Category Archives: Amalgam

To be or not to be (acidă)

23 Sunday Sep 2018

Posted by in Amalgam, Sava-rine

≈ 11 Comments

download (1)

Aș fi jurat că vorbele-ți acide vor arde fierul, mătasea și aromele pe care mi le insinuezi în fiecare dimineață. Dar nu… n-ai recunoaște. Nu-i așa?
Abia fac ochi și-mi zâmbești galben (mai du-te la dental cleaning, lady!!!)
Apoi mă mustri cam un sfert de oră, în care, vreau, nu vreau, te ascult. Da! E alegerea mea să te ascult. Așa e. Te afli așezată în lista ce are în cap un singur cuvânt: TREBUIE.
Aș putea să-ți închid ușa în nas. Să nu-ți mai simt acreala adevărurilor pe care le conții dumneata.
Exact! Acidă! Așa te-aș declara când, cu ochii cârpiți de somn, trebuie să te accept lângă mine. Trebuie. Realizez că, în ciuda acrelii tale matinale (zici că ești mahmură continuu) te aprob în multe.
Ești acră, doamnă! Și n-aș putea să zic că îmi displace. Prefer acreala vorbelor curate, adevărate, decât dulceața mironosiță a lingușelii. Deci ai un plus mare.
Paloarea-ți, însă, mă duce cu gândul c-ai avea hepatită cronică, pentru că niciodată nu te îmbujorezi. Nici soarele nu-ți schimbă culoarea pielii. De-al naibii ce ești! Doar de-al naibii ce ești nu accepți ca porii să-ți fie și ei răsfățați.
Galbenă ești. Și te crezi frumoasă. Mda! Ce să spui și tu? Că toate sunteți la fel. Cochete, un fel de chinezoaice mignone, deși voi clar nu veniți din China, da’ zic și eu, așa, forțând nota puțin, încercând o metaforă cam trasă de păr.
Pielea ta are un parfum natural, o aromă fantastică pe care nu poți să n-o iubești. Așa m-ai prostit și pe mine. Știi că-s alergică la mirosuri și m-ai dat pe spate cu parfumul tău. M-ai băgat în buzunar.
Ți-am spus în față, fără prea multe menajamente:
– Ești acră!
Ai recunoscut cu mâna pe inimă că da. Ești acră.
– Dar nu prea mult, am îndulcit eu acreala afirmației. Doar cât trebuie.
Ai zâmbit și mi-ai arătat dinții tăi galbeni. Asta m-a făcut să izbucnesc din nou:
– Ești galbenă!
Iarăși ai clipit a aprobare. Ce să faci și tu? Doar te-ai văzut în oglindă.
– Dar e un galben frumos, îmi place, am îndulcit din nou acreala afirmației.
Ai zâmbit din nou și dinții mi s-au strepezit:
– Și ești acidă.
Aici ai protestat.
– Te înșeli total și ți-am spus asta de atâtea ori. Sunt alcalină.
Atunci, ca să nu ne mai contrazicem, pentru că nu e bine să-ți începi ziua cu o discuție neplăcută, te-am tăiat în două și te-am pus în storcător. Apoi te-am scurs într-un pahar cu apă călduță și-am început o nouă zi cu tine. Lămâie.

Articol apărut întâi aici

Eu?

