Scriu aici.
Scriu deși imaginile care vor pendula multă vreme pe retina mea internă nu se vor șterge vreodată.
Scriu aici imaginea unor șiruri de tineri de 22 de ani care îmbrățișau o mamă.
Am crescut împreună cu tatăl lui.

O. e gravidă. Prima veste despre venirea lui.
O. are un băiețel. Cam bolnăvior. Dar copiii se repară iute.
P. nu.
Am venit în Canada. Înainte de plecare m-am întâlnit cu tatăl lui P. Adică prietenul meu.

Nu aproba emigrarea.
Peste patru ani aveam să aflu că au venit și ei. În Montreal.
Cum așa? Tu ziceai că nu ai pleca…

P. e bolnav. În Montreal este cel mai mare centru de….
2016. Ne-am dus să-i vedem. P. avea 6 ani.

Năstrușnic. Băiețel pus pe rele. Haios. O: P, fii cuminte!
Apoi la noi. Un an mai târziu. Îmi place la tine – mi-a spus.
Ne-am împrietenit tare.
El căra un Dinozaur bleg.

Cu ei la Niagara.
P. fii cuminte! Mănâncă tot.
Privire ghidușă.
Eu: Păi, am crezut că tu ești cuminte.
P. Sunt cuminte. Uite! Mănânc tot din farfurie.

P: Mami! Am uitat să-mi iau enzimele!
Un cuvânt mare pentru un puști de 6 ani.

P. are nevoie de transplant.
P. a trecut cu bine.
P. e rău. Organismul i-a rejectat organele noi.
S-a întâmplat o minune. P. va primi a doua grefă.
P. e rău. Organismul e epuizat.
P. e în comă indusă.
P…………………………………….

Un șir de tineri de 22 de ani îmbrățișând o mamă fără copil.
Un copil doarme.

Locuim cu toții în miezul furtunii Lumii. De doi ani așteptăm să vină primăvara, dar bolile, necazurile, presiunea par a se strânge ca elasticul la gura unei sticle. Trăim vremuri incredibile și suntem recunoscători pentru că le trăim. Așteptăm toți cu ochii ațintiți spre luminița de la capătul tunelului, toți încrâncenați, ținând strâns mâna aproapelui. Deși știm, prin definiție, că suntem muritori, niciodată incertitudinea și fragilitatea nu ne-au lăsat cu pieptul mai descoperit ca acum. Fiecare zi aduce alte vești, care se prăbușesc ca bolovanii de pe monitoarele noastre moderne, pentru că niciodată omul nu a avut un nivel de trai mai ridicat, niciodată nu a apăsat mai multe butoane și nu a fost înconjurat de mai multe ecrane, Dar nici spaime mai mari n-a trăit, pentru că mass-media le multiplică, le exagerează, le măresc peste măsură, aducând tot mai aproape veștile de război, de lipsuri, de hotărâri pripite, de cruntă și apropiată sărăcie. O mână de oameni „mari” conduce planeta oamenilor „mici”. Au uitat cu toții de unde au plecat, trăiesc în opulentă și în aroganța veșniciei. Îi vedem pe ecrane, îi înjurăm cu mâinile afundate în buzunarele neputinței și tăcem. Noi, mulți și mărunți, dar mai ales manevrabili, ne ducem cu noi rugăciunile și speranțele și ne uităm înspăimântați și la copiii noștri frumoși, dar și la părinții încununați de aura anilor și amintirilor. Ce va aduce ziua de mâine? Cum îi vom apăra? Cum să ajutăm la viitorul lor?
 Valorile s-au dizolvat, evenimentele s-au anulat, mulți s-au dezumanizat. Lumea stă în expectativă, așteptând ticăitul universal. Auzi sau citești pe buze: „Doamne ajută-ne!” și „Doamne, ferește-ne!”
Sunt sloganurile tuturor – refrenul general.
Primăvara e speriată. Cerul e cenușiu. Norii încearcă timid rafale de ploaie. Oceanul tace îngrozit – banală punte între țara noastră adoptivă și țara mumă, țara tricoloră. Pomii n-au înflorit încă. Vor veni cu timiditate să ne adulmece rănile, să ne atingă pleoapele, să ne învioreze înțelepciunea cu petale la fel de fragile ca umbrele noastre pe pământ.
E luna lui martie 2022, anul simetriei absolute. Anul cu sărbători palide și trecătoare, rușinate parcă de trecerea lor prin lume. Am avut un martie pandemic. Apoi un alt martie pandemic. Urmat acum de un martie militar. Un martie îmbălsămat în minciuni, în amenințări, în chipuri înlăcrimate ce-și plâng pierderile ori își lasă cuiburile, joburile, viața…
Ne trezim cu sufletul în gât, cu întrebarea: ce ne va aduce oare ziua de azi, dar cea de mâine? Încrederea ne pâlpâie timidă, ca o lumânare a cărei ceară se topește prea repede.
Dar zilele au dimineți. Și atâta timp cât zorile apar, avem șansa unui nou început. Avem șansa să schimbăm lumea începând cu noi. Să încercăm – în practică, nu în teorie – să fim mai buni. Să îl ajutăm pe cel de lângă noi. Poate cu un sfat. Cu înțelegere. Cu un gând. Și, dacă nu putem financiar, cu siguranță putem spiritual. Ne putem ruga pentru sănătatea celor aflați la greu.
E luna martie, dragi români-canadieni! Să începem primăvara cu speranță, să plantăm bucuria în noi. Nu cu resemnare și pasivitate vom rezolva această uriașă criză mondială, ci forțându-ne să fim puternici. Așa, ca în avion, în caz de pericol. Masca de oxigen o punem noi primii, ca să-i putem ajuta pe cei dragi. 
Primăvară cu liniște și sănătate!

