E adus din România, din grădina părintească. L-au adus ai mei, să fie liliac și în Canada. Le spusesem eu că la capătul lumii nu există liliac. Tata l-a plantat în Kitchener. Era o nuielușă pe atunci… A crescut mare, parfumat, des, sănătos.
Am adus și în Toronto, când ne-am mutat. De treabă cum e, ne-a îmbrățișat și aici grădina. În plus, cum e atent la toate, a simțit că dorul e mai dor de Paște. Și-a înflorit.
Am văzut acest tablou care m-a copleșit. E, pe scurt și în opinia ochilor mei, rezumatul cărții „Promisiuni pe o frunză de arțar”. Autoarea este Gaëlle Boissonnard, o pictoriță care trăiește la Paris. Povestea mea e o succesiune de Cenușărese cu destine diferite, cu happy ori sad end, cu rezolvări de moment sau definitive, cu prinți care pot fi părinți… complicat. E o serie de voci care-și întind la uscat inimile. Un pic de plâns, dar, în esență, mult roz și da, ciclamen. Aceasta e nuanța. Cam cum e în imaginea de mai sus. Și tot așa: pare într-un fel, dar e în alt fel. Cine a citit, știe despre ce vorbesc. Oricum, tabloul ăsta…
Nu știu când a început cartea asta, câte lucruri pot fi îngropate în mintea unui om, cât de slinoase și pline de noroi ies afară când ies. Îți cresc bolovani în spinare de cum te ridici pe verticală, de cum afli că nu există Moș Crăciun. Tu speri ca prostu’ în luminița de la capătul tunelului, atingi prin iubire de câteva ori soarele, dar în general îți petreci viața cărându-ți crucea, zâmbind ca un trișor ca să nu vadă ceilalți și postând poze fericite pe Facebook. Pe când te prinzi, cât de cât, cum stau lucrurile pe pământ, ți-a trecut viața și repeți cui vrea să te asculte „parc-a fost ieri”, dar n-a fost. Totul s-a terminat înainte de-a începe, primăvara ți-a rămas în iris ca o muscă intrată accidental, deși iarna ningea deja cu frunze de arțar.
Îmi aduc aminte că n-am dormit o noapte întreagă atunci când am descoperit noțiunea de moarte. O deznădejde apocaliptică mi-a ținut ochii deschiși până-n zori la gândul că-ntr-o zi voi fi nevoită să accept inevitabilul despărțirii de ai mei. Aveam probabil patru sau cinci ani și nu realizam că noțiunea mi se aplica și mie. Cred că o atribuiam celor mari, iar eu, fiind mică, nu intram în categoria respectivă.
Mai târziu, am înțeles că problema e cine pleacă primul și mi-am dorit să fiu eu aceea, ca să nu fiu supusă la asemenea înfiorătoare suferință. Dar, maturizându-mă, nu doar că am priceput legea firii (care oricum se întâmplă pe sărite), însă am realizat că dorința mea e un act de suprem egoism, pentru că și plecarea mea ar lăsa, eventual, aceeași imensă durere, doar că ar fi dusă de altcineva. Cu alte cuvinte nu aveam scăpare, nu puteam evita durerea indiferent care drum mi s-ar fi deschis în față.
Dar vorba cuiva, într-o singură zi mori, iar în celelalte trăiești, iar eu, am fost întotdeauna prea ocupată cu viața. M-am împiedicat de multe ori, că Dumnezeu m-a văzut zâmbind și-a zis „ia de-aici, că tu poți”. Și am plâns cu mine toată și am țipat, m-am indignat plină de noapte, dar de fiecare dată cineva m-a scuturat de rău și m-a scos la lumină și m-a spălat ca pe un făt nou-născut și iar mi-a mai dat mărunțiș niște ani, ca și cum aș fi fost o mâță cu nouă vieți înșirate la gât.
