Cum să nu crezi în ele, când sunt la fel de evidente ca semnele de circulație?

Am încercat prin vară să găsesc un loc unde să fac voluntariat, însă a părut atât de complicat – trebuia un curs de o zi, examinare psihologică și apoi un soi de repartizare. Mi-am notat în agendă perioada în care ar fi trebuit să mă înscriu, dar, după ce am început să mă ocup de David și de mămica lui, am renunțat la idee. Planul alimentar pentru R. îmi ia destul de mult timp – însă avem rezultate bune, verișoara mea a slăbit până acum aproape 14 kilograme -, iar zilele (că-n ultima vreme au fost câte două pe săptămână) sunt ocupate în întregime de dragălașul poznaș, cu care am dezvoltat o relație tare dulce.

Cu toate acestea, într-o zi m-am trezit căutând pe internet „orfelinate Cluj”. Am sunat la numărul de la contacte și am stabilit o întâlnire cu doamna de la capătul firului – directoarea casei de copii. Mi-a spus din start că are nevoie de un profesor de română și mi-a fixat o întâlnire-interviu ca să ne cunoaștem.

Și am ales împreună ziua de joi.

Nu-mi place rolul de victimă, durerea e foarte intimă în perspectiva mea. Mi-e greu de fiecare dată să vorbesc despre necazurile mele și despre mine, în general. Așa că nu o fac decât în situații extreme.
M-am îmbrăcat vesel și am pornit hotărâtă și un pic emoționată.
Îmi doresc să ajut, în memoria lui Tudor, și poate e forma cea mai valoroasă pe care o pot dărui.

Am făcut cunoștință cu A și discuția a curs fluent. I-am povestit despre mine detaliile care mi s-au părut relevante pentru ce aș putea să fac, iar ea mi-a vorbit despre casa de copii. La un moment dat, a remarcat admirativ pendularea mea între țări, iar eu m-am trezit spunând fix ce eram decisă să tac. Nu știu de ce, dar n-am putut să o las să-și imagineze o lume frumoasă unde ea nu are acces. De obicei nu-mi pasă de cei care cred poveste câinilor cu covrigi în coadă.

A tăcut o vreme, apoi m-a întrebat ce vârstă avea fiul meu. Îi curgeau lacrimile pe obraz. Mi-a spus, tristă pentru mine, tristă pentru ea, că are un băiat, singurul copil, de vârsta lui Tudor, bolnav de cancer.
Inutil să vă spun…
Cât de mari pot fi coincidențele? Cine să o înțeleagă mai bine?

De acolo am bântuit absentă prin oraș. Soare, oameni, case. Am intrat prin librării. Nu mi-am găsit cărțile nici la Cărturești, nici la Humanitas, nici la Gaudeamus… slabă prezență. Eu sunt de modă veche și-mi plac cărțile din librării. Seva lor vie și mândră în foi de copac.

În Piața Unirii, am trecut pe lângă corturile mari, fără să am vreo curiozitate ce e acolo. Am intrat în Catedrala Catolică. Eu, gândurile și lacrimile mele. Când m-am întors, m-am lovit pentru o secundă de o privire albastră. Mi-am văzut de ale mele, realizând abia câteva secunde mai târziu că fusese Corina Ozon.
Am revăzut-o câteva minute mai târziu. Era festival de carte în corturile mari pe lângă care trecusem, însă habar nu aveam. Am întâlnit-o apoi și pe Violeta Borzea.
Mi-a fost drag să le văd, să ne îmbrățișăm, să simt aroma fostei mele vieți, să simt normalitatea. Și căldura lor transferată din fosta mea viață în cea de acum.

Am încheiat ziua ruptă de o oboseală bună, pentru că am trecut niște munți pe care nu mă așteptasem să-i trec și nu știu dacă voi mai putea să o fac.
Dacă mi-aș fi propus să-i spun lui A despre tragedia mea, aș fi renunțat să mai merg la Casa de Copii.
Iar spontaneitatea unei întâlniri într-o biserică a rezolvat probabil primul pas din anxietatea mea uriașă față de oamenii din trecutul meu pe care mi-e greu să-i revăd, pentru că cel mai important lipsește.