22 Saturday Sep 2018

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 10 Comments

yellow freesia painting

Azi mi-ai vorbit mov printr-o tufă de flori pictate-ntr-un colț de pădure. Ai adăugat discret cu galben punctuația. Te-am auzit clar:
– Va fi bine! ai accentuat convingător, iar tonul muzical al vocii tale a vibrat ca o orgă până-n creștetul capului, până la ultimul fir de păr.
Apoi mi-ai zâmbit și pădurea a devenit transparentă. Brusc a devenit transparentă, iar eu am devenit ușoară, ca și cum m-aș fi transformat într-o libelulă cu aripi verzi-transparente ca și pădurea.
– Minune ești! ți-am zâmbit și eu, iar tu m-ai privit cu privirea aceea care zice de fiecare dată: „copile, cu răbdarea treci marea!” și ai pus o frezie ca semn de carte. Era volumul pe care-l scriseseși despre și cu mine.
– De ce frezie? am întrebat, pentru că nu-mi puteam imagina o frezie uscată între două capitole din viața mea.
– Pentru că tu ești o frezie, mi-ai răspuns cu răbdare.
– Adică?
– Adică ești fragilă și ușor parfumată, nu ai țepi ca trandafirul, nu ești pe toate drumurile cum e garoafa, nu ești înaltă și spectaculoasă precum crinul, nici veselă și jucăușă, prietenoasă cum e toporașul, ori timidă, dar vai, atât de parfumată cum e lăcrămioara… Să nu mai vorbim de culoare. Ai o simplitate elegantă. Discretă. Ce mai tura-vura, ești frezie. Am zis!
– Nu te contrazic, însă, na! Sunt puțin uimită de comparația asta om-floare.
– Nu e o comparație. E o realitate. O conversie dacă vrei. Uită-te și tu: ți-am schimbat țara. Obișnuiai să cântărești în kilograme, acum o faci în pounds, măsurai în metri, acum o faci în inch, temperatura cuptorului îți era în Celsius, acum lucrezi cu Fahrenheit. E același lucru și cu oamenii. O simplă conversie.
– Frezie… spun gânditoare, privind parfumul degajat din cartea vieții mele, scrisă cu grijă, cu o cerneală violet. Un scris ușor înclinat, italic.
– Exact. Te-am desenat într-o joi dimineață, pe la zece fără zece. Era o sărbătoare de primăvară. Atunci am început să scriu cartea asta, mi-ai explicat și mi-ai arătat volumul gros pe care-l țineai cu drag în palmele mângâietoare.

Nu te-am întrebat ce e scris acolo. Pentru că eu cred în tine. Cred în pana și în inspirația ta. Îmi place să parcurg fiecare rând și fiecare capitol pe muzica pe care ai scris-o pentru mine, doar pentru mine.
Mă las dirijată, ca un arcuș de vioară ce râde ori plânge. Mă împiedic uneori de virgule, dar ești acolo de fiecare dată. Îmi întinzi mâna și mă ridici.
Și-mi dăruiești. În fiecare zi îmi dăruiești ceva, ca și cum în fiecare zi ar fi ziua mea.
Îmi șoptești la ureche, ca și cum aș fi un elev nepregătit scos la răspuns. Îmi spui ce să zic și ce să fac. E simplu. Trebuie doar să te ascult.
Tu mereu ai timp de mine, deși sunt doar o frezie. O frezie discretă, prea ușor parfumată, prea ușor colorată, aflată într-un câmp de flori culoare și parfum.

(text apărut și aici)

Trish

10 Monday Sep 2018

Posted by in Amalgam

≈ 8 Comments

Cherry-Blossoms-18

În sufletul ei trăia o pădure cu cireși sălbatici – sălbatic înfloriți. Dar când întindea mâna să se prezinte, un scurtcircuit avea loc. De fiecare dată. Intimida și jarul din ochiul celuilalt murea instantaneu.

Încerca să-și catifeleze vocea. Degeaba. Cuvintele ieșeau abrazive, strivind, îngenunchind, șerpuindu-se otrăvitor în sintaxa propoziției și a frazei, luând pauze regulamentare la punct și virgulă.
Făcea exerciții îndelungi, în fața oglinzii. Își dantela sunetele și le lungea dramatic. Recita Nichita Stănescu o jumătate de oră pe zi și învăța pe de rost strofe întregi. Ca să-și rotunjească ființa. Degeaba! Era receptată ca o combinație consonantică. Convertită, ar fi dat un amestec ruso-german. Și, Doamne, ce sete-i era de vocale! Să le dea de-a dura în cocktailuri spumoase cu bezele și fluturași.

Era geometric construită, alb-negru era construită. Corect era construită, fără rest și fără posibile interpretări. Previziunile meteo erau întotdeauna precise, iar ploaia se termina exact când autobuzul de ora șapte ajungea în stație. Oricum n-ar fi surprins-o, pentru că în geanta ei bej era întotdeauna o umbrelă mare și bej și o pelerină subțire de ploaie în nuanțe de bej.
Nimeni și nimic nu o surprindea pentru că fiecare zi era copia identică a celei trecute. Niște gemene inodore, insipide, incolore.

Se îmbrăca în culori cuminți, în marouri de toamnă obosită, deși creștea o întreagă pădure de cireși sălbatici – sălbatic înfloriți în sufletul ei.
Nu era nici grasă, nici slabă, nici mică, nici mare, doar că singura materie care se lipise de pielea vocii și sufletului ei se numea geometrie. Nici o chimie nu alcaliniza acest adevăr acid al existenței ei.
Nu-și căuta jumătatea, pentru că era întreagă. Doar o dată, un zâmbet a deschis o ușă înspre niște valuri înspumate rotund, mai rotund decât versurile lui Nichita, într-o privire albastră, ce încă ardea într-un colț.

