Și totuși…
Deznodământul a căzut ca o frunză de toamnă pe masa lor…
Au lungit ceașca de poveste, până s-a răcit și vorbele s-au spart tăcere. Cu mâinile împletite au plecat. Ciudat, pentru că niciunul nu-și amintea să fi prins din zbor mâna celuilalt.

El foarte înalt, cu ochi negri, cărbune încins și ea micuță, foarte micuță, cu ochi de un albastru tulburător…
Ea purta tocuri, sigură pe ea, chiar dacă era o zi de septembrie ploios alunecând culori, lumini și umbre, dar mai ales povestea dintre ei.
Pe drum și-au continuat tăcerea, cu mâini cuminți, închise una peste alta, într-un fel de cerc cald, ocrotind sâmburele de căldură, ce-și flutura aripile în amândoi. Au tăcut, cu o tăcere înțeleaptă, la fel de argumentată, ca discuția lor lungă de la cafea. Însă era o liniște suficientă. Născută din firescul faptului că respirau același aer și împărțeau același fus orar.
Era prima și poate ultima lor seară.
Nu se priveau. Și-adulmecau căldura, prezența, parfumul…

Când au rămas singuri, magnetic moliciunea buzelor i-a întâlnit. Sălbatic. Gustul ei dulce cu aromă de tutun s-a dizolvat în foamea lui. Trupurile s-au recunoscut. Pielea ei cu miros de viorele, trupul de păpușă fragilă, cu forme senzuale și coapte, perfect potrivite palmelor lui mari și drăgăstos curioase… Vocile au devenit șoaptă, iar trupurile au recitat firesc, fără ipocrizie, fără teamă, o poezie pe care o știau amândoi pe de rost. Și s-au pierdut în dansul ancestral. Același, ca toți iubiții lumii, de la Adam și Eva…
Au devenit incandescenți, topiți nebun, cu-n soi de disperare. Parc-ar fi scris finalul.  Ultima pagină a cărții vieții lor. Deasupra lor securea clipei, ce-și ardea timid, dar sigur, flacăra…

În noaptea aceea nu au dormit. Au amestecat povești și râs și lacrimi și dragoste.

Dar ziua a înghițit noaptea, în ciuda grijii lor de-a nu închide pleoapa. A venit, insensibilă ca orice zi de septembrie, rece, ploioasă, cu frunze nepăsător căzând prin ploaie, peste trecători. Soarele a răsărit cu aceeași rutină obosită, de om trezit de dimineață să meargă la serviciu.

Și au plecat: el departe, peste mări și țări, în capitala frunzei de arțar, ea în orașul mioritic dintre munți…

Și totuși… Există iubire?

Realitatea bate filmul.
Și cea virtuală. Că tot realitate se cheamă. Oameni adevărați, cu speranțe, bucurii și tristeți stau așezați în fața monitoarelor, punându-și de multe ori sufletul pe tavă. Oameni frumoși și singuri, oameni nepereche, ajunși acolo cu voia lor, sau cea a întâmplării.
Oameni. Din carne și sânge și suflet. Cu ochi flămânzi și ochi mari. Dar mai ales suflet. Unii veniți să cumpere, alții să ofere și mulți să vâneze.

Mă numesc Ingrid și desenez clădiri. Mă numesc Ingrid și vibrez. Mă numesc Ingrid și îmi place să râd. Iubesc viața. Mă numesc Ingrid și sunt o femeie puternică. Citesc omul dintr-o privire. Mă numesc Ingrid și sunt îndrăgostită fără speranță de un om minunat, care a venit pe pământ să mă întâlnească. Doar că el nu știe asta. Și nu știu dacă am puterea să îl conving.

Desenez clădiri din sticlă și beton. Proiecte impresionante din orașele mari ale țării îmi poartă semnătura. Prima impresie a celor cu care intru în contact este diametral opusă de ultima. Blondă, ochi albaștri, mignonă, nu rimează în mintea lor cu grandoarea sofisticată a rezultatelor muncii mele. Fâstâceala lor inițială mă amuză de fiecare dată.
Sunt categorică. Știu ce vreau și cu mână de fier îmi conduc proiectele.

