• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: Bucăți de gând

Cu stele la păscut zăpadă

06 Saturday Feb 2021

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 6 Comments

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, natură şi copac

Azi a venit o iarnă urâtă cu spume. Vântul mă ceartă la ferestre. Ieri a fost primăvară. Am scos stelele la păscut în parc și soarele a turbat și s-a rotit în cercuri psihedelice. Am crezut că m-au răpit extratereștrii. Sacoșa Iuliei. Așa-și numește ea constelația personală. Dumnezeu i-a pus stele pe umăr. Ca un general e Iulia. În fiecare seară ronțăi câteva stele, iar noaptea licuricii dansează pe pereți. Când le termin vă dau rețeta. Iulia are pisici și pisicile au coadă ca stelele. Eu nu am pisici. Nici câine. Eu scriu și nu am stele. Am doar o lanternă mică din copilărie. O lanternă chinezească. Poate că-n altă viață am avut ochii oblici și pielea galbenă. Piele galbenă am avut și-n viața asta când am făcut hepatită. Eram prin clasa a șaptea că am băut apă cu microbi din curtea școlii. Am fost toată clasa la spital. Nu l-am dărâmat de tot. Eram ca niște chineji cu ochii mari și pijamale cu căței sau ursuleți. Nici ursuleț nu-mi amintesc să fi avut. Doar o păpușă mare și scumpă Liliana. Era blondă și avea ochii căprui ca mine. Pentru că eu mi-i doream albaștri. Cred că mai trăiește Liliana prin vreun dulap. Mama e mare colecționară. Colecționează cu sfințenie amintiri. Casa e muzeul dragostei ei către puii și omul ei și puii puilor ei. Uite. Asta e de când erai tu mică. Prima șuviță de păr. Uite ce mică ai fost. Vestuța asta a fost a ta. Când te-a văzut bunicu-tău a zis că din asta veci nu se face om. Și râde mama și râd și eu. Că m-am făcut om. Prea om că mereu sunt la dietă. Aș vrea să fiu cu vreo zece chile mai puțin om. Mereu vreau ceva ce nu am. Pentru că sunt prea sensibilă și fragilitatea mea îmi dă o oarecare nesiguranță. Cred. Adică nici de asta nu sunt sigură. Cred că totul provine dintr-o gaură pe care mi-am făcut-o când eram mică și am vrut să plec la bunici. Picasem de pe podium pe locul doi și nu știam cum să mă cert cu stelele. Îl iubeam de nu mai puteam pe frățiorul meu. Dar el era băiat și ducea numele tatei mai departe și eu nu. El a învățat lecția și nu și-a lăsat fata de pe locul întâi. A ținut-o prinsă-n elastic de el. Pe mine nu m-a ținut tata, că avea băiat.
Eram mare, dar eram mică. Am înțeles că fetele sunt cu defect și eu sunt fată. Și mi s-a deschis o fereastră pe care intra vântul. Intra și cerul și Dumnezeu îmi spunea poezii când plângeam și-mi desena porumbei. Apoi am crescut mare însă n-aveam o toartă. Apoi, am rămas mică pe dinăuntru deși păream mare pe dinafară și n-am mai crescut niciodată. Oamenii nu cresc. Se măresc, se întind, apoi le cresc stele în jurul ochilor care se joacă de-a dura. Mai ales la femei. Când moare primul bunic e semnal de alarmă. Se pregătește stingere. Când se duce de tot primul părinte începe îmbătrânirea. Pe locuri, fiți gata, start! Cine e fata din oglindă? Mamă dragă te iubesc și te ascult de câte ori vrei. Unu, doi, trei, trebuie. Ți-am mai spus asta. Da, încă de cinci ori. Cinci și joi cumva se potrivesc. Poate pentru că m-am născut într-o zi de joi. De ziua mea era sărbătoare. Era o joi, sărbătoare cu roșu în calendarul ortodox. Și-n fiecare an se muta sărbătoarea și ziua mea se multiplica cu doi. Și-n fiecare an primeam de două ori cadouri până când toți în afară de mama uitau că am două zile. Ea mă suna și-mi amintea. Că și eu uitam. Că-s uitucă. Mai ales când e vorba de numere. Atunci uit și cum mă cheamă.