Superstițiile și semnele fac parte din viață și, oricât de teluric am fi înfipți în propria existență, tot se întâmplă ca mesaje din alte lumi să ajungă la noi. Am decis să pun pe hârtie aceste lucruri ciudate, întâmplate mie. Inițial nu am scris din teamă, gândindu-mă că poate nu e de bun augur să scriu, să dau concretețe acestor ciudățenii, care au intervenit în viața mea odată cu plecarea în moarte a tatălui meu.
Înmormântarea lui a fost ultimul eveniment petrecut într-o lume normală, desfășurată simplu, ca și cum ai încheia ultimul nasture la o haină pe care apoi o arunci în foc. A urmat pandemia și tot coșmarul pe care îl trăim de atunci ca oameni și ca societate.
În timpul înmormântării s-a pornit o furtună cruntă. Lumea își făcea cruce, pentru că violența rafalelor și fulgerelor era incredibilă pentru un început de martie (2 martie). De geamurile mari ale capelei se băteau crengile unor copaci, care păreau a-l jeli pe tata împreună cu vocea preotului și sufletele noastre lichefiate sărat pe obraji.
În aceste momente nu-ți pasă. Durerea te imunizează. Am receptat ca și cum aș fi fost detașată de corpul meu. Însă în momentul în care slujba a luat sfârșit, un soare incredibil a curățat iute cerul și m-a obligat (asta am simțit, asta simt și acum) să înțeleg că tata e ok. Că tata e bine. Că tata e liniștit. Un soare total antinomic cu starea generală (cu furtuna violentă sfârșită brusc ca un fermuar iute tras) a răsărit și l-a condus spre ultimul drum până la mormânt. Nu a fost nici coincidență, nici nu m-am autosugestionat. A fost la fel de clar ca și cum aș fi primit un telefon. Zâmbetul divin mi-a așezat un soi de liniște în suflet. Nu mi-a astâmpărat durerea. Nici vorbă. Dar am știut pentru că am înțeles, deși nu am înțeles…
Am priceput că ceva venit dintr-o zonă inaccesibilă îmi vorbește.
Apoi visele. L-am visat de câteva ori. De fiecare dată era în stradă, de fiecare dată îmi zâmbea și imaginea lui, de fiecare dată, era mai tânără. Era tata din timpul copilăriei mele. Imagini pe care nici măcar nu mi le aminteam conștient. Și de fiecare dată m-am trezit zâmbind, bucuroasă de semn, bucuroasă de mesajul că e bine și mirată de imaginea tatălui meu întâlnit – nu vârsta și fața cu care plecase, ci una mult mai tânără – imagini stocate de memoria mea, nu din poze.

Un alt semn pe care nu am știut și nu știu să îl interpretez au fost bufnițele.
Exact după înmormântare eram în curte, duceam ceva și dintr-odată am întors privirea. Trei perechi de ochi mă urmăreau. Trei bufnițe uriașe, ca trei pisici grase întorceau ochii după mișcările mele. La contactul vizual au zburat, arătări uriașe. Cu aripile desfăcute păreau niște vulturi.
La prima vedere am avut un șoc.

