• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: Amalgam

Vară de august

14 Wednesday Sep 2022

Posted by sweet & salty in Amalgam, Observatorul

≈ 10 Comments

Vară de august. Soare hohotind pe pământ, arzând pieile albe de dimineață, roșii acum. Nori nu
sunt. Apa lacului e ceai. Frumusețea se împrăștie necontenit în jurul meu, ca un robinet defect
din care curge miere. Zumzăie fericită, luându-se la întrecere cu păsăretul muzical.
Un orășel din Ontario, lipit de lacul cu nume ciudat – dar babilonia canadiană e permisivă – își
duce zilele ca o splendoare paradisiacă a veșnicei fericiri. Aș putea trăi pe mal de albastru, într-o
veșnică zi de august fierbinte, cu umbră deasă arțariană, la maluri tivite când cu iarbă verde,
când cu nisip argintiu.
Mă plimb prin apă. E mică. Abia de-mi ajunge la genunchi. M-am învățat, ca orice om modern,
să-mi număr pașii. Aplicația de pe telefon e bucuroasă când reușesc și mă anunță mândră,
satisfăcându-mi nevoia de numere. Bifând confirmări. Punctând recorduri personale.
Pășesc prin apă într-o aritmetică simplă a bunei circulații periferice și-a arderii de calorii. Trec
de golfulețele unde oamenii mari se prăjesc, iar oamenii mici se joacă.
Ajung în zona de vile ce stau ca niște bostani la soare, cu botul geamurilor spre lac. Aici partea
de uscat e proprietate privată, dar apa e a tuturor. Iar lacul, curios, își întinde marginile ca untul
pe pâine până la buza punților de lemn, făcând să tresară de emoții nebănuite și ude, iahturile
aranjate ca la armată. Mici și mari. Văd și câteva bărcuțe, cu buze răsfrânte, ca și cum ar vrea să
se scuze că sunt liliputane.
Mă iau după mintea lacului. Casele cresc mari și au multă sticlă. Arhitecții-s deștepți. Să nu se
piardă niciun bit de informație albastră, nicio secundă care-ar putea schimba nuanțele de apă,
ar putea răsări sau apune soarele.
Backyard-urile sunt îngrijite cu flori mari, colorate. Pe mine gânduri practice mă-mpresoară. Or
fi având și grădinari? Cine are grijă de vegetație?
Una dintre clădiri are un tobogan ce coboară direct de pe terasă și, ca un sfredel, își oprește
spirala deasupra lacului. Ce distracție să sari din pat în apa curată și caldă ca ceaiul!
Case diferite, stiluri diferite, culori diferite, oameni diferiți. Toate cu ambarcațiuni pe ponton.
Toate cu scaune frumoase, ușoare, de grădină, așezate cu fața spre întinderea albastră, ca și
cum lacul ar fi un perpetuu spectacol pentru norocoșii locuitori.
Mă mișc prin apă și adun pași, adun imagini, adun gânduri. Mintea îmi croșetează nori. Mi-e
bine. Îmi văd picioarele prin cristalul apei, iar pălăria cu boruri largi mă ferește de pârdalnicul
aprins. Briza mă înfășoară într-o mătase parșivă, fals protectivă. Dar nu îmi pot opri nici pașii
curgători și nici mirarea ce se oprește-n loc, gândind cum poate fi viața pentru cei care au case
pe margine de lac. Cum e să locuiești în paradis? Cât de bogată trebuie să fie dimineața
oamenilor bogați? Cum e să vadă în fiecare zi apusul de soare? În suflet am o floare-de-soare
înflorită.
Pe mal, un om admiră lacul. Privirea lui e bucuroasă ca a mea. El nu se uită la vilele ce se întind
mărețe, ca un șirag de Swarovski arogant, lipit meșteșugit de arhitecți pricepuți.
Omul e-n scaun cu rotile. E invalid. Are doar un picior.
Îi dăruiesc, fără să știe, floarea-de-soare înflorită din gândul meu.
Iar norii croșetați de gândul bogăției se sfâșie precum pânza veche și inutilă a comparației cu
alții. Mereu unii sunt sus și alții jos. Iar noi, trecând, ne numărăm pașii.

