Sunt sigură că te-ai aflat și tu, dragă prietene, într-un avion gata de decolare, așa cum sunt eu acum. Ai făcut check-in la zborul pentru Canada. Te-ai așezat la locul tău, după ce ai fost scanat, măsurat, trecut prin tot felul de filtre cunoscute sau mai puțin cunoscute. Ai pierdut multe ore prețioase chiar înainte de a începe zborul propriu-zis, zborul celor opt mii de kilometri interpuși între cele două acasă ale tale.
Ai avut și tu sufletul împărțit în două jumătăți perfect egale, strânse ca o lămâie de tristețea despărțirii „până data viitoare”, dar bucuros, în același timp, că te întorci la cuibul tău, în țara ta adoptivă, unde ai decis să trăiești.
Poate că în escala de patru ore, în care aveai intenția să citești ori să lucrezi, s-o fi lipit și de tine vreo doamnă emoționată, bucuroasă „că mergeți și dumneavoastră la Toronto”. Poate ai luat-o cu tine, muiat de licărul acela de disperare și recunoștință, înduioșat de teama pe care i-ai citit-o în ochi: dacă se pierde? Dacă nu se descurcă? Ai acceptat-o lângă tine, cu gândul că așa fac toate mamele de copii care au emigrat în Canada. Mame care nu știu engleză și le tremură sufletul în ele în fața aventurii uriașe a drumului. Dar trec munții și norii, își înving teama de zbor, știind că la capăt de drum sunt puii lor. Poate și tu ți-ai schimbat planurile și, în loc să citești, ai ascultat poveștile despre cum se descurcă copiii doamnei în țara străină. Și te-ai uitat la fotografiile ei, neinteresante pentru tine, dar atât de valoroase pentru ea. Imagini asemănătoare cu ale tale și cu ale tuturor românilor emigranți.
Căci părinții vin la noi atât cât pot, cum pot, aducând pe lângă țuica și poate alte bunătăți românești care-ți plac, toată emoția copilăriei și tinereții tale. Și-ți mai aduc ceva. Bucuria imensă care-ți udă ochii atunci când poarta se deschide și tu îi îmbrățișezi în aeroport, simțind în părul și hainele lor parfumul acela de drag și de departe. De acasă.
O bunică a venit la nepot. Nu știa nici engleză. Și nici n-a avut noroc de vreun călător cu suflet mare care să o îndrume pe românește. „Cum te-ai descurcat bunică?” a întrebat-o nepotul. „A venit la mine o doamnă tare cumsecade, doamna Cuzmi. Și mi-a adus și de mâncare, și băutură. N-am înțeles ce zicea, dar zâmbea tare frumos și de câte ori vorbea cu mine zicea cuzmi”. (Era stewardesa care spunea excuse me).
E drept că avioanele zboară în ambele direcții, iar dorul nostru este mult diluat acum, pentru că atât comunicarea cu ai noștri, cât și deplasarea sunt mult mai ușoare. Însă o undă de nostalgie toți purtăm în buzunare. Nu mai e ca pe timpuri, când românii erau puțini și singurul mod de a putea afla vești de acasă era clasica scrisoare, care făcea săptămâni până la destinație.
Am fost întrebată de curând dacă dorul de casă, dacă dezrădăcinarea, mă face să scriu românește. Și-am spus din tot sufletul că nu. Rădăcinile noastre sunt natante. Noi am devenit cetățeni universali. Cei de pe pământ îmi sunt aproape. La o aruncătură de băț, chiar dacă aruncătura aceea măsoară 8000 de kilometri. Dorul e unul singur. Pentru cei care-au plecat în alte dimensiuni. Atât. În rest, trăim un firesc în care învârtim fusul orar.
Un pic din primăvară mea și cel mai recent articol din Observatorul de Toronto, unde, de ani de zile, am o rubrică permanentă, care mi-e tare dragă.
