Visez rar. Sau poate că visez des, dar uit totul înainte să mă trezesc. Însă, cum am nevoie să dorm opt ore pe noapte ca să funcționez, am o bănuială că totuși nu pierd eu nopțile visând. Decât atunci când n-am încotro. Am avut câteva vise premonitorii, despre care nu am vorbit cu nimeni, însă m-au zdruncinat și am ținut minte fiecare detaliu, iar explicația a venit mult mai târziu. Bunica zicea: „Treacă cu noaptea!”. Așa spun și eu când văd pe unul sau pe altul cum, pe model freudian, încearcă să analizeze cu spaimă ori speranță filmul nopții.

Nu vorbesc despre vise. De fapt întâmplându-mi-se atât de rar nici nu aș prea avea ce. Însă mi-e încă viu în minte unul, deși e din 1900 toamna, de pe vremea când eram în generală.

Era o seară târzie, scârboasă. Părea noiembrie. Noroaie cu frig, ploaie și un vânt rece. Genul acela de zi în care nu lași nici câinele afară. Eu însă eram în noapte și frig, încercând din răsputeri să intru. Ușile și geamurile erau, firește, închise, iar pe mine mai că mă lua vântul. Mă uitam prin geamul holului și strigam, sau încercam să strig, căci vântul îmi lua toată vlaga. Mă țineam cu ultimele puteri de pervazul geamului pe exterior și îi priveam pe ai mei. Toți trei erau în casă. Doar eu nu puteam intra. Mă chinuiam să strig și să mă țin cu degetele care-mi alunecau pe lemnul ud, iar vântul era atât de puternic că-mi lua respirația. Nu mă auzea nimeni. Îmi era frig și teamă. Mă dureau vârfurile degetelor, crispate pe dunga îngustă și rece a pervazului. Voiam în casă rău de tot, dar cel mai cumplit, mai presus de chinul meu, era faptul că-i vedeam pe ei liniștiți, senini. Nimeni nu îmi simțea lipsa. Nimeni nu observa că nu sunt acolo. În casă era cald și frumos, iar ei se simțeau bine. Îi priveam prin geam și nu le înțelegeam liniștea când eu eram înspăimântată. Nu puteam să ajung nicicum la ei. Vântul era mai puternic decât mine și pentru prima dată părinții mei nu mă ajutau.

Finalul a fost oribil. M-a luat vântul și m-a dus în noapte, cu frig  și spaimă, dar mai ales cu  imaginea părinților și fratelui întipărită pe retină, toți trei fericiți, liniștiți și ocrotiți de lumină și  căldură. Fără să observe că eu lipsesc.
M-am trezit cu o frică cumplită și transpirații reci. Am înțeles cu mintea mea de copil că e un vis ce-mi spune că voi cam pleca din lumea asta. Nu am spus firește nimănui, că nu voiam să-i supăr. Dar pentru mine era clar și am suferit în tăcere o vreme, așteptând să vină să mă ia… vântul. În timp, văzând că nu se întâmplă nimic, temerile s-au liniștit, dar nu am uitat nici un detaliu al visului.

Azi, după atâția ani realizez că vântul m-a luat și dus într-o altă lume. Departe de căldura unde ai mei trăiesc liniștiți. M-am agățat, poate, o vreme cu unghiile de pervazul ferestrei, dar am ajun până la urmă în țara frunzei de arțar, adusă de vânt.

Happy Anniversary with WordPress.com!
You registered on WordPress.com 3 years ago.
Thanks for flying with us. Keep up the good blogging.