(articol apărut în Observator de Toronto – 12 septembrie, 2022)

Mai mult decât flori virtuale – Adriana

09 Friday Sep 2022

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Amalgam

≈ 8 Comments

Prieteniile virtuale sunt la fel de fierbinți și dragi ca cele fizice, pentru că sunt o altă formă de comunicare. Nu comunicăm cu aparența noastră fizică (deși pentru unii e foarte importantă coperta cărții care suntem, chiar vitală – am auzit de oameni care au rupt relația virtuală după ce s-au cunoscut fiz), ci cu ceea ce simțim, gândim, vorbim. Scrisul, după părerea mea, este cea mai onestă formă a ființei.
Am descoperit lumea virtual târziu, pentru că, inițial, pagina de FB mi se părea superficială și falsă. Toată expoziția de fotografii de pe vestita pagină de socializare, cu mesajele motivaționale aferente, o vedeam ca pe o pseudo-experiență inutilă. O pierdere de timp.
După ce am reînceput să scriu, respectiv din 2015, mai precis după ce mi-am scos literele la iveală – nu știam cu ce se mănâncă un blog – am cunoscut oameni cu care vorbesc aceeași limbă și virtualul s-a transformat într-o scurtătură geografică, un preludiu al unor prietenii care – unele – s-au transferat și în viața fizică și palpabilă. Pe net am cunoscut oameni foarte valoroși din toate punctele de vedere, am întâlnit prieteni dragi și oameni pe care-i iubesc.
Pe Adriana nu am cunoscut-o în realitate, dar mi-e dragă așa cum îți sunt persoanele menite să facă parte din viața ta. O admir ca om și ca scriitor. Iar poeziei mele a răspuns cu o replică dulce pe care nu vreau să o las FB-ului să o înghită. Nu e prima dată când versurile ei îmi sunt șirag de mărgele. eeee

Ziele acestea vorbesc în toamne.

Vorbesc în riduri ce-mi îmbrățișează ochii

într-o încrâncenată încălzire globală.

Suntem acasă, dragul meu,

și ne adunăm toamnele.

Amintirile ne-au desenat fire de păr albe.

Le ascundem cu prune și struguri copți.

Râdem cu nuci verzi și must,

dar mai ales cu frunze colorate,

într-o perpetuă toamnă canadiană,

ce poartă pseudonim de vară indiană.

De-o vreme nu mai numărăm primăveri, ci toamne.

(Fluturi și alte frunze – Em Sava)

Ea zice:

Tu râzi cu primăveri prin vii

Și riduri pui pe-o nucă,

În ochii tăi sunt doi copii,

Pun toamnele pe fugă!

Oricât ai vrea să demonstrezi

C-ai fire albe-n plete,

Cu zâmbetul tu demontezi

Tomnatice efecte!

Azi ti-am recitit povestea Inei și a lui Mihai din Neterminatele Iubiri. Și în fiecare rand ti-am simțit vibrația, căldura, stilul tău autentic de a scrie. Ești cea mai tare!

(Adriana Tîrnoveanu)

Când îngerii zboară

25 Monday Jul 2022

Posted by sweet & salty in Amalgam

≈ 9 Comments

Scriu aici.
Scriu deși imaginile care vor pendula multă vreme pe retina mea internă nu se vor șterge vreodată.
Scriu aici imaginea unor șiruri de tineri de 22 de ani care îmbrățișau o mamă.
Am crescut împreună cu tatăl lui.

O. e gravidă. Prima veste despre venirea lui.
O. are un băiețel. Cam bolnăvior. Dar copiii se repară iute.
P. nu.
Am venit în Canada. Înainte de plecare m-am întâlnit cu tatăl lui P. Adică prietenul meu.

Nu aproba emigrarea.
Peste patru ani aveam să aflu că au venit și ei. În Montreal.
Cum așa? Tu ziceai că nu ai pleca…

P. e bolnav. În Montreal este cel mai mare centru de….
2016. Ne-am dus să-i vedem. P. avea 6 ani.

Năstrușnic. Băiețel pus pe rele. Haios. O: P, fii cuminte!
Apoi la noi. Un an mai târziu. Îmi place la tine – mi-a spus.
Ne-am împrietenit tare.
El căra un Dinozaur bleg.

Cu ei la Niagara.
P. fii cuminte! Mănâncă tot.
Privire ghidușă.
Eu: Păi, am crezut că tu ești cuminte.
P. Sunt cuminte. Uite! Mănânc tot din farfurie.

P: Mami! Am uitat să-mi iau enzimele!
Un cuvânt mare pentru un puști de 6 ani.

P. are nevoie de transplant.
P. a trecut cu bine.
P. e rău. Organismul i-a rejectat organele noi.
S-a întâmplat o minune. P. va primi a doua grefă.
P. e rău. Organismul e epuizat.
P. e în comă indusă.
P…………………………………….

