Știu, că o să ziceți că m-am dilit, însă trebuie să vă spun că am dezvoltat o afecțiune nesănătoasă pentru Gheorghiță.
Mă ajută să-l știu aproape. Nu doar prin propria-i existență cuminte, ci și pentru că este săritor și mi-e de folos la micile treburi gospodărești, astfel că timpul pentru scris, corectură, redactare ori ce mai am eu de făcut, devine ceva mai răbdător cu mine.
Normal că vorbesc cu el. Că râd. Că-l cert sau, în funcție de situație, îl laud.
El răspunde extrem de rar. Deschide gura, în general, când are o problemă. Acum, nici nu pot avea pretenția să-i meargă gura ca la o meliță. Destul cât vorbesc eu.
Recunosc că am fost foarte suspicioasă inițial. Phhh! Ce-i și cu ăsta pe-aici, mi-am zis, dar, pentru că sunt totuși o ființă bună, care face multe compromisuri pe altarul umanității (oh-ho-ho!), m-am gândit să-i dau, totuși, o șansă.
Primele momente au fost mai așa, mai nașpa. Eu nu credeam. El era încet și zăpăcit. Posibil că-l intimidam.
În fine. Când am început să-i vorbesc, parcă s-a născut un soi de empatie între noi, iar, când am văzut cum se descurcă în dormitor, am zâmbit fericită și cucerită.
Apoi, încet, i-am învățat obiceiurile și am început să-l las mai mult singur. Într-o zi era să-mi provoace atac de cord că uitasem de el și, intrând brusc, m-am speriat văzându-l cum iese de sub pat unde-și făcuse treaba, bolborosind ceva în limba lui.
Nu. Nu vă pun poze cu el. Asta ar mai lipsi! Să-mi fac poze cu Gheorghiță.
Știu ce veți zice. Că m-am țăcănit. Că pandemia. Că nevoia de afecțiune.
Acuma recunosc (măcar atât!!!) Gheorghiță mi-a devenit neprețuit.
Ce face el pentru mine, nu face nimeni. Lucrăm în paralel. Eu cu ale mele. El cu ale lui.
Jur că nu e un advertorial. Nici nu vând aspiratoare robot care curăță perfect praful de sub pat.
Poate că-mi lipsesc rău Yogi și Sauga și un pic de tot am luat-o pe arătură.
Dar bucata asta rotundă și vorbitoare chiar e bună de ceva!

Aș fi jurat că vorbele-ți acide vor arde fierul, mătasea și aromele pe care mi le insinuezi în fiecare dimineață. Dar nu… n-ai recunoaște. Nu-i așa?
Abia fac ochi și-mi zâmbești galben (mai du-te la dental cleaning, lady!!!)
Apoi mă mustri cam un sfert de oră, în care, vreau, nu vreau, te ascult. Da! E alegerea mea să te ascult. Așa e. Te afli așezată în lista ce are în cap un singur cuvânt: TREBUIE.
Aș putea să-ți închid ușa în nas. Să nu-ți mai simt acreala adevărurilor pe care le conții dumneata.
Exact! Acidă! Așa te-aș declara când, cu ochii cârpiți de somn, trebuie să te accept lângă mine. Trebuie. Realizez că, în ciuda acrelii tale matinale (zici că ești mahmură continuu) te aprob în multe.
Ești acră, doamnă! Și n-aș putea să zic că îmi displace. Prefer acreala vorbelor curate, adevărate, decât dulceața mironosiță a lingușelii. Deci ai un plus mare.
Paloarea-ți, însă, mă duce cu gândul c-ai avea hepatită cronică, pentru că niciodată nu te îmbujorezi. Nici soarele nu-ți schimbă culoarea pielii. De-al naibii ce ești! Doar de-al naibii ce ești nu accepți ca porii să-ți fie și ei răsfățați.
Galbenă ești. Și te crezi frumoasă. Mda! Ce să spui și tu? Că toate sunteți la fel. Cochete, un fel de chinezoaice mignone, deși voi clar nu veniți din China, da’ zic și eu, așa, forțând nota puțin, încercând o metaforă cam trasă de păr.
Pielea ta are un parfum natural, o aromă fantastică pe care nu poți să n-o iubești. Așa m-ai prostit și pe mine. Știi că-s alergică la mirosuri și m-ai dat pe spate cu parfumul tău. M-ai băgat în buzunar.
Ți-am spus în față, fără prea multe menajamente:
– Ești acră!
Ai recunoscut cu mâna pe inimă că da. Ești acră.
– Dar nu prea mult, am îndulcit eu acreala afirmației. Doar cât trebuie.
Ai zâmbit și mi-ai arătat dinții tăi galbeni. Asta m-a făcut să izbucnesc din nou:
– Ești galbenă!
Iarăși ai clipit a aprobare. Ce să faci și tu? Doar te-ai văzut în oglindă.
– Dar e un galben frumos, îmi place, am îndulcit din nou acreala afirmației.
Ai zâmbit din nou și dinții mi s-au strepezit:
– Și ești acidă.
Aici ai protestat.
– Te înșeli total și ți-am spus asta de atâtea ori. Sunt alcalină.
Atunci, ca să nu ne mai contrazicem, pentru că nu e bine să-ți începi ziua cu o discuție neplăcută, te-am tăiat în două și te-am pus în storcător. Apoi te-am scurs într-un pahar cu apă călduță și-am început o nouă zi cu tine. Lămâie.