Cică-i ziua mea. Habar n-am avut, că sărbătoream cum se cuvine, cu șampanie și tort de ciocolată.
WordPress-ul m-a anunțat că exact acum trei ani s-a născut Sweet & Salty. Mult? Puțin? Mi se pare o veșnicie. De atunci am început, mai bine zis am reînceput să scriu, după ce ani de zile tăcusem. Nu voi înțelege niciodată cum de nu m-am sufocat tăcând atât de mult timp. Nu am fost cititoare de bloguri. Nu știam cu ce se mănâncă. Nici măcar nu a fost ideea mea să deschid blogul. Întâmplare… Am fost la Sex Tape, protagonista avea un blog (cred că nimeni nu-și amintește detaliul). Așa a venit ideea. 🙂

Când am primit notificarea, am zâmbit și i-am spus imediat omului meu drag, iar el m-a făcut să mă simt specială. Tare specială. Are el un stil…
Apoi m-au năpădit amintirile, m-am muiat și încălzit. Și am decis să scriu ceva. Orice. Mai mult pentru mine, pentru sărbătoarea care e scrisul în viața mea.
Nu voi recapitula etapele, nu voi arunca cu cifre și statistici. Nu-mi plac numerele.
Ce s-a petrecut cu adevărat acum trei ani? M-am reîntâlnit cu mine însămi și am o bănuială că-mi era tare dor de mine. În viața mea a revenit minunea scrisului, pe care într-o zi o pusesem deoparte, exact așa cum îți pui într-o zi deoparte jucăriile, iar a doua zi nu le mai atingi, pentru că nu mai ești copil.

Am schimbat țara acum mulți ani și m-am așezat cuminte într-un sertar, încercând să construiesc o nouă eu, care să se muleze realității canadiene, aflată la capăt de lume, la mii de ani lumină de viața mea perfect românească. La început când lumea mă întreba care a fost meseria mea în România începusem să cred că sunt o glumă. „Profesoară de română” stârnea zâmbete. Cu toate acestea primul meu job în Arțaria, cum alint eu țara adoptivă, a fost același: profesoară de română. Lungă poveste. 🙂

Trei ani: Cuvinte. Oameni frumoși. Schimbări majore. Râs și lacrimă. Întrebare și răspuns.

N-am scris de mult. Nici n-am citit. Nici n-am trecut pe aici decât să șterg praful și să verific dacă sunt închise lumina și ochiurile de la aragaz. Puțin de tot. Nici trei minute pe zi.

Câteodată e furtună și te întrebi.
Te oprești cinci minute și aștepți să se așeze apele. Te întrebi.
Asculți ecourile curcubeielor care se așază cenușiu după ploaie.

Te duc valurile în toate direcțiile. Te oprești o secundă, te uiți în oglindă și iar te întrebi: cine sunt?

Câteodată te răpune un gând sau un dor de-o prietenie dragă din trecut care a murit. Brusc. Poate a fost bolnavă și nu știai. A murit pur și simplu, fără să-și ia măcar adio sau la revedere. S-a dus. A murit și nu are un mormânt măcar să pui o floare din când în când. Ai amintiri frumoase și întrebări. Oare?
Și te apucă dorul uneori. Te consolezi cu o sintagmă ruginită: așa e viața. Așa o fi?

Am primit poze cu luna. Cineva a pândit luna pentru mine și mi-a dăruit-o cu autograf. Al lunii. A surprins-o în ipostaze, culori și lumini ciudate. Luna habar n-avea că e pândită. Șantajată mi-a scris.

Altcineva mi-a spus ieri „Bună dimineața, rază de curcubeu!”

Lume colorată. Ghiveci de suflete. Pentru fiecare deget întins acuzator sau supărat sau bănuitor sunt 3473. 23 oameni care te iubesc. Știai?