Un șir de tineri de 22 de ani îmbrățișând o mamă fără copil.
Un copil doarme.

Martie militar

16 Wednesday Mar 2022

Posted by sweet & salty in Amalgam

≈ 8 Comments

Locuim cu toții în miezul furtunii Lumii. De doi ani așteptăm să vină primăvara, dar bolile, necazurile, presiunea par a se strânge ca elasticul la gura unei sticle. Trăim vremuri incredibile și suntem recunoscători pentru că le trăim. Așteptăm toți cu ochii ațintiți spre luminița de la capătul tunelului, toți încrâncenați, ținând strâns mâna aproapelui. Deși știm, prin definiție, că suntem muritori, niciodată incertitudinea și fragilitatea nu ne-au lăsat cu pieptul mai descoperit ca acum. Fiecare zi aduce alte vești, care se prăbușesc ca bolovanii de pe monitoarele noastre moderne, pentru că niciodată omul nu a avut un nivel de trai mai ridicat, niciodată nu a apăsat mai multe butoane și nu a fost înconjurat de mai multe ecrane, Dar nici spaime mai mari n-a trăit, pentru că mass-media le multiplică, le exagerează, le măresc peste măsură, aducând tot mai aproape veștile de război, de lipsuri, de hotărâri pripite, de cruntă și apropiată sărăcie. O mână de oameni „mari” conduce planeta oamenilor „mici”. Au uitat cu toții de unde au plecat, trăiesc în opulentă și în aroganța veșniciei. Îi vedem pe ecrane, îi înjurăm cu mâinile afundate în buzunarele neputinței și tăcem. Noi, mulți și mărunți, dar mai ales manevrabili, ne ducem cu noi rugăciunile și speranțele și ne uităm înspăimântați și la copiii noștri frumoși, dar și la părinții încununați de aura anilor și amintirilor. Ce va aduce ziua de mâine? Cum îi vom apăra? Cum să ajutăm la viitorul lor?
 Valorile s-au dizolvat, evenimentele s-au anulat, mulți s-au dezumanizat. Lumea stă în expectativă, așteptând ticăitul universal. Auzi sau citești pe buze: „Doamne ajută-ne!” și „Doamne, ferește-ne!”
Sunt sloganurile tuturor – refrenul general.
Primăvara e speriată. Cerul e cenușiu. Norii încearcă timid rafale de ploaie. Oceanul tace îngrozit – banală punte între țara noastră adoptivă și țara mumă, țara tricoloră. Pomii n-au înflorit încă. Vor veni cu timiditate să ne adulmece rănile, să ne atingă pleoapele, să ne învioreze înțelepciunea cu petale la fel de fragile ca umbrele noastre pe pământ.
E luna lui martie 2022, anul simetriei absolute. Anul cu sărbători palide și trecătoare, rușinate parcă de trecerea lor prin lume. Am avut un martie pandemic. Apoi un alt martie pandemic. Urmat acum de un martie militar. Un martie îmbălsămat în minciuni, în amenințări, în chipuri înlăcrimate ce-și plâng pierderile ori își lasă cuiburile, joburile, viața…
Ne trezim cu sufletul în gât, cu întrebarea: ce ne va aduce oare ziua de azi, dar cea de mâine? Încrederea ne pâlpâie timidă, ca o lumânare a cărei ceară se topește prea repede.
Dar zilele au dimineți. Și atâta timp cât zorile apar, avem șansa unui nou început. Avem șansa să schimbăm lumea începând cu noi. Să încercăm – în practică, nu în teorie – să fim mai buni. Să îl ajutăm pe cel de lângă noi. Poate cu un sfat. Cu înțelegere. Cu un gând. Și, dacă nu putem financiar, cu siguranță putem spiritual. Ne putem ruga pentru sănătatea celor aflați la greu.
E luna martie, dragi români-canadieni! Să începem primăvara cu speranță, să plantăm bucuria în noi. Nu cu resemnare și pasivitate vom rezolva această uriașă criză mondială, ci forțându-ne să fim puternici. Așa, ca în avion, în caz de pericol. Masca de oxigen o punem noi primii, ca să-i putem ajuta pe cei dragi. 
Primăvară cu liniște și sănătate!

