De când mă știu mi-au plăcut bărbații serioși. Cu prestanță. Bărbații hotărâți. Cei care știu ce vor și obțin ce vor. Cu zâmbet drămuit și privire pătrunzător analitică. Bărbații puternici. Bărbații lideri. Sobri în public. Scumpi în gesturi tandre și declarații siropoase. Bărbații cu vorba clară și răspicată, care atunci când spun ceva lumea se oprește și-i ascultă. Bărbații importanți.

Bărbații-clown or fi ei simpatici, o fi veselie viața cu ei, dar nu sunt genul meu. Nici cei care turuie cât e ziua de lungă. Păi, eu când mai vorbesc?
Nu-mi plac bărbații slabi. Nu-mi plac bărbații leneși. Nici cei care mereu au nevoie de ajutor și confundă femininele din viața lor cu mame de ocazie.
Nu-mi plac cei care veșnic au câte-o problemă, ori cei supărați pe viață, pe sistem, pe zi și noapte, pe omenire și în general, pe secolul în care s-au născut.

Bineînțeles că întâlnirea noastră m-a emoționat profund. Mai știam eu lucruri despre el: personalitate puternică, pretențios, gusturi clare.
Mi-a aruncat o privire scurtă și m-a scanat. M-am străduit eu să-i citesc privirea, dar n-am priceput dacă mă place și el sau nu. Am încercat discret să mă apropiu de el, însă politicos m-a ținut la distanță. Nici urmă de zâmbet de salut, ori așa, de ușoară simpatie măcar. Nimic.

Vorbește la fel ca Iohanis. Rar, răspicat, hotărât. Cu voce groasă, tonalitate joasă. Observații pertinente, propoziții scurte și din când în când cuvinte pretențioase.
M-am topit în fața lui, dar nu prea știam cum să-i intru în grații.
De fapt ce topit? M-am îndrăgostit pe loc. Lulea.

Deși părea că nu mă observă, l-am văzut studiindu-mă discret cu coada ochiului. Încurajată de eventualul lui interes, am făcut eu primul pas. Timid. Ce să fac? Am ieșit la el (era în fața casei și admira zăpada, refuzând să intre) și i-am spus:
– Știi? În grădină este zăpadă. Dacă vrei mergem și construim împreună o casă mare pentru Blackie și pentru pisică.
M-a măsurat cu privirea de sus până jos, subit interesat de propunere.
– Vrei? l-am întrebat.
Nu ar fi vorbit cu mine că deh! nu ne cunoșteam. Cum să ne tragem de șireturi? Dar tentația era mare. Așa că a stat să se gândească vreo două minute.
– Da! mi-a răspuns apoi tare și  răspicat, pe model Iohanis.
– Cât de mare vrei să fie casa?
– Până aici, mi-a spus ridicând mâinile deasupra capului.
Dar „mama” ne-a întrerupt începutul de socializare și, luând „marele bărbat” în brațe, l-a dus la căldură și dezbrăcat de hainele groase.
El, înțelept fiind,  înțelegând pe deasupra și seriozitatea propunerii mele, a cântărit avantajele și dezavantajele, apoi a decis să-mi ofere vot de încredere. A venit la mine, m-a prins de un deget și mi-a împărtășit un mare secret:
– Sunt băiat mare! Fac pipi la oliță și la wc. Bebelușii fac în scutec! mi-a mărturisit pe același ton de politician hotărât și cam ardelean.
Am apreciat la superlativ încrederea acordată, așa că am început să desenăm.
– Fă-mi o mașină, un soare mare, un soare mic și un soare supărat. Și o găină care face ouă, mi-a spus cu generozitatea celui care dăruiește favoruri și a omului care știe ce vrea de la viață.
Din acel moment am devenit prieteni la cataramă și mai mult, am început să primesc pupici rotunzi și dulci, cu gust de ciocolată. Ștampiluțe de guriță cireașă pe obraji.

E frumos-frumos. Are doi ani și un pic. E un pătrățel de bărbat în miniatură, în plus e cea mai dulce ființă de pe planetă. Un om hotărât cu zâmbet rar.
De ce? Pentru că bărbații adevărați nu se hlizesc ca femeile și el știe asta. Nu sunt nici pupăcioși decât rar, când vor ei și cu cine vor ei. Sunt selectivi. Așa că un pupic de la el e mai dulce ca mierea, iar zâmbetul luminează nu încăperea, ci casa.

El e Ștefan.

Mă străduiesc să nu judec. Scanez, fără să vreau, și lupt să-mi alung gândul. Mă surprind furând imagini. Unele cu oameni, pentru că  au desenate trăiri. Și nu pot să nu le fur. Fețe anonime. Oameni frumoși. Toți oamenii sunt frumoși.  Pentru că toți știu să râdă. Tot ce e sănătos e frumos, îmi spunea bunica. Așa este.

Prin 2003 ne-am cumpărat casă în K. un oraș aflat cam la o sută de kilometri de Toronto. Eram fericită. Casele sunt frumoase aici, iar a noastră, fără să fie mare, avea o construcție interesantă. Din față părea cu un etaj. Din spate cu două, pentru că basementul era de fapt un parter ce dădea în grădină, iar grădina fără gard, într-un parc. Un mic colț de paradis verde, ascuns într-un cartier cochet, pe o stradă cu circuit închis (un court).