O vară

28 Tuesday Aug 2018

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu..., De prin viață...

≈ 57 Comments

30

Vara asta mi-a fost și iarnă și toamnă și închisoare.
O fractură la gleznă te scoate mult mai rău din circuit decât pare la prima vedere. Drumurile ți se închid în față cu șapte lacăte, iar de apă și plajă nici nu poate fi vorba. O vară cu aer respirabil doar în casă. Afară aerul e putregai încins. Seră fierbinte și umedă în majoritatea zilelor.

O vară cu incendii. O vară în care se presupune că scrii. Și scrii. O vară mai sensibilă, în care ochii minții și ai sufletului ți se deschid cu putere înspre ce e bine și ce e rău, înspre ceea ce contează cu adevărat.
O vară în care, Doamne, cât de bine vezi cum unii au fragilitate de fluture, pe când alții vând fluturii și fac comerț cu totul totului.

O vară cu împliniri, dar și cu adânci dezamăgiri pe care, poate, în vara asta, le duci mai greu, ești mai sensibilă. O vară când realizezi cât de mult contezi pentru unii și cât de puțin pentru alții. O vară pe care o vrei terminată și te bucuri că august își târâie ultimele zile și vine septembrie. Și ajungi la ortoped.

O vară în care observi cât de singur e românul zburat de vânt în patru direcții. O vară cu amintirea atât de proaspătă a unei prietene din comunitate care s-a stins prematur și mii de anunțuri umanitare au străbătut ecranele noastre și rugăciuni multe au curs spre cer.

O vară în care un pui frumos de om a plecat nedrept spre cele veșnice. Lacrimi de sânge în suflet de români și iarăși anunțuri umanitare țipă-n ecranele noastre. Țipă durere. Țipă neputință și nedreptate. Țipă după ajutor.

E scump să trăiești în Canada, pentru că dinții ascuțiți ai creditelor mușcă imediat ce-ai pus piciorul pe pământul făgăduinței cu frunze de arțar. Ascunzi mușcătura, zici c-o să treacă, pentru că ai casă frumoasă și mașină frumoasă și vacanțe. Ascunzi mușcătura, că e scump să trăiești în Canada. Dar e mult mai scump să mori în Canada!

Familia ți-e în România, în cele mai multe situații.  Aici ai prieteni. Frați de dor, frați de înstrăinare. Fabricați pe loc, după interese. Prieteni care-ți vând, prieteni care-ți cumpără. O mână spală pe alta! Prieteni care-ți întorc spatele cu ușurință.
Nu uita:  „Frate, frate, dar brânza-i pe bani!” Și te poți trezi singur, când nu te aștepți.
Sunt prieteni care vor, fir-ar să fie, de fiecare dată vor ceva. E drept că sunt și excepții de la regulă, dar încă nu am vorbit cu un român aici care să nu fi fost pleznit de dezamăgire față de românii lui.

Iertați-mi sinceritatea de vară cu gust de plumb, de vară cernită, pentru că anii vin și trec. Pentru că viața-i scurtă și, dacă faci compromis în viață, fă pentru tine și pentru copilul tău și pentru omul tău, dar niciodată pentru un trecător prin viața ta.

 

Punct cardinal al întoarcerii

21 Tuesday Aug 2018

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 23 Comments

coffee-pound-cake

Îmi iubesc casa, deși m-am născut cu dor de ducă și mă duc. Tu știi că mă duc cât de des pot. Destinații exotice sau la o aruncătură de băț, nu contează. Omul drumului sunt. Dar aici pot fi regină, vrăjitoare, sclavă sau artistă. Doar să-închid ușa. E locul unde locuiește libertatea mea.

Da, vei spune, îți iubești casa, tu și restul de planetă. Ghici, degeaba se zice Home sweet home? Așa o fi. Dar cum fiecare simte că a lui e cea mai cea, așa-mi simt și eu cuibul. Nu-l construiesc din paie (n-ar fi o bună idee, locuind printre arțari), ci din culori și pasiuni și ustensile de bucătărie și pensule și cărți.
Și încăperi aerisite cu geamuri imense și spații clare, unde intră lumina și curățenia. Cu pereți albi, așa cum am văzut eu casele în California, unde aur curat de soare se prelinge din grădinile-nflorite rai.
Aici tablourile mele explodează din baza albă, îndrăgostind de două ori ochiul, pentru că altfel țâșnește culoarea când e cuprinsă de nonculoare. Nuanțele țipă, te iau de mână și te invită să visezi și să valsezi lângă ele. Și totul e păcăleală, totul din cauză de alb.

