Azi a venit o iarnă urâtă cu spume. Vântul mă ceartă la ferestre. Ieri a fost primăvară. Am scos stelele la păscut în parc și soarele a turbat și s-a rotit în cercuri psihedelice. Am crezut că m-au răpit extratereștrii. Sacoșa Iuliei. Așa-și numește ea constelația personală. Dumnezeu i-a pus stele pe umăr. Ca un general e Iulia. În fiecare seară ronțăi câteva stele, iar noaptea licuricii dansează pe pereți. Când le termin vă dau rețeta. Iulia are pisici și pisicile au coadă ca stelele. Eu nu am pisici. Nici câine. Eu scriu și nu am stele. Am doar o lanternă mică din copilărie. O lanternă chinezească. Poate că-n altă viață am avut ochii oblici și pielea galbenă. Piele galbenă am avut și-n viața asta când am făcut hepatită. Eram prin clasa a șaptea că am băut apă cu microbi din curtea școlii. Am fost toată clasa la spital. Nu l-am dărâmat de tot. Eram ca niște chineji cu ochii mari și pijamale cu căței sau ursuleți. Nici ursuleț nu-mi amintesc să fi avut. Doar o păpușă mare și scumpă Liliana. Era blondă și avea ochii căprui ca mine. Pentru că eu mi-i doream albaștri. Cred că mai trăiește Liliana prin vreun dulap. Mama e mare colecționară. Colecționează cu sfințenie amintiri. Casa e muzeul dragostei ei către puii și omul ei și puii puilor ei. Uite. Asta e de când erai tu mică. Prima șuviță de păr. Uite ce mică ai fost. Vestuța asta a fost a ta. Când te-a văzut bunicu-tău a zis că din asta veci nu se face om. Și râde mama și râd și eu. Că m-am făcut om. Prea om că mereu sunt la dietă. Aș vrea să fiu cu vreo zece chile mai puțin om. Mereu vreau ceva ce nu am. Pentru că sunt prea sensibilă și fragilitatea mea îmi dă o oarecare nesiguranță. Cred. Adică nici de asta nu sunt sigură. Cred că totul provine dintr-o gaură pe care mi-am făcut-o când eram mică și am vrut să plec la bunici. Picasem de pe podium pe locul doi și nu știam cum să mă cert cu stelele. Îl iubeam de nu mai puteam pe frățiorul meu. Dar el era băiat și ducea numele tatei mai departe și eu nu. El a învățat lecția și nu și-a lăsat fata de pe locul întâi. A ținut-o prinsă-n elastic de el. Pe mine nu m-a ținut tata, că avea băiat.
Eram mare, dar eram mică. Am înțeles că fetele sunt cu defect și eu sunt fată. Și mi s-a deschis o fereastră pe care intra vântul. Intra și cerul și Dumnezeu îmi spunea poezii când plângeam și-mi desena porumbei. Apoi am crescut mare însă n-aveam o toartă. Apoi, am rămas mică pe dinăuntru deși păream mare pe dinafară și n-am mai crescut niciodată. Oamenii nu cresc. Se măresc, se întind, apoi le cresc stele în jurul ochilor care se joacă de-a dura. Mai ales la femei. Când moare primul bunic e semnal de alarmă. Se pregătește stingere. Când se duce de tot primul părinte începe îmbătrânirea. Pe locuri, fiți gata, start! Cine e fata din oglindă? Mamă dragă te iubesc și te ascult de câte ori vrei. Unu, doi, trei, trebuie. Ți-am mai spus asta. Da, încă de cinci ori. Cinci și joi cumva se potrivesc. Poate pentru că m-am născut într-o zi de joi. De ziua mea era sărbătoare. Era o joi, sărbătoare cu roșu în calendarul ortodox. Și-n fiecare an se muta sărbătoarea și ziua mea se multiplica cu doi. Și-n fiecare an primeam de două ori cadouri până când toți în afară de mama uitau că am două zile. Ea mă suna și-mi amintea. Că și eu uitam. Că-s uitucă. Mai ales când e vorba de numere. Atunci uit și cum mă cheamă.
), zicea că nu „se există” prăjitură mai bună. Și avea un stil gospodăresc de a mânca bunu’ că-ți ploua în gură. Își aranja frumos bucatele pe masă, le tăia tacticos cu cuțitul și le aranja ca pe niște soldați cuminți, ce n-ar îndrăzni să iasă din cuvânt superiorului. Când toate erau așezate pe căprării și culori, fără niciun miez de pâine căzut anapoda pe masă, le lua pe rând, corect porționate și le băga în gură. Avea dantură perfectă bunu’ și o viață sănătoasă, cum noi nu putem avea. Mesteca încet și rar, cam așa cum ar recomanda nutriționiștii de astăzi, apoi înghițea fără grabă dumicatul. Mă uitam fascinată la întreg ritualul milităresc al mâncării și refuzam bucățile pe care mi le întindea generos. Nu știu de ce le refuzam. Pentru că teoretic nu-mi plăceau, dar eram fascinată de exercițiul hrănirii, de ordinea desăvârșită. Era bătrân, că așa îmi amintesc că-l apucasem, ori pe vremea aceea oamenii sufereau de bătrânețe mai devreme decât cei din zilele noastre. Petrecea ore multe în grădină, serile citea din Napoleon și din Darwin, iar nouă ne spunea să învățăm, că învățătura e singura comoară pe care nu ne-o poate fura nimeni.
