E iarăși opt și jumătate dimineața. Altă zi. Altă astăzi. De când stau în casă, zilele nu mai poartă nume. Sunt la fel toate. Doar orele diferă, personalizate în funcție de temperatură și de starea mea sufletească. Opt și jumătate. Ora de energie pură a dimineții, cafea și natura care se zbenguie, impasibilă la frământările omenirii, instaurând o speranță clară, calmă și solidă. Nu poți fi pesimist dimineața, pentru că tocmai ți-a fost demonstrat un alt răsărit de soare.
Nu știu cum vom ieși din anul simetriei absolute: 2020. Suntem izolați. Familii răsfirate. Vorbim la telefon și pe Skype cât putem. Pandemia a ridicat un zid între noi. Reacționăm diferit. Presiunea și tensiunea e otrava care, perfid, intră-n minți. Știrile urlă derulând aceleași imagini hidoase. Evit cât pot televizorul. Dacă nu aș cunoaște limba română, m-ar irita oricum tonul: ceartă, învinuire, pesimism cu găleata. Apocalipsa, prăpădul în subsidiar. Efectul media este evident. Se propagă pe paginile de FB unde acuzele și scenarita merg în paralel cu mesaje de „va fi bine”, rețete de bucătărie și teama de îngrășare. Mai apar din când în când imagini cu flori, câini și pisicuțe. Și viața vedetelor în „captivitate”. Omul ia cu lingurița ce-i dă destinul. Și așteaptă. Realizează brusc că liberul arbitru nu folosește prea mult. Doar să decidă cum să-și prepare oul: ochi sa omletă.

Zilele de vacanță erau lungi, cu tentacule extra de minute în plus. Nu știu de ce, pe măsură ce vârsta te-mbrățișează, timpul se scurtează ca și cum un croitor nepriceput l-ar tăia la repezeală și te-ar lăsa cu gleznele goale. Pe vremea aceea de crisalide, nu bănuiam pe unde vor curge drumurile noastre. Aveam absolut tot viitorul la picioare. Visam toți trei. La asta ne pricepeam cel mai bine. Părinții noștri minunați erau în floarea vârstei și splendid ne ocroteau. N-aveam habar cât de protejați eram. Consideram că totul ni se cuvine. Abia adult am realizat ce copilărie minunată am trăit. Însă atunci era firescul nostru. Descopeream lumea și nu existau opreliști ori limite și, firește, sufeream toți trei de un idealism acut. Eram premianți și, în timpurile acelea, premiantul era tipul cool, popular, nu ca în zilele noastre când balanța s-a răsturnat în favoarea celor care înfruntă profesorii, regulile și se fac aliați cu lenea și minciuna. Dar asta e altă poveste și, pe atunci era rușine mare să nu înveți bine și un adevărat stigmat să fii corigent.
În plus aveam parcul și drumurile care se pierdeau pe dealuri sau către pădure. Aveam cerul înstelat unde priveam atât de concentrați, stând culcați în iarbă, unul lângă celălalt, ca niște sardele, încât aveam impresia că picăm în el. Vorbeam despre extratereștri, despre OZN-uri și despre planete necunoscute. Eram obsedați de subiect. Ne hrăneam cu lecturi și debordam de imaginație.
Eu și Andreea eram ca două surori. Haioase de la distanță. Toate amintirile încep cu ea. La început două gălușcuțe ce se plimbau pline de importanță, purtându-și scăunelul făcut de bunu’, al meu maro, al ei albastru, și olița. Apoi ținându-ne de mână și crescând an de an. Tot de mână. Ea, cu păr scurt și breton, mai rotunjoară. Eu, o așchie de fată cu două cozi împletite strâns de mama, folosite adesea drept hățuri când nu eram cuminte. Doamne, ce-mi uram cozile și cum mai visam eu la ziua când voi avea părul tuns scurt ca verișoara mea.
Mătușa o chinuia pe Andreea cu diete, pe care le îmbrățișam și eu cu plăcere, s-o ajut, pentru că oricum nu-mi plăcea mâncarea, iar porțiile calorice, atent calculate, mă fascinau. Însă eu eram neastâmpărată și fără stare, de parcă mă ardea fundul scaunului când trebuia să stau la masă, iar ea era liniștită și pofticioasă. Și, cu toate eforturile mătușii, n-a slăbit Andreea mea decât târziu, prin facultate. Cred că aceste presiuni au făcut-o mai timidă, dar cu noi era fericită și liberă, iar acasă izbucnea rar cu câte-o încăpățânare de catâr, surprinzătoare pentru o fetiță atât de cuminte. Nu ne făceam confesiuni amoroase, dar îmi amintesc cu câtă atenție îl asculta pe Bogdan și cum buna îi punea în aceeași propoziție cu previziuni de viitor comun. Părinții mei erau oameni simpli, ai lor nu. Andreea era preferata bunicilor paterni. Ea era fetița cuminte. Eu nu. Toate ideile de răsturnat nisip în curte, de cățărat pe garduri sau în pomi, de bătut cu apă ori rătăcit cine știe pe unde până târziu în noapte, îmi aparțineau. Eu le dădeam emoții și pe mine mă certau. În curtea bunicilor paterni era o ordine care trebuia respectată și pe mine mă ducea valul și uitam de ordinea aceea înghețată a lucrurilor. Mătușa le spunea părinților mei că eu trebuie să devin contabilă, sau ceva de genul acesta, adică să fac un liceu bun și să mă mărit. Pe când fata ei era sigură că va face facultate. Așa i se părea firesc, așa trebuia să fie viitorul. Însă, deși zvăpăiată, eram preferata mamei și bunicii lui Bogdan.
Andreea locuia cu părinții și sora ei mai mică într-o vilă impresionantă dintr-un cartier de lux și mergea la cea mai bună școală din oraș. Noi aveam o existență normală, de oameni obișnuiți. Buna mi-a spus într-o zi cu mândrie că părinții mei nu vor face în șapte vieți ce-au făcut părinții Andreei. Tata, un om extrem de harnic și priceput la orice, era fiul ei.