Casa mea se află pe strada cu nume Departe. Ferestrele dinspre grădină vorbesc în fiecare an cu patru pomi ce îmblânzesc aceeași primăvară pe care-o dezbracă toamna. În culise, iarna stă la pândă, dar în general pomii se descurcă binișor, mai ales gutuiul care e bilingv ca și noi. Cred că și mărarul, dar el e neserios și nu poți pune prea multă bază în ce spune. E un fel de zumzet verde, nehotărât, crescut cu entuziasm, de trebuie să-l tai cu foarfeca, să nu se creadă floare.
Casa e vie, dar cam sucită, pentru că niciodată nu-i bate inima în aceeași cameră. În bucătărie țâșnește în arome care lustruiesc în dragoste fiecare latură a cuvântului acasă. Se aprinde în declarații cuminți în limba română cu nume ochioase de clătite, plăcinte ori gogoși. Dar i se întâmplă la fel de cald și de pașnic să se întindă-n tăvi de muffins ori bana bread. Dublă cetățenie, ți-am zis, are casa mea.

Acum să nu crezi că de sărbători nu stă cu mâna la chipiu, salutând tricolor sarmalele și cozonacul. Da-n zilele obișnuite e mai modestă, mai cumsecade. Așa, ca azi, când în bucătărie, în cuptor se coace o banana bread și toată casa trage aer în piept să-i intre prin toți porii aroma de chec parfumat, făcut din trei banane și un ou bătut, 1/3 c unt topit, 3/4 c zahăr, 1 1/2 c făină, 1 linguriță bicarbonat de sodiu și-un pic de sare. Și-o linguriță de vanilie. Esență. E una din formulele mele magice, dar ți le spun și ție.

Și, crede-mă: nimic nu e mai acasă decât o felie aburindă de chec, cu o cafea și o poveste cu zâmbet. Aici e. Punctul cardinal al tuturor întoarcerilor mele. În casa de pe strada cu nume Departe, unde în bibliotecă e, sau era, un dicționar în care clătita, ori gogoașa și alte dulciuri se convertesc  ușor în culori și catrene, în umbre de zâmbet și povești lungi.

Ai să te miri, dar nu e de mirare. Aici, acasă, e punctul cardinal al tuturor întoarcerilor mele.

Articol apărut inițial aici. 

Grăbindu-mă prin ierni

16 Thursday Aug 2018

Posted by in Amalgam

≈ 8 Comments

sneg-zima-chasy-budilnik-boke

Uitasem cheile de la mașină. Era un frig crunt. Din ăla de îți simți rimelul scoțând note muzicale atunci când clipești. Îmi venea să înșir pisici pe băț de nervi. Că așa înjur eu, deși îmi plac pisicile. Adică atunci când zic: „pisici pe băăăăăț!!!” nu vizualizez pisici înșirate pe model Vlad Țepeș pisicesc. Nicidecum.
Dar cheile nu erau la locul lor. M-am pus în fund în hol și mi-am răsturnat conținutul genții pe gresie. Nu erau nici acolo. Mi-am pipăit încă o dată buzunarele. Nimic. Îmi aminteam clar cum le-am luat din cuier și m-am încărcat ca un brad de Crăciun, doar că nu eram brad și nu era Crăciunul, ci o zi normală de muncă. Cheile într-un deget, poșeta, destul de voluminoasă, pe un umăr, geanta de laptop pe celălalt, lunch bag-ul într-o mână, termosul de cafea în cealaltă, mănușile sub braț și telefonul lipit de cana de cafea. Ajunsesem la mașină fără să alunec pe scări, fără să uit să închid ușa, însă disperatele alea de chei își aleseseră fix ziua de azi să se joace cu mine de-a v-ați ascunselea. Știam că le-am atins, încă simțeam urmele brelocului la buricele degetelor. Am pus cafeaua pe mașină, mi-am înfundat telefonul în buzunar, să-mi eliberez cât de cât mâinile și m-am întors cu atenție, să nu alunec pe scări.