Fb-ul ăsta de toate zilele îmi dă câteodată dureri de cap și-o ciudă, de nu mă văd. Câteodată. Nu. Nu vreau să renunț la el, cel puțin deocamdată, pentru că am cunoscut niște oameni super faini, pe care îi pot urmări doar acolo, plus am contacte importante… complicat. Am avut intenția, recunosc și chiar l-am dezactivat de câteva ori, însă nu prea stau eu acolo, așa că nu câștig nimic dacă-l tai.
Pagina mea feisbucistă nici măcar nu e personală, ci un fel de apendice al blogului și o unealtă de promovare, ca a multora dintre voi. Că deh, eu recunosc cinstit că am nevoie de feedback. Dacă nu m-ar interesa ce zic alții, aș scrie jurnal personal. Dar mă interesează, mă incită, mă provoacă… Uneori mă supără, sau mă enervează, dar de cele mai multe ori mă ridică, în special când anumiți oameni mă citesc, lăicuiesc și comentează.
Nu fac paradă cu viața personală pe fb, am două trei poze puse la presiunea unora, care mi-au reproșat c-aș fi robot și că le-aș datora un minim minimorum celor care își iau din timp să mă citească. Am zis biiiine și m-am inspirat după o persoană dragă de pe blog și am pus și eu ceva acolo.
De ce nu e personală? De numa’. Pentru că sunt o voce. Eu scriu. Atât. Nu mă interesează socializarea feisbucistă. Acum nu-s nici speriată de avioane. Atunci când mă salută cineva, ori mulțumește pentru accept, nu mi se rupe tastatura să zic două vorbe (sau una).
Dar unde-s oameni apar probleme și se înmulțesc cu ț când aceștia-s români.
Cum stau puțin pe fb mai și gafez, ca atunci când am felicitat-o pe o tipă că a fost părăsită. De fapt voiam să răspund cu un rând mai jos.
Acum iar o să supăr niște persoane, dar… Eu postez ce scriu. Deci e public. Chiar foarte public, nefiind doar pentru persoanele din grupul meu feisbucist, ci pentru oricine de pe planetă care are fb și vorbește românește, sau folosește deștept google translate.
De ce să dezbatem pe mesaje private tema postării mele? Că ce?
Supăr și nu vreau să supăr, da’ știu că supăr. Însă nu fac analize pe text în privat. Nici nu mai predau română, ca să zic că dau meditații. Nici sfaturi în dragoste, ori ședințe de psihologie, nici cum să emigrezi în Canada și nici să mă mai mărit o dată nu vreau. O dată e bugăt ar fi spus bunica.
Socializare de plictis? Nu e bine. Nu sunt eu aceea.
De ce să nu spună oamenii sub text, pe pagină, ce au de spus?
Câte opțiuni sunt până la urmă? Dacă îți place, ori ai o opinie, cum o fi aia, spui. Dacă te jenezi (!?!) să spui și vrei să lași un semn ai la îndemână butonul like, care a evoluat și el, că place, râde, plânge și se miră. Dacă ai o anumită normă de like-uri pe zi, număr limitat, că poate-s cumpărate de la piață și s-au terminat până la mine, asta e! Mă sari. Dacă nu îți place ce am zis mă ignori.
(Am înțeles că unii folosesc like-urile cu măsură, altfel se deteriorează, le scade valoarea. O fi o economie a like-urilor?)
Dar de ce mesaje private? Ca să ce? Îmi spunea o persoană din a cărei conversație nu reușeam să scap,  cât de mult mă admiră, dar să nu mă supăr, că ea nu comentează și nu dă like pentru că nu prea stă pe fb. Nu am trezit-o din bula roz să îi spun că tot pe fb era și când nu mai termina de vorbit cu mine.
Urăsc să ignor mesajele pe care le primesc, dar cum să împac și capra și varza? Cum să fiu politicoasă, dar să nu răspund?

Peste drum de casa mea cresc împreună un stâlp și un  pom. Un stâlp ca toți stâlpii și un pom ca toți pomii. Care nici măcar nu e pom, e copac.
Sunt caraghioși așa, unul lângă altul, păzind parcă asfaltul. De-a lungul anilor nu s-au despărțit, au crescut în paralel (stâlpul mai puțin :D) par chiar înfrățiți.  Combinațiile între rase, ori culturi diferite nu dau bine. Șochează ochiul la prima impresie.  Au altă culoare,  altă expresie… Dar dacă ei se înțeleg?

