Și totuși…
Deznodământul a căzut ca o frunză de toamnă pe masa lor…
Au lungit ceașca de poveste, până s-a răcit și vorbele s-au spart tăcere. Cu mâinile împletite au plecat. Ciudat, pentru că niciunul nu-și amintea să fi prins din zbor mâna celuilalt.

El foarte înalt, cu ochi negri, cărbune încins și ea micuță, foarte micuță, cu ochi de un albastru tulburător…
Ea purta tocuri, sigură pe ea, chiar dacă era o zi de septembrie ploios alunecând culori, lumini și umbre, dar mai ales povestea dintre ei.
Pe drum și-au continuat tăcerea, cu mâini cuminți, închise una peste alta, într-un fel de cerc cald, ocrotind sâmburele de căldură, ce-și flutura aripile în amândoi. Au tăcut, cu o tăcere înțeleaptă, la fel de argumentată, ca discuția lor lungă de la cafea. Însă era o liniște suficientă. Născută din firescul faptului că respirau același aer și împărțeau același fus orar.
Era prima și poate ultima lor seară.
Nu se priveau. Și-adulmecau căldura, prezența, parfumul…

Când au rămas singuri, magnetic moliciunea buzelor i-a întâlnit. Sălbatic. Gustul ei dulce cu aromă de tutun s-a dizolvat în foamea lui. Trupurile s-au recunoscut. Pielea ei cu miros de viorele, trupul de păpușă fragilă, cu forme senzuale și coapte, perfect potrivite palmelor lui mari și drăgăstos curioase… Vocile au devenit șoaptă, iar trupurile au recitat firesc, fără ipocrizie, fără teamă, o poezie pe care o știau amândoi pe de rost. Și s-au pierdut în dansul ancestral. Același, ca toți iubiții lumii, de la Adam și Eva…
Au devenit incandescenți, topiți nebun, cu-n soi de disperare. Parc-ar fi scris finalul.  Ultima pagină a cărții vieții lor. Deasupra lor securea clipei, ce-și ardea timid, dar sigur, flacăra…

În noaptea aceea nu au dormit. Au amestecat povești și râs și lacrimi și dragoste.

Dar ziua a înghițit noaptea, în ciuda grijii lor de-a nu închide pleoapa. A venit, insensibilă ca orice zi de septembrie, rece, ploioasă, cu frunze nepăsător căzând prin ploaie, peste trecători. Soarele a răsărit cu aceeași rutină obosită, de om trezit de dimineață să meargă la serviciu.

Și au plecat: el departe, peste mări și țări, în capitala frunzei de arțar, ea în orașul mioritic dintre munți…

Și totuși… Există iubire?

Realitatea bate filmul.
Și cea virtuală. Că tot realitate se cheamă. Oameni adevărați, cu speranțe, bucurii și tristeți stau așezați în fața monitoarelor, punându-și de multe ori sufletul pe tavă. Oameni frumoși și singuri, oameni nepereche, ajunși acolo cu voia lor, sau cea a întâmplării.
Oameni. Din carne și sânge și suflet. Cu ochi flămânzi și ochi mari. Dar mai ales suflet. Unii veniți să cumpere, alții să ofere și mulți să vâneze.

Mă numesc Ingrid și desenez clădiri. Mă numesc Ingrid și vibrez. Mă numesc Ingrid și îmi place să râd. Iubesc viața. Mă numesc Ingrid și sunt o femeie puternică. Citesc omul dintr-o privire. Mă numesc Ingrid și sunt îndrăgostită fără speranță de un om minunat, care a venit pe pământ să mă întâlnească. Doar că el nu știe asta. Și nu știu dacă am puterea să îl conving.

Desenez clădiri din sticlă și beton. Proiecte impresionante din orașele mari ale țării îmi poartă semnătura. Prima impresie a celor cu care intru în contact este diametral opusă de ultima. Blondă, ochi albaștri, mignonă, nu rimează în mintea lor cu grandoarea sofisticată a rezultatelor muncii mele. Fâstâceala lor inițială mă amuză de fiecare dată.
Sunt categorică. Știu ce vreau și cu mână de fier îmi conduc proiectele.

Sunt singură de mulți ani. Nu am copii. E prețul plătit la sânge pentru ceea ce sunt acum. Și nu-mi pare rău. Văd epave de căsnicii eșuate în jur. Povești lacrimogene se scurg zilnic pe lângă mine. Am fost și eu căsătorită o perioadă cu un om minunat. Am rămas prieteni. Dar viața împreună a fost calvar. Credeam că mi-e suflet pereche, dar el mă căuta zadarnic în toate celelalte femei de pe pământ. L-am iertat de multe ori, crezând că nu e afemeiat, ori  pervers, ci doar însetat de dorul de mine. Și grăbit.
Ne întâlnim uneori la o cafea. E tot singur ca mine. Unii oameni sunt întregi, nu au nevoie de jumătăți care să-i completeze.