Poate voi spuneți că sunt coincidențe, eu simt cu toată inima că nu sunt.
– A cu un copil atât de bolnav, singurul fiu, de vârsta unicului meu copil
– Întâlnirea din biserică, întâlnire ce a spart un perete gros
– Ziua de joi, special n-am lăsat pe dinafară acest lucru, pentru că ziua e specială pentru mine.
Și a mai fost ceva. Elementele sunt în text, însă o să vă spun mai încolo.

Se spune că nimic nu e întâmplător, că există o carte a vieții unde destinul nostru e scris, iar noi urmăm orbește acei pași prestabiliți, ca și cum am recita o poezie în chineză, reținută doar auditiv, fără sens, fără să avem habar despre ceea ce gura noastră articulează.
În contradicție cu primul raționament e ideea că norocul ni-l facem singuri.
De la distanță pare că unii au tras lozul cel mare, iar alții că au pierdut autobuzul.

M-am întrebat în dimineața asta de luni – că așa se nasc începuturile, lunea – cum o fi să te naști sub o stea norocoasă. Poate nici nu există conceptul de noroc. Poate doar o Fata Morgana după care alergăm bezmetici. Poate e doar o aberație ce trăiește pe iarba mai verde din vecini, în pozele cu multe filtre de pe Facebook, în aparențele afișate pe toate drumurile și în toate reclamele care promit sănătate, fericire și viață veșnică. În cursurile de dezvoltare personală care, by the way, habar n-am cum reușesc să îmbete omenirea cu iluzii, pentru că omul cel mai dezvoltat personal pe care l-am cunoscut vreodată a fost Ana – bunica, femeie înțeleaptă, dar fără multă școală, însă cu soluții la orice, cu o seninătate ce alunga orice urmă de conflict și o curățenie îngerească. În totală contradicție cu ea e lumea de azi atât de „școlită”, de liberă la voce și acțiune, dar în același timp atât de buimacă și căutătoare de fericire, atât de agramată și nepăsătoare, de egoistă și bântuită de demoni.

În fine, vorbind despre soartă, m-am gândit că mi-o fi fost pecetluită atunci când tata, care și-a dorit băiat, m-a avut pe mine. Om mândru, a fost cu siguranță dezamăgit neputând să se laude răspicat că are cine să-i ducă mai departe stindardul numelui David. Mi-l imaginez zâmbind rușinat, ca și cum a avea o fată era neputința lui personală.

Ani mai târziu, când l-am avut pe Tudor, nora unor vecini a fost însărcinată în aceeași perioadă cu mine și mi-l amintesc pe tata spunând că a născut femeia, dar n-au zis nimic ai ei, probabil e fată, a concluzionat el.

În plus, de parcă n-ar fi fost suficient că nu eram băiat, am venit pe lume și foarte mică, așa că bunu’, când m-a văzut a exclamat: „Din asta în veci nu se face om!”
În paranteză vă spun că bunu’ era înalt, drept, impunător în familie și nu numai, foarte respectat. Nimeni nu-i ieșea din vorbă. De fapt toți se învârteau în jurul lui ca să-i facă pe plac. Nu-mi amintesc să fi fost dur, însă era rece, distant cu o privire care te punea la respect și foarte corect.

Numele tot el mi l-a dat.
L-a auzit la o mănăstire și i-a plăcut mult, așa că nici mama și nici chiar tata – căruia presupun că nu-i păsa prea mult cum mă cheamă din moment ce oricum eram fată – n-au avut vreun cuvânt de spus sau măcar prezența de spirit să-mi pună și ei unul.
Însă, cum numele era prea mare pentru o bucățică de om atât de mică, din start l-au tăiat în două și l-au diminutivat. Și nimeni nu mi-a spus vreodată așa cum scrie în certificatul de naștere, chiar dacă între timp am crescut și m-am făcut om, în ciuda previziunii bunului patern.

