Așa că astăzi, la cafea, vă invit să ascultați o poveste. Sau să o citiți. Cum vreți voi.
Și apoi să-mi spuneți dacă v-a plăcut. Și, pentru că lumea copilăriei este paradisul din viața omului, SIONO Editura va avea o secțiune de cărți pentru copii: SIONO Kids, care probabil va debuta cu această poveste.
Andrei ar fi băiețel dacă n-ar fi șoricel. A crescut împreună cu frățiorii lui în grădina Marianei, de fapt într-o gaură din peretele poeții. Nu știi ce e Poiata? E casa vacilor. Așa se numește. Doar că Mariana nu are vaci, are o casă goală pentru vaci, cu pereți vechi, unde e o adevărată împărăție de șoricei. Sunt bine ascunși de mâța mare, ce stă în bucătărie, și cei doi pisoiași tărcați și curioși. Andrei a crescut cam rotofei, pentru că lui Andrei nu-i place să alerge. De ce să alerge? – Hai, trebuie să faci un pic de mișcare! a spus mama Andreița, cea mai bună mămică de șoricei. – Dar mie îmi place mai mult să doooooorm. Mama Andreița a dat supărată din cap și s-a gândit că bineeee. Azi, doar azi îl lasă să doarmă ceva mai multicel. E încă mic și o fi obosit băiatul. Dar de mâine… Însă, a doua zi de dimineață, toți frățiorii mustăceau, doar Andrei, dormea dus cu lăbuțele-n sus. Toți și-au spălat dințișorii și și-au curățat blănița. Astăzi mama avea să-i ducă în excursie, tocmai la lădoiul din cămară, plin cu grâu. Erau fericiți și se mișcau iute-iute în toate părțile, încântați de așa aventură. Ba era cât pe ce să-și încâlcească bunătate de codițe, de așa mare nerăbdare. Mama Andreița i-a numărat fericită, că, așa cum ți-am spus, era cea mai bună mamă de șoricei. Când colo, ce să vezi? Din doisprezece șoricuți, unul lipsea. – Cine, cine? a întrebat scărpinându-și urechiușa. – Hi, hi, hi, hi. Adormitul de Andrei, a răspuns Georgică fără frică, ce se strecura iute până și pe sub ușă, reușind să scape de cele mai mari pericole ale curții și grădinii. Mama Andreița s-a apropiat de culcușul lui Andrei și l-a tras ușor de codiță. – Mmmm, vreau să dorm. – Nu e vremea de dormit Este timpul de zâmbit De spălat lăbuțele Limpezit fălcuțele Și la drum noi să ieșim, Mâțele să ocolim! Să ne căutăm mâncare… Nu. Nu-i vremea de culcare! Soarele e sus pe boltă… Șoricelule, ascultă! Fii cuminte și grăbește-te, a încheiat mămica, trăgând și mai tare codița somnorosului ei drăgălaș. Andrei s-a așezat în fundulețul grăsuț și-a deschi ochișorii pe jumătate și a întrebat cu o voce micuță: – Chiar trebuie? Dar mămica Andreița nu l-a mai auzit, asurzită fiind de chițcăitul bucuros al copilașilor ei rotunzi ca niște cerculețe de blană cenușii. Frățiorii îl așteptau, mama îl privea poruncitor, așa că s-a ridicat, și-a stropit fălcuțele cu apă și s-a așezat în coadă, mergând încet și fără chef în urma tuturor. Soarele lumina alb și era maaare. Prea mare pentru un punct de blăniță întunecat și leneș care ar fi dormit. Ahhh, ce ar mai fi dormit în pătuțul lui mic și cald… Dar ceilalți se grăbeau ca niște biluțe moi ce se dau iute de-a dura printre firele de iarbă și zambilele înalte care: hapciu! îi dădeau amețeală cu parfumul lor mov. Se opri o clipă și se uită la steluțele care făceau umbră și se gândi să se odihnească o clipă. Ce atâta grabă? Dar Voinicel cel curățel îi chițcăi scurt că nu au toată ziua la dispoziție. Așa că îl urmă cuminte. Nu prea repede. Cât să îi vadă vârful de la codiță. Unde vă grăbiți măi frate când acas-avem de toate? Nici pisica nu ne prinde ce ne trebuie merinde? Unde vă grăbiți cu toții? Zici că ne-au călcat iar hoții Mustăcea Andrei foarte nemulțumit. E drept că stomăcelul începea să cânte un cântecel de fomică, așa că perspectiva unor boabe de grâu crocante și pline îi stârnea bucurie la buzuțe. Dar soarele obraznic se tot ridica și creștea umflat cu pompa, ca un balon portocaliu, iar