• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: De prin viață…

non-simetrii

20 Tuesday Oct 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, De prin viață..., File de jurnal

≈ 20 Comments

Maple Leaf | burnt embers

Mă gândeam cum nu poți trece prin viață fără să-i cunoști și partea cenușie, fără să calci măcar într-o baltă, accidental. Fără să te stropească noroiul, fără să se așeze praful, ori vreo frunză de toamnă să se rătăcească prin părul tău. Oricât de bine intenționat ai fi, tot se va găsi cineva care să-și scuture în preajma ta haina murdară. Chiar dacă viața-ți repartizează cele mai nenorocite lămâi, iar tu faci, fir-ar să fie, limonadă, cineva-ul acela tot va strâmba din nas și va spune că ce mare filosofie ești tu pe pământul ăsta? Și ești! Rezumat la o viață. A ta. Nu veșnicești prin dicționare. Te ridici pe verticală, strănuți, îți bei limonada, apoi la revedere și-un praz verde încuiat într-un punct. Povestea s-a încheiat. Cu minciunile și trădările aferente, cu judecăți de doi lei ale celor care-s de doi bani. Plătești. Cu timp, cu vorbe, cu stomac strâns în pătrățele.
Se spune (doar mărșăluim motivațional pe aici) că nu ne împiedicăm de munți, ci de pietre. Problemele mici ne doboară. Cât suntem.

Azi am aflat că a murit un prieten. Mint. Nu era prieten pentru că mă gândeam la el de două ori pe an. Sau și mai rar. Și atunci din întâmplare. Dar, de fiecare dată, zâmbeam pentru că a fost bun și sonor și trăsnit. A fost primul om pe care l-am întâlnit când m-am dus la școală să predau. El era profesor de fizică. Cu puțin mai mare decât mine. Trei, patru, maxim cinci ani. Habar nu am câți ani avea. Era slab și lung, cu păr cânepiu și ochi de căprioară ce știau să râdă în hohote, ce nu se sfiau să plângă. Cu gura mare. Moldovean. În câteva luni avea să se însoare cu R, colega noastră de chimie. Brunețică și tăcută. Ardeleancă atipică. Sunt sigură că au fost fericiți. Pentru că nu știa altfel.

Un an mi-a fost coleg. Doar un an. Însă a fost un timp atât de concentrat, atât de intens că nu mi-ar ajunge o viață să scriu despre el.
În septembrie următor aveam să plec la altă școală, pentru că viața era un carusel ambițios, iar eu aveam multe de făcut. Au rămas în urmă amintiri dulci. Un an dilatat, cald și frumos. Atât de frumos…
Azi Ț. nu mai e. Limonada lui a ajuns la punctul final.

Începusem să scriu despre trădări mici, despre minciuni inutile și oameni care te strâng fals la piept pentru nevoile lor personale, de moment. Pentru pragurile pe care vor să le treacă sprijinindu-se un pic de tine, pentru un smoc de iarbă din curtea ta. Mărunțișuri.
Dar m-am oprit din scris.

2020, un an de plumb.

Mama doar cu majuscule

31 Friday Jul 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, De prin viață..., Geografie subiectivă...

≈ 16 Comments

Este posibil ca imaginea să conţină: floare, plantă şi natură

Îți place movul. Respiri pentru familia ta și ești sărbătoare.
Îți plac parfumurile delicate. Îți adori familia. Când ceva sau cineva are intenția să ne atingă cu o un firicel de vânt, devii dinozaur și anihilezi inamicul. Apoi ești din nou delicată și dulce și ascultătoare și super inteligentă. Îndrăgostită de movul florilor și de puii tăi și de puii puilor tăi.

Am spus și voi spune mereu că cea mai adâncă și înaltă și binecuvântată calitate a mea e să fiu fata ta.
Ziua ta a fost grea deși frumoasă. A sunat telefonul necontenit, a fost plină casa și curtea. Dar pentru prima oară o voce a lipsit. Vocea.
Pentru prima oară de ziua ta ești văduvă.