N-am căutat în bărbați rolul tatei, pentru că probabil n-am vrut să fiu iubită doar ca o fată. Am tins spre articolul hotărât și l-am găsit.

Poate așa a fost destinul. Dacă aș alege azi altfel? Cu siguranță. Fără fiul meu, viața e plină de regrete. Însă atunci nu știam ce știu. Alergam neobosit după Fata Morgana.

Azi m-am oprit.

M-am întrebat adesea de ce mi-a dat Dumnezeu copilul, dacă avea să fie atât de avar, să și-l ia înapoi atât de curând.
Presupun că știu de ce. I-am forțat mâna.

Când medicii mi-au spus că nu pot avea copii, eu n-am luat de bun diagnosticul lor, nu l-am acceptat. M-am încăpățânat și mi-am chinuit trupul în dureri și sufletul în frici, dar nu m-am lăsat până când am rămas însărcinată și am dus minunea la capăt. Nouă luni de sarcină cu risc, dar VICTORIE, rezultatul a venit pe lume drăgălaș și mâncăcios și, în ciuda unei mămici șubrede, extrem de sănătos.

Medicul care l-a adus pe lume spunea că e al lui, pentru că mă monitorizase ca pe o bombă cu ceas toată perioada. Bebelușul meu nu era doar victorie personală, ci și una medicală.

Știți voi tipul acela de copil care te tâmpește cu „te rog, te rog, te rog…” până obține ce vrea? Așa am fost eu cu Dumnezeu.
Și mi-a dat minune de băiețel, dulce și isteț.
Dar nu-mi amintesc să-i fi mulțumit lui Dumnezeu că mi-a îndeplinit dorința și poate L-am supărat.
Poate n-am fost nici mama cea mai bună: m-am întors la școală când avea zece lunițe și am risipit timpul acela îngeresc în care trebuia să stau cu el, angajând o bonă. Și poate iar L-am supărat pe Dumnezeu.

Doamne, câte greșeli oi fi făcut… cu voie și fără voie… cu vorba, cu gândul, cu fapta…

Mi-a rămas în minte Corina, vecina mea. Ne jucam când eram mici. Odată mi-a dat cu nisip în ochi. Nu-mi amintesc întâmplarea și cei din familie o țin minte doar ca bravadă a lui fratello, care, mai mic fiind, a luat o joardă și-a croit inamicul, astfel că, la locul bătăliei, mamele au găsit două fetițe plângând și un băiețel mirat, ținând în mână o ditamai nuiaua, mult mai mare ca el.

Și-ntr-o bună zi, mama Corinei s-a îmbolnăvit și apoi a murit. Fetița era tot mică, eu nu știam cum să mă port cu ea. În casa lor era forfoteală, iar ea, îmbrăcată într-o rochiță maro cu floricele din catifea, se uita la meciul de fotbal de pe teren. Probabil adulții o trimiseseră, să nu le stea în cale. Eu o priveam din spatele porții și nu știam ce să-i spun, părându-mi-se nepotrivit ce face.

Apoi am crescut amândouă, n-am fost colege de clasă și n-am fost prietene. Pe vremea mea eram prietene cu colegele de clasă și erai popular dacă învățai bine. Eu luam premiul întâi. Eram prietenă cu premiul trei și mențiunile, că premiul doi era băiat și nu puteai să fii prietenă cu băieții. Excepție făcea Radu, dar el venea la bunici și făcea tot ce-i spuneam eu (el era Radu mare, fratele meu Radu mic).

În mintea mea, până de curând, Corina a rămas fetița aceea mică, îmbrăcată într-o rochiță de catifea maro cu floricele, care se uita la fotbal, prea mică să înțeleagă ce se întâmplă în casa lor.

