Azi vă duc cu mine în excursie și bem cafeaua acolo. Ce ziceți? La botul calului. De fapt nu la bot, ci la potcoavă. 😉
Nu știu de ce cascada canadiana a fost așa numită: Horseshoe Falls.

Anii sunt ca macii. Roșu strălucesc clipa, apoi îi duce vântul și gândul. Între timp nasc un zâmbet, construiesc o casă, aduc pe lume un copil, scriu o carte și-și lasă amprentele pe nisipuri mișcătoare de clepsidră. Care sunt ceasuri de fapt. Prelinse pe modelul lui Dali, scurse în emoții cu râs sau cu plâns.
         Cupe de șampanie suntem noi, oamenii. Cu transparența iluziilor și viselor. Bule de aer, râs clipocit. Bucuria se plătește. Supărarea este recompensată cu o bucurie pe care o plătești. Și tot așa.
Fiecare generație reinventează roata și apa caldă, apoi fiecare om se închide între filele unei povești cu titlul: „Așa a fost pe vremea mea…”
             E iulie încins peste noi. În Toronto pandemia bate în retragere. S-au deschis ușile libertății și, cu masca la noi, ieșim la drum și ne bucurăm de aerul fierbinte al orașului. Blocăm autostrăzile cu graba noastră nebună de-a ajunge să îmbrățișăm verdele curat al verii și apele, mai ales apele, care ne primesc răsuflând albastru.  
            Duminică am fugit până la Niagara. Fugit, vorba bine, că ne-am dus cu mașina, dar așa se spune la noi în Ardeal când mergi undeva aproape. Iar din Toronto salți cei aproximativ o sută douăzeci de kilometri într-o oră și un pic. E drept că și distanțele le percepem altfel de când trăim în țara frunzei de arțar.
            Cascada, una dintre cele mai importante atracții turistice nu doar ale Canadei, ci și ale lumii, este localizată pe râul cu același nume, care desparte Canada de Statele Unite. Lacul Erie e legat de lacul Ontario prin râul Niagara, cursul apei fiind despărțit în două brațe de Goat Island. Acest miracol natural al continentului nord-american este impropriu denumit cascadă, pentru că e un ansamblu format din trei căderi de apă. Cea mai spectaculoasă este Horseshoe Falls de pe partea canadiană.
Pe partea americană se află  American Falls și, la foarte mică distanță, de dimensiuni mult mai reduse și eclipsată de celelalte două este Bridal Veil Falls.
Ajunși în stropii răcoroși, eliberați de apă, care botezau fierbințeala absolută a zilei de vară, am simțit, ca de obicei, energia pură a minunii și transparențele curcubeului, cuprinzându-ne ca într-o îmbrățișare.
            Dacă ar trebui inventată o poveste de dragoste, ar fi obligatoriu să se întâmple lângă cascada canadiană, pentru că s-ar naște pură, cu un sistem imunitar de neînvins. E locul unde omul nu poate fi supărat, orice problemă dizolvându-se ca aburii uzi, generos aruncați de cleștarul apei. Și întotdeauna la Niagara e minim un curcubeu, deci minim o iertare.
     Când ești într-un loc de genul acesta, atât de binecuvântat de splendoare, simți că Dumnezeu îți zâmbește, că viața reîncepe exact din momentul în care aburul ud te purifică. Și-atunci, ajungi propria ta metaforă. O vară în plină înflorire, cu un prea cald ce se întinde pe străzi, umezind aerul și făcând natura să cerșească o gură de aer.
Te întorci spre cascadă, respiri cu mintea și sufletul curcubeul, observi verdele apei ca un perete de sticlă și îți imaginezi că la Niagara e casa curcubeielor lumii.
(Iulie de arțar – articol apărut la Observatorul)

PS. Despre SIONO nu vă spun nimic. Sau să vă spun? M-am gândit să vă las în vacanță.
Dar fie, vă șoptesc câte ceva: se pregătesc nume minunate: Cristina Cristea, Ileana Vlădușel, Marianne, Petru al nostru vine cu un alt roman, Orizuru e în tipar, niște cărți pentru copii tropăie la uși… E, cum să vă spun? Ca în stup.