Ai primit flori, ai spus din timp că nu vrei tort, că e o zi în calendar pe care o înduri de dragul nostru, dar nu vrei tort. Așa că ți-am cântat la mulți ani cu multe sortimente de înghețată și multe prăjituri colorate. Dar fără tort.
Ai fost tristă cu râs pentru că toată ziua a sunat telefonul. Doar el nu te-a sunat.

Ți-am explicat că sufletul are douăzeci și ceva de grame ce nu se pierd. Că sigur e undeva și-ți zâmbește. Și-ți spune la mulți ani și el.
„Nu mi-e teamă că mor, ți-a spus, dar mi-e teamă că n-o să te mai văd”.
Greul. Am cunoscut și s-a scrijelit pe fruntea noastră cuvântul acesta spurcat. În ridurile noastre și în lacrimă. L-am strivit sub călcâie, dar tot ne mai scoate limba din când în când și ne amintește că viața se curmă brusc, cu un punct pus cu pixul negru, proptit sălbatec la final de propoziție.

Român

01 Saturday Dec 2018

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Bucăți de gând, De prin viață...

≈ 24 Comments

puzzle-national-flag-canada-romania-concept-puzzle-national-flag-canada-romania-99056883

Sunt niște eroi. Voi nu știți. Cei care vedeți doar zona roz, ori dimpotrivă gri a diasporei, voi nu știți ce înseamnă să fii român pe românește într-o țară, oricare ar fi aia de pe glob. Nu știți ce înseamnă să construiești tricolor când, de multe ori, chiar conaționalii îți pun piedică și șfichiuiesc printre buze cu dispreț ce se întâmplă, bănuindu-te de scopuri ascunse.

O galerie de nume se distinge în diaspora canadiană, o galerie de nume luptă ca noi să avem mica noastră Românie și azi am să spun doar două vorbe despre editorul unui ziar din Toronto, care a preferat ca numele să-i rămână ascuns la umbra poveștilor pe care le tipărește.

Cei din GTA îl cunosc. E omul cu o inimă mare ce bate tricolor. E omul care de mulți ani susține cu drag și eleganță cultura noastră pe plaiuri arțariene. L-am cunoscut la ToRo Fest în realitate, deși publicam deja de o bună bucată în ziarul pe care îl patronează. A plecat de la târg cu geanta plină de cărți și cu o ghidușie copilărească în privire, a omului mai bogat pentru că, eu cred, a cumpărat cărți de la fiecare autor român prezent la festival.

Am mai spus că, dacă Dumnezeu te face român degeaba emigrezi, pentru că nucleul existenței mele e litera ce mi se zbate românește în suflet, chiar dacă „acasa” mea e pe strada DEPARTE, la capăt de lume. Cuvântul meu ajunge în multe puncte pe glob, la publicații pe care le iubesc.

Autori din diaspora își dezvăluie cuvântul și sensibilitatea în filele tipărite și/sau online ale ziarului românesc al metropolei canadiene.
Editorul ziarului, mesager al cuvântului strămoșesc îl poartă cu mândrie ca pe un stindard tricolor. Și ziarul apare, frumos organizat, în dulcele stil clasic, ascunzând între file și printre rândurile tatuate cu cerneală pe hârtie muncă, multă muncă, multe ore, multe gânduri, multă bunătate de român adevărat.

Toți postăm zilele acestea despre România noastră mare și frumoasă, toți ne punem ghirlande tricolore și îi urăm în fel și chip. E firesc pentru că toți suntem parte din ea, chiar și cei care ne trăim zilele la mii de kilometri. Suntem ai ei și e a noastră și sărbătoarea șade în casa noastră și la masa noastră. Căci e o vorbă, poți scoate românul din România, dar nu poți scoate România din român.