Pe Cezar l-am cunoscut printr-o întâmplare stupidă. Pe fb. Conversațiile politicoase și scurte s-au topit în ore lungi, care dispăreau fără urmă. L-am simțit inofensiv și sincer. Fizic nici măcar nu era genul meu. Prea înalt, prea slab, prea adâncit într-o realitate total străină mie. Și totuși…

Și totuși…
Da, doream să-l văd, deși frica și curiozitatea jucau șotron.
***
Discuție la o cafea. O conversație formală, normală și informală. Deasupra vorbelor civilizate, uniform înșiruite, cleios dulce mă fixează privirea ta obraznică. Insistentă.

Eu? Indiferentă. Cel puțin, cartea asta o joc. Încerc. Nu prea îmi iese. Știu că te prinzi. Vorbim. Discuția curge frumos, liniar și civilizat, fără nuanțe, fără inflexiuni ruginite cu substraturi, fără ideea că noi, Doamne ferește, am putea simți cea mai vagă umbră de chimie. Vorbele se adaugă firesc, una după cealaltă, ca o construcție de lego. Se îmbină perfect. Piesă după piesă. Inteligent. Jonglăm cu vorbele, cu subiectele stufos dezvoltate, cu detalii, diplomație și o tonalitate chinuit jovială. Doi deștepți argumentați. Mai zâmbim la intervale, că așa e frumos, așa dă bine.

Doar scânteia aceea ghidușă, ce mă pune să fierb la foc mic, nu se asortează cu vorbele pe care le rostim cu grijă una după cealaltă. Mă străduiesc să-ți privesc ochii, dar nu reușesc decât să fur câteva secunde, din când în când. Cărbuni încinși sunt ochii tăi și mă fixează obraznic, cu o arăduire de zâmbet sexy, care-mi înmoaie genunchii. Civilizat și moral ar fi să găsesc o scuză și să plec. Să mă duc cât văd cu ochii, ispită ce ești! Dar nu mă pot rupe de fluidul care circulă între noi. Obrajii îmi ard sub fard, stomacul mi-e strâns. Și vorbesc, vorbesc, să acopăr  emoția, pe care mi-e greu să o țin în lesă.

Suntem oficiali. Dialogul nostru nu are nici o legătură cu ce-și vorbesc ochii. Știu că mă placi. Mă privești insistent, ușor amuzat ascultând vocea mea. Îmi răspunzi. Conversația se îmbină, dar ochii… ochii sunt într-un univers paralel…

***

O delegație în Europa. În sfârșit te văd…

Grațioasă în gesturi, delicată… Ai o fragilitate ascunsă în privirea ta albastră, sub masca de femeie puternică. Te-aș săruta. Dar pretindem… Adulții din noi… Lungim fără rost jocul… Dar am răbdare.

Fumezi și rotocoalele de fum se ondulează grațios prin aer. Îmi vine să le sparg în sărut, ca pe balonașele de săpun din copilărie, să alerg printre ele, printre cercurile feminin aromate, născute de buzele tale rotund arcuite, cărnoase.
Nu fumez, dar mi-aș aprinde o țigară să mă joc la fel. Mi-e poftă de cafeaua ta, deși am în față același lucru. Nu fumez, dar îmi face poftă tot ce faci tu. Tot ce ai tu. Mi-e poftă de tine. Mă autocenzurez.

Gesticulezi vorbind. Zâmbesc și te prind de mână. Ai o mână mică și moale, o piele fină și albă, neatinsă parcă de vara care a trecut.
Te prefaci că nu observi gestul meu. Nu te oprești din vorbit. Dar palma te trădează, se pliază cuminte și mică pe palma mea, ca și cum ar fi cel mai firesc lucru. Și este.

Și totuși…

Ea frumoasă, blondă, ochi fascinanți și albaștri, micuță de statură, foarte inteligentă, sofisticată și erotică peste medie. Pe culmile succesului, fumătoare. Divorțată. Femeie independentă. Cam singură…

El înalt, slab, ochi negri cărbune încins. Un tupeu, dublat de o mare sensibilitate. Vibrant la poezie, muzică și culoare. Foarte deștept. Carieră înfloritoare. Sportiv. Puțin însurat. Nefumător. Cam singur…

S-au cunoscut pe net. Cum se întâmplă în j-de povești azi. S-au adulmecat la început, nefiind nici ea, nici el la prima încercare. Cu teamă…
Ambii cu aripi frânte din povești anterioare. Ambii conduși după principiul: cine se arde cu ciorbă suflă și în iaurt. Ambii, extrem de precauți. Au înaintat cu pași mici și timizi în noua aventură a cunoașterii.

Și totuși…

Poveștile virtuale au doza lor de superficialitate, dar introducerea și cuprinsul sunt sfâșietor de intense. Focuri de artificii topesc ecranele dintre cei doi, subjugând realitatea, subordonând-o. Cuplul virtual își concentrează simțurile în privire, inimă și buricele degetelor emoționate la atingerea tastaturii. Nu pot mângâia partenerul, nu-l pot simți, gusta, mirosi, așa că aidoma orbilor care „văd” prin intermediul celorlalte simțuri, eventualii parteneri trăiesc intens momentele filtrate de internet. Stupidul emoticon mărește ritmul cardiac al destinatarului, cling-ul care anunță un nou mesaj naște fluturi în stomac.  De cele mai multe ori finalul e o catastrofă, happy-end-urile, mult mai puține la număr sunt doar excepții care întăresc regula.