Sunt singură de mulți ani. Nu am copii. E prețul plătit la sânge pentru ceea ce sunt acum. Și nu-mi pare rău. Văd epave de căsnicii eșuate în jur. Povești lacrimogene se scurg zilnic pe lângă mine. Am fost și eu căsătorită o perioadă cu un om minunat. Am rămas prieteni. Dar viața împreună a fost calvar. Credeam că mi-e suflet pereche, dar el mă căuta zadarnic în toate celelalte femei de pe pământ. L-am iertat de multe ori, crezând că nu e afemeiat, ori  pervers, ci doar însetat de dorul de mine. Și grăbit.
Ne întâlnim uneori la o cafea. E tot singur ca mine. Unii oameni sunt întregi, nu au nevoie de jumătăți care să-i completeze.

Pe Cezar l-am cunoscut printr-o întâmplare stupidă. Pe fb. Conversațiile politicoase și scurte s-au topit în ore lungi, care dispăreau fără urmă. L-am simțit inofensiv și sincer. Fizic nici măcar nu era genul meu. Prea înalt, prea slab, prea adâncit într-o realitate total străină mie. Și totuși…

Și totuși…
Da, doream să-l văd, deși frica și curiozitatea jucau șotron.
***
Discuție la o cafea. O conversație formală, normală și informală. Deasupra vorbelor civilizate, uniform înșiruite, cleios dulce mă fixează privirea ta obraznică. Insistentă.

Eu? Indiferentă. Cel puțin, cartea asta o joc. Încerc. Nu prea îmi iese. Știu că te prinzi. Vorbim. Discuția curge frumos, liniar și civilizat, fără nuanțe, fără inflexiuni ruginite cu substraturi, fără ideea că noi, Doamne ferește, am putea simți cea mai vagă umbră de chimie. Vorbele se adaugă firesc, una după cealaltă, ca o construcție de lego. Se îmbină perfect. Piesă după piesă. Inteligent. Jonglăm cu vorbele, cu subiectele stufos dezvoltate, cu detalii, diplomație și o tonalitate chinuit jovială. Doi deștepți argumentați. Mai zâmbim la intervale, că așa e frumos, așa dă bine.

Doar scânteia aceea ghidușă, ce mă pune să fierb la foc mic, nu se asortează cu vorbele pe care le rostim cu grijă una după cealaltă. Mă străduiesc să-ți privesc ochii, dar nu reușesc decât să fur câteva secunde, din când în când. Cărbuni încinși sunt ochii tăi și mă fixează obraznic, cu o arăduire de zâmbet sexy, care-mi înmoaie genunchii. Civilizat și moral ar fi să găsesc o scuză și să plec. Să mă duc cât văd cu ochii, ispită ce ești! Dar nu mă pot rupe de fluidul care circulă între noi. Obrajii îmi ard sub fard, stomacul mi-e strâns. Și vorbesc, vorbesc, să acopăr  emoția, pe care mi-e greu să o țin în lesă.

Suntem oficiali. Dialogul nostru nu are nici o legătură cu ce-și vorbesc ochii. Știu că mă placi. Mă privești insistent, ușor amuzat ascultând vocea mea. Îmi răspunzi. Conversația se îmbină, dar ochii… ochii sunt într-un univers paralel…

***

O delegație în Europa. În sfârșit te văd…

Grațioasă în gesturi, delicată… Ai o fragilitate ascunsă în privirea ta albastră, sub masca de femeie puternică. Te-aș săruta. Dar pretindem… Adulții din noi… Lungim fără rost jocul… Dar am răbdare.