La început a fost stâlpul. Înalt, vânjos, terminat tocmai la capăt cu un felinar bățos. Strălucind noapte de noapte, strajă și lumină  străzii. Apoi, s-au plantat pe stradă puieți să… ornament, să….  ozon, să… verde… să.
La început stâlpul se ținea cu nasul pe sus. El era… beton. Orgolios. Rasă trainică, superioară. Rezultat al evoluției tehnicii, nu  crescut pe unde dă Domnul, în orice pădure, orice  pășune. Prin vene îi curgea electricitate. Avea prestanță. Nu se putea coborî la nivelul unei biete surcele, fără importanță care e arsă, folosită și folosibilă, ohohooo cu deznodământ clar, în rumeguș.

Nici nu catadicsea să se uite către timidul copăcel curios… că ar fi vrut să afle și el câte ceva despre strada, țara adoptivă, unde avea să-și petreacă restul vieții.
Nimicuri: ce oameni trec, ce-ndrăgostiți vor scrijeli numele iubitei în carnea lui. Ce câini… na! informații ca între vecini.

Sătul de pisălogeală, într-un târziu, stâlpul, rău plictisit în ziua respectivă, i-a răspuns. E drept, cam monosilabic. Dar, din vorbă-n vorbă conversația a început să curgă. Și stâlpul a avut o revelație pe loc: „Măi, copacul acesta nu e prost deloc”.  Așa au început să povestească și rând pe rând să se-mprietenească. Stâlpul avea inimă bună.

Își mai țineau de umbră reciproc, când vara era prea agresivă. Apoi sezon de fluturi i-a lovit pe rând și s-au îndrăgostit, și-au suferit. Oh, ce-au mai suferit…
Ce mai? Au împărțit emoții, frunze, becuri arse, filamente, ierni și primăveri.
Însă,  crengosul nu se lăsa la stâlp. Era… ambițios. Creștea, creștea și iar creștea. Apoi a prins aripi. A observat că stâlpu-i stâlp, că toamnă-vară e la fel. Nu are frunze, n-are floare, nu se schimbă.
Doar el, ramificatul se poate răsuci, întinde și tremura în vânt.
Nu e, cum ar veni, model în serie. Nu are nici un geamăn. E unic pe pământ, are amprentă personală. Și-a tot crescut, până l-a depășit pe stâlp. Apoi, pe lângă frunze, a început ca să rodească și țeluri. Tot mai înalte, cu fiecare toamnă și fiecare iarnă.
Și într-o zi a hotărât și-odat’ s-a avântat spre nori, cu crengi în rugăciune, spre cer dorind să zboare.
Dar rădăcinile… Ciudat. Rădăcinile cu ghearele țineau pământul. Nu se-ndurau să plece. Îl ancorau în sol.
Ce chestie?! S-a opintit copacul de trei ori, dar trunchiul se-ncăpățâna să stea lipit de rădăcină. Și cerul să rămână la locul lui. Departe tare. Iar el, copac frumos, bogat și mândru, alături pe vecie copăcească, legat de stâlp să viețuiască. De-un biet beton lungit și gri, ce nu rodea…. nu înflorea….
Ce soartă grea… să înflorești și să rodești, dar toată viața s-o trăiești alături de un felinar.
Trist în zadar…
În seara aceea visele s-au scurs alene pe-alei.
Și crengile au revenit blazate, atingând ușor pe bietul stâlp ce lumina, la fel, cu spor…
Și-atunci deodat-a înțeles că nu e singur pe pământ, spre stele noaptea se înalță alături de vecinul stâlp. Și paralel sunt roditori. Unul lumină, altul flori, sădesc pe stradă amândoi…

PS: Copacul s-a-nclinat ușor spre stâlp.