Vrei să știi cum e să cadă o perdea între tine și viitor? Cum e să nu poți comunica deloc cu cel care ți s-a promis? Vrei să știi cum e să fii o cenușăreasă comunistă, îndrăgostită de fiul consulului român în Canada? Nu. Nu e unparfum de tei cu miere, chiar dacă una dintre protagoniste poartă numele Thea. E viața ce urcă scara ori o coboară, trăind niște vremi și vremuri în care coincidențele poartă mască. Poate fi dragostea o punte româno-canadiană? Poate fi despărțirea dizolvantul prafului de stele? „Promisiunile” mele au culoarea magenta, culoarea zmeurei și a vieții. Și a anului lor de apariție. O carte e rodul multor mâini, chiar dacă izvorăște dintr-o singură inimă. Sasha Segal i-a ales culoarea și mi-a găsit frunza pe care mi-am dorit-o prezentă pe copertă, ca un salut adresat țării mele de adopție Un fragmentpentru tine, dragul sau draga mea. Apărut în revista Chic Elite.
După primăvara splendid arcuită în zbor pe planeta lor trandafirie și romantică, vara avea să fie punctată sexy de banchetul de absolvire.
Toalete și planuri de viitor, fluturași visceral încuibați de emoții adolescentine, inimioare desenate pe ultimele pagini ale caietelor și parfum de tinerețe, zburând pe ferestrele luminoase ale sălii de clasă, împreună cu Gaudeamus igitur/Iuvenes dum sumus, cristalin poleiau coridoarele și fiecare încăpere a școlii.
Anca și Tavi, emoționați că fata lor termină liceul, printre alți părinți, își înghițeau lacrimile de bucurie, aplaudând cele două clase de a douăsprezecea, care încheiau un ciclu de viață și treceau cântând cu garoafe în mâini. Elevii mai mici erau așezați într-o parte și în alta, ca un coridor uman prin care defilau absolvenții.
Aplauze, câte o lacrimă de bucurie, câte-o garoafă roșie, accidental căzută pe asfaltul din curtea școlii, țăcănit stângaci de tocuri. Fetele săriseră din teniși direct în pantofi Guban. Se credeau mai mari, nu numai datorită celor câțiva centimetri care le înălța călcâiul de la sol, dar și grație momentului solemn și familiilor ce țineau ochii pe ele. Câte-o mamă se apropia să șoptească câte ceva odraslei, care, țâfnoasă, se trăgea-ntr-o parte, că doar știe ea mai bine.
Părinții se așezaseră instinctiv pe categorii sociale, cei de la țară mai sfios, într-o parte, ca un cârd de rațe rușinoase, bălăbănindu-și trupurile încălzite de soarele năuc, temători să nu greșească și să nu-și fa-că de râs copiii.
Cei de la oraș, cu nasul în vânt, cu costume de stofă și cravate, zâmbeau superior, pe când con-soartele lor țepene, în taioare pastelate ori mătăsuri diafane, afișau o tristețe nostalgică, de fugit irre-parabile tempus[1].
Adunarea colorată umplea curtea școlii, iar cei de-a douăsprezecea, vedetele zilei, se agitau care-ncotro, complicii intrării în viața de adult, simțindu-se înțelepți și importanți peste noapte.
La finalul ceremoniei, părinții se apropiară de copii, așa că Liviu și Liliana se treziră față în față cu Anca și Tavi. Bărbații dădură mâna instinctiv, zâmbind prietenos. Liliana, după ce se opri o fracțiune de secundă, scanând iute interlocutorii, se prefăcu a nu auzi salutul Ancăi și întoarse grosolan spatele tuturor, țâșnind înspre cineva cunoscut. Liviu, sur-prins de grobianismul gestului, bâlbâi niște scuze și o luă pe urmele ei. Matei se albi la față de furie, Ingrid roși neputincioasă, Anca lăsă ochii în pământ, iar Tavi înghiți în sec, umilit, și spuse plat:
– Pesemne că se grăbesc tare părinții tăi…
Cuvintele, banale la prima vedere, sunară a gol, cărând în cârcă otrava pietrelor aruncate de praștia nefericită a Lilianei într-o zi atât de frumoasă.
– Dragul meu, dar nu-i cunoaștem pe oamenii aceia. Voiai să schimb amabilități cu tot poporul din curtea școlii? Iartă-mă! Nu mi-am dat seama, jucă Liliana cartea ingenuității. Ce voiai să fac?