Sunt oameni cu nume rezonante pe care le știm cu toții, nume românești care scriu, ori pictează, ori cântă. Nume care excelează în diferite domenii și se iscălesc românește. Nume care organizează evenimente în comunitate, ori care aduc artiști din țară, ori și-au deschis afaceri și se zbat în țara asta frumoasă și plină de arțari.
Ei sunt sărbătoarea noastră de zi cu zi.

La mulți ani Românie de suflet, cu inima bătând pe tot globul pământesc!

This slideshow requires JavaScript.

Ochii – oglindă întoarsă

30 Friday Nov 2018

Posted by sweet & salty in Amalgam, De prin viață...

≈ 18 Comments

Related image

Mi-a scris cineva la postarea anterioară un comentariu scurt, în care-mi spune că Toronto e urât și că ar pleca dacă ar putea. Se spune că frumusețea stă în ochiul privitorului și chiar așa e, dar m-am întrebat ce anume a determinat acea persoană să intre și să pună un comentariu negativ la cele câteva rânduri, care sunt de fapt o introducere la un grup de fotografii ce surprind fabuloasa noapte toronteză.

Nu știu dacă persoana respectivă mă citește, ori a nimerit cumva accidental pe blogul meu. Știu doar că e un/o cineva care afirmă hotărât că Toronto e urât și își dorește ca eu să-i cunosc opinia.
Eu nu procedez niciodată așa. Că de gustibus non est disputandum și cu siguranță nu voi putea eu să schimb gusturile nimănui și nici să-i explic că cifra șase din partea mea se vede nouă.

Dar mi-a amintit de o întâmplare ce mi-a schimbat într-un minut tot registru de valori despre un cartier, un oraș, o țară. Eram acum doi ani la Rio de Janeiro. Fabulos. Copacabana. Mă trezeam cu zâmbetul zugrăvit pe față și admiram culori, oameni, clădiri, exotic, muzică, forme, neobișnuit.
Am iubit primul contact cu Brazilia și după Foz do Iguacu, Rio de Janeiro mi-a arătat o altă față a brazilienilor.

Filmul s-a rupt brusc în ultima seară când am fost atacați pe plajă de un grup hidos de personaje întunecate cu o privire inumană și cuțite. Să vezi lama de oțel strălucind în lumina lunii pe plajă, la buza oceanului și să știi că niște indivizi pot să-ți ia totul, chiar și viața, nu e ușor de trăit. Nimeni, absolut nimeni nu poate înțelege, decât cei care au trecut prin asta.
Acel moment a însemnat pentru mine spargerea bulei roz în care trăiam. Am văzut dintr-o dată mizeria și cerșetorii și faptul că nu te puteai înțelege cu ei în altă limbă, pentru că ei chiar nu vorbesc nici o limbă străină. Am înțeles catastrofala diferență între bogați și săraci și am văzut, după fiecare colț de stradă și de clădire, pândind pericolul.
Cele aproape douăzeci și patru de ore care au trecut până la revenirea noastră în Toronto au fost un coșmar trăit în iad în care am fost bolnavă fizic, pentru că din cauza șocului m-am îmbolnăvit. Nesiguranța și frica, urâtul și animalicul celor care vânau turiștii ca pe niște păsări grase de pus în ciorbă, m-au făcut să-mi fie oribil totul: gust și miros și sunet și imagini.

Așa că dragul meu, ori draga mea, îți respect opinia. Și cred că în ochii tăi Toronto poate fi urât. Depinde de oamenii care-ți marchează viața, de experiențele trăite, de zona în care locuiești și de alți mulți factori pe care eu nu îi cunosc, dar pe care tu îi știi.
Viața e scurtă și orice se poate atâta timp cât omul dorește. E o vorbă, că Dumnezeu te ajută, dar nu-ți pune în straiță. Schimbă o realitate care te apasă și du-te într-un loc unde să respiri cu plăcere dimineața aerul. Pentru că e chimie nu doar între oameni, ci și între oameni și locuri.

O vară

28 Tuesday Aug 2018

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu..., De prin viață...