Nu știu cum să-ți spun, dar nu era cel mai bun moment să se joace cu mine. Era luni dimineața și trebuia să ajung la serviciu. Aveam stare de luni și nu voiam decât să intru în mașină și să plec. Simțul umorului era mort și îngropat. Era luni. Era frig și trebuia să ajung la timp. Am refăcut traseul de cinci ori. Casă-mașină, casă-mașină, casă-mașină și tot așa.
Frate!!! Au venit extratereștrii? Ori mă uit prin ele și nu le văd???
Am intrat în casă două minute să mă încălzesc. Mi-am trântit toate gențile pe jos și mi-am zis: „Gata! Ești Zen. Respiri adââânc. Le găsești!” Și am tras aer în piept. Și-am tras degeaba, că tot n-am dat de ele.
Mintea a început să calculeze alternative. Rezolv eu cumva. Mi-am amintit brusc de cafea. O lăsasem pe capota mașinii. M-am întors a șasea oară la mașină. Era un frig marcă înregistrată: Canada. Un soare tâmp se scălda în zăpadă, fără să se obosească să schimbe măcar un pic cifrele termometrului. Când am luat termosul de pe mașină, m-am dezechilibrat și am alunecat pe stratul gros de gheață, prilej pentru un generos șir de pisici înșirate una pe față, una pe dos… pe băț.
Mi-am pipăit genunchiul zdrelit și am constatat că mi-am rupt și ciorapul. Cafeaua se întindea într-o baltă maronie, întinsă falnic pe o suprafață incredibil de mare. Parcă în micul termos de mărimea unei căni normale, pe care, din cauza grabei, nu-l închisesem bine, fuseseră litri, mulți litri de lichid cald.
Îmi venea să plâng de nervi și de Zenu’ zenului, care cine știe prin ce țări calde stătea ca nesimțitu’, la umbră de palmieri. Când să mă ridic, mi-am întins mâna să mă sprijin și am atins ceva dur. Erau cheile de la mașină care îmi căzuseră din mână și, silențios, din cauza zăpezii, ajunseseră la vreo jumătate de metru mai încolo de zona unde făcusem eu rondul, ca în armată. Am zâmbit umed. Gata! Mă schimb și plec.

Cinci minute mai târziu porneam mașina cu genți și gentuțe și altă cafea și GPS și telefon. Toate la locul lor. Am ajuns pe autostradă și, firește că, după cinci minute eram bară la bară. Însă mă liniștisem. Eram o furnică într-un mușuroi de furnici cu genți, cafea și GPS-uri, înjurând în toate limbile pământului ziua de luni, șeful și faptul că ajung târziu la serviciu.
Începuse să ningă încet și cafeaua era deja rece. O lăsasem fără capac. După vreo jumătate de oră, traficul s-a decongestionat și am începu să merg chiar rezonabil. Nu foarte tare, pentru că deja ningea consistent și mașinile de curățat zăpada nu mai făceau față. Era pericolul de-a prinde o pâclă de gheață sub ninsoarea proaspătă. Aveam cauciucuri de iarnă și mașina mea era destul de solidă, însă eu merg întotdeauna preventiv.
Trebuia să străbat orașul. Aproape treizeci de kilometri, majoritatea înșirați pe Gardiner hwy. Eram perfect liniștită pentru că intrasem în normalitate: o zi de luni tâmpită în care toate mergeau anapoda și toată lumea va ajunge târziu. Inclusiv șeful.
O mizerie de iarnă, împopoțonată în alb, zădărnicea crud viața normală a orașului. Obișnuiam s-o iubesc. Da, când stăteam în România și venea ca pudra de pe prăjitură. Atunci era cuminte și civilizată. Se ducea la treburile ei când îi venea vremea. Dar în Toronto se simțea pesemne confortabil. Stătea ca un musafir indolent care uită să plece.

Mi-am lăsat ochii să alunece în dreapta. Autostrada mergea acum paralelă cu lacul și erau niște culori… De ce nu s-o fi inventat oare un aparat de fotografiat care să se atașeze la pleoape? Să clipești și țac să iei imaginea. Am simțit un șoc mic, urmat de un scrâșnet teribil. Mi s-a făcut brusc rău și sete, iar șoseaua și lacul au început a tremura albastru, metalic și alb. Frumusețe tremurată, mi-am spus. Fracțiunile de secundă se întindeau calme și moi, iar eu nu reușeam să mă adun. Încercam să mă concentrez la volan, dar nu mai găseam volanul. Eram într-un carusel care mă învârtea. Culori moi și calde…
– continuarea aici – Literaturacautopie 

Gardul din noi

12 Sunday Aug 2018

Posted by in Amalgam

≈ 44 Comments

love locks at the Trocadero Paris

La început a fost găina babei și mărgica ei roșie.
Apoi o ușă deschisă. Cu toarte. Un soi de clepsidră unde puteai juca șotron.
La capăt erai tu cu mâinile întinse ca eu să pot sări gardul. M-ai prins.
Zborul și timpul mi le-ai făcut cuib.

bird-3180681_960_720 (1)

Aer și apă și foc câteodată. Și cer, mult cer pe care se dau de-a lungul și de-a latul avioane. Un gard trezit brusc din somn când puii de dor însetați și zăluzi își pun în minte să îl sară. De fapt departele e-atât de-aproape. Doar să sari gardul.