Socrate zice că filosofia ne învață cum să murim, că teama de moarte ar fi o tâmpenie, doar nu știm nimic despre ea, că ar putea, contrar instinctelor noastre, să fie o binecuvântare…
Ai mâncat vreodată o jumătate de măr, tăiată perfect în două cu un cuțit ascuțit? Ai privit vreodată o jumătate de cer, tăiată perfect în două de un avion? Știi despre ce vorbesc. Nu-i așa? Firește că știi, pentru că, la fel ca mine, ți-ai împachetat dorul în două valize și ai trecut oceanul. Și-ți trăiești în fiecare zi jumătatea de cer, având gândul la cealaltă jumătate, rămasă în țara părinților tăi.
Anii trec, zâmbetul rămâne, iar amintirile se adună buchet, recunoscătoare jumătăților tale de cer.
A fost odată ca niciodată un miez de om cu ochi albaștri. A crescut ca un vis și este una dintre persoanele mele favorite de pe planetă. Cu siguranță fetița pe care o iubesc cel mai mult. Ne-am cunoscut în împrejurări de iarnă. Eu o așteptasem nerăbdătoare. Iubesc copiii, cred că de aceea m-am făcut profesoară. Și ai tăi (extins și la cei din familie) ți se par minuni. Eu așa simt. Fiind mamă de băiat, venirea unei fetițe în familie era cam ca răsăritul unei flori în grădină. Se spune: cu o floare nu se face primăvară. Doar că există excepția de la regulă. Aia care e suficientă să aducă primăvara. Așa era și în cazul nostru, cu Isabela noastră. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, deși au trecut mulți ani… Iarnă frumoasă la Cluj. Am intrat în apartamentul fratelui meu și am văzut niște ochi de peruzea, tiviți cu râs, ascunși după perdea. Era un miez de fată, dar avea rochiță și botoșei tip cizmuliță. Îți venea s-o îmbuci în lingură. Am privit-o ca pe un bibelou de mare preț, fără să îndrăznesc prea mare apropiere, să nu se sperie. Dar, în timp ce noi, cei mari vorbeam, m-am trezit cu mânuța ei în mâna mea. Magnet venise la mine, deși era la vârsta aceea super selectivă. Mama ei surprinsă: -Uite, Radu! Și ne-am împrietenit pe dată. Iar ea mi-a arătat brăduțul – glob cu glob. Apoi i-am învățat limba. Doar era fluentă în bebelușeasca ei: „Banca!!!” însemna că trebuie să mă ridic și să mă duc cu ea, să lăsăm restul lumii care era prezentă să se descurce fără noi. Doar aveam treabă: să ne jucăm sau să desenăm. Pui de om! Azi fată mare. Zile povești… De fapt ea e povestea. O poveste de fată frumoasă cu ochi albaștri, senini, cu dansul domesticit în unduiri, cu degetele pregătite de zbor și în desen, și în imaginat ori construit cuvinte. Numele i se asortează cu ființa. E muzical și delicat. Când trăiești la capăt de pământ, balanța pe care o are fiecare om la naștere se schimbă pentru tine. Valorile cresc mari, distanța fiind un fel de lupă a ceea ce ai lăsat acasă. Eu merg des și stau mult. Am două jumătăți, două acasă, la fel cum am două cetățenii. Și fiecare dintre ele e scrisă în cartea destinului, bine articulată la ceea ce sunt eu.
Dacă aș avea bani, câte idei am, aș fi tare bogată. Deocamdată sunt stresantă, pentru că „am o idee!” introduce panică în locuitorii casei mele. Și nu numai În fine, vă anunț cu mare bucurie o antologie unde particip și eu cu un text, o antologie care a fost (iarăși) ideea mea (inclusiv titlul). Ba chiar mi-am băgat gheruțele un pic și la alegerea copertei. Sasha Segal făcuse un prim proiect – e păcat să nu fie văzut și el.
Antologia, care deja a pornit spre librării și spre noi, este cadoul perfect de 8 Martie. Haideți, recunoașteți că uneori sunteți în pană de idei.
Sunt 40 de texte, 40 de povești care conțin, fiecare, câte o rețetă culinară. Cartea, apărută la editura SIONO e o frumusețe, grație copertei, tiparului, culorilor și, desigur, textelor.