Fumezi și rotocoalele de fum se ondulează grațios prin aer. Îmi vine să le sparg în sărut, ca pe balonașele de săpun din copilărie, să alerg printre ele, printre cercurile feminin aromate, născute de buzele tale rotund arcuite, cărnoase.
Nu fumez, dar mi-aș aprinde o țigară să mă joc la fel. Mi-e poftă de cafeaua ta, deși am în față același lucru. Nu fumez, dar îmi face poftă tot ce faci tu. Tot ce ai tu. Mi-e poftă de tine. Mă autocenzurez.

Gesticulezi vorbind. Zâmbesc și te prind de mână. Ai o mână mică și moale, o piele fină și albă, neatinsă parcă de vara care a trecut.
Te prefaci că nu observi gestul meu. Nu te oprești din vorbit. Dar palma te trădează, se pliază cuminte și mică pe palma mea, ca și cum ar fi cel mai firesc lucru. Și este.

Și totuși…

Ea frumoasă, blondă, ochi fascinanți și albaștri, micuță de statură, foarte inteligentă, sofisticată și erotică peste medie. Pe culmile succesului, fumătoare. Divorțată. Femeie independentă. Cam singură…

El înalt, slab, ochi negri cărbune încins. Un tupeu, dublat de o mare sensibilitate. Vibrant la poezie, muzică și culoare. Foarte deștept. Carieră înfloritoare. Sportiv. Puțin însurat. Nefumător. Cam singur…

S-au cunoscut pe net. Cum se întâmplă în j-de povești azi. S-au adulmecat la început, nefiind nici ea, nici el la prima încercare. Cu teamă…
Ambii cu aripi frânte din povești anterioare. Ambii conduși după principiul: cine se arde cu ciorbă suflă și în iaurt. Ambii, extrem de precauți. Au înaintat cu pași mici și timizi în noua aventură a cunoașterii.

Și totuși…

Poveștile virtuale au doza lor de superficialitate, dar introducerea și cuprinsul sunt sfâșietor de intense. Focuri de artificii topesc ecranele dintre cei doi, subjugând realitatea, subordonând-o. Cuplul virtual își concentrează simțurile în privire, inimă și buricele degetelor emoționate la atingerea tastaturii. Nu pot mângâia partenerul, nu-l pot simți, gusta, mirosi, așa că aidoma orbilor care „văd” prin intermediul celorlalte simțuri, eventualii parteneri trăiesc intens momentele filtrate de internet. Stupidul emoticon mărește ritmul cardiac al destinatarului, cling-ul care anunță un nou mesaj naște fluturi în stomac.  De cele mai multe ori finalul e o catastrofă, happy-end-urile, mult mai puține la număr sunt doar excepții care întăresc regula.

El era însurat de prea mulți ani cu o femeie care nu-i inspira nimic.  Nu erau nici măcar aliați în creșterea unicului copil, dar mii de legături făcea relația indisolubilă. Plătea tribut un sex rar și grăbit, plus dormitul pe aceeași pernă cu o străină, reprezentând ironic siguranța unor legături financiare și un statut onorabil în fața societății, care încuraja ideea de familie. Consoarta era un fel de accesoriu de scos în lume, de Christmas party și de Revelion, ori la petreceri cu prietenii, dar în primul rând și de netăgăduit, mama copilului avut greu și târziu, copil excepțional, care merita totul. Inclusiv fericirea lui. „Totul pentru copil. E viața mea.” Însă uneori noaptea, când se băga în pat, simțea cum i se zbat în piept aripile fricii și ale singurătății, în ciuda sunetului tors de ființa adormită la câțiva centimetri distanță. Nu o iubea, nu îl iubea. Își căuta liniștea în păduri și parcuri, unde evada cu orele, singur, să facă sport, departe de presiunea de acasă. Era o colaborare în slujba creșterii copilului, un armistițiu cu inamicul, pentru a putea semna zilnic în fișa postului: băiatul meu are doi părinți. O sclavie fără sfârșit, de unde-i puteau evada doar gândurile și fanteziile. Avea zile proaste în care sila și singurătatea erau aproape de nesuportat. Cocheta cu ideea plecării, dar era conștient că nu va avea niciodată curajul să facă pasul. Se agăța de nimicuri și mai trecea o zi, o săptămână. Realiza cu o luciditate dureroasă că indiferent de furtunile care se vor năpusti în curtea casei lui cu peluză frumos îngrijită, el va rămâne, pentru că de aici nu se pleacă. E construcție. E posesiune. E căsnicie. E mentalitate specific și pur românească.