≈ 58 Comments

30

Vara asta mi-a fost și iarnă și toamnă și închisoare.
O fractură la gleznă te scoate mult mai rău din circuit decât pare la prima vedere. Drumurile ți se închid în față cu șapte lacăte, iar de apă și plajă nici nu poate fi vorba. O vară cu aer respirabil doar în casă. Afară aerul e putregai încins. Seră fierbinte și umedă în majoritatea zilelor.

O vară cu incendii. O vară în care se presupune că scrii. Și scrii. O vară mai sensibilă, în care ochii minții și ai sufletului ți se deschid cu putere înspre ce e bine și ce e rău, înspre ceea ce contează cu adevărat.
O vară în care, Doamne, cât de bine vezi cum unii au fragilitate de fluture, pe când alții vând fluturii și fac comerț cu totul totului.

O vară cu împliniri, dar și cu adânci dezamăgiri pe care, poate, în vara asta, le duci mai greu, ești mai sensibilă. O vară când realizezi cât de mult contezi pentru unii și cât de puțin pentru alții. O vară pe care o vrei terminată și te bucuri că august își târâie ultimele zile și vine septembrie. Și ajungi la ortoped.

O vară în care observi cât de singur e românul zburat de vânt în patru direcții. O vară cu amintirea atât de proaspătă a unei prietene din comunitate care s-a stins prematur și mii de anunțuri umanitare au străbătut ecranele noastre și rugăciuni multe au curs spre cer.

O vară în care un pui frumos de om a plecat nedrept spre cele veșnice. Lacrimi de sânge în suflet de români și iarăși anunțuri umanitare țipă-n ecranele noastre. Țipă durere. Țipă neputință și nedreptate. Țipă după ajutor.

E scump să trăiești în Canada, pentru că dinții ascuțiți ai creditelor mușcă imediat ce-ai pus piciorul pe pământul făgăduinței cu frunze de arțar. Ascunzi mușcătura, zici c-o să treacă, pentru că ai casă frumoasă și mașină frumoasă și vacanțe. Ascunzi mușcătura, că e scump să trăiești în Canada. Dar e mult mai scump să mori în Canada!

Familia ți-e în România, în cele mai multe situații.  Aici ai prieteni. Frați de dor, frați de înstrăinare. Fabricați pe loc, după interese. Prieteni care-ți vând, prieteni care-ți cumpără. O mână spală pe alta! Prieteni care-ți întorc spatele cu ușurință.
Nu uita:  „Frate, frate, dar brânza-i pe bani!” Și te poți trezi singur, când nu te aștepți.
Sunt prieteni care vor, fir-ar să fie, de fiecare dată vor ceva. E drept că sunt și excepții de la regulă, dar încă nu am vorbit cu un român aici care să nu fi fost pleznit de dezamăgire față de românii lui.

Iertați-mi sinceritatea de vară cu gust de plumb, de vară cernită, pentru că anii vin și trec. Pentru că viața-i scurtă și, dacă faci compromis în viață, fă pentru tine și pentru copilul tău și pentru omul tău, dar niciodată pentru un trecător prin viața ta.

 

Ți-e rușine că ești român?

18 Monday Jun 2018

Posted by sweet & salty in Amalgam, De prin viață...

≈ 25 Comments

Image result for disgust

Experiența dezrădăcinării și încercării de adaptare pe alte plaiuri e traumatizantă din foarte multe puncte de vedere. Ne adaptăm cât și cum putem țării noi, dar niciodată nu ne putem spăla genetic, oricât de oripilați am fi de „românismul” arătat peiorativ cu degetul de mulți dintre noi, cei care nu mai trăim în țară. Rămânem copiii părinților noștri români, nepoții bunicilor noștri români și ei. Oricât de parfumat e aerul pe care-l respirăm, oricât de mult ne-am înfige degetele în solul străin, arborele nostru genealogic tot tricolor înflorește. Ne putem dezice declarativ de România, dar nu putem scoate România din noi. Putem strâmba din nas atunci când auzim limba lui Eminescu, dar o fărâmă de accent tot se va strecura în engleza (ori mai știu eu ce limbă) noastră și atunci când ne certăm, tot în românește devenim creativi.

