Scriitoarea Issabela Cotelin mi-a spus că Orizuru este: „e o mică bijuterie de învățăminte în spatele aspectului jovial.”
Mi-a făcut o surpriză cu soare.

Citind ultima carte a lui Em Sava, „Orizuru”, apărută la editura Siono Literar, am înțeles mai bine Toronto decât din toate pozele virtuale, oricât de bine făcute, alese și descrise ar fi ele. Pentru că altfel curge un scris cursiv, cu cap și coadă, strâns la un loc, chiar dacă-i compus tot din frânturi de basme. A fost aceeași senzație ca la „Trăirile Aurei” și, prin urmare, cuvintele mele sunt iarăși o pledoarie pentru cărțile scrise și tipărite, în defavoarea comodelor postări virtuale.Mi s-a părut că mă plimb și eu pe străzile aproape pustii din Toronto și-am stat să mă gândesc dacă mie mi-ar fi plăcut aparenta lor singurătate. Am înțeles, deopotrivă, și respectul pentru țara care a primit-o ca pe un om. Nu toate mamele vitrege sunt mașterele din poveste și părinte e, în cele din urmă, cel care te crește – rima e involuntară sau pot să dau „vina” tot pe Em pentru ea. Am perceput și liniștea, sobrietatea, sinceritatea marelui oraș.Am înțeles și dorul ei, al autoarei, de țară, de copilărie, de frumos. Un dor firesc, uman, de neînvins nu pentru că e el prea puternic, ci pentru că nu e nicio luptă aici. Nici nu trebuie să fie duse bătălii cu dorul – dacă ni se ia, nu ne mai rămâne nimic. Dorul e mai degrabă o istorie senină despre timpul și locul unde ne-a fost cel mai bine.Idila copacului cu felinarul m-a înduioșat, printre altele, de-a dreptul. O temă atât de universală, ca atracția dintre două lumi incompatibile, transpusă atât de frumos în cuvinte. O parabolă ai cărei protagoniști putem fi, la urma urmei, oricare dintre noi. Idilelor umane descrise le-am dat și lor dreptul la existență în mintea mea. Uneori am râs sau am zâmbit citind și nu le-aș fi găsit altă finalitate eu însămi. Idila lui Em cu cititorul continuă și ea, scriind și editând cărți bune, frumoase, multe dintre ele de pus pe raft sufletesc după căderea copertei patru peste ultimul cuvânt, altele reactivând visuri cu ușa rămasă întredeschisă în timp, majoritatea zburdând liber pe câmpia imaginației autorului și cititorului deopotrivă.„Orizuru” este o vacanță spirituală și o recomand cu aceeași căldură cu care a fost scrisă.

Cu toții suntem copii. Oamenii nu cresc niciodată, chiar dacă fețele și trupurile lor spun altceva. Copilul stă ascuns într-o buclă de nor, sub inimă, și se teme sau se bucură, dă din palme ori se miră.
Iubim lumea copilăriei. E paradisul din viața noastră. Și, pentru că noi am pierdut-o, mușcând din mărul maturității, o ocrotim pentru puii noștri. În preajma celor mici suntem mai buni, îi tratăm cu un soi de respect, ca pe niște mici sărbători, pentru că lumea lor este mai curată. Grija și ocrotirea noastră se manifestă în toate alegerile pe care le facem pentru ei. Tot ce e mai bun pentru puii noștri. De mici le cultivăm obiceiul cititului, le selectăm activitățile, hrana, lectura.

Am observat un lucru: chiar și în familii în care adulții nu (prea) citesc, ascunși sub marea minciunică – nu am timp, copiii sunt îndemnați să citească. Nu cred că există copilaș care să nu aibă cărți. Poate nu există bibliotecă în casă, dar copilul are, cu siguranță, cărți de basme, cărți alese cu grijă, să fie pozitive, să dea bună dispoziție și învăț celor mici.  