Și totuși…

Căuta mereu și mereu povești noi, femei interesante pe care le explora. Dar îl plictiseau repede. Nu avea răbdare. Îl dezamăgea superficialitatea, pe care credea că o descoperă aproape de fiecare dată. Însă chipurile lor îi mângâiau pentru o vreme imaginația și trupul, iar zilele acelea erau umplute de o iluzorie fericire. Fiecare femeie era o provocare, o nouă poveste, un alt mister.

Ea l-a șocat de la început cu o sinceritate crudă, o deschidere cu care nu era obișnuit. Îl derutau adevărurile ei, pe care le adulmeca curios și bănuitor. Și se deschidea și el, fără să vrea, pentru că de obicei juca fără implicare și pleca fără să se uite înapoi. Dar făptura micuță și blondă era indiscutabil FEMEIA, un om firesc și cald, care îi amintea toate iubirile citite și trăite. Îi reactiva sentimente uitate.
Nu era de acord cu multe aspecte ale vieții ei, dar micile imperfecțiuni, ori nepotriviri le accepta cu duioșie și înțelegere, iar ea știa să spună exact cuvintele de care el avea nevoie. Era conștient că devine dependent de vorbele ei, de sunetul vocii de fumătoare, ușor îngroșat, de aprobarea sau dezaprobarea ei. Devenise parte din viața lui. Esențială.

El era un tip organizat și ordonat la secundă și milimetru. Ea era fermecător de dezordonată și spontană. Iar el descoperea că îi place nonconformismul ei curajos.

Ea se credea călită de prea multele abordări masculine. Ea, femeia puternică, posesoare de chip angelic, cu ochi mari, albaștri, copilărești, reteza cu precizie de bisturiu orice contravenea liniștii vieții ei împlinite. Nu voia complicații și o îngrijora dependența de conversațiile lor lungi, de veselia lui contagioasă, ori de căderile dureroase în care matern îl mângâia. Îl înțelegea pe omul acesta ciudat, aflat la mii de kilometri distanță și totuși atât de aproape, și se simțea protejată și înțeleasă la rândul ei.

Și totuși…

Au decis să se vadă, sperând că vor descoperi față în față o chimie știrbă, iar realitatea lor pașnică va reveni cuminte și domestic la vatră. Simțeau amândoi că se prind în plasa iubirii, chiar dacă nu erau declarativi în vorbe. Făceau glume dezbrăcate de multe ori, dar se fereau de cuvinte mari și declarații fierbinți. Nu le vorbeau, nu le scriau, dar viermele pasiunii intrase sfredelitor în fiecare. Nu mai aveau de mult douăzeci de ani și, cu luciditatea maturității tremurau de frica unor eventuale răni. Viața îi brăzdase suficient pe amândoi cu cicatrici adânci și nu aveau nevoie de altele.

Și totuși…

Și totuși… (II), Și totuși… (III), Și totuși… (IV)