Nu e

15 Tuesday Mar 2022

Posted by sweet & salty in Amalgam

≈ 8 Comments

Superstițiile și semnele fac parte din viață și, oricât de teluric am fi înfipți în propria existență, tot se întâmplă ca mesaje din alte lumi să ajungă la noi. Am decis să pun pe hârtie aceste lucruri ciudate, întâmplate mie. Inițial nu am scris din teamă, gândindu-mă că poate nu e de bun augur să scriu, să dau concretețe acestor ciudățenii, care au intervenit în viața mea odată cu plecarea în moarte a tatălui meu.
Înmormântarea lui a fost ultimul eveniment petrecut într-o lume normală, desfășurată simplu, ca și cum ai încheia ultimul nasture la o haină pe care apoi o arunci în foc. A urmat pandemia și tot coșmarul pe care îl trăim de atunci ca oameni și ca societate.
În timpul înmormântării s-a pornit o furtună cruntă. Lumea își făcea cruce, pentru că violența rafalelor și fulgerelor era incredibilă pentru un început de martie (2 martie). De geamurile mari ale capelei se băteau crengile unor copaci, care păreau a-l jeli pe tata împreună cu vocea preotului și sufletele noastre lichefiate sărat pe obraji.
În aceste momente nu-ți pasă. Durerea te imunizează. Am receptat ca și cum aș fi fost detașată de corpul meu. Însă în momentul în care slujba a luat sfârșit, un soare incredibil a curățat iute cerul și m-a obligat (asta am simțit, asta simt și acum) să înțeleg că tata e ok. Că tata e bine. Că tata e liniștit. Un soare total antinomic cu starea generală (cu furtuna violentă sfârșită brusc ca un fermuar iute tras) a răsărit și l-a condus spre ultimul drum până la mormânt. Nu a fost nici coincidență, nici nu m-am autosugestionat. A fost la fel de clar ca și cum aș fi primit un telefon. Zâmbetul divin mi-a așezat un soi de liniște în suflet. Nu mi-a astâmpărat durerea. Nici vorbă. Dar am știut pentru că am înțeles, deși nu am înțeles…
Am priceput că ceva venit dintr-o zonă inaccesibilă îmi vorbește.
Apoi visele. L-am visat de câteva ori. De fiecare dată era în stradă, de fiecare dată îmi zâmbea și imaginea lui, de fiecare dată, era mai tânără. Era tata din timpul copilăriei mele. Imagini pe care nici măcar nu mi le aminteam conștient. Și de fiecare dată m-am trezit zâmbind, bucuroasă de semn, bucuroasă de mesajul că e bine și mirată de imaginea tatălui meu întâlnit – nu vârsta și fața cu care plecase, ci una mult mai tânără – imagini stocate de memoria mea, nu din poze.

Un alt semn pe care nu am știut și nu știu să îl interpretez au fost bufnițele.
Exact după înmormântare eram în curte, duceam ceva și dintr-odată am întors privirea. Trei perechi de ochi mă urmăreau. Trei bufnițe uriașe, ca trei pisici grase întorceau ochii după mișcările mele. La contactul vizual au zburat, arătări uriașe. Cu aripile desfăcute păreau niște vulturi.
La prima vedere am avut un șoc.

M-am speriat de ele. Logic că m-am speriat. Nu am văzut niciodată bufnițe atât de aproape. În plus erau gargantuești. Niște arătări impresionante, imobile, cu priviri la unison ce mă urmăreau. Instalate în cireșul din fața casei, apoi în păr, apoi în nuc. Au „păzit” casa aproape doi ani. Ne-am obișnuit oarecum cu ele (ce puteam face?), deși erau prezențe ciudate, tăcute… vederea lor îmi făcea pielea de găină. De fiecare dată la fel, niște baloane uriașe de pene, cu ochii lor uriași și privirea fixă. Când întorceam privirea către ele, își luau zborul, ca și cum ar fi disprețuit profund orice contact vizual.
După doi ani au dispărut ca și cum nu ar fi fost vreodată. Nu știu de unde au venit și nici unde au plecat. Mă trezeam noaptea din somn, mă apropiam de fereastră. Erau acolo. Vedeam niște pete mari într-unul dintre pomii din fața casei.

Nu am nicio explicație. Nu mă preocupă ocultismul. Nu am căutat simboluri sau explicații. Ce v-am spus a venit din ce am simțit și astfel am știut. Nu explic freudian visele cu tata. De fapt chiar dacă un psiholog ar încerca să-mi dea o lămurire, poate mai elaborată, bazată pe știință, poate mai convingătoare – pentru mine ceea ce am simțit extrasenzorial este realitatea.

PS. Mie îmi sunt simpatice bufnițele. Dar arătările ăstea nu aveau nimic simpatic. Creepy!