M-am speriat de ele. Logic că m-am speriat. Nu am văzut niciodată bufnițe atât de aproape. În plus erau gargantuești. Niște arătări impresionante, imobile, cu priviri la unison ce mă urmăreau. Instalate în cireșul din fața casei, apoi în păr, apoi în nuc. Au „păzit” casa aproape doi ani. Ne-am obișnuit oarecum cu ele (ce puteam face?), deși erau prezențe ciudate, tăcute… vederea lor îmi făcea pielea de găină. De fiecare dată la fel, niște baloane uriașe de pene, cu ochii lor uriași și privirea fixă. Când întorceam privirea către ele, își luau zborul, ca și cum ar fi disprețuit profund orice contact vizual.
După doi ani au dispărut ca și cum nu ar fi fost vreodată. Nu știu de unde au venit și nici unde au plecat. Mă trezeam noaptea din somn, mă apropiam de fereastră. Erau acolo. Vedeam niște pete mari într-unul dintre pomii din fața casei.

Nu am nicio explicație. Nu mă preocupă ocultismul. Nu am căutat simboluri sau explicații. Ce v-am spus a venit din ce am simțit și astfel am știut. Nu explic freudian visele cu tata. De fapt chiar dacă un psiholog ar încerca să-mi dea o lămurire, poate mai elaborată, bazată pe știință, poate mai convingătoare – pentru mine ceea ce am simțit extrasenzorial este realitatea.

PS. Mie îmi sunt simpatice bufnițele. Dar arătările ăstea nu aveau nimic simpatic. Creepy!

Stau în pat deși e miezul zilei. M-am trezit să iau luat Covid acum, când a devenit banalitate. La început știți cum era. Părea un zvon, nu știam pe nimeni bolnav. Apoi s-a întins, ne-a înconjurat, a făcut victime. După o vreme, aproape că nu cunoșteam pe nimeni care să nu-l fi avut. În final a sărit pârleazul și în curtea mea. E banală informația, dar, cum în tot binele e un rău și în tot răul un bine, amărâtul ăsta de virus a avut răbdare să trec de lansare. Cu două zile înainte au început simptomele, dar le-am spus să-și vadă de treabă, să-și ia gândul, să se ascundă pe unde pot și să tacă din gură că eu sunt ocupată. M-a încercat o durere din cea mai fină de cap și toată paleta bogată de senzații/transpirații, dar am zis că NU. Nu am nimic până sâmbătă la ora 5, ora Ro!!!

Negocierea nu a fost perfectă, că doamna tuse cu junghiul-ginerică au săpat tot ce se putea. Mi-am pus un laț de gât (un fular care să-mi țină corzile vocale împreună) și aia a fost.
La zece minute după lansare eram în pat cu testul care confirma că sunt o persoană pozitivă, deschisă la provocări și conștiincioasă (nu l-am lăsat prea mult să aștepte).
Nu am făcut testul înainte de lansare, să nu mă auto-sperii. Se zice că e ca o răceală. Eu îl simt mai nervos, dar cum sunt urma care scapă turma și voi deja ați trecut pe aici, știți despre ce vorbesc.
Am simțit și bănuit de vineri, dar lansarea volumului „Neterminatele iubiri” a avut prioritate.

Munca și apoi distracția. 🙂

Cartea e scoasă de editura Național, redactor șef Violeta Borzea – o minune de om care a unit toate conecțiile, toate firele proiectului, într-o stea cu cincisprezece colțuri. Felicitări Violeta! Rar un om atât de cald și organizat.
Coperta este operă de artă, aparține pictoriței Ada Badea, este o metaforă în sine.
Invitația m-a onorat. Am acceptat cu drag mai ales când am aflat cine o să mai scrie: Ana Barton, Corina Ozon, Adriana Tîrnoveanu, Nicoleta Beraru și Marietta Dobrin, cea care m-a și pus la treabă.
Poveștile sunt faine tare, cartea arată foarte bine.
Premiul de consolare e că o citesc acum. Și descopăr cu drag și plăcere și pe celelalte autoare.
În formă fizică o primesc mai încolo. 🙂

Lansarea am văzut-o destul de greu, pentru că au fost probleme tehnice și legăturile au mers mai greu. Dar chiar și așa am simțit emoția. Evenimentul a fost unul de proporții, locația desăvârșită, cei prezenți poleiți de fericirea nașterii unei cărți foarte frumoase. Lucrurile au stat sub semnul zicalei: cine se aseamănă se adună.
Eu m-am bucurat tare mult să văd prietene pe care le știam dintr-o realitatea virtuală statică, din textele lor de FB sau blog. Și am descoperit oameni tare, tare faini.
Am revăzut-o pe Corina Ozon, culmea, singura din tot grupul cu care am interacționat real. Ne-am întâlnit cu niște ani în urmă la Niagara.
De Corina mă leagă și debutul meu, pentru că primul text publicat pe hârtie a fost în antologia coordonată de ea – Pastile de nesomn.