Duminică de pus în ramă

10 Thursday Dec 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, Geografie subiectivă...

≈ 10 Comments

 

Câte-o duminică e atât de rece, încât ai senzația că sunt de sticlă culorile. Că au înghețat într-o nespusă frumusețe, conservată de iarna seacă de minus câte grade-or fi. În pădure de Toronto. Puțină zăpadă, mult soare cu cei mai vampirici dinți posibili.
E o Canada cu ușile zăvorâte când natura își desface țoalele ca o generoasă damă ieșită la produs. Până și o rață ce trece accidental pe Humber în același timp cu noi ne privește și face calea-ntoarsă. Poate avem vreo bucățică de pâine. Îmi jur că nu mai ies din casă fără o bucățică de ceva, pentru că mogâldețele astea sunt atât de expresive că le-aș lua cu mine la căldură. Face câteva piruete prin fața mea, se rotește și privește cu mărgele de ochi calzi. Ar vrea să mă cumpere, aș vrea să mă cumpere, dar n-am nimic și nu mă lasă sufletul s-o amăgesc cu bucățele de tufiș uscat. N-am de data asta, oftez în gând, cu promisiune fermă că data viitoare…
Îmi sunt dragi animalele, însă nu pot avea aici. Doar în România am parte de ele.
Aici sunt puzderie, dar sălbatice. Domnii ratoni și domnii sconcși de care mă tem. Dar cu atâta natură dezlănțuită, cum să nu fie și ei la pachet? Iepuri, veverițe căprioare, rațe, gâște, lebede, pescăruși. Tot felul de miniaturi înaripate, cardinali ca focul, un soi mic, nu cred că sunt colibri, că nu le-ar permite clima, dar ceva păsări-floare, colorate și iuți, asta pe lângă ciripitoarele obișnuite.
De formele copacilor, de vegetație, de râu și lac, nu mai vorbesc. Sunt panaceu la orice oră din zi și din noapte. Le-aș trece pe lista de prescripții medicale.
Domnule doctor, nu pot să dorm
Vă prescriu o oră de pădure asezonată cu rațe și lebede, o salcie și niște toporași ori după sezon, țurțuri avangardiști și cer metalic asortat la râu.
Ceva de genul.
Am pus atâtea poze cu pădurea mea pe FB, încât la un moment dat o cititoare, o prietenă virtuală care-mi îndrăgește scrisul, sătulă de atâta pădure și atâta capră și frunză și apă și cer, mi-a sugerat că nu stau prea bine cu IQ-ul din moment ce am tendința asta botanică și zoologică a fotografiatului. Și nu numai. Dar pentru că în ultima perioadă am primit multe recenzii și v-am bombardat cu ele, am să vă trântesc și ceva care demonstrează fragilitatea micului meu neuron.
Duminică a fost un frig… Dar moșul mi-a adus cizme de cizme. Dacă ar fi număr mare ar fi dizgrațioase, așa, sunt simpatice. Și au o calitate fantastică. Sunt chiar făcute pentru iarnă friguroasă. Cică nu simți frigul până la minus patruzeci de grade.
Și, pentru că o poză e cât o mie de cuvinte, nu se deșiră în gânduri ca omul, vă pun câteva, deși aș mai povesti. Însă e noapte târziu. Am oricum de o vreme probleme cu somnul, iar mâine voi fi frântă.

De sărbătoare

01 Tuesday Dec 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 3 Comments

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

România nu e mereu evident tricoloră. Nici măcar nu e musai să fie în țara lui Eminescu. România e o stare de spirit ce se poate ascunde în nervura unei frunze de arțar, în dosul unei lacrimi ori într-un blid de lut de la bunica. România e Ziua Iei în Toronto și mirosul de sarmale, vocea preotului la slujba în limba noastră. Indiferentă vocea și credința, la geografie.România suntem noi cu inima strânsă câteodată, că sunt zile când e greu să fii român în România.Ziceam că România nu e mereu și evident tricoloră de la un capăt la altul al curcubeului. Pentru că în noi sunt culorile. Discrete și cuminți ori dimpotrivă țipătoare.Noi suntem tricolori pe noapte și zi. Noi suntem România. Nu e un dar, nu e datorie, nu e un drept. E un fapt. Suntem și ne suntem așa. Nu doar acum, ci în fiecare zi. Însă azi e 1 Decembrie.

