12 Tuesday Nov 2019
Posted in Amalgam, Bucăți de gând
La început a fost cuvântul. E venin și piatră cuvântul. E pâine și sare. E foc.
Uneori se oprește mirat lângă cuptor. În bucătărie. Se spune că dragostea trece prin stomac, iar sufletul, sofisticat în căutări, stă tihnit și huzurește.
Ne complicăm în căutări, suferim de scenarite migălos răsucite, dar în esență viața e simplă. Simplul se traduce în eleganță. Iar amintirile vin și ne îmbucă, ca și cum am fi niște mere coapte.
27 Friday Sep 2019
Posted in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Bucăți de gând, File de jurnal
Sunt dependentă de litere și de mere acre. Să scriu despre mere e ca și cum m-aș privi în oglindă.
Avea bunica doi pomi imenși la marginea grădinii. Făceau mere mari-mari și acre-acre, cu carnea atât de tare că-ți puteai lăsa dinții în ele. Erau atât de acre că le mâncau doar porcii. Și eu. Râdeau de mine cei mari. Eu cu merele mele, un soi de Albă ca Zăpada pe dos. Că ea avea mărul ei roșu, dulce și frumos (otrăvit, dar ce mai conta?). Privindu-l, îți lăsa gura apă, nu ca dragele mele poame ce făceau, dimpotrivă, gura pungă adulților.
La vremea aceea numai eu le știam secretul și savoarea, ca și cum mi-ar fi dezvăluit doar mie taina într-un SOS al papilelor gustative, pentru că atunci nu aveam bucurii culinare. Bucătăria era loc de supliciu, pe unde treceam iute, fără răbdare, că oricum nu-mi plăcea nimic. Eram ca un fir subțire și sălbatic de iederă, greu de hrănit. Și mai greu de înțeles.
Nici măcar eu, cea de azi, nu pot pricepe cum puteau să mă lase indiferentă plăcintele ori minciunele bunicii?
Mult mai târziu, am realizat cât de bine gătesc ardelencele și, cu precădere, cele din familia mea și abia la vremea maturității, când am început la rândul meu să gătesc, am înțeles ce baghetă magică poate deveni lingura ori paleta, ori telul.
Copil fiind, aveam merele și pe Rimbor, un ciobănesc mare care mă urma peste tot. Era prietenul meu, varianta mea de cei șapte pitici.
Casa bunicilor era așezată în margine de sat, într-o împărăție a verdelui pur, un pământ îmbelșugat și binecuvântat de Dumnezeu.
Cornucopia era în ochii și sufletul meu casa și grădina și ograda bunicii. Dragostea pe care o găseam acolo era doar acolo și ea mi-a înflorit sufletul și l-a rotunjit sub formă de măr. Am devenit Sava pentru că Sava am fost întotdeauna. Nu m-am născut acolo și, cu cât creșteam, cu atât mai puțin stăteam la bunici, însă acolo am cunoscut libertatea absolută, dragostea necondiționată. Era un loc fără frici. Un loc în care îmi era permis orice. În ograda și casa bunicilor locuia frumusețea și bunătatea, Sfânta Duminică și soarele. Iar eu eram piesa de puzzle ce se potrivea acelui bulgăre încins de oameni buni, acelui pământ ales.
Curtea și grădina imensă ce-o lua la fugă, din spatele casei, în sus pe deal până la nucul așezat bătrânește pe coamă, erau pline cu pomi de toate soiurile, încărcați de fructe care de care mai dulci și mai zemoase și mai aromate, de parcă se pregăteau pentru o competiție elaborată.
Doar cei doi meri-gemeni înalți erau pe nedrept detronați. Însă eu îi iubeam cel mai tare și, transformată într-un soi de justițiar, purtam victorioasă câte-un fruct verde și acru, amprentat cu dinții mei mărunți.
Cei doi uriași păreau niște bodyguarzi puși la granița ogrăzii, cu job precis de-a păzi dragostea bunicilor și copilăria mea.
