Foarte impresionată de gestul Fabiolei de a dărui unui necunoscut o carte, am decis să o imit și să dăruiesc la rândul meu. Am ales „Ana”, nu mă întrebați de ce, pentru că nu știu răspunsul. Am dăruit, tot ieri, și niște „Andrei” – știți că v-am întrebat de știți cum ar putea ajunge câteva cărți la niște copii, care să se bucure. Cum am lansat întrebarea pe mai multe planuri, am ales să merg pe mâna unui preot drag. Un cadou se face fără gălăgie și nu e intenția să mă laud – însă am apelat la voi și voiam să vă zic: misiune îndeplinită, iar despre „Ana” mea, iarăși nu gestul meu e important, ci modul în care s-au desfășurat lucrurile.
Mă aflu de câteva zile în Ro, după o vacanță în vacanță, adică șase zile de Spania. O să vin să vă povestesc. Ideea e că după clima mediteraneeana ne-a izbit un frig crunt, deși din Canada veniți nu ar trebui ne taie respirația câteva grade sub minus. Ei bine, chiar dacă echipați corespunzător, am îndurat un frig uscat și agresiv, de aceea am decis ca prima carte din cele două „Ane” să o las într-un mall pe o bancă. Am cumpărat două pungi de cadouri, să fac totul ca la carte, apoi am așezat frumos și la vedere cadoul. Ei bine, deși am făcut mai multe ture, am văzut că nu se atinsese nimeni de pachet. Ceea ce arată că românul e cinstit. Pe nimeni nu a tentat punga de cadou a altei persoane. Am decis să scot cartea din pungă și să o așez singură, fără pungă. În două minute s-a evaporat.
A doua carte a provocat o experiență emoționantă. Sunt un om super emotiv și, parcă odată cu vârsta, emoțiile, în loc să se topească în înțelepciunea senectuții, devin și mai fragile. Posibil să fie și pandemia și izolarea… în fine. Am decis ca a doua carte să o pun la Târgul de Crăciun din centru. De data asta direct cartea, fără punga cu pricina. Era deja întuneric și frigul spărgea pietre. Destul de puțini oameni și după vreo zece minute, am decis să abordez eu pe cineva. Zis și făcut. Primele persoane care au trecut după ce luasem decizia, au fost două femei cam de vârsta mea – presupun pentru că îmbrăcate până-n dinți și cu măști – la fel ca subsemnata, era greu să descifrezi exact. Le-am cerut scuze de abordare. Apoi le-am întrebat dacă sunt din Cluj și, la răspunsul lor afirmativ (mi-am dorit pe cât posibil să fie cineva clujean) le-am spus toată tărășenia cu dorința mea. Au fost extrem de impresionate și au vrut să mă îmbrățișeze – mare lucru pe timp de pandemie. În fine, modul în care a decurs discuția m-a înduioșat și mi-au umplut de lumină sufletul ca pe un felinar.
Și, pentru că vreau să-mi amintesc ziua de ieri, pentru că am simțit fericirea de a dărui mai fierbinte decât cea de a primi, vă spun și vouă și las aici, blogului.
De asemenea vă doresc din toată inima un Crăciun fericit și cald!
De câte ori ne-am îmbrățișat? Și de fiecare dată ne-am înțeles în pofida lumii și chiar a logicii. Nu. Nu e ziua ta – dar FB-ul mi-a amintit poza asta din 2015, pentru că noi așa suntem: în continuă mișcare, continuă activitate, fără timp de plictis. Cu o mie de proiecte. Cu optimism. Cu voință și dorință. Cu zbor. Și, dacă nu găsim iute o pereche de aripi, folosim un scrânciob.
Sweet & Salty 