Pictură Iulia Schiopu. Pe care o iubesc.

E noiembrie

19 Thursday Nov 2020

Posted by sweet & salty in Ana, Bucăți de gând

≈ 9 Comments

Get ready for the warmest stretch of November weather in Toronto history

E noiembrie. Mai avem o lună și anul simetriei absolute se încheie. Își trage în sfârșit cortina peste toate problemele pe care le-a ținut mănunchi la piept. Pentru omenire în general, pentru mine personal.Te doare mai tare propriul deget strâns la ușă decât piciorul rupt al vecinului.În penultima zi a lunii februarie l-am pierdut pe tata și de atunci am simțit că sunt pe un tobogan pe care cobor cu toată viteza.20 și 20. Numerologii au probabil explicații sofisticate, calcule stufoase cu o rezultantă clară. Noi simțim doar efectele. În istorie va rămâne ca anul pandemiei, pentru mine va fi mereu anul în care mi-am pierdut tatăl. Un „mereu” relativ, un „mereu” finit și definit, pandemia situându-se pe planul doi al existenței mele.2020 a fost un an incredibil pentru omul modern înarmat cu tehnologia. Un an ciudat în care controlul a fost preluat de o forță nevăzută. O forță care s-a plimbat nestingherită prin toate țările, prin toate cotloanele, toate cămările și toate castelele. A luat vieți, a speriat suflete, a introdus reguli și a semănat multă vrajbă. A sugrumat economiile, a alungat omenirea în spatele ușilor închise și ne-a demonstrat neputința. Omul, care-și căuta credința, cultura, crezul și distracția în ecrane, a fost exilat în propriul pătrățel, în propriul ecran, legat de lume doar cu-o funie de internet. Obligat. Restricționat.Toată libertatea, toate cunoștințele, funcțiile și rețetele de putere s-au dizolvat ca zahărul în apă, iar zâmbetul a fost pedepsit cu mască.Realitatea s-a răsucit peste noapte. Prea puțin contează de unde a izvorât răul (omenirea, cu cinci minute înainte de a căuta soluții, caută vinovați). Culorile s-au transformat în non-culori, iar râsul s-a stins în tăcere.Omului i s-a demonstrat neputința. Virusul n-a avut opreliști, nici uși închise, nici măști. N-a avut nevoie de chei ori de parole. N-a fost nevoie să le spargă. A amprentat oameni simpli, șefi de state, bogați, săraci, proști și deștepți. Fără discriminare, organizat și sigur pe el.Omenirea s-a revoltat. Din spate de ecrane a țipat prin pixeli, a făcut gălăgie și a conjugat la superlativ verbul „a crede” și „a fi”.Pământul se rotește luminat de stele și de lună, soarele răsare, dar viața a intrat într-o pâclă cenușie. Binele și răul își împletesc zilele, iar omul trebuie să învețe două lecții: a răbdării și a ascultării. Reguli ce trebuie puse bine în sertar și respectate cu sfințenie, răbdare și speranța că mâine soarele va răsări în libertate, iar măștile vor deveni amintirea unui soi de film SF în care am jucat cu toții.Dimineața, la cafea, privim cu îngrijorare cifrele cu gândul la cei dragi lăsați în țară. Mii de kilometri ne despart de ei. Skype-ul ne ajută, însă niciodată geografia nu ne-a fost atât de potrivnică. Ne-am construit cuiburi trainice la capăt de ocean. Am făcut-o orgolios, purtând în palme garanția emigrării: faptul că avioanele zboară în ambele direcții și oricând putem… Doar că siguranța stă sfâșiată la picioarele noastre, iar „a dori” și „a putea” au devenit paralele. Zborul e uneori doar apanajul gândului.Suntem prizonieri moderni cu gratii transparente și programe pe Netflix, prizonieri neputincioși ai unui război perfid, știind cu toții în subsidiar că singura cale este credința. În noi și în bine. Oricum l-am numi fiecare dintre noi. Azi, 2020, trece, iar mâine sigur va fi bine.

Articol apărut în ziarul Observatorul de Toronto.

