În lumea asta a tehnologiei absolute, a chimiei la superlativ, a fonfleurilor și pretențiilor exagerate, a inteligenței artificiale, eu mă gândesc la un subiect cuminte, aproximativ tradițional, aș zice, pentru că porumbul a ajuns în Țările Române abia în secolul al XVII-lea.

În dimineața asta am mâncat mămăligă cu brânză și a funcționat ca o madlenă proustiană.

Acasă nu fac niciodată mămăligă, pentru că acum o mănânc doar eu. Însă îmi place mult.

Mama obișnuia să ne facă sâmbăta la prânz, când ajungeam acasă de la școala de română.

Părinții veneau la noi în fiecare an și stăteau câte șase luni. Pe vremea aceea locuiam în Kitchener. Abia în decembrie 2013 ne-am mutat în Toronto, unde tata nici nu a mai ajuns.

Dar am prins o perioadă bună și lungă – părea firească și nesfârșită – în care ai mei erau sănătoși și încă tineri, așa că îi aveam pentru mine și-i răsfățam cu drumuri și curiozități, iar ei ne alintau cu dragostea și grija lor.

Era un schimb echitabil și fluent, punctat de fericiri calde – când ajungeau și-i luam de la aeroport și tristeți blânde, cu speranța revederii, atunci când se îmbarcau să zboare înapoi, în România.

Deși nu realizam că aceea era fericirea, eram conștientă de șansa fantastică de a-i avea la noi atât de mult sub același acoperiș, nu doar în vizite scurte, cum se întâmplase în România. Erau la noi de sărbători și-au fost prezenți la evenimentele importante din viața noastră. Am putut să le arăt țara frumoasă unde ne făceam cuib, multiculturalitatea canadiană, oameni, locuri, și să-mi ofer mie însămi bucuria de a-i surprinde de foarte multe ori.

Oameni simpli, obișnuiți cu muncă multă și relaxare puțină, le tihnea și lor timpul în Canada, serile în care jucam cu toții, Life, Monopoly, Risk sau mai știu eu ce jocuri de societate, faptul că erau martori la evoluția noastră și participanți direcți în formarea lui Tudor pe care îl vedeau crescând atât de frumos și care, la ora aceea, era singurul lor nepot. Îi regenerau și pe ei lunile petrecute cu noi, pentru că se întorceau în țară cu altă mină și altă energie, apoi reveneau cu plăcere, ca în a doua lor patrie, având și în Canada rutina lor, cunoscându-ne vecinii și prietenii.

Așa că Tudor a crescut cu limba română, izvorâtă nu doar din exigențele unei mame profesoare, dar mai ales din iubirea care circula între el și bunicii care îl divinizau. Îi venea lui să vorbească în engleză, dar cum să înțeleagă și ei? Așa că o dădea pe românește.

Sâmbăta dimineață aveam ore la școala de română (marțea, joia și duminica la biserici), în timpul săptămânii job normal, în plus mă ocupam de o revistă unde nu făceam doar corectura, ci și o editare de-a dreptul chirurgicală, pentru că cei din spatele ei aveau carențe firești pentru contextul respectiv (o să vă povestesc altădată), însă dorință intensă, inimă mare, finanțe să o publice și cititori să o cumpere. Îmi făcea atât de multă plăcere să lucrez cu limba română, încât munceam ca un rob pe plantație și practic rescriam toată revista. Dar tinerețea e lucru mare și azi mi se pare SF că lucram pe text până la trei, patru dimineața, apoi la șapte sau și mai devreme, mă trezeam să plec la compania la care lucram, în Waterloo (orașul vecin). După serviciu „alergam” cu Tudor la diferite activități, că distanțele în țara arțarului sunt mari, fără mașină, ești pur și simplu blocat.

Dar mereu am fost ocupată, așa m-a făcut mama. Pe vremea când aveam cafeneaua, un client foarte simpatic, obișnuit al localului, m-a privit cu blândețe și mi-a spus zâmbind că eu m-am născut sclavă. Așa o fi…
Doar de doi ani și trei luni m-am oprit să mă uit în jur și să mă întreb ce să fac cu mine.

Însă atunci nu vedeam decât răsărituri de soare.

Tudor, dragul meu drag, era elevul meu la română. Există și un reportaj filmat de emisiunea „Noi românii”, unde apărem noi, clasa românașilor în care câțiva copii, printre care și băiatul meu, recită.

Aveam ziar românesc, școală românească, doctori români – eram o comunitate în floare. Duminica îl duceam pe Tudor să facă dansuri populare și, fără să avem habar, ne-am trezit cu poza lui dansând cu o fetiță, pe coperta întâi a Almanahului scos de ziar.
O surpriză atât de frumoasă!

Zilele erau dilatate, doar așa îmi explic câte puteam face cu toții.

Sâmbăta, când ajungeam acasă, de la școală, ne întâmpinau de la ușă zâmbetele de bunici ale părinților mei și mirosul slăninii afumate și prăjite, pe care o punea mama la loc de cinste, deasupra straturilor concomitente alb-aurii. Cașcavalul se întindea, mămăliga, devenită tradiția noastră, era prietenoasă, iar în casă domneau zâmbetul și voia bună.

Cea făcută de mama azi e la fel de gustoasă, la fel de aromată și, poate, în cer, Tudor și tata și-au amintit și ei de zilele de sâmbătă, când mămăliga cu brânză era, cred, doar un pretext de zâmbet, de a fi împreună – un soi de declarație de dragoste atunci. Azi, de dor.