La noi, peste ocean, va ajunge un pic mai greu. Dar până în mai, când e Ziua Mamei în Canada, tot își face apariția.
Drumul nu ți se pare lung, pentru că lumea ți-a devenit mică. Cu cât mergi mai mult, cu atât sfera se micșorează, până când ajunge cât o minge de ping pong. Kilometrii sunt o glumă. Opt mii. Whatever! Toronto e tomnatic – iarnă blândă ca o mâță – prin Kitchener se înfoaie dintr-odată, norii se bosumflă a ninsoare.
Când vezi morile de vânt știi că ești aproape de graniță. Te surprind de fiecare dată. Au ceva SF în mișcarea lor eoliană, rimând toate, una cu alta, boscorodind ceva în limba lor. O poezie? O incantație?
Treci podul pe la Sarnia. De fiecare dată te păcălești, încercând să faci fotografii când ești sus. Imaginea este ireală, e chiar o aroganță. Îți dă senzația că ești stăpânul unei lumi minunat de frumoase: două țări împărțite de apă. Însă, cumva, doar ochiul e privilegiat să cuprindă cu toate brațele de miriapod imaginea. Poza iese o fâsâială bâlbâită de linii întrerupte, având un albastru vag în fundal. Simți o undă de dezamăgire. Nu prea mult pentru că ajungi în vamă și uiți. Stai câteva clipe liniștită. Îți scoți ochelarii și-ți ții Kindle-ul pe genunchi, până când ofițerul vamal se convinge că tu ești în poza ta în pașaport. E simpatic. De fiecare dată e simpatic.
În State e la totul la fel ca în Canada. Cel puțin aparent. Cel puțin la orașele de pe graniță. Însă ceva în stomac îți spune altceva. Iar tu iubești starea asta de nomad, bucuria mică a evadării, drumurile lungi, depărtările.
Îți place, adori să pleci, dar ciudat, îți iubești și mai tare cuibul, pentru că e locul personalizat al întoarcerii tale. Pendulezi, ca un ac de ceasornic, într-o lume rotundă și mică, având în centru casa ta. Mașini și avioane te readuc la aceeași destinație primară: locul tău pe pământ.
Ce bine e acasă! Ce bine e să pleci unde te duc roțile!
Ajungi la hotel. Același. Peste tot în lume alegi același hotel. Ești ca acasă, indiferent de oraș, de țară. Variațiuni pe aceeași temă. Îți place că e curat, că are piscină și că nu-ți oferă surprize. E comod să știi ce te așteaptă. Știi până și ce vei avea la micul dejun. N-au roșii. N-au au niciodată legume. Au fructe.
Americanii nu consumă roșii la omletă.
Cumperi roșii.
Ai petrecut noaptea dintre ani pe avion. Previziunile astrale spun că vei călători tot anul. Te supui fericit. Călătorești.
Am emigrat în țara frunzei de arțar în 2001, destrămată în fâșii mici, într-o încrâncenare de emoții contradictorii, venite abrupt și simultan în sufletul meu, fiind când copil al părinților pe care îi părăseam plecând atât de departe, când mamă a unui copil mic, față de care datoria și dragostea erau absolute, deci emigrarea era o bilă albă; când soție care-și urma biblic soțul inginer într-o țară de ingineri. Dar eram și profesoară de română (atât de profesoară!) care se trăda pe sine însăși renunțând nu la o meserie, ci la o menire. De mică știusem că voi deveni dascăl. Fără îndoieli, fără răzgândiri, fără neîncrederi. Îmi turasem motoarele în această direcție și mă simțeam bine în pielea mea, poziționată în fața catedrei, cu creta în mână, purtând conversații incitante cu elevii mei adolescenți.
Însă vârtejul de început de secol absorbea ca-ntr-un malaxor minți și inimi, născând compromisuri, pentru că planeta însăși părea a-și schimba coordonatele, iar românii înțelegeau mai bine ca niciodată verbul, în pofida substantivului. Istoria îndemna la acțiune, iar societatea tricoloră se modifica cu viteză. Ușile bătrânei Europe nu se deschiseseră încă, așa că emigrarea era o carte de joc rară. Cozile de la ambasadă demonstrau clar disperarea românilor care ar fi schimbat macazul sorții oricând și oricum.