Cu Covidul la lansare

13 Sunday Mar 2022

Posted by sweet & salty in Amalgam

≈ 12 Comments

Stau în pat deși e miezul zilei. M-am trezit să iau luat Covid acum, când a devenit banalitate. La început știți cum era. Părea un zvon, nu știam pe nimeni bolnav. Apoi s-a întins, ne-a înconjurat, a făcut victime. După o vreme, aproape că nu cunoșteam pe nimeni care să nu-l fi avut. În final a sărit pârleazul și în curtea mea. E banală informația, dar, cum în tot binele e un rău și în tot răul un bine, amărâtul ăsta de virus a avut răbdare să trec de lansare. Cu două zile înainte au început simptomele, dar le-am spus să-și vadă de treabă, să-și ia gândul, să se ascundă pe unde pot și să tacă din gură că eu sunt ocupată. M-a încercat o durere din cea mai fină de cap și toată paleta bogată de senzații/transpirații, dar am zis că NU. Nu am nimic până sâmbătă la ora 5, ora Ro!!!

Negocierea nu a fost perfectă, că doamna tuse cu junghiul-ginerică au săpat tot ce se putea. Mi-am pus un laț de gât (un fular care să-mi țină corzile vocale împreună) și aia a fost.
La zece minute după lansare eram în pat cu testul care confirma că sunt o persoană pozitivă, deschisă la provocări și conștiincioasă (nu l-am lăsat prea mult să aștepte).
Nu am făcut testul înainte de lansare, să nu mă auto-sperii. Se zice că e ca o răceală. Eu îl simt mai nervos, dar cum sunt urma care scapă turma și voi deja ați trecut pe aici, știți despre ce vorbesc.
Am simțit și bănuit de vineri, dar lansarea volumului „Neterminatele iubiri” a avut prioritate.

Munca și apoi distracția. 🙂

Cartea e scoasă de editura Național, redactor șef Violeta Borzea – o minune de om care a unit toate conecțiile, toate firele proiectului, într-o stea cu cincisprezece colțuri. Felicitări Violeta! Rar un om atât de cald și organizat.
Coperta este operă de artă, aparține pictoriței Ada Badea, este o metaforă în sine.
Invitația m-a onorat. Am acceptat cu drag mai ales când am aflat cine o să mai scrie: Ana Barton, Corina Ozon, Adriana Tîrnoveanu, Nicoleta Beraru și Marietta Dobrin, cea care m-a și pus la treabă.
Poveștile sunt faine tare, cartea arată foarte bine.
Premiul de consolare e că o citesc acum. Și descopăr cu drag și plăcere și pe celelalte autoare.
În formă fizică o primesc mai încolo. 🙂

Lansarea am văzut-o destul de greu, pentru că au fost probleme tehnice și legăturile au mers mai greu. Dar chiar și așa am simțit emoția. Evenimentul a fost unul de proporții, locația desăvârșită, cei prezenți poleiți de fericirea nașterii unei cărți foarte frumoase. Lucrurile au stat sub semnul zicalei: cine se aseamănă se adună.
Eu m-am bucurat tare mult să văd prietene pe care le știam dintr-o realitatea virtuală statică, din textele lor de FB sau blog. Și am descoperit oameni tare, tare faini.
Am revăzut-o pe Corina Ozon, culmea, singura din tot grupul cu care am interacționat real. Ne-am întâlnit cu niște ani în urmă la Niagara.
De Corina mă leagă și debutul meu, pentru că primul text publicat pe hârtie a fost în antologia coordonată de ea – Pastile de nesomn.

Nu am eu globul de cristal, dar cred că aceste „neterminate iubiri”, pierdute prin veșnicii, abia și-au început drumul.
Felicitări tuturor celor implicați!



Am primit în dar de sărbători

24 Friday Dec 2021

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Amalgam, Ana

≈ 16 Comments

Foarte impresionată de gestul Fabiolei de a dărui unui necunoscut o carte, am decis să o imit și să dăruiesc la rândul meu. Am ales „Ana”, nu mă întrebați de ce, pentru că nu știu răspunsul. Am dăruit, tot ieri, și niște „Andrei” – știți că v-am întrebat de știți cum ar putea ajunge câteva cărți la niște copii, care să se bucure. Cum am lansat întrebarea pe mai multe planuri, am ales să merg pe mâna unui preot drag. Un cadou se face fără gălăgie și nu e intenția să mă laud – însă am apelat la voi și voiam să vă zic: misiune îndeplinită, iar despre „Ana” mea, iarăși nu gestul meu e important, ci modul în care s-au desfășurat lucrurile.

