E ziua ta,
iar eu cresc în grădină antonime.
De ani de zile fac asta,
explicându-ți în propoziții lungi la telefon și pe skype că
„acasă” și „departe” sunt sinonime.
Iar tu mă crezi. Din obișnuință.
Pentru că ai talentul să crezi tot ce spun eu și să vezi culorile în aceleași nuanțe ca mine. Pentru că eu. Pentru că tu.
Ai mers pe cartea mea de când am venit la tine.
Mă așteptai și ai decis să crezi în mine.
Adevărul meu a fost legea ta,
de aceea nu te-am mințit niciodată.
N-am putut să mă ascund în umbre ori neliniști,
pentru că n-ai permis umbre și neliniști în preajma mea.
Ți-am dăruit dragostea absolută și nefericirea perfectă,
mândria și disperarea, bucuria și lacrima, râsul și dorul,
emoția și neliniștea. Iartă-mă!
De multe ori plângi în preajma mea, iar eu te cert.
„De drag…”, îmi spui lăcrimând cu cei mai frumoși ochi.
Nu mi-ai dat verdele lor, însă mi-ai dat zâmbetul tău,
vorba ta, lumina ta caldă.
M-ai tras de mână atunci când obosită am vrut să plec crezând c-a venit seara.
Nu m-ai lăsat. Ai obligat soarele să răsară la opt p.m.
Și soarele a răsărit, așa cât e de soare. A luminat cuminte, fără să-ți iasă din cuvânt.
Eu sunt pentru că tu.
M-ai construit, m-ai scris, m-ai desenat.
Iar anii au trecut
fără să schimbe proporția,
realitatea impresionantă, copleșitoare și adâncă
a minunii că tu ești mama mea.
Sunt fiica ta, e calitatea mea majoră
și singurul defect pe care tu îl ai este că lași anii să treacă peste tine, peste noi.
La mulți ani, mamă!
PS. Îți amintești când m-am îndrăgostit de năsturelul acela sub formă de rățușcă verde, din magazin și l-am luat cu mine? O bucățică ieftină din plastic. Pe vremea când credeam că lumea, cu tot ce are, e a mea. Doi, trei ani?
Mi-ai explicat ce-nseamnă să iei ceva ce nu-i al tău și ne-am întors în magazin să-l pun la loc. Țineam în palma mică și grăsuță rățușca verde și inima-mi bătea înspăimântată de grozăvia faptei mele. Apoi l-ai cumpărat și l-am luat cu noi. Ai rearanjat lucrurile și Universul a funcționat perfect cu nasturele mic și verde, pierdut acum printre nimicurile copilăriei mele.
Câte o imagine îți umple sufletul ca pe-o găleată cu apă de izvor. Și dai pe dinafară de fericire. Ai întâlnit frumusețea. Ochiul tău face plecăciune adâncă minunii, pentru că nevoia ta de frumos se întâlnește cu frumosul, iar ecuația e perfectă. Fără rest și virgulă. Te afli în creierii munților, la aproape 3000 de metri altitudine. Nu ești doar cu capul în nori, ci cu întreg corpul. Realizezi că ești sănătos și plin, iar în fața ta se derulează simplu și miraculos viața. Te înclini în fața divinității, pe care o simți cu tot sufletul. Sunt porțile larg deschise. Nu îndrăznești să o numești, dar mulțumești, așezând bucuria ta acolo, lângă cetina de brad curată…
Femei-copil suntem amândouă. Încă.
Tragem în piept tentativă de primăvără. Când e soare ne întindem ca niște pisici leneșe, satisfăcute… Dar vântul distruge idila și mitraliază plumbuit pielea destinsă și recunoscătoare și în sfârșit…. caldă. Grădina doarme deocamdată. Noaptea coboară devreme, în ore lungi, delicioase. Plănuim zile de mâine și ne-ncălzim sufletul cu aroma ciocolatei fierbinți. Focul trosnește în șemineu. Da. E o oarecare primăvară. Așa se spune la știri… Neclar. Prezentatorul se încurcă: vine joi, pe la trei, ba pe la cinci… Urmăresc cu atenție când răsare primul fulg de floare mai îndrăzneț. Să apuc să fac două-trei fotografii și-n primăvara asta.