Am plecat curioși la capătul lumii, eu stropind drumul cu praf de lacrimi, însă având promisiunea fermă a soțului meu că după trei ani ne vom întoarce.
Ai mei ne încurajaseră plecarea: „Avioanele zboară în ambele direcții”, influențați de valul general social care, la ora aceea, vedeau exodul sinonim cu tresele de general. Doar aleșii puteau face pasul, sita fiind deasă și exigentă. Ispita visului american și curiozitatea descoperirii altor tărâmuri se țineau de mână, așa că am zburat spre noua noastră viață și încrezători, și ușor inconștienți, și, mai ales, fără a ști că ruperea de viața noastră de până atunci era definitivă. „Ce voi face într-o țară de ingineri?”, mă întrebam eu, profesoara de română. Răspunsul avea să vină peste câteva luni când aveam să încep să predau limba română la școala din Waterloo, care s-a mutat după un an sau doi în Kitchener.
Privești ca-ntr-un album 3D, nisipurile mișcătoare ale ființelor care se perindă prin viața ta. Înveți că trebuie să te iubești ca să supraviețuiești traficului uman, crescut ca aluatul pe orice arteră existențială. Mic, te placi necondiționat. Mare, înveți circumstanțiala condițională și te placi mai puțin. Pentru că vine o zi când, în grădina ta gramaticală răsare comparația. Apoi neputința. Și puncte, puncte…
Autodidact, începi să zâmbești în alt fel. Cu gura închisă. Și îți lipești surâsul, ca untul întins pe pâine, pe ultima foaie de varză. Pe ultima… Aceea care se așază pe pământ – Pământ ești și în pământ te vei întoarce.
Sufletul îl păstrezi intact în miezul miezului, ca pe o umbră. Nu știi prea bine ce e, deși pe el îl simți cel mai tare. Visceral. Din punct de vedere științific are vreo douăzeci și patru de grame.
Îl păstrezi intact în miezul miezului. Pentru că realmente nu știi – deși încerci de la început și până la sfârșit – și nu îl poți analiza. Îl ascunzi ca pe umbră. Să nu-l pipăie mâini mercantile. Să nu ți-l ia pe nimic. Să nu despice firul în patru. Să nu te schimbe după chipul și asemănarea lor.
Apoi frunzele cad. Una după cealaltă. O vreme ești compos mintis, apoi îți trece precum gripa, odată cu primăvara în care îți cresc florile de măr până-n toamnă. Ți le crești singur, cu mâinile goale, într-un act de smerenie totală, la fel cum îți crești copiii. După aceleași dogme vechi de când lumea.
Vrei să te oprești atunci când crezi c-ai descoperit cercul, dar te învârți clișeic între punctele de referință cu litere mari ca un hamster pe running wheel. Ești, de prea multe ori, ermetic. Așa îți vine. În teorie e prudent să fii ermetic. Deși e riscul tău. Pocnești ușor și ești mult prea interpretabil. Crești pe verticală și te adapi din basme. Pe care le crezi. Cu tărie crezi în zâne și balauri, dar mai ales în Moș Crăciun. Volatile se duc undeva, se ascund în sertare.
Abia apoi răsar poveștile. Prima dată le asculți, apoi te încalți cu ele și le trăiești. În general, – cu foarte multe excepții de la regulă – binele învinge, iar tu pui pe masă liniștea cea de toate zilele ca pâinea scoasă din cuptor. Aburindă, dătătoare de destin, de rugăciune și de doruri. Îți alegi rolul după zi și după anotimp. Și după piesă. Pentru că drama îți curge prin vene de cele mai multe ori, deși, în afară de rarele momente de poezie psihedelic explodate și niciodată pe deplin explicate, trăiești epic folosind o punctuație general acceptată de societate. O punctuație regulamentară.
De obicei, joci popice. Rostogolirea bilei de bowling îți demonstrează că pământul e rotund, că tu ești activ și că, în general, există culoare și sunet.