Soarele s-a topit și a curs pe pământ, vorba lui Labiș, iar noi stăm ocrotiți la umbra AC-urilor personale, în țara frunzei de arțar, care e și a noastră. Se apropie 1 Iulie, sărbătoarea Canadei adoptive, iar vara dansează nebună pe peluzele noastre frumoase, încălzește lacurile și ne  înflorește pădurile.
Am străbătut jumătate de lume și ne-am prins rădăcinile aici, iar experiențele noastre sunt la fel de variate și diferite ca amprentele degetelor. Fiecare dintre noi are o altă poveste și duioșia ne strânge sufletul. Suntem români, chiar dacă am emigrat. Bătăile inimii noastre sunt tricolore și ne saltă inima de bucurie când povestim despre neamul nostru dintre Carpați.
Destinul nostru a fost ca aici să trăim, aici să ne construim cuibul și aici să ne creștem și să ne educăm copiii. Nu suntem mai puțin români decât cei din patria mamă, doar că soarta noastră a fost altfel croită. Avem comunități mari, în care dorurile sunt mai ușor de dus, că unde-s mulți puterea crește. În plus am fost și suntem vrednici. Așa că ne-am construit mica noastră Românie, pentru că omul sfințește locul.
Și numele de român e bine văzut, sinonim fiind cu harnic, creativ și de cuvânt. Așa s-a oglindit peste ocean chipul țării lui Eminescu. Așa i-am făcut pe cei de aici să o cunoască.
Ne-am construit traiul în țara asta frumoasă, care ne-a așteptat cu brațele deschise, ospitalieră nu doar prin prisma celor care o locuiesc, dar și prin natura ei generoasă, prin orășelele mici și cochete, ori, dimpotrivă, metropolele copleșitoare, prin infrastructura și politica de integrare a celor care îi calcă teritoriul ori prin curățenia și eleganța ei.
Ne-am plantat leuștean în grădină, am continuat să fim români prin spirit, dar locul ne-a învățat regulile lui și am împletit, ca pe cozonac, cele două culturi. Și-am devenit și canadieni. Nu atunci când ne-am luat cetățenia, ci în momentul în care ne-am simțit acasă. Când ne-a devenit firesc să trăim aici. Cu dorul prin buzunare, firește. Dar dorul e apanajul adultului și, dacă stăm bine să analizăm, nu ne e dor de-un loc anume, ci de timpurile copilăriei și tinereții noastre, de noi cei din trecut. Gusturile și parfumurile de demult par mai pregnante decât cele de azi, dar același liliac și același salcâm ne binecuvântează primăverile.
Am fost astă-vară în satul bunicilor, paradisul meu verde. Nu l-am recunoscut și nu m-a recunoscut. Curtea în care-am copilărit a devenit mică, iar satul s-a modernizat într-un mod neprimitor. Merii verzi s-au uscat, iar prunele aveau gust de aprozar. Nimic magic. Parfumul lor a fost dus de vânt. A emigrat în alte zări și mi-a rămas în suflet. Acolo mă așteaptă la fel ca toate amintirile mele.
Prezentul curge pe strada mea înflorită, prin Humber Trail ce-mi cântă simfonii colorate primăvara, vara și toamna (iarna e monocrom), urcă în CN Tower privind Toronto de sus,  se joacă în fiecare curcubeu la Niagara, se scaldă în albastrul lacurilor: Erie, Ontario, Huron etc., se plimbă prin Montreal și Ottawa, apoi se minunează de babilonia colorată a orașului și de multiculturalitatea festiv articulată.
Prezentul meu e începutul altor amintiri, pentru că fiecare azi devine ieri. Fiecare zi e o capsulă în care eu și tu și noi, ne așezăm emoțiile tricolore și canadiene. Sunt ale noastre, fac parte din structura noastră, din alegerile noastre, din bucuriile pe care le trăim pe acest pământ minunat.
La mulți ani, Canada! 

(articol apărut în Observatorul – Toronto)

Cred că mai demult cele două mergeau tare bine. Acum lumea își are LUMEA în telefon.
Sincer, regret acest lucru. Aș opri un pic oamenii și le-aș arăta cu degetul bucuriile primare. O să ziceți copaci și tra-la-la…, iar eu vă voi spune că până și copacii iubesc foaia de hârtie scrisă.
Iar la Observatorul, rubrica mea permanentă apare cu regularitate. În acest număr am două articole tipărite: am anunțat apariția cărții Annei Timotin. Sper că i-am făcut o bucurie – mi-a plăcut cartea ei. Articolul a apărut și în Itaca – Dublin.
Dacă vreți, vă uitați voi și la prezentarea ei și la articolul meu „Aprilie”. Da, tot Sweet&Salty se numește și rubrica mea.

Prin Toronto au înflorit copacii. Covidul face ravagii. Sunt pustii străzile. Oameni cu măști trec unii pe lângă alții ocolindu-se la distanță mare. Frici, temeri…

Mă străduiesc să nu mă gândesc prea mult, să nădăjduiesc doar că va fi cât mai iute bine și toți vom fi bine.

La SIONO e multă treabă. „Cele trei grații”, cum a numit Ana cele mai recente apariții editoriale, sunt la tipar. Le așteptăm cu emoție și nerăbdare.