Ne-am mutat iarna și a fost primul an în care am avut colindători, canadieni cu Christmas carols la ușă. Organizatorii colindului, Joe și Mary Anne aveau să ne devină cei mai buni prieteni pe tărâmul patriei arțarilor, dar atunci nu știam asta. O avalanșă de căldură, un bun venit într-o comunitate mică, foarte ușor colorată, pentru că în afară de vreo două familii de croați și încă o familie de români, toți erau canadieni. Și toți se cunoșteau între ei. Mulți veniseră la ușă cu ceva dulce de ronțăit și de bun venit.
Eram curioasă tare să cunosc românașii din vecini. Pe vremea aceea eram implicată până în dinți în comunitatea românească și nu concepeam să nu știu tot ce respiră românește în jur. Dar cumva nu se întâmpla niciodată să ne ciocnim de ei.

Și a trecut și iarna magic luminată cu zăpadă ca-n țara lui Moș Crăciun, apoi ne-a inundat primăvara cu atâta verdeața și ciripit de păsărele, cum nu credeam că e posibil într-un oraș. Parcul din spatele casei înnebunise de vegetație, iar grădina răsărea în fiecare lună cu surprize culoare, pentru că cei dinaintea noastră fuseseră niște nemți cu drag de grădinărit, nu ca noi.
Cunoșteam majoritatea vecinilor. Nu și pe misterioșii români, care, printr-un concurs de împrejurări ciudate, nu ne ieșeau în cale nici din întâmplare. Eram curioasă, dar îmi era jenă să mă duc la ușa lor.
Într-una din zile însă m-am întâlnit cu ea la cutia poștală. Era o bucureșteancă foarte prietenoasă, cam de aceeași vârstă cu mine. Mi-a povestit cu lux de amănunte întreaga ei viață, deși ne vedeam pentru prima dată. Am uneori acest efect asupra oamenilor, sau poate că unii simt nevoia să-și deșarte sacul și mă nimeresc eu acolo.

Eu mă deschid greu, extrem de greu. Așa mi-a dictat viața, așa mi-e firea. Habar nu am. Dar poate că nu toată lumea dorește reciprocitate. Pentru unii e suficientă o ureche care să-i asculte, o gură care să le dea un sfat și încredere.
Ea mi-a povestit că e a doua soție a soțului ei și că el nu suportă românii. Că ne-au evitat în mod sistematic, pentru că avuseseră multe experiențe negative de-a lungul șederii lor în Canada, cu compatrioții. (Mulți români, de fapt, se plâng de același lucru.)
Ea își dorise mult să ne cunoască, dar firește că nu putuse să treacă peste dorința soțului ei.
Mi s-a părut nedrept ca un om care nu știe nimic despre noi să ne pună o etichetă, fără să ne dea măcar o șansă și, deși foarte rar mi se întâmplă, mi-a devenit antipatic.
Cu ea mă întâlneam des, pentru că venea mereu pe la noi. Am vizitat-o și eu de câteva ori. Locuia la trei case de mine. El avea job în Mississauga și ajungea târziu. Mă obișnuisem cu ea așa. Mi se mai plângea de el, îmi spunea că îi place carnea, dar mănâncă pe ascuns, pentru că el e vegetarian și nu suportă nici măcar mirosul. În mintea mea se creionase imaginea lui. Nu-mi mai doream să îl cunoaștem. Era o realitate pe care o acceptam așa cum era.

Apoi a venit toamna, apoi a venit iarăși iarna și a început să ningă. Strada noastră feerică era gospodărește împodobită cu luminițe de Crăciun. Singura casă pustie era a prietenei mele cu soț antipatic. Trebuia el să fie altfel decât restul lumii, am gândit eu cu malițiozitate și am comentat cu soțul meu.
Apoi, într-o zi ea a venit înspăimântată să ne spună că el e grav bolnav. Își revine i-am spus, având încredere în vârsta lui. Însă diagnosticul era cumplit.
În ciuda regimului de viață foarte sănătos, se pare că el avusese din când în când dureri de burta. Doctorița de familie, româncă și ea, îl programase la un specialist în câteva luni. Dar într-o seară, cu mult înainte să ajungă la doctorul cu pricina, durerile insuportabile îi făcuseră să sune la 911 și, ajuns de urgență la spital, descoperiseră un diagnostic cumplit și o boală în fază terminală.
Ea era îngrozită, iar eu încercam să o liniștesc. Eram convinsă că-și va reveni, pentru că un bărbat în puterea vârstei nu avea cum să nu depășească pericolul. Dar nu l-a depășit, deși au făcut tot ceea ce era omenește posibil. Așa că în altă zi ea a venit la noi să ne spună că el nu mai e.

Mulți ani au trecut de atunci. Însă și acum mă simt vinovată, când mă gândesc că l-am judecat. Fără să știu ce se petrece în casa aceea. I-am pus o etichetă văzând că singura casă unde nu s-au aprins luminițele e casa lor. L-am judecat fără să îl cunosc. Fără să bănuiesc că-n spatele ușilor e instalată boala, că-n încăperile întunecate pândește neființa. Că luminițele nu au putere să se aprindă, pentru că flama lor e bolnavă. Pentru că nici o sărbătoare nu se poate aprinde într-o inimă care pleacă.

Vedem oameni. Îi cunoaștem. Poate că prima impresie ne zgârie. Poate că tăcerile lor, ori refuzurile lor ne fac să îi pictăm așa cum noi credem. Poate că vorbim incitați de ceea ce nu înțelegem. Și judecăm.
Însă de prea multe ori nu vedem ceea ce se petrece după o ușă de suflet. În spatele unui ochi care se chinuie să zâmbească, deși poate că-n curtea lui au poposit  umbre cu care el se luptă și nu are putere să ceară ajutor.