Flat-Earth-theory-Australia-not-real-conspiracy-953382

O idee apare și se împrăștie neîngrădită peste mări și țări și peste fuse orare și pune într-o singură fotografie Castelul Bran, Tower of London, Statuia lui Eminescu, La Tour Eiffel și CN Tower. Când nu e gard. Căci nu e gard  când scriem românește. (definiție) 

***

Ideea Danielei a încolțit în noi, niște noi care iubim litera și literatura. Am pornit cu dreptul și am luat-o la pas hotărât fără să ținem cont de gardurile văzute și nevăzute, simțite sau nesimțite 🙂 care sunt sau ar putea fi.

Cuvântul ne e și armă și mărunțiș de buzunar pentru cafea, și mângâiere, și umbrelă. Am pornit la drum cu scop (zicem unii), fără scop (zicem alții) să ne plantăm cuvântul. Azi e aniversarea blogului meu și îl lamulțănesc urându-i bun venit unui blog nou  cu aripi largi, deschis pentru voi toți, unde scriem mai mulți autori.

Când m-a notificat wordpressul că au trecut patru ani, am avut un moment de uimire, pentru că eu am o problemă cu numerele. Le uit. Dar blogul e parte foarte importantă din viața mea. Practic, a însemnat revenirea mea la scris și la limba română. Și am făcut un mic bilanț canadian și m-a pufnit râsul. Când Dumnezeu te face român, degeaba îți faci casă în Canada. Am visat să fiu profesoară de română și asta am devenit. Am fost profa de română din liceu. 🙂
Vântul m-a adus în Canada și aici am predat la Școala de limba română (am scos și o mică publicație în românește pentru copii),  am publicat o carte în limba română și o povestire într-un volum colectiv. Sunt corector la ITACA (Dublin), revistă de limba română a scriitorilor români din diaspora, unde public și eu, am rubrică permanentă în ziarul OBSERVATOR de Toronto, scriu la publicația LA REVISTA din Statele Unite și la CATCHY din București. Adică… really?
Păi, Happy Anniversary with WordPress să fie!

Nuanțe cu pisici

23 Monday Jul 2018

Posted by in Amalgam, File de jurnal

≈ 28 Comments

Tags

, , , , , ,

Ți se întâmplă uneori să te împiedici de un obiect care nu rimează cu nimic din casă? Eu da. Nu știu de unde am mâța asta și, cu toate că am o casă mare, nu am putut-o plasa pe nici un perete fără să risc să-i compromit feng shui-ul. Casei, nu mâței.

Nu se potrivește cu nimic. E un tablou vechi, copia ieftină a unei lucrări semnate de un necunoscut. De nenumărate ori am avut intenția să renunț la ea, pentru că nu are nici un fel de valoare. E o reproducere cu o ramă solidă din lemn, potrivită nuanțelor cuminți, ruginii ale întregului. Cumințenia se oprește însă la culorile desenului. Mâța, gen Disney, cu niște ochi disproporționați, are o privire incredibilă de iubește-mă chiar dacă fac tâmpenii. Ar fi de ajuns privirea, însă pictorul vrea să fie sigur că mesajul e clar, așa că așează demonstrativ la bază o ceașcă spartă și o conservă, de pește, goală. E o mâță rebelă strecurată printr-un gard de lemn ca rama tabloului vechi.

Am pus-o pe un dulăpior, rezemată de perete, ascunsă pe jumătate de rafturile bibliotecii din birou. O văd de fiecare dată când deschid jaluzelele și îi zâmbesc. Se uită la mine mustrător. Nu știu ce vrea. Să fie iertată odată pentru gafa aceea imortalizată de o pensulă ghidușă? Zâmbesc.

Am devenit de curând iubitoare de pisici. Nu am crescut cu animale în casă. Mâța era o individă care trecea adesea prin zonă, se freca de picioare și  se ducea în treaba ei. Nu deranja, nu se voia deranjată. Copil fiind nu m-am jucat cu pisici. Câinele voia atenție. Dădea din coadă și lătra cu personalitate până îl răsplăteai. Pisica ignora totul cu superioritate și o ignoram la rându-mi. Credeam că nu-mi plac pisicile pentru că sunt infidele și pierd mult păr.