Mă aflu de câteva zile în Ro, după o vacanță în vacanță, adică șase zile de Spania. O să vin să vă povestesc. Ideea e că după clima mediteraneeana ne-a izbit un frig crunt, deși din Canada veniți nu ar trebui ne taie respirația câteva grade sub minus. Ei bine, chiar dacă echipați corespunzător, am îndurat un frig uscat și agresiv, de aceea am decis ca prima carte din cele două „Ane” să o las într-un mall pe o bancă. Am cumpărat două pungi de cadouri, să fac totul ca la carte, apoi am așezat frumos și la vedere cadoul. Ei bine, deși am făcut mai multe ture, am văzut că nu se atinsese nimeni de pachet. Ceea ce arată că românul e cinstit. Pe nimeni nu a tentat punga de cadou a altei persoane. Am decis să scot cartea din pungă și să o așez singură, fără pungă. În două minute s-a evaporat.
A doua carte a provocat o experiență emoționantă. Sunt un om super emotiv și, parcă odată cu vârsta, emoțiile, în loc să se topească în înțelepciunea senectuții, devin și mai fragile. Posibil să fie și pandemia și izolarea… în fine. Am decis ca a doua carte să o pun la Târgul de Crăciun din centru. De data asta direct cartea, fără punga cu pricina. Era deja întuneric și frigul spărgea pietre. Destul de puțini oameni și după vreo zece minute, am decis să abordez eu pe cineva. Zis și făcut. Primele persoane care au trecut după ce luasem decizia, au fost două femei cam de vârsta mea – presupun pentru că îmbrăcate până-n dinți și cu măști – la fel ca subsemnata, era greu să descifrezi exact. Le-am cerut scuze de abordare. Apoi le-am întrebat dacă sunt din Cluj și, la răspunsul lor afirmativ (mi-am dorit pe cât posibil să fie cineva clujean) le-am spus toată tărășenia cu dorința mea. Au fost extrem de impresionate și au vrut să mă îmbrățișeze – mare lucru pe timp de pandemie. În fine, modul în care a decurs discuția m-a înduioșat și mi-au umplut de lumină sufletul ca pe un felinar.
Și, pentru că vreau să-mi amintesc ziua de ieri, pentru că am simțit fericirea de a dărui mai fierbinte decât cea de a primi, vă spun și vouă și las aici, blogului.
De asemenea vă doresc din toată inima un Crăciun fericit și cald!

Din culise de sărbători

06 Monday Dec 2021

Posted by sweet & salty in Amalgam

≈ 13 Comments

E zece seara. Mi-am pus un pahar de vin roșu și mi-am adus laptopul sus. De obicei nu scriu la ora asta. Nu sunt o pasăre de noapte  a scrisului. Dar o mulțumire caldă îmi curge prin vene, deși sunt obosită. Însă e oboseala dulce a trupului forțat să conducă într-un trafic nebun și să facă mii de pași într-un mediu nu neapărat prietenos.

Azi am fost la cumpărături.  Nu sunt deloc fan shopping. Dimpotrivă. Mă plictisește înfiorător drumul prin magazine, agresivitatea aglomerată de produse,  de oameni, de reclame, de prea mult din prea de toate, direct proporțională cu o lipsă de timp covârșitoare. Nu-mi place la mall. Nu am răbdare. Nu văd noutățile. Am senzația că sunt aceleași j-de mii de produse ca anul trecut și acum cinci ani și acum zece ani. Mi-e silă de strategiile de pescuire ale firmelor, de așa-zisele ieftiniri și mai ales de produsele care promit viață veșnică și tinerețe fără bătrânețe. Frecție la un picior de lemn sunt toate. Nu cred în ele, nu mă pasionează, nu mă interesează. Nu cad în plasă. Nu cumpăr tâmpenii, nu cred în miracole comerciale, nu am timp. Nu am chef.
Însă… Pentru că există un „însă”, atunci când trebuie, sunt ca Greuceanu. Mă dau de trei ori peste cap și mă activez. Începe  vânătoarea. Nu e chestie de shopping, e chestie de duel, de întrecere, de cel mai bun să câștige. Ambiț, dom’le, cum ar zice, presupun, nenea Iancu.
Sigur că nu iau nimic pe gratis, însă reușesc să fac cumpărături fenomenale. Să găsesc cea mai bună calitate la cel mai bun preț. Lucruri rare, lucruri frumoase, lucruri de calitate, lucruri care ajung la inimă.
Activarea mea în super-erou al shopping-ului are câteva etape și ceva strategie. Mă informez. Nu știu cum, dar niște motorașe, care nu funcționează în restul timpului, se turează la maximum și dintr-odată reușesc să petrec ore în șir la magazine. Și să rezist!!! Să studiez produse, să verific, să pipăi, să calculez și… Bingo!!! Să găsesc lucrul potrivit pentru fiecare membru al familiei mele, pentru fiecare prieten. Și, în general, pentru fiecare persoană vizată de lista mea. Că lucrez cu liste. Cu itinerar clar, cu număr de km până la magazine, cu un GPS bine instruit ca să investesc bunătate de timp cu măsură.