Sunt propria mea insectă.
M-am pus la microscop și urmăresc cu atenție involuția fiecărei fibre din mine.
Apoi, spre perfecționarea experimentului, vin aici și scriu observațiile de „laborator”.
Sunt propria mea insectă, propriul meu virus, propria mea luptă.
Luptă inegală, pentru că refuz să scot sabia.
Vezi tu? Nu am fost niciodată agresivă. Nici măcar o dată.
De ce? Cred că din lene. Sau poate mi-a plăcut sintagma „cel mai deștept cedează”.
Ori învățul biblic al întoarcerii celuilalt obraz.
Nu știu… ori așa m-am născut, cu petalele de la trandafir, nu cu spinii.
Că petalele pot fi semne de carte. Spinii nu. Ei sunt periculoși.
Chiar și pentru cel care trage la țintă cu ei.
Am divagat… cuvintele sunt pentru mine tulpini de păpădii. Faci din ele lanțuri lungi și devii un Tarzan. Te dai cu ele ca și cum ar fi liane și zbori în alte părți.
Vreau zbor direct la tine!!!
Sunt propria mea insectă. Mai știi cum îți spuneam:
dacă aș fi o musculiță, să mă ascund, să te văd, să mă bucur de bucuria ta?
Uite că sunt o musculiță. Sadică, mi-am smuls aripile.
Cum ar veni sunt o fly fără să pot fly. Deci nu mai sunt fly.
Uite că pot fi și simpatică.

PS. Cu toate astea, în ciuda buzunarelor mele pline de petale de trandafir, am fost adânc pedepsită, ca și cum toate hainele mele ar fi fost țesute din spini.

Azi sunt fix 19 săptămâni de la ultima zi fericită din viața mea.
Bine, la ora aceea habar nu aveam că sunt fericită.
Visam, speram, năzuiam. Și alergam la avion.
Acum 19 săptămâni eram așezată confortabil într-un carusel de planuri, gânduri, dorințe, construcții, idei.
Acum 19 săptămâni n-aveam habar că aia e fericirea.
Acum 19 săptămâni credeam că mi se cuvine absolut tot mobilierul din viața mea.
Acum 19 săptămâni eram un brad de Crăciun, împodobit cu binecuvântări.
Acum 19 săptămâni n-aveam idee că o singură clipă de neatenție divină poate închide ca un fermoar tras iute, tot acel tablou idilic – o declinare timidă a pronumelui posesiv: al meu, a mea, ai mei, ale mele…
Acum 19 săptămâni alergam spre fericire, fiind total oarbă, pentru că eram fericire, purtam haina ei zi de zi.
Liniștea dimineților cu cafea, râsul din casă, grădina mofturoasă în funcție de anotimp, pădurea întinsă atât de aproape de strada mea, bucătăria încărcată cu arome, telefonul cu ai mei la un click distanță, până și plictiseala cu care răsfoiam Apple TV ori Neflix – asta era fericirea. FERICIREA – cuminte, așezată, vorbind doar în minuscule. Pentru că fericirea nu deranjează, ea e discretă, cuminte, armonioasă.

Au trecut 19 săptămâni. Binecuvântările au căzut din pom. Calc în cioburile lor. Îmi sângerează tălpile și privesc din fereastra iernii mele la normalitatea de altădată, la fericirea pe care o trăiam firesc și ușor, la fel de simplă ca mersul pe jos.

Las urme de sânge pe zăpada prezentului meu…

Dacă aș putea, aș retrăi la infinit ca într-un fel de „Groundhog Day” acea ultimă zi a vieții mele.
Aveau să treacă doar câteva ore până când, la fel cum aprinzi/stingi lumina, întrerupătorul avea să fie folosit, iar VIAȚA mea avea să se transforme în SUPRAVIEȚUIRE.

PS. Vă mulțumesc din suflet că-mi sunteți, chiar dacă poate că nu pot sau nu știu să o arăt. Nu știu ce va aduce ziua de mâine. Habar nu am. Niciodată nu am trăit clipa așa cum o fac acum. De aceea zilele s-au lungit înfiorător. Iar eu iau fiecare minut așa cum vine.