În rest muncim de ne sar capacele. Pregătim câte-o miresuță de carte și îi pieptănăm aripile să zboare. Apoi alta și alta. Acum sunt alte manuscrise la rând. Și ne îndrăgostim mereu de câte-o emoție ce ne luminează subit în palme.
Am terminat și aventurile șoricuțului Andrei pe care îl îmbrăcăm de sărbătoare. Nu degeaba a scăpat el de multe pericole aflate în Grădină și Ogradă.

Cam atât de pe aici. Pe la voi? Cum mai sunteți? Ce mai ziceți?
Ah, și cărțile SIONO au ajuns și în Târgu Mureș. Și la Paris. Da, Paris – Franța. 🙂
După multe peripeții.

Azi a venit o iarnă urâtă cu spume. Vântul mă ceartă la ferestre. Ieri a fost primăvară. Am scos stelele la păscut în parc și soarele a turbat și s-a rotit în cercuri psihedelice. Am crezut că m-au răpit extratereștrii. Sacoșa Iuliei. Așa-și numește ea constelația personală. Dumnezeu i-a pus stele pe umăr. Ca un general e Iulia. În fiecare seară ronțăi câteva stele, iar noaptea licuricii dansează pe pereți. Când le termin vă dau rețeta. Iulia are pisici și pisicile au coadă ca stelele. Eu nu am pisici. Nici câine. Eu scriu și nu am stele. Am doar o lanternă mică din copilărie. O lanternă chinezească. Poate că-n altă viață am avut ochii oblici și pielea galbenă. Piele galbenă am avut și-n viața asta când am făcut hepatită. Eram prin clasa a șaptea că am băut apă cu microbi din curtea școlii. Am fost toată clasa la spital. Nu l-am dărâmat de tot. Eram ca niște chineji cu ochii mari și pijamale cu căței sau ursuleți. Nici ursuleț nu-mi amintesc să fi avut. Doar o păpușă mare și scumpă Liliana. Era blondă și avea ochii căprui ca mine. Pentru că eu mi-i doream albaștri. Cred că mai trăiește Liliana prin vreun dulap. Mama e mare colecționară. Colecționează cu sfințenie amintiri. Casa e muzeul dragostei ei către puii și omul ei și puii puilor ei. Uite. Asta e de când erai tu mică. Prima șuviță de păr. Uite ce mică ai fost. Vestuța asta a fost a ta. Când te-a văzut bunicu-tău a zis că din asta veci nu se face om. Și râde mama și râd și eu. Că m-am făcut om. Prea om că mereu sunt la dietă. Aș vrea să fiu cu vreo zece chile mai puțin om. Mereu vreau ceva ce nu am. Pentru că sunt prea sensibilă și fragilitatea mea îmi dă o oarecare nesiguranță. Cred. Adică nici de asta nu sunt sigură. Cred că totul provine dintr-o gaură pe care mi-am făcut-o când eram mică și am vrut să plec la bunici. Picasem de pe podium pe locul doi și nu știam cum să mă cert cu stelele. Îl iubeam de nu mai puteam pe frățiorul meu. Dar el era băiat și ducea numele tatei mai departe și eu nu. El a învățat lecția și nu și-a lăsat fata de pe locul întâi. A ținut-o prinsă-n elastic de el. Pe mine nu m-a ținut tata, că avea băiat.
Eram mare, dar eram mică. Am înțeles că fetele sunt cu defect și eu sunt fată. Și mi s-a deschis o fereastră pe care intra vântul. Intra și cerul și Dumnezeu îmi spunea poezii când plângeam și-mi desena porumbei. Apoi am crescut mare însă n-aveam o toartă. Apoi, am rămas mică pe dinăuntru deși păream mare pe dinafară și n-am mai crescut niciodată. Oamenii nu cresc. Se măresc, se întind, apoi le cresc stele în jurul ochilor care se joacă de-a dura. Mai ales la femei. Când moare primul bunic e semnal de alarmă. Se pregătește stingere. Când se duce de tot primul părinte începe îmbătrânirea. Pe locuri, fiți gata, start! Cine e fata din oglindă? Mamă dragă te iubesc și te ascult de câte ori vrei. Unu, doi, trei, trebuie. Ți-am mai spus asta. Da, încă de cinci ori. Cinci și joi cumva se potrivesc. Poate pentru că m-am născut într-o zi de joi. De ziua mea era sărbătoare. Era o joi, sărbătoare cu roșu în calendarul ortodox. Și-n fiecare an se muta sărbătoarea și ziua mea se multiplica cu doi. Și-n fiecare an primeam de două ori cadouri până când toți în afară de mama uitau că am două zile. Ea mă suna și-mi amintea. Că și eu uitam. Că-s uitucă. Mai ales când e vorba de numere. Atunci uit și cum mă cheamă.