firele de iarbă erau tot mai mari și mai încâlcite. Ba și câte-o doamnă păpădie se înălța cu fruntea-n sus, stând la plajă, fără să arunce vreo privire către rotogolul de Andrei. El le privea cu ochișorii mărgeluțe și le saluta. Erau frumoooase. Păpădiile aveau pălării galbene și rotunde ca niște bănuți aurii. Și Andrei era politicos. Îl învățase mama că pe doamne trebuie să le saluți. Doar mâța Câța trebuia evitată cu orice preț. Ea era excepția de la regulă. Chiar dacă era doamnă. Vai, vai, vai ce oboseală!!! Doamne, ce mare scofală? Niște boabe de mâncat… Să te scoată-afar’ din pat… Doar nițel de-aș fi dormit Odihnit m-aș fi trezit. Peste-o zi sau poate două, Ori peste o săptămână… Of! Cămara e departe, Hai, așteaptă-mă măi, frate! Că eu nu-ți mai văd codița și mi-a obosit gurița, Să te strig, să te găsesc… Mai bine mă odihnesc. Și Andrei se lăsă moale ca o perniță mică de ace fără ace sub o frunză mare de varză, că tot treceau prin grădina de legume. Îi era fomică, dar știa sigur că frățiorii lui și mămica Andreița se vor întoarce cu semințe de grâu și boabe de porumb și o să-i dea și lui, pentru că frățiorii lui sunt buni. Și, până atunci, poate să tragă un pui strașnic de somn, așa că nu se mișcă niciun pic atunci când, ca prin vis, îl auzi pe Voinicel cel curățel cum îl strigă: Măi Andrei cu somnu-n ochi Să nu-ți fie de deochi Unde te-ai ascuns, măi frate? Haide ieși, nu sta în spate! Vino iute, ieși afară Să ajungem la cămară! Dar nici urmă de Andrei cel somnoros, așa că-și luă codița la spinare și alergă ca o morișcă pufoasă după ceilalți șoricei.
Andrei a râs șmecherește, fără să facă zgomot, bucuros că i-a păcălit pe ceilalți și s-a acoperit cu frunza mare de varză caldă și ușor umedă, șoptindu-i doamnei Varza, că doar puțin stă acolo, să se odihnească, până vin frățiorii. Că doarme nițeluș, dar e cuminte și nu-i strică rochița. Varza, care era cam varză de felul ei, nu l-a băgat în seamă, fiind în conflict deschis cu un fluture mare și alb care aterizase ca un elicopter pe miezul ei și părea să aibă intenții dubioase. Andrei s-a cuibușit la rădăcină și a adormit cât ai da din palme. După o vreme însă burtica a început să fie flămândă și să facă tumbe. Pe deasupra conflictul dintre doamna Varză și fluture era aproape un război. Simțea frunzele încordându-se de atâta concentrare, iar fluturele alb… să vezi și să nu crezi. Deși era frumos ca o mireasă, devenise foarte rău. Cum nu mai putea suporta atâta nedreptate Andrei s-a cățărat iute, iute din frunză-n frunză provocând o spaimă foarte mare fluturașului, care se credea stăpân pe situație. Văzând șoricelul și-a luat zborul ca un gând grăbit și a dispărut în grădina vecinilor. Varza s-a bucurat cum nu-ți pot spune. Și s-a confesat încrețindu-și vârfurile frunzelor: – Mulțumesc copil cu blană Să ai parte doar de hrană și de liniște și pace Mâța să te lase-n pace! Nu știi tu ce viață grea Să nu poți de-aici pleca Sunt sortită de a sta Până când ajung sarma. Apoi cu mândrie ca și cum ar fi salutat cu mâna la chipiu, a repetat spre uimirea lui Andrei, care se uita la ea cu ochișorii negri de jucăușe mărgele: Da, destinul mi-e în oale Învelesc cu drag sarmale Dacă mare-ajung să cresc în butoi eu mă acresc Transparentă, delicioasă La Crăciun de pus pe masă. Andrei se uită la ea amețit de așa mare secret și flămând. Acum îi era și sete și nu mai știa drumul nici spre Poiată unde era casa, nici spre Cămară, unde era mâncarea.
În mine trăiește un izvoraș. Dimineața curge fericit, mai ales atunci când susură cafeaua. Câteodată, noaptea, se zvârcolește în multe cotituri întunecate. În câte-o zi sare vesel și nebun din stâncă-n stâncă. Alteori se ascunde timid. Și atunci Dumnezeu pornește Ploaia. Și crește izvorul. Îmi place ploaia. Toronto plouă.