Azi se conjugă la indicativ prezent verbul „A PROTESTA”.
Se declină substantivul „VIITOR”, cu funcție de subiect, acordându-se în mod extrem și absolut atributului  „COPIII”.
Accentul, în construcția propoziției și a frazei, cade imperios pe complementul circumstanțial de loc „ ÎN STRADĂ”.
Sintaxa propoziției și a frazei ajunge invariabil GEOGRAFIE locuită de români în țară și peste hotare.
***
Fragment: Azi timpul nu mai are răbdare cu oamenii. Paharul s-a umplut și a luat formă de oameni care protestează: ISTORIE.
Gramatica reacționează violent, iar substantivul„ VIITOR” a devenit brusc sinonim pentru „COPII”.
***
Fb-ul e fierbinte. Politicul mustește neliniște în toate piepturile care bat românește, iar oamenii își scuipă libertatea, care cum pot. Știri interactive,  comentarii la subsol, zile în stradă, sau pe fb, să vedem unde, ce și mai ales CÂND?
Emoție la unison. Zile care contează și contorizează ISTORIE.

Leapșa de la  HopeLess căreia îi mulțumesc. Cartea e una din marile mele iubiri (știu că așa este și pentru voi. Toți cei care citiți acum aici, locuiți aceeași patrie, a cuvântului.)

Preferi cititul în pat sau în alt loc?

Oriunde. În pat, pe scaun, la birou, în picioare dacă aștept undeva… Am mereu cu mine ceva de citit în telefon, așa că profit de fiecare ocazie. În vacanțe însă îmi place să am cartea clasică, tipărită…

Personaj principal feminin sau personaj principal masculin?

Depinde de cum mă incită personajul. Nu am o preferință pentru genul protagonistului, mai degrabă mă atrage (ori dimpotrivă, respinge) caracterul, construcția lui, jocul în cadrul scriiturii.

Gustări dulci sau gustări sărate?

Exact ca numele blogului meu: ambele. Prea mult dulce e prea mult, iar sarea peste măsură… acrește. De câteva luni am descoperit biscotti cu sare și zahăr. Am strâmbat din nas inițial, dar sunt delicioase. În concluzie: îmi plac ambele, uneori chiar combinate.

Trilogii sau serii alcătuite din mai multe volume?

O carte bună e o carte bune, indiferent cât pedalezi până la final. Iar una proastă te convinge de la primele cuvinte să o lași din mână. Așa că pentru mine nu contează dacă e trilogie, ori serie compusă din mai multe volume. Şi, şi.

Narațiune la persoana I sau la persoana a III-a?

Narațiunea la persoana I convinge, incită, dă senzația de autenticitate. Și eu folosesc mult această tehnică. Și de prea multe ori dau impresia că scriu despre mine, chiar dacă e doar un exercițiu de imaginație Cum spunea cineva: e fascinant să te uiți pe gaura cheii.
Nu am totuși o preferință. Citesc cu aceeași plăcere o narațiune,  indiferent că e scrisă la persoana I ori a III-a.

Librărie sau bibliotecă?

Ambele. Și sunt plăceri oarecum diferite din punctul meu de vedere. Îmi provoacă senzații diferite.
Îmi petrec destul de mult timp la librăriile Chapters, unde uit de mine. Sunt cele care au cafenea și poți sta cu nemiluita la o cafea și să frunzărești ce vrei. E paradis. Atmosfera este atât de faină, că uneori îmi place să scriu. Te molipsești cumva de la literele din jur…

Cărți care îți provoacă râsul sau cărți care te fac să plângi?

Nu le aleg după acest criteriu. Mă transpun în scriitură și pot să sufăr, în disperare, cot la cot cu protagoniștii, ori să mă bine dispun.

Coperta albă sau copertă neagră?

Coperta incită. Atrage. E primul contact, mai ales atunci când ai de-a face cu un autor nou, despre care nu știi mai nimic. Aș zice că e foarte importantă. E oarecum cartea de vizită a viitoarei lecturi.
Cred că o prefer neagră, dacă am doar cele două opțiuni. Aș opta însă pentru… colorată.

Roman psihologic sau roman de acțiune?

Psihologic. Clar!

Nu voi lepșui pe nimeni, dintr-un singur motiv: v-aș lepșui pe toți. Așa că vă invit, dacă vă place subiectul să preluați aceste întrebări. Voi ce ați răspunde?