Și, pentru că e vorba de copii, azi anunț cu bucurie prima apariție editorială SIONO pentru cei mici: Aventuri cu Io și Ma și Povești pentru copii isteți, de Ileana Vlădușel.
Narațiunea talentatei timișorence e ca un fuior de miere, autoarea transformându-se într-un Creangă contemporan, ce scrie despre năstrușnicii Iosif și Matei ori povestește sfătos basme magice, pline de miez. Prima parte a cărții, Aventuri cu Io și Ma, este dedicată celor doi băieți – nepoții ei, care descoperă lumea sub oblăduirea dulce a adulților. Fiecare zi e o fereastră deschisă spre viață, iar lecțiile cresc în dificultate pe măsură ce universul lor se lărgește și cuprinde mai multe elemente. Nu întotdeauna deznodământul este fericit, dar, cu siguranță, concluzia se concretizează într-o învățătură. Lumea Ilenei Vlădușel este una a copilăriei absolute, populată de personaje aflate la marginea miraculosului. Animalele (câinele, capra, pisica, cloșca, șoricelul, etc.) sunt năzdravane și spun lucruri copiilor, folosind un limbaj doar de ei înțeles, primesc nume și sunt adevărați parteneri de joacă, așa că cei doi nu înțeleg uneori de ce necuvântătoarele nu trăiesc în casă cu ei. Ludicul și oniricul se împletesc, iar scriitoarea simte că, prin intermediul celor doi copii, atât de diferiți ca structură, a primit un bilet de intrare pe poarta copilărie, făcându-se părtașă jocului ori înțelegând gândirea naivă și curată a micuților.
Partea a doua, Povești pentru copii isteți, cuprinde un număr de cincisprezece basme, în care magia este în împărăția ei. Personajele sunt fabuloase și au puteri supranaturale, dar, în același timp, poartă trăsături umane, astfel încât, fiecare sfârșit de poveste este o lecție, o învățătură adresată micuților. Este de remarcat oralitatea stilului și căldura emanată de fiecare rând, siguranța condeiului în creionarea lumii magice, construite de scriitoare cu o jovialitate savuroasă. Finalul este de fiecare dată pozitiv, pentru că binele învinge întotdeauna și copiii trebuie să tragă concluzii sănătoase. Lumina este poleiala umană valoroasă care domină umbra și pe care fiecare copil trebuie să o perceapă. Basmele urmează structural formula clasică, binecunoscută, însă Ileana le recroiește pentru copilul contemporan, având modelul propriilor nepoți. Formula atemporală „a fost odată ca niciodată” este schimbată și raportată la esența familiei: „Au fost odată, demult, tare demult, pe când bunicuța era copil și bunicul alerga desculț prin praful drumului să se joace…”

Basmele Ilenei sunt atât de frumoase, că-ți trezesc un zâmbet sufletesc și se înscriu pe aceeași linie cu cele ale Fraților Grimm ori ale lui Hans Christian Andersen.

Cartea este în curs de apariție la editura SIONO.
Coperta este semnată Sasha Segal.
Grafică interioară, Răzvan Aricescu și subsemnata.
Corectură Issabela Cotelin.


 

Azi e despre dragoste și La mulți ani. Azi e despre mama.
Azi e despre oceanul care bate din palme a felicitări și-și cere scuze că nu și-a găsit alt loc pe planetă decât între noi două.
Azi e despre anii care ne-au împletit ființele și sufletele pereche.
Azi e despre omul care mi-a desenat ființa așa cum a dorit ea.
Azi e despre cadoul pe care i-l fac din tot sufletul. Și acesta se numește Orizuru – o carte de proză scurtă pentru adulți.
A venit de ceva vreme de la tipar, însă am dorit să fie prima care-l atinge, așa că am complotat cu editura să-i fie trimis ei primul exemplar și abia apoi cartea să ia drumul librăriilor.

Și, dacă e vorba de Orizuru, vreau să vă spun că e o carte-cadou SIONO.
Cartea va fi dăruită de SIONO odată cu achiziționarea altor cărți SIONO.
(Sunt edituri care își surprind cititorii dăruind cărți din stoc – de obicei cele care nu se prea vând – Noi am scos special o carte cadou – Orizuru.)
Cartea va putea fi, însă, cumpărată de la librăriile din țară. Doar SIONO o dăruiește. 🙂

Coperta și grafica sunt o poveste în sine – concepute de Sasha Segal, realizate cu picturile Iuliei Șchiopu – „Micul Prinț” pe copertă și „Zborul”, pe pagina de gardă. Sasha a creat o lume grafică în întreaga carte și a „împerecheat” simbolic cele două lucrări ale Iuliei. Mulțumirea mea celor două extrem de talentate artiste!

„Orizuru…
…este un cocor de hârtie, unul dintre cele mai cunoscute origami japoneze. Se spune că aripile lui conduc sufletele spre rai. O mie de orizuru înșirați sunt numiți senbazuru și sunt sinonimi cu împlinirea unei dorințe mari. Oamenii fac în fiecare zi cocori de hârtie. În pauze construiesc castele de nisip. Mina de pix mi-e plină de gânduri înaripate, iar din hârtie construiesc cocori. Viața e gând, gândul e zbor și-n suflet îmi cresc frunze. Copac ce curge invers, plantând stele în cer, și ninge încercări de primăvară. Nebunul este rege. Viața își mută toți pionii în anotimpul definitiv al omului. Valuri de bine și de rău îmi bat la poartă și mă întreb. Eu mă întreb. Nu mult, pentru că unele întrebări, chiar dacă înțeapă lemnul tare al intrării înspre mine, sunt croite anapoda și ajung dintr-o întâmplare absurdă a sorții aici. Și cad neputincioase în bot ca niște câini stupizi ce latră la lună, tocmai când lună nu-i. Că luna-i rătăcită pe la urechi de soare. Iar noaptea-i densă, țesută-n șah de stele. Și mat. Impenetrabil, negru, lăptos. De catifea. Dar cine-s eu, să amendez câinii?

Oricum nebunul este rege. Iar viața își mută toți pionii în anotimpul definitiv al omului. Și te trezești uimit, te uiți în calendar și gânduri-orizuru se-aprind ca niște felinare: a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…”