Iubesc perioada aceasta premergătoare Crăciunului. Agitația fericită. Cumpărăturile imense, intense, colorate. Acel happiness bubble împrăștiat în aer, muzica de Crăciun care se aude oriunde: în mașină, în mall, în benzinării. Bucuria umană manifestată în pachete și pachețele.  Chiar și aglomerația de pe autostradă și din mall-uri. Cozile de la casă…
Ador bucuria umanității, pentru că lumea se oprește – vorba vine, se oprește, că e mai activă ca niciodată –  cu gândul la cei dragi. Sigur că după  Crăciun cozile de dat înapoi produse sunt și mai mari decât acum, fețele sunt lungi și fleșcăite. Dar ce contează? Carpe diem ne scrie pe frunte. Trăim momentul. Câteva zile sunt magice. Facem pauză de la probleme. Le punem un pic deoparte și ne îmbrăcăm în culorile sărbătorii, ne împodobim casele înăuntru și afară, iar orașul clipește magic în becuri colorate și Christmas Carols.

Îi răsfățăm pe cei dragi, ne răsfățăm și pe noi, ne bucurăm de prilej să ne colindăm, să ne revedem, să ne îmbrățișăm. Să ne iubim poate mai mult. Nu! E greșit. Nu ne iubim mai mult, doar că pe fundalul religios ne celebrăm și noi iubirile noastre mici de oameni cu pui, de pui cu părinți.
Vin sărbătorile…

Jurnal amalgam la început de decembrie

02 Thursday Dec 2021

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând

≈ 14 Comments

Casa mea e plină de soare. Lumina se simte în largul ei. Parfumul de curățenie, cafea și ușoară aromă de chec de banane mă gâdilă plăcut ca o părere, ca o atingere sigură și cuminte, ca o certificare a faptului că aici e locul meu. Nu-i mereu atât de docilă cum e acum, că știu bine și să ard cratițe, și să prăjesc ceapă. Am o hotă puternică, însă, care mai șterge din trăsnăile mele de gospodină literară. A fost o achiziție înțeleaptă. Orice scriitoare care gătește ar trebui să aibă o hotă ca a mea. Ea și Gheorghiță și încă vreo două trei șmecherii de prin casă, reușesc de multe ori să-mi salveze onoarea de oamă fără timp. Când scriu, alunecă toate gândurile pe lângă mine. Atunci e momentul magic de ars cratițe. Sunt atât de concentrată, încât aflu ultima că a fost cât pe ce să dau foc casei. Că-n lumea mea sfara nu pătrunde. Nici zgomotul de orice fel, deși cică nu pot să lucrez fără muzică. Într-o zi am fost agitată că era prea mare liniștea. Nu-mi găseam locul. Am aprins televizorul – ca de obicei – și am pus pe You Tube un fond sonor. M-am liniștit. După o oră am realizat că tv-ul era pe mute.

Sunt atentă și aud bine, am miros ascuțit. Dar nimic nu se aplică atunci când mă concentrez în altă parte. Pot să cadă bombe pe peluză, să ia foc scaunul de sub mine, să fiu mutată de extratereștri pe altă planetă. Nu observ. Funcționez la capacitate maximă într-o singură direcție.
Un singur lucru îl fac multitasking. Când vorbesc la telefon mi-e musai să mă mișc și să fac ceva, chiar dacă-mi torturez interlocutorul cu zgomote de vase sau de robinet pornit. Nu pot să stau și să vorbesc. De fapt nu pot să stau ca să stau și nu pot să nu mă gândesc la nimic.