El era însurat de prea mulți ani cu o femeie care nu-i inspira nimic.  Nu erau nici măcar aliați în creșterea unicului copil, dar mii de legături făcea relația indisolubilă. Plătea tribut un sex rar și grăbit, plus dormitul pe aceeași pernă cu o străină, reprezentând ironic siguranța unor legături financiare și un statut onorabil în fața societății, care încuraja ideea de familie. Consoarta era un fel de accesoriu de scos în lume, de Christmas party și de Revelion, ori la petreceri cu prietenii, dar în primul rând și de netăgăduit, mama copilului avut greu și târziu, copil excepțional, care merita totul. Inclusiv fericirea lui. „Totul pentru copil. E viața mea.” Însă uneori noaptea, când se băga în pat, simțea cum i se zbat în piept aripile fricii și ale singurătății, în ciuda sunetului tors de ființa adormită la câțiva centimetri distanță. Nu o iubea, nu îl iubea. Își căuta liniștea în păduri și parcuri, unde evada cu orele, singur, să facă sport, departe de presiunea de acasă. Era o colaborare în slujba creșterii copilului, un armistițiu cu inamicul, pentru a putea semna zilnic în fișa postului: băiatul meu are doi părinți. O sclavie fără sfârșit, de unde-i puteau evada doar gândurile și fanteziile. Avea zile proaste în care sila și singurătatea erau aproape de nesuportat. Cocheta cu ideea plecării, dar era conștient că nu va avea niciodată curajul să facă pasul. Se agăța de nimicuri și mai trecea o zi, o săptămână. Realiza cu o luciditate dureroasă că indiferent de furtunile care se vor năpusti în curtea casei lui cu peluză frumos îngrijită, el va rămâne, pentru că de aici nu se pleacă. E construcție. E posesiune. E căsnicie. E mentalitate specific și pur românească.

Și totuși…

Căuta mereu și mereu povești noi, femei interesante pe care le explora. Dar îl plictiseau repede. Nu avea răbdare. Îl dezamăgea superficialitatea, pe care credea că o descoperă aproape de fiecare dată. Însă chipurile lor îi mângâiau pentru o vreme imaginația și trupul, iar zilele acelea erau umplute de o iluzorie fericire. Fiecare femeie era o provocare, o nouă poveste, un alt mister.

Ea l-a șocat de la început cu o sinceritate crudă, o deschidere cu care nu era obișnuit. Îl derutau adevărurile ei, pe care le adulmeca curios și bănuitor. Și se deschidea și el, fără să vrea, pentru că de obicei juca fără implicare și pleca fără să se uite înapoi. Dar făptura micuță și blondă era indiscutabil FEMEIA, un om firesc și cald, care îi amintea toate iubirile citite și trăite. Îi reactiva sentimente uitate.
Nu era de acord cu multe aspecte ale vieții ei, dar micile imperfecțiuni, ori nepotriviri le accepta cu duioșie și înțelegere, iar ea știa să spună exact cuvintele de care el avea nevoie. Era conștient că devine dependent de vorbele ei, de sunetul vocii de fumătoare, ușor îngroșat, de aprobarea sau dezaprobarea ei. Devenise parte din viața lui. Esențială.

El era un tip organizat și ordonat la secundă și milimetru. Ea era fermecător de dezordonată și spontană. Iar el descoperea că îi place nonconformismul ei curajos.

Ea se credea călită de prea multele abordări masculine. Ea, femeia puternică, posesoare de chip angelic, cu ochi mari, albaștri, copilărești, reteza cu precizie de bisturiu orice contravenea liniștii vieții ei împlinite. Nu voia complicații și o îngrijora dependența de conversațiile lor lungi, de veselia lui contagioasă, ori de căderile dureroase în care matern îl mângâia. Îl înțelegea pe omul acesta ciudat, aflat la mii de kilometri distanță și totuși atât de aproape, și se simțea protejată și înțeleasă la rândul ei.

Și totuși…

Au decis să se vadă, sperând că vor descoperi față în față o chimie știrbă, iar realitatea lor pașnică va reveni cuminte și domestic la vatră. Simțeau amândoi că se prind în plasa iubirii, chiar dacă nu erau declarativi în vorbe. Făceau glume dezbrăcate de multe ori, dar se fereau de cuvinte mari și declarații fierbinți. Nu le vorbeau, nu le scriau, dar viermele pasiunii intrase sfredelitor în fiecare. Nu mai aveau de mult douăzeci de ani și, cu luciditatea maturității tremurau de frica unor eventuale răni. Viața îi brăzdase suficient pe amândoi cu cicatrici adânci și nu aveau nevoie de altele.

Și totuși…

Și totuși… (II), Și totuși… (III), Și totuși… (IV)