Trăind în Canada din 2001 am întâlnit tot felul de oameni: români sau alte nații și am avut o multitudine de experiențe de toate felurile, ca fiecare emigrant. Singurul lucru pe care pot să îl spun cu certitudine e că nu putem cataloga și generaliza. Nu există pădure fără uscături. Nu putem defini drept „românism” lipsa de educație, isteria, suficiența și exemplele negative pot continua.

Tipologia umană se repetă plictisitor, cu accente specifice, desigur, în fiecare nație. Dar așa cum românul nu deține drept de autor la frumusețe și inteligență, așa nu îl deține nici la prostie ori lipsă de caracter.

Am văzut de prea multe ori priviri de sus în jos ale celor aciuați într-o țară mai civilizată decât România, care au senzația că au primit brusc perfuzie cu sânge nobil, le-au crescut trese pe umăr și au devenit aleșii nației, nemaifiind atinși de praful drumurilor mioritice.

„Nu suport românii!” îmi spunea de curând cineva, uitându-și complet obârșia. „Nu mai pot suporta românismele. Am învățat să trăiesc altfel. Să nu îmi complic viața.” „Asta-i România!” a exclamat un tânăr, nemulțumit de o situație în care bunul lui simț ar fi trebuit să funcționeze. De ce? Cât e România și cât suntem noi?
De ce punem lipsei de educație, lipsei de caracter, lipsei de cultură de multe ori, etichetă națională? Nu. Nu e România. România nu are nici o vină că tu ești nedus la școală, că tu ești isterică, iar tu ești limitat.

România e acasă. Și acasă nu e nici clasa politică, nici echipa sportivă cu care ții, nici măcar Simona Halep. România e mama și tata, obiectele copilăriei, amintirile din liceu, dulapul unde mama îți păstrează rochii de când erai de-o șchioapă și până la maturitate. România e gustul pâinii scoase din cuptor, e râsul bun cu prietenii la un pahar de vin în nopți de vară scurte. România e primul sărut furat și primul fard pe pleoape. E tot ce strânge sufletul, ori crește ritmul inimii. E bucurie și întristare câteodată. Dar și cei șapte ani de-acasă, tot acolo sunt așezați frumos în sertar.

Iar adevărul înstrăinării nu e roz. Trăim cu dor și doruri, cu inima cât un purice atunci când telefonul sună la ore ciudate, să nu aducă vești grele… Rozul, văzut de la distanță, pălește dacă te apropii și câinii cu colac în coadă sunt doar desene animate. Românul încearcă să se descurce, să supraviețuiască. Și el, ca oricine. Nimeni nu e cu stea în frunte. Nimeni nu a plecat doar din spirit de aventură de acasă. Românul și-a părăsit glia pentru o viață mai bună. Pentru un job mai bun. Pentru o pâine mai bună.
Că a găsit una mai plină de E-uri și de alte litere ale alfabetului, e deja altă poveste. Dar românul e mândru. Îi place parada. Își etalează cu mândrie casa cu multe camere și grădină cochetă, dar nu suflă un cuvințel despre ratele la bancă care-i hrănesc iluzia de bogăție, de bunăstare, de confort. Indiscutabil există avantaje să trăiești afară. De asemenea sunt destine menite să crească la umbra pomilor străini. Nu e o regulă să-ți duci viața în țara în care te-ai născut. Dar e o lege nescrisă care spune să-ți iubești părintele. Să nu uiți de țara mama și să nu îți negi trecutul. Dragi îmi sunt românii mândri că-s români. Și nu-i voi înțelege în vecii vecilor pe cei ce se rușinează de asta, ori își arată cu degetul frații de neam.