E opt și jumătate. Dimineața. În ciuda pandemiei ce scutură din răsputeri planeta albastră, îmi curge prin vene energia aceea bună de la prima oră a zilei când ideile mi se învârt în minte ca albinele în stup. Cafeaua e fierbinte și amară. Locuiesc de mulți ani în Canada, așa că am devenit în timp un soi de struțo-cămilă, cu fundu-n două luntrii, ca toți plecații în lume. Îmi place casa mea de peste ocean, însă trăiesc un paradox ca majoritatea emigranților: starea perpetuă de dor, pentru că ce am acolo nu am aici și invers. Nu-i cred pe cei care spun că au reușit să-și reteze curat rădăcinile și amintirile lor din copilărie se așează perfect în casa și tradiția nou construită. Pur și simplu nu cred într-un detergent magic ce te spală genetic. Am văzut pe FB cum cineva întreba: de ce ți-e cel mai dor zilele acestea. De Humber Trail mi-e dor, na! Fizic și metaforic.

„Noi eram trei plus unu. Adică eu, Mara. Zvăpăiată. Verișoara mea, dulcea și buna Andreea. Cuminte. Bogdan prietenul și vecinul nostru, un sensibil și, încă de pe atunci, un admirator al misterului feminin, un cavaler cu genunchii zdreliți. Confuz.
Pe scurt, el se juca mereu cu noi, cu fetele. Și mai era Cristi, fratele mai mic al lui Bogdan, dar el nu intra la socoteală decât pe repede-nainte și accidental la masă. Rar. Își petrecea timpul doar cu băieții. Ne ignoram cu câte un scos de limbă. Se uita la frate-su cu un soi de dispreț. Bogdan e cu fetele: hi, hi, hi! Cam asta era formația. Așa am crescut. Plus doi micuți, insignifianți la vremea aceea, fratele meu și sora Andreei. Dar ei erau în lumea lor de piticanii. Noi trei însă făceam plimbări lungi. Ne aventuram pe unde ne duceau pașii, botezam locuri, trunchiuri de copaci. Aveam semne distinctive, coduri și colecții de timbre, și de șervețele noi două. Și scriam. Toți trei. Citeam cu nemiluita și povesteam până târziu în noapte când ai noștri ne hâșâiau la culcare. Subiectele SF ne fascinau și eram abonați la lecturile lui Jules Verne. Ne simțeam speciali. Eram speciali. Vacanțele noastre erau. Și am crescut.
Încă de la grădiniță Bogdan mă plăcea pe mine. Andreea pe Bogdan. Iar eu visam la alte planete. Și ecuația asta s-a perpetuat în timp.
Bogdan nu ne supăra niciodată, așa cum făceau alți băieți. El era politicos. Andreea era ascultătoare, iar eu aveam idei. Râdeam mult toți trei și eram nedespărțiți. În timpul școlii ne întrerupeam legătura, dar vacanțele… ei bine vacanțele erau ale noastre și fiecare început de vară ne prindea mai mari, mai curioși, mai îndrăzneți.
Îmi plăcea Bogdan. La modul fratern. Dar el observa că mă dezvolt, că devin domnișoară…” 