John își plimbă câinele în fiecare zi. Dimineața și seara. Indiferent de anotimp.
John, vecinul meu are toată răbdarea lumii pentru patrupedul lui.
Îl întâlnesc de multe ori când ies să alerg dimineața. Mă salută cu ochii în pământ, de fiecare dată, și pe  chipul lui e vizibilă lupta aprigă dintre dorința de-a fi politicos și nevoia disperată de-a se ascunde, de-a trece neobservat.
John e foarte timid.
***
John e un tip înalt, slab, foarte ușor adus de spate, rezultat probabil al orelor multe petrecute la computer. E tăcut și așezat. Omul de treabă, vecinul ideal.
***
Casa lui John e îngrijită, dar la fel de cenușie, la fel de cuminte și la fel de așezată. Iarba tunsă corect (așa cum e tuns John), fără flori, fără pete de culoare. Fără extravaganțe ori podoabe inutile.
***
Câinele, un  poodle negru, de talie mică, e  civilizat și liniștit. Nu cred că știe să latre.
Cu toată frica mea de câini, nu aș putea să mă tem de câinele lui John. E la fel de inofensiv, cum e stăpânul și se comportă aidoma: te privește pe furiș, iar dacă îi zâmbești prietenos, ascunde ochii în pământ, rușinat.
Câine și stăpân, suflete pereche din specii diferite.
***
John are o prietenă. I-am văzut de câteva ori, seara plimbându-se. El în față, cu câinele, ea la câțiva pași în spatele lor, pe modelul consoartei rebrenianului Ion.
E o femeie plăcută, cu forme frumoase și zâmbet cald. Salută și se uită în ochii oamenilor când le vorbește, timp în care John așteaptă stingher. Cu  privirea în pământ.
***
Contrariile se atrag. Teoria se tot confirmă. Și de această dată.

Cu siguranță John are calități care scapă ochiului meu superficial de vecină, iar ea are răbdare infinită pentru delicatețea feminină a Ion-ului ei.
Dar (iarăși) privind din exterior mă întreb: s-or fi terminat bărbații din lume?
Să fie atât de săracă piața, încât ei să-i fi rămas doar John?

Te naști într-o țară, să zicem România, și ești contaminat. Definitiv. Ești român pe viață, indiferent unde te duc pașii, indiferent cum se contorsionează soarta. Se petrece aceeași ecuație ca în cazul familiei. Ți-o dă Dumnezeu. Doar prietenii ți-i alegi. Ești român genetic, vrei, sau nu vrei, recunoști, sau nu. Oricât de bine te-ai acomoda acolo unde alegi să-ți trăiești viața………..
http://www.larevista.ro/em-sava-cinci-motive-pentru-care-traiesc-canada/

Și total nepotrivită în anumite contexte.
În magazin. Noi căutând decorații pentru casă.
El îmi arată un tablou interesant. Se potrivește ideea, dar culorile nu se asortează la ce vrem noi. Eu mă pricep un pic la pictură, așa că-i spun entuziasmată de idee că fac io unul la fel, dar pe alte nuanțe, și fac io și la rama de la geam pe aceeași idee… Și mai fac io și… și mă opresc, simțind în ceafă și din părți lasere de privire.
Ooops!!! Dar eu nu spusesem f..k you. Ce să le fac io dacă nu pricep? N-au decât să învețe românește!
(Data viitoare trebuie să înlocuiesc a face cu … a produce?)

Ok. Joaca s-a terminat. Timp de… curățenie bloggeristică. Ultimele evenimente, precum și oarece aniversări m-au dus la concluzia că trebuie să pun niște puncte pe niște j-uri.
Istoric. Acest minunat, ilustru, mirobolant și preafrumos blog s-a înființat acum șase luni. Fiind un om ocupat în real, nu am dat prea mult credit virtualului înainte și nu prea știam cu ce se mănâncă. Acu’ știu. Big deal, o să spuneți. Și vă dau dreptate.
Concluzia: Cine mă iubește bine, cine nu la fel de bine. Alta mama nu mai face.
Drepturi. Fiecare dintre noi face fix ce vrea pe teritoriul personal, pe care îl amenajează după mintea și creativitatea din dotare. Ne rezervăm dreptul de a menține blogul în coordonatele dorite de noi și de a fi selectivi cu musafirii.
Cine se aseamănă, se adună, cine nu… pagubă-n ciuperci.
Avem firi și temperamente diferite, suntem mai mult sau mai puțin geniali, absolvenți sau nu de facultate/facultăți, premiați sau premianți… Irelevant când e vorba de căsuța noastră virtuală și de caracterul care ne conduce reacțiile.
De gustibus non est disputandum.