Erau un soi neobișnuit, soi pe care l-am căutat toată viața și în toată lumea, fără să-l pot găsi, ca și cum ar fi rămas izolat doar în împărăția copilăriei mele spulberate. Căci petecul meu de Paradis, Sava liniștii și libertății mele a dispărut.
Sigur că există geografic pe hartă, însă e doar un sat românesc ardelenesc, ca oricare altul. Fără bunica și bunicu’, fără pomnițerul ce acoperea întreaga ogradă ca o umbrelă uriașă, fără cei doi meri, frați de cruce, Sava a pălit, s-a descompus, s-a transferat în casa sufletului meu sub forma parfumului de mere.
Iese din când în când prin seva cuvintelor, amestecată cu miros de seară și de lemne trosnind în foc, cu trandafiri galbeni, liliac și flori de soare, cu nuci crude și vorbe calde de Sfântă Duminică și-un chip de fată știrbă, cu un măr mare în mână și cu un ciobănesc lățos în urma ei…
Sava sunt eu, cea dependentă de cuvinte și de mere verzi.
Povestea se înscrie în Clubul Condeielor Parfumate. Mulțumesc Mirela pentru invitație.
12 Monday Aug 2019
Posted in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând
Trezit de dimineață. Lumina! Un tumult de senzații psihedelic. Acasă, un melanj. WordPress-ul îmi spune La mulți ani. Cinci ani de zbor, zice.
Zbor? Cică-i ziua mea? Zbor. Hmmm.
Stele și nori, podea și băltoace și oameni. Dar multe stele. Cinci ani de când.
Scris de cinci stele. Oameni cu ele.
Între timp multe. O viață. Metamorfoze. Aripi. Când de fluture, când de vultur.
Scrisul mă scrie. Mă înalț în litere. Mă hrănesc cu ele.
Scriu. Lucrez. Corectez. Editez. Redactez. Timp nu-i.
Sunt acasă cu mine. Mă caut. Leitmotivul respirației mele: acasă, literă și mere.
Mulțumesc, Doamne! Tu mi-ai dat litera.
01 Thursday Aug 2019
Posted in Bucăți de gând, Geografie subiectivă...
J’adore my phone! Viața, creația, culoarea sunt concentrate în fiecare miez de făptură. I-am făcut zeci de poze, ca să-l surprind în splendoarea proprie. Creația lui Dumnezeu atât de atent și migălos construită în detalii infime, asortată în nuanțe perfecte.
Și recunoscătoare că telefonul meu deștept îmi permite să fac niște poze, care ar fi putut fi realizate doar de profesioniști în trecut. E ușor să fii artist dacă ai un telefon. Culorile curg poezie. Un păianjen? O frumusețe. Viață. Finită. De la un capăt la altul al timpului. Ca omul. Dincolo de asta e soare. Ori ploaie. Ce-o fi în mintea lui?
03 Wednesday Jul 2019
Posted in Amalgam, Bucăți de gând
Foarte greu mă adun. E vara prea fierbinte? E ziua prea scurtă? Sunt gândurile niște rațe măcănitoare prea simpatice să se pună pe hârtie? Fie ce-o fi, mi-am zis. Nu mai las încă o zi să se ducă, că oricum se duc toate. Cum pui mâna pe ele se împrăștie, se topesc. Unde se duce timpul când se duce? Și ce-i cu graba asta pe capul lui? Într-o bună zi, când o să-l conving să stea cu mine la o cafea, după ce-o să-l întreb rotunjit: comment ça va? o să-l amețesc cu niște macarons, ori, dacă e la dietă o să-i dau zmeură din spatele casei… în fine. Când o să-l prind, îi voi explica niște chestii, așa, ca la elevii mei. În joacă, să priceapă și el. Am senzația că-l luăm prea în serios și de aceea el, marele copil al vieții, fuge rupând pământul ca gândul și ca vântul. Și nu-l ai că nu-l poți avea că e iubitul universal. Cum să nu-ți îndrăgești timpul tău personal, timpul finit la o viață în care iubești și râzi și scrii și te cațări pe pietre în munți și iar iubești.