Toamne portocalii

08 Sunday Nov 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, Din bucătăria mea

≈ 11 Comments

Mi-l amintesc pe bunu’ cum, mușcând tacticos dintr-o bucată zdravănă de dovleac copt (ludie 😃 ), zicea că nu „se există” prăjitură mai bună. Și avea un stil gospodăresc de a mânca bunu’ că-ți ploua în gură. Își aranja frumos bucatele pe masă, le tăia tacticos cu cuțitul și le aranja ca pe niște soldați cuminți, ce n-ar îndrăzni să iasă din cuvânt superiorului. Când toate erau așezate pe căprării și culori, fără niciun miez de pâine căzut anapoda pe masă, le lua pe rând, corect porționate și le băga în gură. Avea dantură perfectă bunu’ și o viață sănătoasă, cum noi nu putem avea. Mesteca încet și rar, cam așa cum ar recomanda nutriționiștii de astăzi, apoi înghițea fără grabă dumicatul. Mă uitam fascinată la întreg ritualul milităresc al mâncării și refuzam bucățile pe care mi le întindea generos. Nu știu de ce le refuzam. Pentru că teoretic nu-mi plăceau, dar eram fascinată de exercițiul hrănirii, de ordinea desăvârșită. Era bătrân, că așa îmi amintesc că-l apucasem, ori pe vremea aceea oamenii sufereau de bătrânețe mai devreme decât cei din zilele noastre. Petrecea ore multe în grădină, serile citea din Napoleon și din Darwin, iar nouă ne spunea să învățăm, că învățătura e singura comoară pe care nu ne-o poate fura nimeni.

De noiembrie

02 Monday Nov 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 5 Comments

Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. Apune uneori soarele peste cuvinte și ochii care nu se văd prea mult se uită. Însă oameni buni răsar mai calzi ca mândrul soare și-ți deschid uși nebănuite. Și poți iarăși să zbori și să rătăcești prin labirintul personal. Nu e un dead-end.

Azi a nins și frunzele de arțar au înghețat cu personalitate.

Anii ca macii

24 Saturday Oct 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 11 Comments

Peste 600 de imagini gratuite cu Maci Rosii și Natura - Pixabay

Anii sunt ca macii. Roșu strălucesc clipa, apoi îi duce vântul și gândul. Între timp nasc un zâmbet, construiesc o casă, aduc pe lume un copil, scriu o carte și-și lasă amprentele pe nisipuri mișcătoare de clepsidră.

Cupe de șampanii suntem noi, oamenii. Cu transparența iluziilor și viselor. Bule de aer, râs clipocit. Bucuria se plătește. Supărarea este recompensată cu o bucurie pe care o plătești. Și tot așa.

Apoi inventezi cercul și apa caldă până când obosești și te așezi cuminte într-o poveste. Iubirea este clișeică, tot ce spui este clișeic pentru că ești om, în concluzie clișeu pentru că au fost prea mulți înaintea ta. Cu capete pătrate ori în formă de inimă, prea puține capete în formă de ceas.

***

România e frumoasă. E interesantă. E ciudată. E exotică. E contrastantă. E gălăgioasă și prietenoasă. E curioasă. E caldă. E amuzantă. E… gustoasă. Se grăbește spre globalizare, dar e atât de valoroasă prin ceea ce are românesc, încât aș ține-o de mână și i-aș arăta iile înflorate și țuica de prune, i-aș recita puțin din Eminescu, Blaga ori Nichita și aș pofti-o pe cărări verzi ce duc în munții cărunți de nori.

non-simetrii

20 Tuesday Oct 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, De prin viață..., File de jurnal

≈ 20 Comments

Maple Leaf | burnt embers

Mă gândeam cum nu poți trece prin viață fără să-i cunoști și partea cenușie, fără să calci măcar într-o baltă, accidental. Fără să te stropească noroiul, fără să se așeze praful, ori vreo frunză de toamnă să se rătăcească prin părul tău. Oricât de bine intenționat ai fi, tot se va găsi cineva care să-și scuture în preajma ta haina murdară. Chiar dacă viața-ți repartizează cele mai nenorocite lămâi, iar tu faci, fir-ar să fie, limonadă, cineva-ul acela tot va strâmba din nas și va spune că ce mare filosofie ești tu pe pământul ăsta? Și ești! Rezumat la o viață. A ta. Nu veșnicești prin dicționare. Te ridici pe verticală, strănuți, îți bei limonada, apoi la revedere și-un praz verde încuiat într-un punct. Povestea s-a încheiat. Cu minciunile și trădările aferente, cu judecăți de doi lei ale celor care-s de doi bani. Plătești. Cu timp, cu vorbe, cu stomac strâns în pătrățele.
Se spune (doar mărșăluim motivațional pe aici) că nu ne împiedicăm de munți, ci de pietre. Problemele mici ne doboară. Cât suntem.