Nu am eu globul de cristal, dar cred că aceste „neterminate iubiri”, pierdute prin veșnicii, abia și-au început drumul.
Felicitări tuturor celor implicați!

E zece seara. Mi-am pus un pahar de vin roșu și mi-am adus laptopul sus. De obicei nu scriu la ora asta. Nu sunt o pasăre de noapte  a scrisului. Dar o mulțumire caldă îmi curge prin vene, deși sunt obosită. Însă e oboseala dulce a trupului forțat să conducă într-un trafic nebun și să facă mii de pași într-un mediu nu neapărat prietenos.

Azi am fost la cumpărături.  Nu sunt deloc fan shopping. Dimpotrivă. Mă plictisește înfiorător drumul prin magazine, agresivitatea aglomerată de produse,  de oameni, de reclame, de prea mult din prea de toate, direct proporțională cu o lipsă de timp covârșitoare. Nu-mi place la mall. Nu am răbdare. Nu văd noutățile. Am senzația că sunt aceleași j-de mii de produse ca anul trecut și acum cinci ani și acum zece ani. Mi-e silă de strategiile de pescuire ale firmelor, de așa-zisele ieftiniri și mai ales de produsele care promit viață veșnică și tinerețe fără bătrânețe. Frecție la un picior de lemn sunt toate. Nu cred în ele, nu mă pasionează, nu mă interesează. Nu cad în plasă. Nu cumpăr tâmpenii, nu cred în miracole comerciale, nu am timp. Nu am chef.
Însă… Pentru că există un „însă”, atunci când trebuie, sunt ca Greuceanu. Mă dau de trei ori peste cap și mă activez. Începe  vânătoarea. Nu e chestie de shopping, e chestie de duel, de întrecere, de cel mai bun să câștige. Ambiț, dom’le, cum ar zice, presupun, nenea Iancu.
Sigur că nu iau nimic pe gratis, însă reușesc să fac cumpărături fenomenale. Să găsesc cea mai bună calitate la cel mai bun preț. Lucruri rare, lucruri frumoase, lucruri de calitate, lucruri care ajung la inimă.
Activarea mea în super-erou al shopping-ului are câteva etape și ceva strategie. Mă informez. Nu știu cum, dar niște motorașe, care nu funcționează în restul timpului, se turează la maximum și dintr-odată reușesc să petrec ore în șir la magazine. Și să rezist!!! Să studiez produse, să verific, să pipăi, să calculez și… Bingo!!! Să găsesc lucrul potrivit pentru fiecare membru al familiei mele, pentru fiecare prieten. Și, în general, pentru fiecare persoană vizată de lista mea. Că lucrez cu liste. Cu itinerar clar, cu număr de km până la magazine, cu un GPS bine instruit ca să investesc bunătate de timp cu măsură.

Iubesc perioada aceasta premergătoare Crăciunului. Agitația fericită. Cumpărăturile imense, intense, colorate. Acel happiness bubble împrăștiat în aer, muzica de Crăciun care se aude oriunde: în mașină, în mall, în benzinării. Bucuria umană manifestată în pachete și pachețele.  Chiar și aglomerația de pe autostradă și din mall-uri. Cozile de la casă…
Ador bucuria umanității, pentru că lumea se oprește – vorba vine, se oprește, că e mai activă ca niciodată –  cu gândul la cei dragi. Sigur că după  Crăciun cozile de dat înapoi produse sunt și mai mari decât acum, fețele sunt lungi și fleșcăite. Dar ce contează? Carpe diem ne scrie pe frunte. Trăim momentul. Câteva zile sunt magice. Facem pauză de la probleme. Le punem un pic deoparte și ne îmbrăcăm în culorile sărbătorii, ne împodobim casele înăuntru și afară, iar orașul clipește magic în becuri colorate și Christmas Carols.

Îi răsfățăm pe cei dragi, ne răsfățăm și pe noi, ne bucurăm de prilej să ne colindăm, să ne revedem, să ne îmbrățișăm. Să ne iubim poate mai mult. Nu! E greșit. Nu ne iubim mai mult, doar că pe fundalul religios ne celebrăm și noi iubirile noastre mici de oameni cu pui, de pui cu părinți.
Vin sărbătorile…