– Să fii civilizată! strigă Matei și trânti ușa.
Liliana zâmbi. Mesajul către familia lui Ingrid fusese clar ca o katana.
Agitația zilelor următoare se așeză peste nemulțumirile tuturor. Banchetul de final de an era evenimentul major al verii, momentul mult așteptat de toți absolvenții. Fetele erau frumușele, de nerecunoscut, maturizate de fard și gătite, care mai de care, cu lucruri cumpărate pe sub mână sau făcute la croitorese prin oraș ori la Casa de Modă. Era penurie prin magazinele românești, că Ceaușescu nu-ncuraja poporul la desfrâu, însă nu era român să nu se descurce, să nu facă rost de ce-i trebuia.
– Știi ce înseamnă PCR?
– Cum nu? Partidul Comunist Român.
– Neee. E acronimul la Pile Cunoștințe și Relații.
Fiecare avea o cunoștință bine plasată. Ba un șofer de tir care aducea una-alta de peste graniță, ba o vânzătoare la consignație sau la buticul în oraș – magazinul destinat străinilor, unde se putea cumpăra doar în valută. Ba mai pișcau de pe la export, că întreprinderile de textile și de pantofi aveau secții care lucrau pentru Occident. Și fiecare își avea par-tea, pentru că de unde nu curge pică. Nu era românește să nu șmecherești ceva de la locul de muncă.
Și-apoi o mână spăla pe alta.
Cei de la fabrica de confecții făceau troc cu cei de la carmangerii ori de la întreprinderea de cosmetice.
Tavi, fiind edilul comunei, avea toate porțile deschise. Nu-i seca nici băutura din pivniță și nici rudele de salam de vară ori de Sibiu nu se terminau din cămară. Iar Ingrid era frumoasă ca o vedetă de cinema. O ținea mamă-sa, profesoara, ca pe o păpușă și avea copila lor tot ce visa.
Rodica, fata unei vecine, lucra la fabrica de ex-port din Satu Mare, unde era un adevărat paradis al hainelor de foarte bună calitate. Venea periodic acasă cu lucrușoare de vânzare, scoase pe sub mână din secție, inimaginabil de frumoase, făcute pentru nemți, mincinos cotate drept defecte.
În jurul fabricilor românești era o adevărată mafie, în care era implicat tot personalul, de la director la portar. Soiul acesta de furt, eufemistic numit „a face rost”, nerecunoscut de nimeni oficial, era intrat în firesc după o lege nescrisă, însă împământenită. A te orienta către un serviciu care să-ți aducă beneficii materiale la negru era o dovadă de istețime. Așa că micile găinării alternau cu găuri serioase în avutul obștesc, după poziția ocupată în ierarhia între-prinderii. Dar, cum cel de la care se fura era statul, adică o entitate fără față sau voce, care oricum avea prea mult, nimeni nu se simțea vinovat. Haiducul era, până la urmă, figură națională.
Cel prins – că se mai întâmpla – era ori extrem de ghinionist, ori foarte prost. În niciun caz vinovat. Sistemul funcționa ca uns, toată lumea era mulțumită, iar statul, neavând drept de veto, nu se re-volta împotriva nimănui.
Rodica își aducea netulburată marfa în sat, cu cea mai ingenuă nonșalanță. O arăta mușteriilor în funcție de ierarhie: primăriței, apoi nevestei milițianului și preotesei. Abia apoi la celelalte cliente.
Pentru banchet, cumpărase Anca o rochie verde din saten care venea ca turnată pe trupul subțirel al fetei ei și-i făcea ochii mari și negri să lucească precum stelele. Când o văzu îmbrăcată, nu-și putu opri un suspin.
– Fata mamii, să fii norocoasă pe cât ești de frumoasă! Să nu fii frumoasă degeaba, șopti cu o presimțire cenușie.
Însă Ingrid nu băgă de seamă. Reflexia oglinzii îi spunea povești cu zâne.
Și, dintre toate, ea era cea mai frumoasă.