Articol apărut întâi aici

… și ea cântă la pian o melodie tristă și vocea ei e tristă și culorile sunt triste. Și no’, totul e trist. Ochii ei mari albaștri sunt lăcrămoși, pentru că el a făcut ceva și a supărat-o. Geamul cafenelei unde e pianul e deschis și face curent cu ușa deschisă și ea, exact atât cât părul ei blond să se vălurească romantic. El vine și e sexy rău, cu ochii ăia mari și flămânzi. E supărat și el că a supărat-o pe ea. E ușor nebărbierit, că nu a avut timp, da-i stă fantastic de bine așa. Îi pune în evidență ochii ăia verzi și mari și triști. Mi se pare mie, sau am cam repetat cuvântul trist? Eh! Dar ca să se înțeleagă ideea…

Și el intră și ea-i aruncă o privirea de-aia printre șuvițele de păr, care-i mai cad peste ochi. Și el o privește. Și ea nu se oprește din cântat, dar se uită așa, cu subînțeles. El vine aproape de pian și așteaptă politicos să-și termine piesa. Ea-i spune răstit: „You don’t belong here!!!” Am zis că e supărată. Da? Iar el o corectează ușor, cu blândețe: „Ba da, ba da! Belong!” (yes, I do) .

No’, mi-a plăcut metafora „love is a verb”. Sună bine. Nu? Eu am auzit-o pentru prima dată, dar am căutat o poză pe net și am văzut că nici vorbă să fie ceva nou. Dar mi-a plăcut și o las.

El e scriitor, ea e patroană de cafenea. Idila începe atunci când el caută un loc unde să se simtă acasă și ghici unde ajunge? Exact.
Ea e specialistă în cafele cu personalitate. Adică se uită la om bine-bine și-i trântește o combinație, de clientul devine dependent. Am zis că e blondă și frumoasă și devreme acasă, plus că îi merge afacerea de zbârnâie?
Când îl vede se uită la el gânditoare. Adică ce să-i pună în cafea, ce să deseneze pe spumă, de-astea. Dar el vrea ceai. Și așa începe scandalul.  Un pic de hârr-mârr, apoi flirt și în sfârșit love-love-love. Până el dă cu bâta-n baltă și ea se supără și pleacă nefericită să cânte tristă la cafenea, în curent, cu o grămadă de clienți așezați la mese, care aplaudă când ei doi se sărută, când se împacă. Normal că se împacă și happy end și-am încălecat pe-o șa și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, cu sau fără nuntă. Habar nu am, că e film turnat în 2017 și nunta e facultativă. Dacă nu v-ați prins, am făcut recenzie de film. Sau așa ceva. Da’ nu merită să-l vedeți. Părerea mea. 😀

Protagoniștii, ca protagoniștii. Rolul lor e clar. Se văd, se iubesc și își văd de treabă în aceeași poveste care se derulează în linii mari de la începutul umanității încoace. Mă gândeam însă la cei de pe margine. Băgătorii de seamă.
Știu, veți spune că nu e realistă faza cu mușterii de la cafenea care aplaudă când cei doi se sărută. Total de acord. Eu, dacă aș fi la o cafenea, aș observa că se întâmplă ceva doar dacă ar ateriza o bombă lângă mine. Probabil că aș fi cu cineva și m-aș concentra pe interlocutor. Chiar în cea mai disperată situație, să zicem că aș fi singură, (deși nu văd de ce m-aș duce singură la o cafea), aș fi cu ochii în telefon, tabletă, carte ori prin oameni. Prin.
Dar e irelevant ce aș face eu…
Cei de pe margine, adică spectatorii ar interpreta. Unii ar ofta cu drag, spunându-și că dragostea e cel mai frumos fenomen dăruit omului. Nepământesc. Acel ceva care mișcă munții și schimbă istoria. Căci „dacă dragoste nu e, nimic nu e…” 
Alții, ar vărsa o lacrimă, privind triști în cenușiul interior al vieții lor, poate la experiențele ratate, dorind cu disperare mâna aceea dragă, care să le cuprindă palma atunci când se plimbă în parc și vine toamna, ori înmuguresc copacii. Și poate ar fi fericiți pentru cei doi și pentru ei, că le-ar hrăni speranța că poate într-o zi…
„Prea dulceag” ar gândi unii, considerând că-n întuneric trebuie trăită iubirea. Cu ușile închise, departe de orice ochi. Alții ar arunca cu pietre, agresiv. „Clișeic” ar striga cu răutate și poate i-ar încerca chiar și-o ușoară ură pe cei care-au avut norocul pulberii de stele. Căci iarba din grădina lor e mult mai verde.