Reguli de utilizare
1. Blogul nu e loc de joacă pentru copiii răi, care intră cu ghetele pline de noroi în casă și fac mizerie stricând jucăriile. Casa mea= regulile mele.
De ce? Răspuns la alegere:
a.) De numa b.) De kiki c.) C-așa vor mușchii mei d.) De Petre Ispirescu.
(Aceste variante de răspunsuri se aplică tuturor regulilor de utilizare ale blogului).
2. Pe blog se vorbește civilizat. Nu sunt o puritană și mai închid ochii la câte-un fkldjfhjld mai nedigerabil, dar când limbajul licențios devine deranjant, voi înlocui cu ”beep” cuvintele respective, ori (dacă curățarea va fi imposibilă) voi opri publicarea comentariului/comentariilor pe blog.
Ce, pisici pe băț, până la urmă e blogul meu! 🙂
3. Fără violență! Nu accept jigniri, bătăi, huiduieli, nici la adresa mea, nici a prietenilor din trafic. Nu de alta, dar nu avem cabinet medical. Ofer consultații psihologice doar contra cost (Ce să fac? M-am învățat în capitalism).
Nu doresc să răspund în aceeași manieră și nu o voi face, pentru că nu îmi place circul de doi lei și nu cred în genul acesta de popularizare.
De asemenea consider că atunci când apar jignirile dialogul încetează.
4. Cine nu se joacă cu mine să plece acasă. Blogul este teritoriul meu de joacă și al prietenilor mei. Nu accept să-mi stricați jucăriile, cum nici eu nu le stric pe ale voastre. Nu vă place ceea ce fac?
Nici o supărare, vă spun politicos La revedere.
5. Nu am false pudori, pot să discut despre orice subiect. E posibil/probabil să scriu și despre sex în cadrul blogului, dar cu siguranță va fi într-un limbaj decent și civilizat.
Când comentariile dvs. vizează doar zona sexului, trebuie să vă spun că, în cadrul scriiturii, este doar un detaliu. Cu siguranță blogul meu nu este și nu va fi un blog despre sex.
Sfat:
1.Vă invit la consecvență. Dacă azi mă lăudați, mâine mă dați de pereți, iar poimâine iarăși mă ridicați în slăvi, pentru fix același lucru, e ceva putred în Danemarca. Nu?
2. Suntem la distanță de un click să dăm follow-up sau să ne deconectăm de la pagina dorită ori ne-dorită. Ce atâta agitație? E click de simplu.
Și acum o dilemă existențială:
O fi Ela reală, sau nu? Are vreo relevanță? (eu oricum ies prost, nu? 😀 )
Când mergeți la teatru, vă uitați sub fusta protagonistei să vedeți dacă poartă lenjerie intima? Dacă nu poartă e rău, dacă poartă iarăși e rău, că e roz…
Păi nu ajungem iarăși la celebrul, de-acum, banc românesc, care se termină genial:
”Băi, de ce n-ai șapcă?”

Blogul meu e un loc în care vin cu drag în fiecare răgaz, nu câmp de luptă. Îmi plac provocările, mă ține pixul și imaginația, citesc și scriu în măsura timpului. Îmi sunt dragi cititorii/autori, pe care îi citesc și eu la rândul meu. Iar răutățile sunt răutăți chiar dacă vin cu tichie de emoticon-happy face. Nu ține.
Vă mulțumesc pentru înțelegere!

Dragilor
V-am neglijat în ultima vreme…
Așa cum vă spuneam sunt în Românica noastră dragă, „țara mea de glorii, țara mea de dor”, plai mioritic unde românul s-a născut poet
(fir-ar să fie, mai bine se năștea inginer) și bla și bla și iarăși bla.
Toate bune și frumoase, dragoste și lacrimi (pe genul bollywoodian), poezie, luminițe în centrul orașului pe fond de colinde, ore târzii la un vin bun, tradiționalul tăiat al porcului cu pomana aferentă bună-rău cu j-de calorii, unde toată lumea era pe țuică (palincă) doar eu pe bulion (știu Dragoș, știu!).
Casa părintească frumoasă și caldă. Mama și tata (cei mai minunați părinți din lume – „minunat” nu are grad de comparație, dar credeți-mă, e excepția care-ntărește regula) fericiți că suntem toți la masă. Adică… armonia la ea acasă …