Prima care mi-a atras atenția a fost Red. Se numea așa pentru că era un ghem obez, roșcat, cu doi ochi verzi, inexpresivi. A fost prima pisică pe care am văzut-o în lesă.  Era priponită în fața casei și se uita cu jind la jumătatea de metru la care nu ajungea. Obișnuia să mă fixeze cu ochii ei inexpresivi când îmi luam mașina. Mă opream și o mângâiam consolator. Într-o zi a scăpat de lesă și mi-a lăsat un cadou. A pus în fața garajului un șoricel. Dar calul de dar nu se caută la dinți și trebuie apreciat gestul, nu valoarea cadoului, așa că mi-am continuat sesiunea de mângâieri. Eu mângâiam, ea torcea și periodic mă exaspera cu câte un cadou. Într-o zi a venit și mândră și mi l-a pus la picioare. „Bucuria” mi-a fost auzită de tot cartierul.

Apoi, după ce ne-am mutat în Toronto, o pisică din vecini a venit ață la mine, pe model personalitate de câine. Pe asta aș fi luat-o acasă. O văd des. Vine la mine hotărâtă de fiecare dată, ca și cum noi două am fi prietene de când lumea. Face parte din categoria animalelor care, dacă s-ar apuca să vorbească, nu te-ai mira.

Se întâmplă uneori să te împiedici de un obiect, care nu înseamnă nimic, dar într-un fel să fie parte și el din universul tău. Ți se întâmplă?

clișeu de-aș fi, ori de n-aș fi

26 Tuesday Jun 2018

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal, Imagini...

≈ 30 Comments

36

Mă întreb cum poți să nu fii clișeu când te naști, iubești și mori, exact ca fiecare individ dinaintea ta, din dreapta ta, din stânga ta?
Cum poți să nu fii clișeu când durerea a durut și înainte de tine și altul a țipat înainte ta? Când toți oamenii, care au fost, sunt și vor fi, au iubit, iubesc și vor iubi? Când toți au râs, râd și vor râde?
Cum să nu fii clișeu când toate femeile au născut, au fost arse pe rug de trădare și au îmbătrânit dizgrațios într-o zi de toamnă? Toate.
Dragostea se repetă la infinit și roata se reinventează în fiecare luni a săptămânii, iar soarele răsare zilnic. Și luna. E și ea.

10

Cum să nu fii clișeu când ți-e foame și sete și a ai doi ochi cu gene pentru strecurat lacrimi?
Cum să nu fii clișeu când ploaia plouă și avioanele zboară, iar florile revin tot păpădii și margarete în fiecare an?
Cum să nu fii clișeu când toate vorbele s-au spus și toate cărțile s-au scris, iar ochi oricum nu am cât să cuprindă tot?

17

Fac poze cu nemiluita, apoi îmi încarc memoria telefonului și laptopului pentru că fiecare dintre ele are o poveste la care nu pot să renunț. Dacă te uiți la mine în telefon nu vei înțelege în ruptul capului de ce am cinci poze cu aceeași floare. Doar că fiecare rază de soare spune altceva și nu pot și nu știu la care să renunț. Clișeu.

Pădurea mă inspiră. Eu o inspir. Îmi umple plămânii și inima și-mi odihnește ochii obosiți de exces de ecrane. Îmi place natura. Obositor îmi place și o iau cu mine acasă în telefon. Azi eram pe pod și un zgomot ciudat m-a făcut să mă opresc. Nu știam de unde vine. Dânsul ronțăia. Nu prea civilizat, fără cuțit și furculiță, fără să țină gura elegant închisă între înghițituri.

Și după toată poezia răsăritului și-apusului de soare. După petale și artă și sărutări și râs, viața se răsucește brusc obosită, ca o surcică ruptă-n două de omul obișnuit. Cel care nu vede nuanțe și spune scurt și clar într-un mesaj întins pe-o bancă.

34

Asta-i pădurea mea, ori parcul meu azi, la sfârșit de iunie. Nu-mi aparține, dar e a mea pentru că o iubesc, așa cum ale mele și ai mei sunt prin iubire cei și cele pe care îi păstrez în inimă și îi dețin pentru că sunt a lor.

Humber – Toronto – 26 iunie 2018

 

 

 

Ți-e rușine că ești român?

18 Monday Jun 2018

Posted by in Amalgam, De prin viață...