§
Banchetul. Instantanee fericite, tineri frumoși, amintiri neprețuite – un colaj sinestezic mult așteptat, prea iute evaporat în aburi de alcool și tutun, exagerări de adult începător. Dar nimeni nu s-a năs-scut adult, iar manualul explicativ, derulat începând cu cei șapte ani de acasă, era oricum interpretabil.
Un pic de mahmureală în noaptea fierbinte de vară, asortată cu declarații și mai înfocate. Minți îndrăgostite, încărcate de curriculumul materiei școlare, de hormoni și de vise.
Examenele băteau la ușă, iar timpul îi presa carpe diem[2]. Viitorul era lipit de ușa facultăților, tatuat cu vorbele prea mult uzitate de părinți: „Ai carte, ai parte. Altfel ajungi muncitor la uzină, ca mine. Adio vise!”
Ingrid își atârnă suspinând rochia verde în dulap, mângâindu-i faldurile strălucitoare. Fusese prințesa serii. Cinderellacare, din uniforma bleumarin de liceană, înflorise pentru o noapte în cea mai frumoasă fată de pe pământ.
Casa din Zora, burduhoasă ca un dovleac, sub strălucirea lunii, în nimicurile feminine aruncate peste tot, cu parfumul lor de nou și de roz, se trans-formase în castel, iar ea, în noaptea aceea, nu-și pierduse pantoful, ci virginitatea.
Matei amuțise văzând-o coborând treptele casei părintești. Ingrid era acasă de câteva zile, să învețe la Zora, unde avea mai multă liniște decât la internat.
Matei se prezentase mândru să o ia la petrecere. Avea de o lună carnet de șofer, iar Liviu îi împrumutase Dacia pentru marele eveniment. Aproape zburase cei douăzeci și șapte de kilometri din Norești, euforic, nerăbdător să o întâlnească pe fată, încântat că stăpânește din volan caii putere ai mașinii.
Dar, când ea își făcuse apariția, uitase și de șoferit, și de banchetul care-i aștepta… uitase și cum îl cheamă.
Ingrid a lui se transformase fluid într-o apariție fascinantă, nepământeană. În înger cu chip luminos, dar și demon ispititor de sexy. O combinație ce i se urcă la cap ca un drog puternic și-l ameți; verdele satenului cu ape al rochiei, mulat răvășitor pe trupul subțire, cât să-l frângi ca pe-o tulpină de floare, sânii ce-și rotunjeau contururile din decolteu, magnetic pentru palmele lui flămânde. Emoția lui se transferă fetei, care simți iarăși acea strângere în stomac, de parcă un roi de fluturi ar fi vrut să decoleze. La fel ca atunci când o sărutase prima dată.
Noaptea era fuior de catifea, rotind în jurul lor toate stelele, într-un caleidoscop al iubirii, o incantație a tinereții veșnice și a iubirii fără de sfârșit.
§
Amândoi își imaginaseră prima lor noapte de dragoste. Discutaseră excitați subiectul de multe ori. Făcuseră scenarii. Copilărește, curioși. El doritor, ea speriată.
– Noapte? De ce noapte, întrebase Matei. Eu te vreau ziua. Să te am cu toate simțurile treze.
Ingrid era virgină. Matei nu. Dar era hotărât să aibă răbdare atât cât trebuie. Fata era pudică și cuminte și ar fi vrut să se mărite fecioară.
Matei râdea de mentalitățile ei de bunicuță:
– Hai să ne căsătorim atunci și rezolvăm problema! Cât crezi că rezist?
După banchet ar fi trebuit să o conducă la internat. Dar Ingrid era atât de frumoasă, noaptea purta încă miez de lună, iar el avea atâta nevoie de ea…
Nu era prima dată când dormeau împreună la el, camera lui Matei fiind un fel de studio cu baie și hol, parte din corpul comun al vilei părinților, dar cu intrare separată. Un lucru inteligent conceput de arhitectul casei. Așa, el avea iluzia că locuiește singur, în fapt era la fel de monitorizat.
Liliana nu se băga în viața lui, dar știa tot ce se petrece.