Sigur că trebuia să fie o fisură. Fisura se numește funcționarul român. Trebuia să ajung la Sibiu pentru niște probleme administrative în prima săptămână a vacanței (încă nu am ajuns), să fac repede ce era de făcut … Povestea e lungă și plictisitoare precum experiența mea. Ideea e că am intrat într-un lanț al slăbiciunilor, (Kafka e apă de ploaie față de labirinticul univers al legilor noastre). Nu vă plictisesc cu amănuntele superb de absurde ale poveștii (că e de poveste), vă spun doar că m-am întâlnit cu notari, avocați, funcționari publici (evidența populației, pașapoarte – că mi-am făcut și pașaport românesc).
De ce? de kiki, ca să am mai multe hârtii.
Fiecare cap alte idei, alte soluții (mă repet, românul s-a născut poet, iar legea e precum o poezie de Nichita Stănescu, se poate interpreta… oh ho ho…!)
Funcționarii, cu toții au fost extrem de amabili și fiecare în parte convins de adevărul lui unic, personal și personalizat. Au avut un singur punct în comun. Șocant pentru mine.
Fiecare l-a făcut prost pe celălalt. Păi cum să-ți faci prost colegul?
Eu…zen. Am zis c-am timp suficient, am mai cerut o hârtiuță din Canada, după porunca stăpânirii.
Mi-a fost trimisă recomandat și mi s-a spus că o să-mi parvină în cinci zile. După două săptămâni, adică luni am întrebat la poștă. Diriginta (de la poștă) fostă colegă de generală a fratelui meu (deci aveam și „pile”)mi-a spus că nu a sosit. Ieri am sunat în Canada și am aflat că scrisoare a intrat în România în 3 decembrie. Am primit și un număr ca să verific unde e. Azi dimineață am sunat din nou la poștă să întreb. Cică nu ajunsese. Doamna de la ghișeu, toată o fâstâceală, a început a se scuza că nici usturoi n-a mâncat, nici… Am sunat la sediul central și le-am explicat situația, iar după alte zece minute am fost anunțată că ”scrisoarea pierdută” apăruse, ca prin miracol. Tata s-a dus imediat să mi-o aducă. Iar acolo… cireașa de pe tort. Doamnele l-au certat pe motiv că au fost deranjate de apelurile noastre telefonice. Duh…
Pe plic unde era ștampilată data, treiul era grosolan rotunjit în opt.
După știința mea funcționarul public e în slujba oamenilor, adică a publicului cum îi zice și numele și e plătit de public. Trebuie să-și facă datoria și să fie amabil. AMABIL cu toată lumea. Nu mai vorbesc de faptul că tata are o vârstă și mă doare ca cineva să îi vorbească dur.
Eu oricum risc să nu rezolv problema administrativă, pentru că deși am făcut tot ce mi s-a cerut și sunt blindată de hârtii și hârtiuțe, mă voi întâlni din nou cu funcționarul român, care în creativitatea lui nu știu ce altă parte a cristalului va mai întoarce și ce anume va mai dori să fac. Toată procedura ar trebui să fie o jumătate de oră în care să schimbăm niște semnături (dar se pare că o lună e cam puțin).
Poate după ce-i voi pune pe masă toate hârtiile cerute, îmi va spune ca-n banc: „Mă, de ce n-ai șapcă?”
(dar eu sunt șmecheră și ascund una în buzunar 🙂 ).

În altă ordine de idei, sunt restantă rău la postări, mesaje și e-mailuri, dar cum ajung în Arțaria, în rutina vieții obișnuite, îmi reiau activitatea pe toate planurile.
Până atunci vă salut din mers și mă duc să-mi caut șapcă. 🙂