≈ 22 Comments

Image result for disgust

Experiența dezrădăcinării și încercării de adaptare pe alte plaiuri e traumatizantă din foarte multe puncte de vedere. Ne adaptăm cât și cum putem țării noi, dar niciodată nu ne putem spăla genetic, oricât de oripilați am fi de „românismul” arătat peiorativ cu degetul de mulți dintre noi, cei care nu mai trăim în țară. Rămânem copiii părinților noștri români, nepoții bunicilor noștri români și ei. Oricât de parfumat e aerul pe care-l respirăm, oricât de mult ne-am înfige degetele în solul străin, arborele nostru genealogic tot tricolor înflorește. Ne putem dezice declarativ de România, dar nu putem scoate România din noi. Putem strâmba din nas atunci când auzim limba lui Eminescu, dar o fărâmă de accent tot se va strecura în engleza (ori mai știu eu ce limbă) noastră și atunci când ne certăm, tot în românește devenim creativi.

Trăind în Canada din 2001 am întâlnit tot felul de oameni: români sau alte nații și am avut o multitudine de experiențe de toate felurile, ca fiecare emigrant. Singurul lucru pe care pot să îl spun cu certitudine e că nu putem cataloga și generaliza. Nu există pădure fără uscături. Nu putem defini drept „românism” lipsa de educație, isteria, suficiența și exemplele negative pot continua.

Tipologia umană se repetă plictisitor, cu accente specifice, desigur, în fiecare nație. Dar așa cum românul nu deține drept de autor la frumusețe și inteligență, așa nu îl deține nici la prostie ori lipsă de caracter.

Am văzut de prea multe ori priviri de sus în jos ale celor aciuați într-o țară mai civilizată decât România, care au senzația că au primit brusc perfuzie cu sânge nobil, le-au crescut trese pe umăr și au devenit aleșii nației, nemaifiind atinși de praful drumurilor mioritice.

„Nu suport românii!” îmi spunea de curând cineva, uitându-și complet obârșia. „Nu mai pot suporta românismele. Am învățat să trăiesc altfel. Să nu îmi complic viața.” „Asta-i România!” a exclamat un tânăr, nemulțumit de o situație în care bunul lui simț ar fi trebuit să funcționeze. De ce? Cât e România și cât suntem noi?
De ce punem lipsei de educație, lipsei de caracter, lipsei de cultură de multe ori, etichetă națională? Nu. Nu e România. România nu are nici o vină că tu ești nedus la școală, că tu ești isterică, iar tu ești limitat.

România e acasă. Și acasă nu e nici clasa politică, nici echipa sportivă cu care ții, nici măcar Simona Halep. România e mama și tata, obiectele copilăriei, amintirile din liceu, dulapul unde mama îți păstrează rochii de când erai de-o șchioapă și până la maturitate. România e gustul pâinii scoase din cuptor, e râsul bun cu prietenii la un pahar de vin în nopți de vară scurte. România e primul sărut furat și primul fard pe pleoape. E tot ce strânge sufletul, ori crește ritmul inimii. E bucurie și întristare câteodată. Dar și cei șapte ani de-acasă, tot acolo sunt așezați frumos în sertar.

Iar adevărul înstrăinării nu e roz. Trăim cu dor și doruri, cu inima cât un purice atunci când telefonul sună la ore ciudate, să nu aducă vești grele… Rozul, văzut de la distanță, pălește dacă te apropii și câinii cu colac în coadă sunt doar desene animate. Românul încearcă să se descurce, să supraviețuiască. Și el, ca oricine. Nimeni nu e cu stea în frunte. Nimeni nu a plecat doar din spirit de aventură de acasă. Românul și-a părăsit glia pentru o viață mai bună. Pentru un job mai bun. Pentru o pâine mai bună.
Că a găsit una mai plină de E-uri și de alte litere ale alfabetului, e deja altă poveste. Dar românul e mândru. Îi place parada. Își etalează cu mândrie casa cu multe camere și grădină cochetă, dar nu suflă un cuvințel despre ratele la bancă care-i hrănesc iluzia de bogăție, de bunăstare, de confort. Indiscutabil există avantaje să trăiești afară. De asemenea sunt destine menite să crească la umbra pomilor străini. Nu e o regulă să-ți duci viața în țara în care te-ai născut. Dar e o lege nescrisă care spune să-ți iubești părintele. Să nu uiți de țara mama și să nu îți negi trecutul. Dragi îmi sunt românii mândri că-s români. Și nu-i voi înțelege în vecii vecilor pe cei ce se rușinează de asta, ori își arată cu degetul frații de neam.

Omul e om, indiferent în ce limbă spunem definiția. Iar schimbarea cetățeniei nu schimbă esențele. Caracterul rămâne același. Poți renunța la „escu” din coadă și adăuga un „th” spus printre dinți. Însă tot mai des, privindu-te în oglindă, vei vedea în tine imaginea părintelui tău.