Trece anul. Se furișează prin pădurea înghețată. Se joacă cu țurțurii de zăpadă și se duce spre alte lumi, unde cifrele coboară în aceleași simetrii de spirale psihedelice. Trece anul și ne deschidem păgân ferestrele să se ducă. Purtăm chiloți roșii, bani în buzunare și potrivim ca prima persoană care ne calcă pragul să fie bărbat și musai avem pește în noaptea dintre ani. Să înotăm în viață și printre probleme ca el.
Credem sau nu credem, mâncăm sau nu struguri și ne sărutăm sub vâsc, timpul tot trece și lunile se grăbesc și se duc unde știu ele că se duc. În țara lunilor.
Nu m-am supărat pe 2020, deși a fost anul în care l-am pierdut pe tata și lumea s-a reconfigurat. Ne-am schimbat în lipsa lui și singurătatea țâșnește prin toți pixelii din casa părintească cât stau cu mama pe Skype.
FB-ul e un bun reminder. Azi mi-a apărut ce am scris anul trecut.
Târgu Mureș 2019
Multe superstiții îmbracă punctele cheie ale anului și una dintre ele ar fi aceea că, așa cum începi, așa o duci tot anul. Scriu deci, ca să mă asigur (dacă ar mai fi fost nevoie) că asta voi face tot anul. Am avut un Revelion simpatic, ca o bulă de șampanie, petrecut într-un târg de Românie, împodobit cu clasă și înconjurată de o baie de mulțime de mult bun simț. Nu am să dau mai multe detalii. Indiferent dacă ați fost la patru ace ori încotoșmănați la munte, festivă a fost bucuria și clipa magică a numărătorii inverse a ultimelor secunde ale anului vechi. Mărturisesc că am trecut puntea dintre ani cu două perechi de pantaloni pe mine, gluga pe cap și patru straturi de bluze pe sub haina groasă, dar tot am dârdâit vreo jumătate de oră până când m-am mișcat suficient și am reușit să fac abstracție de orice altceva în afară de bucuria generală ce urca împreună cu artificiile spre cer. Nu fac bilanțuri pentru că nu aduce anul ce aduce ceasul. Și nici planuri. Îl aștept să vină așa cum va vrea el și cum va da Dumnezeu. Îl aștept cu bucurie și-l rog să aibă răbdare cu mine, să se întindă cât o putea, că am tare multe de făcut și Revelionul 2019 parcă a fost ieri.
Niagara – 2018
Fiecare început de poveste e perfect. Speranțe, dorințe aruncate-n Univers. Convingerea că el este Alesul. Perfectul. El, 2019, și-a început povestea la Niagara.Noapte magică, praf de stele în stropi de ploaie care veneau de sus în jos și de jos în sus, pentru că Niagara joacă un soi de ping pong cu cerul… Iar noi, sclavi de curcubeu, am făcut numărătoarea inversă în cupa de șampanie: 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1. Yeeee!!!!! 2019, bun venit! Fii timp de treabă și încarcă fiecare zi cu împliniri! Nu fugi! Nu te grăbi! Stai potolit, ardelenește și fii, înainte de orice, prieten, să povestim zi de zi, clipă de clipă. Nu grăbi nici culori, nici oameni, nici albastru și nici gând. La mulți ani!
2015 Punta Cana
Primele minute ale noului an… Ne privim ochi în ochi. Știi… prima impresie, când scanezi rapid persoana din fața ta… Îi simt căldura, bucuria și mi-e drag. Din prima secundă. E o chimie între noi. M-au înduioșat poate rotunjimile lui de maimuțică. Forma obraznic rotită de 2, apoi acel 0 hotărât. Încearcă un pic cu acel 1 bățos să impresioneze. Dar dulcele încovoiat de 6 topește în zâmbet toată încordarea. E frumos. Frumos tare. Mi-e drag din prima secundă. Bine ai venit în viața noastră, 2016!
Atâta mi-a amintit FB-ul, atât vă arăt.
An Nou Fericit!
), zicea că nu „se există” prăjitură mai bună. Și avea un stil gospodăresc de a mânca bunu’ că-ți ploua în gură. Își aranja frumos bucatele pe masă, le tăia tacticos cu cuțitul și le aranja ca pe niște soldați cuminți, ce n-ar îndrăzni să iasă din cuvânt superiorului. Când toate erau așezate pe căprării și culori, fără niciun miez de pâine căzut anapoda pe masă, le lua pe rând, corect porționate și le băga în gură. Avea dantură perfectă bunu’ și o viață sănătoasă, cum noi nu putem avea. Mesteca încet și rar, cam așa cum ar recomanda nutriționiștii de astăzi, apoi înghițea fără grabă dumicatul. Mă uitam fascinată la întreg ritualul milităresc al mâncării și refuzam bucățile pe care mi le întindea generos. Nu știu de ce le refuzam. Pentru că teoretic nu-mi plăceau, dar eram fascinată de exercițiul hrănirii, de ordinea desăvârșită. Era bătrân, că așa îmi amintesc că-l apucasem, ori pe vremea aceea oamenii sufereau de bătrânețe mai devreme decât cei din zilele noastre. Petrecea ore multe în grădină, serile citea din Napoleon și din Darwin, iar nouă ne spunea să învățăm, că învățătura e singura comoară pe care nu ne-o poate fura nimeni.