Am vorbit cu cineva de pe net și-mi spunea că meditează, că e sănătos să meditezi și mi-am dat seama că și eu am mare nevoie. Am căutat pe net și am găsit cum să fac. Era o doamnă care spunea să te așezi într-un loc comod. Nu am găsit un loc destul de comod pentru meditație, deși casa mea are două nivele și e plină de locuri comode. Niciunul suficient de comod pentru meditație. În fine. M-am așezat. Apoi mi-a spus să mă gândesc la un loc plăcut. Și nu am putut alege un loc plăcut unde să stau să meditez pentru că eu, practic, sunt în continuă mișcare. M-am gândit la Sava copilăriei, dar nu-mi aminteam prea bine unde îmi plăcea mie să stau. Și-apoi m-a a invadat ultima imagine: satul în curs de modernizare, un fel de struțo-cămilă furată mie și mult mai mic decât era în inima mea. Visceral m-a durut imaginea verii trecute. V-am povestit. Curtea bunicilor în totală decrepitudine, necunoscuți gălăgioși în curte, urmele copilăriei mele (goblenuri și picturi naive pe pereți). M-a plesnit neliniștea peste obraji. Lumea se răstoarnă, curge printr-o pâlnie și Universul se mișcă fără noi.
M-am gândit la parcul-pădure din apropierea casei, unde-mi înșir des miile de pași, dar mi-a venit poftă să ies, nu să stau liniștită. Un brainstorming a izbucnit și furnici neuronale nebune au început să alerge grăbite și agitate.
Ok. Plaje din Cuba, Mexic, Brazilia, Dominicană. Nimic.
Mai caut.

Am văzut o copertă și mi-am făcut o promisiune.
Până la anul viitor pe vremea asta, dacă-mi dă Dumnezeu sănătate și minte și inspirație, să scriu o carte.
Să-mi fac și timp de mine și de scris.
Să-mi fac timp.
Să-mi fac timp.
Să scriu.

Am muncit mult și muncesc mult. Mult prea mult la editură.
Și am observat ceva. Când eram profesoară auzeam adesea:
A intrat la facultate. Ce deștept e copilul.
A picat la facultate. Ce prost e profesorul. 🙂

Ah, și încă ceva.
Aș vrea să dăruiesc niște cărți (cea cu șoricelul) la un orfelinat. (Aș prefera la Cluj, dar nu musai)
Și nu musai orfelinat. Aș vrea să fac o bucurie. Și Andrei e drăguț (și bilingv). Vă atașez niște poze să vedeți. Nu știu dacă e potrivit, pentru că e subliniată ideea de familie.
Concluzia cărții e: cel mai important lucru din viața omului e familia.
Și nu aș vrea să răsucesc cuțitul în rană.
Aș vrea să dăruiesc unor copii, de sărbători, niște cărți.
Aveți idee cum aș putea să fac?




Instrumente de zbor

09 Tuesday Nov 2021

Posted by sweet & salty in Amalgam, File de jurnal

≈ 3 Comments

FB-ul amintirilor îmi spune că a trecut timpul și noi două cu el. Prin viață, deasupra unui deal și-a unei văi, deasupra muntelui cărunt și a câmpiei verzi, deasupra oceanului ce a crezut că îngustează apropierea dintre noi (aiurea!), deasupra multor lacrimi și multor râsete (mai mult râs), deasupra devenirii noastre: fetițe, adolescente, femei, soții, mame – dar mai presus și întotdeauna și pentru totdeauna – prietene. Ne dăm huța cu același zâmbet (râs de multe ori), cu povești care nu se sfârșesc. De câte ori am adormit în timp ce vorbeam!? 🙂 De câte ori ne-am îmbrățișat? Și de fiecare dată ne-am înțeles în pofida lumii și chiar a logicii. Nu. Nu e ziua ta – dar FB-ul mi-a amintit poza asta din 2015, pentru că noi așa suntem: în continuă mișcare, continuă activitate, fără timp de plictis. Cu o mie de proiecte. Cu optimism. Cu voință și dorință. Cu zbor. Și, dacă nu găsim iute o pereche de aripi, folosim un scrânciob.

← Older posts

Categories

  • A fi scriitor (82)
  • Amalgam (184)
  • Ana (50)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (117)
  • Catchy (16)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (20)
  • Din bucătăria mea (20)
  • File de jurnal (171)
  • Fluturi și alte frunze… (44)
  • Geografie subiectivă… (99)
  • Imagini… (41)
  • Lume color (11)
  • Observatorul (3)
  • pași (34)
  • Promisiuni (4)
  • Recenzii (4)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (37)
  • UZP (2)

Arhive

Recent Posts

  • Promisiuni – fragment
  • Promisiunile la Bruxelles
  • Călătorind zile și nopți
  • Român în țara frunzei de arțar
  • Ana – recenzie Cristina Pop – Belgia

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,234 other subscribers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Blog at WordPress.com.

  • Follow Following
    • Sweet & Salty
    • Join 1,234 other followers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Customize
    • Follow Following
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...