E noiembrie. Mai avem o lună și anul simetriei absolute se încheie. Își trage în sfârșit cortina peste toate problemele pe care le-a ținut mănunchi la piept. Pentru omenire în general, pentru mine personal.Te doare mai tare propriul deget strâns la ușă decât piciorul rupt al vecinului.În penultima zi a lunii februarie l-am pierdut pe tata și de atunci am simțit că sunt pe un tobogan pe care cobor cu toată viteza.20 și 20. Numerologii au probabil explicații sofisticate, calcule stufoase cu o rezultantă clară. Noi simțim doar efectele. În istorie va rămâne ca anul pandemiei, pentru mine va fi mereu anul în care mi-am pierdut tatăl. Un „mereu” relativ, un „mereu” finit și definit, pandemia situându-se pe planul doi al existenței mele.2020 a fost un an incredibil pentru omul modern înarmat cu tehnologia. Un an ciudat în care controlul a fost preluat de o forță nevăzută. O forță care s-a plimbat nestingherită prin toate țările, prin toate cotloanele, toate cămările și toate castelele. A luat vieți, a speriat suflete, a introdus reguli și a semănat multă vrajbă. A sugrumat economiile, a alungat omenirea în spatele ușilor închise și ne-a demonstrat neputința. Omul, care-și căuta credința, cultura, crezul și distracția în ecrane, a fost exilat în propriul pătrățel, în propriul ecran, legat de lume doar cu-o funie de internet. Obligat. Restricționat.Toată libertatea, toate cunoștințele, funcțiile și rețetele de putere s-au dizolvat ca zahărul în apă, iar zâmbetul a fost pedepsit cu mască.Realitatea s-a răsucit peste noapte. Prea puțin contează de unde a izvorât răul (omenirea, cu cinci minute înainte de a căuta soluții, caută vinovați). Culorile s-au transformat în non-culori, iar râsul s-a stins în tăcere.Omului i s-a demonstrat neputința. Virusul n-a avut opreliști, nici uși închise, nici măști. N-a avut nevoie de chei ori de parole. N-a fost nevoie să le spargă. A amprentat oameni simpli, șefi de state, bogați, săraci, proști și deștepți. Fără discriminare, organizat și sigur pe el.Omenirea s-a revoltat. Din spate de ecrane a țipat prin pixeli, a făcut gălăgie și a conjugat la superlativ verbul „a crede” și „a fi”.Pământul se rotește luminat de stele și de lună, soarele răsare, dar viața a intrat într-o pâclă cenușie. Binele și răul își împletesc zilele, iar omul trebuie să învețe două lecții: a răbdării și a ascultării. Reguli ce trebuie puse bine în sertar și respectate cu sfințenie, răbdare și speranța că mâine soarele va răsări în libertate, iar măștile vor deveni amintirea unui soi de film SF în care am jucat cu toții.Dimineața, la cafea, privim cu îngrijorare cifrele cu gândul la cei dragi lăsați în țară. Mii de kilometri ne despart de ei. Skype-ul ne ajută, însă niciodată geografia nu ne-a fost atât de potrivnică. Ne-am construit cuiburi trainice la capăt de ocean. Am făcut-o orgolios, purtând în palme garanția emigrării: faptul că avioanele zboară în ambele direcții și oricând putem… Doar că siguranța stă sfâșiată la picioarele noastre, iar „a dori” și „a putea” au devenit paralele. Zborul e uneori doar apanajul gândului.Suntem prizonieri moderni cu gratii transparente și programe pe Netflix, prizonieri neputincioși ai unui război perfid, știind cu toții în subsidiar că singura cale este credința. În noi și în bine. Oricum l-am numi fiecare dintre noi. Azi, 2020, trece, iar mâine sigur va fi bine.
Articol apărut în ziarul Observatorul de Toronto.
), zicea că nu „se există” prăjitură mai bună. Și avea un stil gospodăresc de a mânca bunu’ că-ți ploua în gură. Își aranja frumos bucatele pe masă, le tăia tacticos cu cuțitul și le aranja ca pe niște soldați cuminți, ce n-ar îndrăzni să iasă din cuvânt superiorului. Când toate erau așezate pe căprării și culori, fără niciun miez de pâine căzut anapoda pe masă, le lua pe rând, corect porționate și le băga în gură. Avea dantură perfectă bunu’ și o viață sănătoasă, cum noi nu putem avea. Mesteca încet și rar, cam așa cum ar recomanda nutriționiștii de astăzi, apoi înghițea fără grabă dumicatul. Mă uitam fascinată la întreg ritualul milităresc al mâncării și refuzam bucățile pe care mi le întindea generos. Nu știu de ce le refuzam. Pentru că teoretic nu-mi plăceau, dar eram fascinată de exercițiul hrănirii, de ordinea desăvârșită. Era bătrân, că așa îmi amintesc că-l apucasem, ori pe vremea aceea oamenii sufereau de bătrânețe mai devreme decât cei din zilele noastre. Petrecea ore multe în grădină, serile citea din Napoleon și din Darwin, iar nouă ne spunea să învățăm, că învățătura e singura comoară pe care nu ne-o poate fura nimeni.
Am găsit un text scris de mine în vară, în țară. Am multe drafturi pentru că mă apuc de multe texte și îmi vin alte și alte idei. Îmi promit să mă întorc și textele se adună. Într-o zi o să mă transform în secretara mea proprie și personală și am să fac ordine. Într-o zi.