Am zis că nu zic nimic? Păi nu zic. Doar că m-am întâlnit recent cu un cocoș cu personalitate de câine, care cântă într-un falsetto de tenor ratat. E înconjurat de niște coțofene de găini nurlii și moi. El e un desăvârșit gentleman, care le cheamă să ronțăie să-și păstreze nurii și pufoșeniile. Vezi bine că-i plac formele. E deci un bou, pentru că nu apreciază intelectul feminin cu piept plat ci formele rotunde ale consoartelor roșcate și blânde.
Nu. El e cocoș și sare pe orice intrus. Cântă un soi de cucurigu ca un lătrat de câine. Se ceartă și se înfoaie și are o personalitate de Grivei cu harem.
Acum concluzia ar fi că timpul e un soi de cocoș. Cred că aș putea demonstra acest lucru. 🙂
02 Sunday Jun 2019
Posted in Amalgam, Bucăți de gând
Când scriu despre bunicii mei, e ca și cum aș vorbi despre Duminică. E atâta pace și credință și curățenie în viața lor sfințită de suferință și dragoste, încât mă apropii cu pioșenie și-mi vine mai degrabă să tac și să mă închin, ca la icoane.
Lumea în care au trăit mă absoarbe, văd detalii mărunte, simt parfumuri și, printr-o alchimie ciudată, chiar și eu fac parte mai degrabă din lumea aceea îndepărtată decât din cea în care trăiesc.
Bunica mi-a povestit viața ei. Doamne, ce viață! N-a fost cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, sau altă eroină cu rezonanțe literare.
Femeie frumoasă, ardeleancă aprigă, depășind vremurile adânc moralizatoare ale mijlocului de secol XX, ce aveau linia orizontului cumplit de îngustă, bunica a rupt trei logodne și-a fugit de-acasă cu bunicul, cu care s-a și măritat în ciuda interdicției părintești:
„Nu era nici un fecior așa cinaș cum era bunicu-to, nici în Sava, da’ nici în alte sate. Era cizăș. Toți ascultau de el…”
A purtat o taină grea pe care, hotărâtă, așa cum era ea, mi-a încredințat-o. Zile la rând mi-a povestit trecutul ei, desfăcându-l în fața mea în felii mărunte, fără ascunzișuri. Un soi de spovedanie care-i făcea bine…
09 Thursday May 2019
Posted in Bucăți de gând
Am un dulap în casă unde țin lucruri inutile. Uneori mai donez, mai dau, că dar din dar se face rai… Sunt interesante ori frumoase dar, cu siguranță, principala lor calitate este inutilitatea. E vorba de cadouri primite, cadouri ce nu mi se potrivesc și au ajuns în categoria: nicicum. Cei care mi le-au cumpărat au cheltuit timp și bani, străduindu-se să mă surprindă, să ia ceva special pentru mine. Dar specialul meu și specialul lor nu au mers întotdeauna pe același drum. De atâtea ori găsim dificil să cumpărăm ceva cuiva, când, de fapt, ar trebui să fie ușor. Mă gândeam ce bine ar fi fost dacă în loc de fiecare obiect aș fi primit o carte… Și mă întrebam oare cum de îndrăznim să invadăm intimitatea cuiva oferindu-i, de exemplu, parfumuri, când parfumul e o chestie atât de personală, ori și mai rău cosmetice, ori haine, ori te miri ce briz brizu-uri, în timp ce cartea e ultima alegere, sau nici măcar nu e pe listă? Știm cu toții că se citește infinit mai puțin în România, că e mai facilă telecomanda și computerul, dar oare nu e timpul să ne întoarcem la cărți și să înțelegem că a citi e e nu doar o plăcere fantastică, dar e sănătos pentru mintea și sufletul nostru. Și până la urmă, e sexy să fii cult. 🙂
Mă întreb oare de ce cartea nu e musai atributul omului modern, de ce biblioteca nu se mai regăsește ca mobilă obligatorie în casele oamenilor?
A fost un gând fugar…
07 Tuesday May 2019
Posted in Amalgam, Bucăți de gând, Geografie subiectivă...