Azi am aflat că a murit un prieten. Mint. Nu era prieten pentru că mă gândeam la el de două ori pe an. Sau și mai rar. Și atunci din întâmplare. Dar, de fiecare dată, zâmbeam pentru că a fost bun și sonor și trăsnit. A fost primul om pe care l-am întâlnit când m-am dus la școală să predau. El era profesor de fizică. Cu puțin mai mare decât mine. Trei, patru, maxim cinci ani. Habar nu am câți ani avea. Era slab și lung, cu păr cânepiu și ochi de căprioară ce știau să râdă în hohote, ce nu se rușinau să plângă. Cu gura mare. Moldovean. În câteva luni avea să se însoare cu R, colega noastră de chimie. Brunețică și tăcută. Ardeleancă atipică. Sunt sigură că au fost fericiți. Pentru că nu știa altfel.

Un an mi-a fost coleg. Doar un an. Însă a fost un timp atât de concentrat, atât de intens că nu mi-ar ajunge o viață să scriu despre el.
În septembrie următor aveam să plec la altă școală, pentru că viața era un carusel ambițios, iar eu aveam multe de făcut. Au rămas în urmă amintiri dulci. Un an dilatat, cald și frumos. Atât de frumos…
Azi Ț. nu mai e. Limonada lui a ajuns la punctul final.

Începusem să scriu despre trădări mici, despre minciuni inutile și oameni care te strâng fals la piept pentru nevoile lor personale, de moment. Pentru pragurile pe care vor să le treacă sprijinindu-se un pic de tine, pentru un smoc de iarbă din curtea ta. Mărunțișuri.
Dar m-am oprit din scris.

2020, un an de plumb.

Ne pier librăriile

24 Thursday Sep 2020

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând

≈ 10 Comments

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine librăriile mă fac fericită. Dacă cineva m-ar uita închisă într-o librărie, în librăria Gaudeamus, de exemplu, cred că aș muri de foame împăcată. Citind.
Cred că toți aveți o librărie de suflet ca a mea.
Din păcate, acest minunat loc creat pentru cei îndrăgostiți de cuvânt este călcat cu pasul de umanoizi din ce în ce mai rar. Și aici mă duc cu gândul la Istoria lui Răzvan, carte scrisă de Horia Corcheș, unde un băiat din viitor este fascinat de carte, obiect aproape necunoscut, aflat doar la muzeu, pentru o nișă extrem de mică de pasionați.
În cele două țări pe care le cunosc așa cum îmi știu buzunarele, România și Canada, sunt foarte puține librării. Grandioase (unele), dar puține. Însă, găsești cărți, mai nou, la tot felul de magazine: de la benzinării, farmacii, alimentare, în cele mai ciudate și neașteptate locuri. Poți să cumperi două kile de făină și trei Dostoievski, trei legături de ceapă, un Liviu Rebreanu și detergent de vase. Ori, cât plătește soțul benzina și ia o cafea, tu să răsfoiești iute o ediție de lux dintr-un coț al dughenei. Nimic greșit, zic eu. Ori nimic foarte greșit, mai degrabă. Orice strategie ce pledează pentru întâlnirea cu cartea ar fi binevenită. Nu-i așa?
Dar sunt furate librăriile!
N-am cumpărat de la magazinul de cărți nici algocalmin și nici castraveți murați și nici pătrunjel. Nu pare potrivit. Nu-i așa?
Dacă m-ați întreba v-aș spune că mi s-ar părea potrivit să găsim cărți doar în lăcașul lor. În LIBRĂRIE. Să se respire una cu alta, să le fie mângâiat creștetul de mâini curioase și cuminți de cititori interesați de literă.

Mă doare azi librăria, frate! De câte ori intru în câte una, văd săli aproape goale, ca la muzeu. Liniștea cărților vesel colorate ori sobre, e prea rar tulburată de trecătorii curioși să le atingă copertele. E adevărat, cumpărăm mai mult online, mulți dintre noi.
Dar ne pier librăriile.