Omul e om, indiferent în ce limbă spunem definiția. Iar schimbarea cetățeniei nu schimbă esențele. Caracterul rămâne același. Poți renunța la „escu” din coadă și adăuga un „th” spus printre dinți. Însă tot mai des, privindu-te în oglindă, vei vedea în tine imaginea părintelui tău.

Pe diagonală

17 Sunday Jun 2018

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., De prin viață...

≈ 30 Comments

e-books

Printre multitudinea semnelor de întrebare din sertarul cu nelămuriri, am două intrebări rotunde și mari cât doi pepeni verzi.
Una se referă la cititul pe diagonală.
Voi citiți pe diagonală? Eu nu. Da, dacă-s prea obosită ori, mai ales, dacă nu mă dă pe spate ceva ce citesc, mai fușerlesc niște pagini. Una, două, nouă… dar aia se cheamă că le-am cam sărit. Că nu le-am prea citit, deși ochii mi-au patinat pe rânduri, într-o încercare disperată de a le ingurgita.
Am asistat la situații în care, vorbind cu o anumită persoană despre o anumită carte, să am senzația că ne referim la două subiecte diferite. Să o întreb uimită detalii, ca să mă asigur că suntem pe același tărâm și să se scuze: știi, am citit pe diagonală.
Păi pe diagonală ai și înțeles. Explicați-mi și mie cum e cu acest mod de citit? Cum se face?

A doua întrebare se leagă de carte. Carte clasică de hârtie sau format electronic?
În vacanțele ultimilor ani, am remarcat că lumea împrăștiată pe plajă ori în jurul piscinelor avea în mână telefon sau tabletă. Rare excepțiile cu cartea în mână. Foarte rare.

 

Ploaie spre cer

04 Sunday Feb 2018

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând, De prin viață...

≈ 47 Comments

Tags

anotimpuri, lacrima, manuale, oboseala, România, telefon, tufă aridă

16997797_1659985554306602_8386987368546333952_n

Când te naști în România te obișnuiești cu cele patru anotimpuri ale climei temperate care se succed în fiecare an, no matter what. Unii veți nega această evidență calendaristică și veți spune că de fapt sunt două, ori trei. Prea puțin contează.

Eu mă voi lega de cel de-al cincilea anotimp care vine, deși nu ai nici ce mai vagă idee despre existența lui. Nimeni nu-ți spune, nimeni nu te învață. Nu-l aștepți, nu-l știi, nu-l recunoști. Nu există în manuale.
Cumva, toată lumea uită de el, până când dă cu nasul în tufa aridă de brad, care crește spurcat, uscând o realitate trezită la viață de obicei de un telefon ce vine în stridențe nepotrivite: mama ori tata nu se simt prea bine. Și atunci începe. E anotimpul când părinții încep să obosească și brusc vorbesc o limbă în care devin fluenți peste noapte.

Simți că plouă și deschizi umbrela, însă stropii curg invers, dinspre pământ înspre cer și arunci obiectul inutil, că nu mai ai mâini și pentru el. Ești ud și sărat până-n adâncul sufletului și nici nu știi dacă e oboseala ori lacrima, ori ai devenit dintr-o dată râu și curgi la vale, ca un soi de pui de timp.

Luna răsare doar pentru a lumina discret cutiile de medicamente de pe noptieră și la Favourites ai numărul doctorului de familie și al farmaciei.
Dormi iepurește și te enervezi pe tine când te-ai trezit cu cinci minute mai târziu, iar mama sau tata au apucat să-și ia doctoria fără să vezi tu exact dacă e un mililitru sau doi. Te-au lăsat să te odihnești, că tușești ca o capră în deșert.