Am închis laptopul. Mă obosește statul în casă, deși am ditamai curtea și ditamai puiul de câine cu trăsături umane. Care, bietul, e un pufulete de trei luni. Epitetul „ditamai” e doar pentru că a devenit preocuparea noastră majoră.
De dragii din jurul meu, nu mai zic. Sunt aici. Iar casa e suficient de mare ca să nu ne călcăm pe bătături. Mă uit la știri rar. E o lume distonică dincolo de ecrane. Stau înăuntru și mă apucă rar bâțul că nu ies. Și asta mai mult din cauza barierei psihologice. Acel „trebuie” pe care-mi vine să-l dau cu capul de pereți din când în când. Rămânem niște veșnici copii (ete veșnici!?) gata să gustăm fructul oprit. Să facem ce nu e voie. I-am trimis și lui fragmentul. Nu i-am spus că-i al meu și nu l-a recunoscut. „Are potențial, mi-a spus, dar e prea cuminte”. Când m-am deconspirat, s-a mirat sincer. „E cuminte, mi-a zis. Tu ești zvăpăiată în scris…”
Mi-am întors ochii spre word-ul meu.

„Nu. Nu eram cuminți niciunul, pentru că dorințele noastre erau păcătoase pe măsură ce deveneam adulți. Începeam să poftim, să mințim, să vindem iluzii. Fiecare dintre noi privea în altă direcție. Andreea suspina în ascuns după Bogdan. Știam asta, dar mă amuza perspectiva și o vedeam neserioasă. Nu-i dădeam nicio șansă. Mi se părea imposibil și, cu un soi de egoism al unei tinereți ce nu dăduse încă în pârg, nu mișcam niciun deget să o ajut. Mintea mea tânără nu vedea posibil ca cei doi să suspine la unison sub o tufă de liliac înflorit. Nu era răutate, pentru că nu mi-ar fi păsat dacă s-ar fi întâmplat, dar, pur și simplu, era ca și cum un măr ar fi făcut struguri. Bogdan era cu ochii pe mine, se chinuia să mă cucerească cu gesturi de cavaler întârziat. Mie îmi convenea și-i dădeam mereu challenge-uri. Într-o zi treceam pe stradă toți trei. La o casă un rottweiler stătea să mănânce gardul ce-l despărțea de noi, să ne sfâșie. Legată de curtea casei, era o grădinuță anemică cu o părere de gărduleț. Un trandafir obraznic se ițea dintre doi țăruși, cu tendința de-a ajunge la geamul casei, prin care se ghicea mișcare. I-am zis că vreau trandafirul. S-a uitat la mine o secundă și, până să apuc să-i spun că glumisem, din două mișcări a sărit gardul cu pricina, sub ochii câinelui care înnebunise. A rupt floarea și, înainte să se deschidă geamul ori câinele să rupă stinghiile de lemn, a fost lângă noi. Am luat-o toți trei la sănătoasa, că-n urma noastră se crease un haos de lătrături și înjurături.
Gâfâind, aproape de casă mi-a oferit, scurt, floarea scofâlcită de atâta scuturat, m-a privit fix în ochi, a făcut stânga-mprejur și a dispărut. Eu, care râsesem tot drumul gâdilată de adrenalina pericolului, am tăcut fără să înțeleg de ce aerul din jurul meu luase foc și devenise trist, la fel de trist ca luciul stins din negrul ochilor frumoși ai verișoarei mele.”

Va urma?