Vă dau un exemplu.
Librăria Gaudeamus e așezată în centrul Clujului. Este un colțișor colorat aflat într-o clădire istorică, aflată vizavi de fostul CEC. Acum se renovează, așa că frumusețea locului este un pic detronată de lucrătorii de stradă.
Dacă vizitezi Clujul, și este mare păcat să nu o faci, ajungi cu siguranță și în piața Matei Corvin (piața Unirii, cum se numește azi). De acolo, strada Iuliu Maniu este la o aruncătură de băț, practic, cum stai cu fața către statuie, strada cu librăria este în dreapta ta. Faci fix un minut pe jos. Un zâmbet cald te invită de la ușă să îți deschizi dorința. Să fii ajutat, îndrumat, sau lăsat în lumea ta de litere dacă asta ți-e voia.

Sunt puține librăriile clujene. Sunt vreo trei în centru și una sau două în mall-uri. Pe vremuri tot cam atâtea erau. În jurul lor s-au dezvoltat mii de magazine, de brand-uri, de noi produse. Ele au rămas timide, așteptând iubitorii de carte. Având încredere în ei.

Mi-e fierbinte dorința pe care aș vrea să vi-o transmit: să intrați din când în când în librării fizice. Să vă lăsați invadați de mulțimea de culori, de titluri, de coperte, de mirosul acela de tipar și hârtie curată. Să simțiți magia lăcașului cărții. Să vă dăruiți vouă bucuria de-a vizita din când în când templul cărții. Iar lor să le dăruiți viață.

      Sărbătoare

      08 Tuesday Sep 2020

      Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, Fluturi și alte frunze...

      ≈ 6 Comments

      Vă doresc bucurie de Sfântă Mărie!
      A mea e cu bucurie în fiecare an din multe motive.
      Azi unul în plus: o carte izvorâtă din lumina tiparului.
      Coperta e minunată. Poartă semnătura Mirelei Pete.
      Cine e Mirela? O foarte talentată pictoriță clujeană.
      Talent în litere și culoare. Sunt bucuroasă tare că mi-a dăruit haina.
      Am primit independent pictura ei. Adică nu mi-a dăruit-o pentru carte. Mi-a dăruit-o pur și simplu. Iar eu am știut că ea este.
      Pictura „Flying Fans”, de Mirela Pete.
      Fluturi și alte frunze – Poezii – Em Sava


      ← Older posts

      Categories

      • A fi scriitor (42)
      • Amalgam (148)
      • Ana (33)
      • Întâmplate sau nu… (48)
      • Bucăți de gând (106)
      • Catchy (14)
      • Concurs (18)
      • De prin viață… (21)
      • Din bucătăria mea (20)
      • File de jurnal (157)
      • Fluturi și alte frunze… (42)
      • Geografie subiectivă… (98)
      • Imagini… (41)
      • Lume color (11)
      • pași (33)
      • Recenzii și impresii (4)
      • Sava-rine (21)
      • Travel (39)

      Arhive

      Recent Posts

      • Veste de martie
      • Miercuri cu sărbătoare
      • Ana mea – ediție aniversară
      • Iubește românește
      • Miercuri la cafea și etc.

      Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

      Join 1,185 other followers

      Authors

      Em Sava

      Em Sava

      Categories

      • A fi scriitor
      • Amalgam
      • Ana
      • Întâmplate sau nu…
      • Bucăți de gând
      • Catchy
      • Concurs
      • De prin viață…
      • Din bucătăria mea
      • File de jurnal
      • Fluturi și alte frunze…
      • Geografie subiectivă…
      • Imagini…
      • Lume color
      • pași
      • Recenzii și impresii
      • Sava-rine
      • Travel

      Jurnal

      • A fi scriitor
      • Amalgam
      • Ana
      • Întâmplate sau nu…
      • Bucăți de gând
      • Catchy
      • Concurs
      • De prin viață…
      • Din bucătăria mea
      • File de jurnal
      • Fluturi și alte frunze…
      • Geografie subiectivă…
      • Imagini…
      • Lume color
      • pași
      • Recenzii și impresii
      • Sava-rine
      • Travel

      Blog at WordPress.com.

      Cancel

       
      Loading Comments...
      Comment
        ×