Te-ai pune deoparte să le fii carne și suflet, să le fii liniște, să le dai din tine, ori măcar să îți dea voie un pic să le iei tu povara. Să duci tu boala un pic de tot în locul lor. Măcar cinci minute pe zi să le fii carne și oase. Să le fii suflet, să le fii sănătate și să le dai odihna ta și liniștea ta. Și tihnă. Și-un pic de somn în care să nu-i doară. Măcar cinci minute pe zi…

Primăveri de noiembrii

03 Sunday Dec 2017

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., De prin viață..., File de jurnal

≈ 21 Comments

Emoții mari am avut sâmbăta aceea. Bagajele așteptau la ușă, iar noi alergam precum Ana lui Manole prin vânt, ploaie și ceață, plus un trafic infernal (până când ne-am depărtat bine de Toronto). Trebuia să ajungem la St. Catharines ca să o întâlnesc pe Corina. Nu apucasem să prind locațiile mai apropiate (la consulat, sau Oakville), dar în Canada distanța e soră cu românul și nu numai cu el. Așa că Niagara să fie, doar să o strâng în brațe un minut. Nu concepeam să nu o întâlnesc. Aș fi făcut mult mai mult, nu doar o sută de kilometri ca să o văd.

Și asta mi-a amintit de o întâmplare. Eram aproape de Washington. Pe autostradă. La un punct am văzut o mașină cu număr 4OZON. L-am convins pe soțul meu să facă niște manevre, surori cu pierderea permisului, ca să fac poze. 4 Ozon. For Corina Ozon.  Ce-am făcut cu ele? Bineînțeles că le-am pus pe fb. 😀

Pe Corina am cunoscut-o prin litera ei la sfârșitul lui 2014. Ne-am împrietenit virtual. Iar când ne-am întâlnit fizic a fost ca și cum ne-am fi știut dintotdeauna. „Același aluat” a zis ea.

Am întârziat, pentru că… trafic. Lumea era deja așezată în jurul mesei, iar Corina și Magda vorbeau despre carte și oameni, despre fenomenul literar românesc, despre sentimente și viață. O seară de toamnă, canadian împrăștiată în suflete de români însetați să vadă, să cunoască, să știe…
Am intrat cu emoții duble, pentru că aveam să cunosc fizic două persoane pe care le îndrăgeam de ani de zile. Eram legată de ambele cu firele de păianjen ale literei și nu numai. Magda îmi luase un interviu, după ce-i fusesem „colegă de scriitură”, (o citez) în „Pastile de nesomn”, volum publicat de Corina.
Le-am privit cu zâmbetul adunat la ceafă. Eram fericită că sunt acolo, în aceeași încăpere cu ele și mă amuza faptul că ele habar nu aveau că zâmbetul acela larg care le fixa, era al meu.

Îi promisesem Corinei că o surprind la un eveniment. „Vezi, să mă tragi de mânecă!” îmi spusese ea, intuind timiditatea mea. Și așa am făcut. La sfârșitul discuțiilor, m-am dus la ea și am tras-o de mânecă. S-a uitat mirată la mine. (Ce-o fi cu nebuna asta, o fi gândit). I-am zis că ea mi-a spus să procedez așa. A părut derutată câteva secunde, apoi a înțeles și ne-am îmbrățișat așa cum te îmbrățișezi cu un prieten drag pe care îl revezi după o absență.

Magda m-a privit în ochi și mi-a spus apăsat: tu scrii. Mi-a atribuit VERBUL, ca și cum mi-ar fi pus trese pe umăr.

Corina? Carte și suflet și poveste (șapte cărți în trei ani – un soi de Făt-Frumos al scriiturii). Cărți scrise bine, cu miez, profunde. Stiluri diferite (o să revin cu impresia mea despre cea mai recentă carte). O să revin pentru că subiectul e stufos și trebuie să dau Cezarului ce-i al Cezarului.

Magda? Broderie de scriitură. Foaie De Drum Lung. Două cărți fantastic scrise și povești cu oameni, despre oameni. Care și-au replantat rădăcinile printre arțari. Unii cu succes și răni de dor minore. Alții vânturați, cu alergii în suflet, de la înstrăinare.
Multe sunt de spus….