Voi vedeți ce-i afară? Așa ceva! Serios! Nu-mi spuneți că primăvară, că alea alea. Când se împodobește o sală de nuntă lumea se minunează: Frumos! Când un designer șmecher aranjează o casă urmează un fluierat admirativ. Exagerez, că nu-și bagă nimeni două degete în gură să facă asta. 🙂
Eu am înnebunit un pic zilele astea și mi s-a pus pata rău pe pădure, pe parc, pe stradă, pe propria-mi grădină și mai ales pe telefonul care face mii de poze aproape singur. Am devenit lacomă. O să ziceți: primăvară. De acord. Deși „primăvară” e doar un cuvânt. Strâmt. O adunătură de litere, un substantiv abstract, fără o concretețe neapărată.
Afară e viață. E minune. E frumusețea însăși ce a decis să coboare pentru noi pe pământ s-o mai vedem încă o dată. Să ne sfințească verde cu minunea ei ca și cum ar fi prima dată. De fapt e prima dată, nu-i așa?
Îmi vine să-mi cer scuze oamenilor că vorbesc prea mult despre pădure, fără să fiu de la meteo ori de la National Geographic. Însă mă zăpăcește luna asta cu petalele-i albe și roz și galbene, cu melci și broaște și pomi înverziți. Îmi scot pălăria și mi-o arunc în fața florilor ce binecuvântează iarăși pământul. Iar pentru prima oară. Atunci când iubești o faci pentru prima oară. De fiecare dată.
Până la urmă totul este despre gramatică, de etimologie, de semnatică, iar „frumusețe”, „primăvară”, „viață”, „renaștere”, „iubire” e o singură noțiune, o singură stare, un singur parfum: un substantiv al absolutului absolut.
21 Sunday Apr 2019
Posted in Amalgam, Bucăți de gând, Geografie subiectivă...
Nu știu pe la alții cum e, dar pe aici sunt lucrări majore. De artă. Curățenie generală de primăvară, ploi. Svarowski prin copaci, pe crengi. Unii au pe toate degetele, alții mai discret, ici și colo. Ca-n viață. Fiecare după posibilități.
Au zugrăvit proaspăt, azi-noapte, grădina, pădurea, strada, orașul.
Ieri era bej cuminte, discret. În dimineața asta era să-mi scap cafeaua din mână. Cineva a intrat în grădină și mi-a făcut-o verde. Da’ verde! Nici nu pot intra până se usucă bine vopseaua.
Eu? Nu-s de la meteo, dar am o problemă de IQ. Uitucă. Prima prima prima-vera (celelalte nu-s, s-au dus). Prima floare, primul mugure ce plesnește, primii stropi de apă, agățați cu disperare de crengi. Râul Humber umflat. Căprioare pândindu-mă în timp ce le pândesc. O cioară, o veveriță, miros de ploaie, miros de viață, miros de Paște și de Florii și de dor de casă…
25 Monday Feb 2019
Posted in Bucăți de gând, Din bucătăria mea, File de jurnal
Dragostea. Câte haine îmbracă! Câte cuvinte consumă! Câte lacrimi, vise, speranțe! Câte cărți, câtă rupere. Câtă viață și câtă moarte!
E rațiunea noastră de a fi. Îi căutăm filonul. O sorbim, o dorim, o adulmecăm și culegem clipele ei rare.
Greșim. Dăm cu stângu-n dreptul și plătim iluzia.
Copilul se naște și întâlnește iubirea: brațele mamei, mirosul mamei, gustul dulce al sânului ei. Universul îl așteaptă. Copilul îl ia în posesie și-l cunoaște senzorial. Îl atinge, îl gustă. Se arde cu focul, se udă cu apa, cade și plânge, află că Moș Crăciun e poveste și așteaptă să crească mare, să-și îndeplinească visele, pentru că oamenii mari pot.
Apoi într-o zi se trezește adult și caută dragostea.
Lumea nu mai e mare, nu mai e nouă, iar iubirea e ici și colo, ascunsă în spatele stelelor. Dar dacă nu bați la ușa potrivită?
Fără iubire pământul e arid. Iarba e cenușie, soarele mușcă, iar apa nu e albastră. E doar udă.