Ai nevoie de aceste realități palpabile pe care ți le faci cuib într-o veșnică definiție a părților de simțire, pe care le aranjezi într-un confort relativ și o căldură intersectată morfologic de vocale și consoane înclinate minuscul, chiar dacă majusculele îți sunt inserate în propriul ADN ca un extra cromozom.
Punctul culminant e la milimetri de deznodământ. Când ninge.
(Articol apărut la ziarul Observatorul de Toronto – ediția tipărită)
Că am primit o laudă de la doamna consul general a României din Toronto. M-am bucurat. Și nu vreau să pară laudă, deși, îmi cer scuze, e. Însă blogul e cumva mai al meu decât FB-ul și de multe ori pun lucruri aici ca să știu de unde să le iau. Zilele sunt pe repede înainte, pun deoparte câte ceva, apoi vin altele peste și uit unde le-am pus. Dar puterea vorbelor…
Emigrarea e o haină care-ți vine sau nu. Așa se spune. Și pe bună dreptate. Vezi și tu că în comunitate întâlnești români de toate felurile: unii fericiți că au făcut pasul, recunoscători lui Dumnezeu că le-a repartizat destinul în Canada – țară adoptivă, cuib al familiei și loc al devenirii lor spirituale și sociale; alții, dimpotrivă, sunt supărați pe soartă și recapitulează zilnic lista lor lungă cu nemulțumiri, idealizând ceea ce au lăsat în România amintirilor lor. Unii aucupa plină cu nectar, alții cu amar. Ce au în comun? Trecerea timpului. Prea puțini au făcut calea întoarsă în țara Mioriței și-a lui Eminescu. Și dintre aceia, un procent minuscul s-au acomodat cu adevărat. Pentru că omul se schimbă necontenit. Cel care a trăit un număr de ani în străinătate nu mai e cel care a emigrat. Străinătatea îl șlefuiește și-l schimbă. De aceea este greu, foarte greu, să-și mai găsească locul între ai lui.
Ca și o plantă, românul prinde rădăcini și sfințește locul unde trăiește. Dacă e harnic și optimist, își duce cu el oriunde și hărnicia, și bucuria de viață. Dacă e leneș, nici lenea nu îl părăsește atunci când emigrează. Îl însoțește ca o umbră pe unde-l poartă pașii.
Iar patria, ca și dragostea, e-n interiorul omului, nu pe străzi pavate sau în clădiri impunătoare. Cu omul drag îți e acasă oriunde. Căci el e țara ta. Și-n țara ta poți face orice. Indiferent de geografie. Poți, de exemplu, transforma Toronto în cel mai românesc loc de pe planetă, chiar dacă e plasat la opt mii de kilometri de România.
Cum, mă vei întreba? Și am să-ți răspund cu mâna pe inimă: cheia e omul. El face și desface.
În 20 ianuarie, 2024, Consulatul General al României din Toronto, prin echipa sa, condusă de Oana-Raluca Gherghe, a organizat Ziua Culturii Naționale – Ziua Eminescu, în colaborare cu ziarul Observatorul și directorul acestuia, domnul Dumitru Puiu Popescu. Urmând parcă îndemnul versurilor lui Alecsandri: „hai să dăm mână cu mână cei cu inima română”, sala mare de la North York Central Library Auditorium s-a dovedit neîncăpătoare pentru numărul mare de români prezenți, care, în ciuda previziunilor meteorologice aspre hibernale, au dorit să celebreze acest moment de seamă al culturii noastre naționale: o sută șaptezeci și patru de ani de la nașterea Luceafărului poeziei românești.
Sala arhiplină a avut oaspeți de seamă ai comunității românești din Toronto și nu numai: diferiți artiști, adulți și copii, s-au perindat pe scenă, cinstind, de la mic la mare, sfânta limbă românească, precum și amintirea Poetului, prin vers, muzică, dans și port național. Printre multe personalități culturale și sociale, cei prezenți au avut bucuria să îl salute și pe atât de îndrăgitul Ștefan Hrușcă, aflat la eveniment.