Am toate cărțile lor scrise până acum. Le voi avea pe cele care vor veni. Pentru că litera naște cuvânt și pagina cere carte. Și mâna de pe condei e neobosită. Doare dacă nu scrie. Pagini cu sensibilitate și har. Literatură contemporană care oglindește pulsul nostru acum și aici.  Creativitatea crescând românește, pulsând vie, scăldată în litere.
Cu harul acela divin care cheamă alți ochi să pască cuminți cuvinte, pentru a crește mari suflete. Am plecat cu inima mare.  Cu și mai mult drag.

20171202_162911
20161206_054230
20161206_053727
20171202_162849
20171202_163024
20171202_163135

 

No’

17 Friday Nov 2017

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, De prin viață...

≈ 55 Comments

images (3)
Cu postarea asta mi-o iau. Dar asta e, îmi asum ce zic. E părerea mea. Nu e un pamflet.

Emigrând am realizat că am lăsat acasă pronumele personal de politețe. Care by the way mă calcă pe coadă. Habar nu am de ce. Poate pentru că nu consider că respectul se ascunde în spatele a câtorva litere. Pentru că relațiile interumane aici se desfășoară extrem de civilizat între canadieni, care își spun pe nume chiar în condițiile în care, într-o conversație unul are 20 de ani și celălalt 80.

Să te adresezi cuiva pe nume șterge bariere, creează apropiere. Mi se pare stupid să spui cuiva dumneavoastră din principiu. Arunci o distanță inutilă și gratuită. Asta mai ales când primul, ți se adresează cu pronumele personal persoana a doua SINGULAR.

Mă refer în condiții de blog, că Slavă Domnului, locuind aici, unde și românii au aceeași mentalitate, nimeni nu se prea dumneavoastrează, doar generațiile vechi care țin la etichetă și firește că le respectăm cu drag dorințele. Însă chiar și unei persoane aflate la o vârstă venerabilă, dacă îți cere să îi spui pe nume, îi spui, frate, că nu ți se blochează rinichii. Eu așa procedez.
Respect cu forța?
– Zi-mi pe nume!
– Vai, dar nu pot… adică la vârsta dumneavoastră matusalemică îmi sar molarii dacă spun.

Da, știu! Sunt condiții de protocol unde mergi la costum și cravată. Dar în inventar avem creier și flexibilitate și ne putem plia după situație.

Am cunoscut la un moment dat o doamnă care, în ciuda faptului că suntem de aceeași vârstă îmi spunea dumneavoastră. Emigrante amândouă, ea prietenă cu buna mea prietenă D. Cică nu putea să-mi spună pe nume, pentru că predam română băiatului ei și avea ea un x față de profesorii de română.
Săraca, nu mi-a fost niciodată simpatică. Mai avea ea un x. Era soția preotului. Deci cineva în comunitate. Deci o dumneavoastră.

Între timp lucrurile s-au schimbat, nu ne-am văzut niște ani. Ea a divorțat. Ne-am ciocnit zilele trecute la alimentara. M-a strigat fericită PE NUME și am pălăvrăgit vreo jumătate de oră. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea. Dar nu mai suferea de pronume personal de politețe.
Și chiar am râs amândouă. Și era chiar simpatică…

← Older posts

Categories

  • A fi scriitor (81)
  • Amalgam (184)
  • Ana (50)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (117)
  • Catchy (16)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (20)
  • Din bucătăria mea (20)
  • File de jurnal (171)
  • Fluturi și alte frunze… (44)
  • Geografie subiectivă… (99)
  • Imagini… (41)
  • Lume color (11)
  • Observatorul (3)
  • pași (34)
  • Promisiuni (3)
  • Recenzii (4)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (37)
  • UZP (2)

Arhive

Recent Posts

  • Promisiunile la Bruxelles
  • Călătorind zile și nopți
  • Român în țara frunzei de arțar
  • Ana – recenzie Cristina Pop – Belgia
  • Promisiuni de ianuarie

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,233 other subscribers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Blog at WordPress.com.

  • Follow Following
    • Sweet & Salty
    • Join 1,233 other followers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Customize
    • Follow Following
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...