Fără iubire, în față se întinde singurătatea, ca un deșert infinit. Iar geamul se deschide zilnic, obosit, spre o clepsidră prin care nisipul curge degeaba.
Omul caută. Uneori caută ca prostul pentru că nu pricepe cât de simplă e fericirea, cât de puțin are nevoie: de o mână în mâna lui. Și atât.
Azi a fost Dragobetele. Nu-l știam. Cum nu-l știam nici pe Mr. Valentin care se sărbătorește în aceeași lună. Sigur că ambii domni vin la pachet cu legende și rădăcini mitologice, dar eu personal nu i-am cunoscut și, când vin și bat la ușă, nu schimbă nimic în viața mea. Zâmbesc și mă amuz, la fel cum mă amuz când sunt alte zile ghidușe, găselnițe românești sau împrumutate de la alții, că noi sărbătorim tot. Nimic nu iertăm.
Dar tot ce e prilej de zâmbet și de poveste stă sub semnul lui: de ce nu? Îmi place ideea de sărbătoare, însă pe mine mă lasă rece și unul și celălalt.
Dar dragostea are multe file. Ne obosim degeaba să o explicăm, cu atât mai mult cu cât uneori e de o stupizenie fără seamăn. N-are logică. Ce contează o eventuală definiție? Importantă e secunda. Când ești bine.
Când ești liniște lângă omul care e lumea ta.
Am văzut sloganul: De Dragobete iubește românește! Ca și cum sufletul ar avea naționalitate. Iubim individual. Amprentăm unic omul, oamenii, într-o singură limbă: cea în care noi înșine suntem fluenți, iar limba aceea nu are nevoie de cuvinte ori dicționar.
Se spune că femeia româncă e frumoasă prin definiție. Eh! Discutabil zic eu. „Tăt ce-i citov îi cinaș” zicea bunica. În traducere liberă: tot ce-i sănătos e frumos și, până la urmă, frumusețea stă în ochiul privitorului, de aceea eu cred că românca ideală trebuie să fie bună gospodină și cam nebună. Așa cred eu. Să nu te plictisești cu ea și să te bucuri de micile clipe ale vieții. Chiar și cele culinare.
Pentru noi, pentru români, dragostea trece prin stomac. Când mergi acasă, ți se pun bucate alese pe masă și trebuie să te îndopi, ca să nu rănești sentimentele gospodinei: „Ioi, așe de bine o mâncat, că mie mi-o tihnit”. Auzi tu de tihna asta la canadieni, ori la americani? N-auzi. 😀
Și cum să te lase sufletul s-o faci să nu-i tihnească?
Dietă cumva? „Lasă dragu’ (mamii/mătușii etc.), faci tu dietă acasă, nu la mine!”
Azi Toronto e posomorât și bate un vânt să nu-ți scoți nasul afară. E de stat în casă la căldurică și prăjiturică. Dragobete? Păi nu-i în fiecare zi? 😀
Eu am avut o turmă de kiwi în cămară, așa că ieri, fără nici o legătură cu domnul care avea să bată pe la ușă să ne spună cum stăm cu dragostea, m-am dezlănțuit într-o tartă de fructe, cam verde. Special nu am combinat-o cu alte frumuseți zemoase. Am făcut un blat din patru ouă, că nu l-am vrut înalt. Când a fost gata l-am însiropat bine și am tăiat multe kiwi pe care le-am pus în strat gros. Am turnat deasupra o budincă de vanilie, din aceea la rece și, când totul a fost gata, m-am inspirat de la peisajul hibernal și am acoperit minunea cu o plapumă groasă de frișcă, pe model zăpadă toronteză (că în România am înțeles că e primăvară). L-am pus în frigider până a doua zi și vă garantez că, dacă domnul Dragobete ar fi venit în vizită, și-ar fi lăsat și tolbă și săgeți (în caz că e pe model Cupidon) și ar fi cerut a doua porție. Apoi s-ar mai fi gândit dacă mai iese să cupleze pe unii și pe alții.
Dar n-a venit, că o fi fost ocupat prin alte părți. Pierderea lui. 🙂