Cu siguranță că acest spectacol, care marchează începutul de an, este primul dintr-o serie lungă, pentru că e dulce gustul național românesc. E și mai dulce, filtrat fiind de distanța de miilor de kilometri care ne desparte de țara mamă. Iar organizatorii au în buzunar toate ingredientele de care este nevoie pentru a domoli dorul încuiat în inimile noastre. În primul rând echipa consulatului e deosebită. De mă vei întreba de ce, îți voi răspunde că trăiesc din 2001 în Canada, dar niciodată până acum nu am simțit prezența consulară atât de palpabilă, atât de apropiată, atât de proaspătă și activă. I-am întâlnit de câteva ori, atât pe doamna consul Oana-Raluca Gherghe, cât și pe domnul consul Titov Gherghe, la evenimente românești: că au fost lansări de carte ori piese de teatru, ori alte tipuri de evenimente, ei au fost acolo implicați și interesați. Atât de aproape de noi, încât putem declina fără grijă posesivul „nostru”. Cât despre domnul Dumitru Puiu Popescu, ce aș putea să-ți spun, decât că are titlul de român cu majuscule, iar ziarul dânsului, Observatorul de Toronto își duce stindardul tricolor de peste treizeci de ani, fiind tribuna limbii române, glasul care intră în fiecare casă de român, promovând valori românești din diaspora și din țară. S-au schimbat multe în cei treizeci de ani, însă Observatorul a rămas o constantă a românului din Toronto și din împrejurimi. E greu de povestit o emoție, căci asta a fost seara de 20 ianuarie, 2024.
Imaginează-ți afară iarna albă, cu mantia-i groasă de zăpadă – deh, suntem în țara ei. Iar înăuntru, sunet de pian, de saxofon, de chitară, voci dulci de copii ori voci profesioniste, vers eminescian, cânt și joc popular românesc, într-un zumzet de români bucuroși, cu ochii umezi de amintiri, pentru că toți ca unul am adus în Canada, conștient sau nu, și câte un pic din poezia lui Eminescu. Și, dacă vrei să afli date concrete, anunțul consulatului e acesta:
Primul eveniment al anului organizat de Consulate General of Romania in Toronto. Am celebrat „Ziua Eminescu – Ziua Culturii Naționale” cu un spectacol de excepție, plin de emoție și talent, cu românii și pentru românii din Ontario. Am avut sala arhiplină cu români la evenimentul dedicat Zilei Culturii Naționale – Ziua Eminescu, organizat în colaborare cu publicația de limbă română „Observatorul”, condusă de Dumitru Puiu Popescu, Programul artistic a ridicat la modul propriu spectatorii în picioare aproape la fiecare moment. Soliștii, ansamblurile și muzicienii au venit pe scenă cu drag de România, versul și rima românească, de cântul și dansul nostru popular. S-a recitat Eminescu, s-au cântat și dansat balade, pianul a fost pus la grea încercare de artiștii români, a fost cultură cu emoție. Prezentat de Dumitru Puiu Popescu și Titov Gherghe, spectacolul Eminescu a beneficiat de talentul și implicarea artiștilor Iulia și Dacian, ansamblul Dănțăușii, Mia Oprea, Barbra Lica, Școala Româneasca Toronto/ORLA, Antonia de Wolfe, Alexander Gangurean, Ansamblul Aroy din Kitchener, Kai Oszlai , Paul Panait, Vasile Simion Ciobanu, Saxophia&Chitarius, Gia Ionesco Oana Gherghe a oferit o diplomă, din partea Consulate General of Romania in Toronto, lui Puiu Popescu, în semn de recunoștință pentru eforturile și implicarea sa constantă de-a lungul anilor în promovarea culturii românești în rândul comunității. Am fost plăcut surprinși de participarea unui număr atât de mare de români și începem deja să ne gândim la săli mai mari și mai încăpătoare pentru anul viitor. Vă așteptăm cu drag și la următoarele noastre evenimente!
Așa a fost la noi Sărbătoarea. În țara frunzei de arțar, în 20 ianuarie 2024, s-a sărbătorit Eminescu.