Băuse cu băieții, pe ascuns, tărie: vodcă și whisky, ce putuseră face rost. Toți erau viteji și afumați spre dimineață, ca niște viței sonori fără direcție. Fetele fremătau feminin, ei musteau feromoni, văzând glezne delicate în pantofi cu toc cui, sâni tari, invitând să fie eliberați din sutienele noi și inutile, ochi doritori de joacă și buze rujate.
Iar Ingrid, dintre toate, era cea mai frumoasă.
Îi atinsese adesea sânii în jocurile lor erotice, iar decolteul rochiei ei verzi îl înnebunise toată seara, așa că, spre dimineață, ajunși în sfârșit în camera lui, aproape îi rupsese fermoarul în fervoarea de a-i gusta sfârcurile dulci de caramea.
Ingrid, moleșită de noaptea nedormită, în care plutise pe norii trandafirii ai pasiunii lui și admirației generale, excitată de buzele fierbinți și de penisul întărit, pe care-l simțea dur pe abdomen, se lăsă încrezătoare pradă degetelor lui exploratoare. Știa că se va opri în ultimul moment, ca de fiecare dată, însă Matei, șoptindu-i promisiuni incandescente, o pătrunse și o făcu a lui, în strigătul de durere și de surpriză al fetei. Dar plăcerea învinse durerea și Ingrid, încălzită, se lăsă pradă pasiunii proprii și de-veni femeie, cu o ușoară dezamăgire, pentru că nu se întâmplase cu acordul ei explicit. Însă nu regreta, chiar dacă o speria ce tocmai făcuseră. În ciuda lipsei de experiență, știa că fusese inevitabil. Și că Matei o va iubi și mai mult. Mult mai mult. Nu-i păsa de nimeni și de nimic și nu avea chef să se gândească la ziua de mâine. Adormi goală în brațele lui când zorile crude se ițeau pe la ferestre și somnul era dulce în oraș.
Primul se trezi Matei. Îl durea capul înfiorător și o sete infernală îi usca și gândurile. Mintea-i era abrazivă. Împiedicată-n detalii care se lățeau nelămurit în culori blurate. Nu-și amintea nimic din ce se petrecuse între ei doi, deși îi era clar în minte foșnetul rochiei verzi, privirea ei mai neagră ca noaptea. Se târî până în baie, luă trei antinevralgice și se băgă sub duș. Lăsă apa să curgă mult și rece peste el. Capul îi pulsa ca și cum, distopic, s-ar fi inversat cu inima, o inimă mare și proastă.
Într-un târziu ieși. Ingrid dormea cuminte, cu un sân dezgolit. Chipul de fetiță îi era acoperit pe jumătate de părul întunecat pe care razele soarelui împleteau râuri argintii. Rochia ei din saten și cos-tumul lui de stofă, ținutele lor festive, de banchet, erau aruncate pe jos.
Ei erau alți oameni.
– Te voi ocroti mereu, șopti pentru nimeni, confuz și atent la zgomotele casei. Durerea de cap îl urmări toată ziua ca un ciocan al conștiinței. Băuse toate porcăriile. Își jură să nu mai pună niciodată gura pe alcool.
A venit pe lume ca un copil născut cu greu. Coperta. Tiparul. Timpul. Târgul. Mi-a dat emoții. Acum emoțiile se întorc la mine bumerang. 🙂 Săptămâna viitoare merg cu trei cărți în Belgia. 1. Atelier de creație literară pe baza cărții „Aventurile lui Andrei” – 21 ianuarie 2. Întâlnire cu Em Sava și cărțile ei: „Ana” și „Promisiuni pe o frunză de arțar”- 21 ianuarie 3. Întâlnire cu copiii de la școala europeană – 24 ianuarie
Mi-au plăcut ‘Promisiunile’ lui Em Sava. Em ştie să stârnească emoţii tari. Lumea feminină pe care o creează este complexă. Femeile din cărţile ei trăiesc, iubesc, suferă la cele mai înalte cote. Personajele sunt puternice si au destine tragice. Anca din ‘Promisiuni’ e, după mine, versiunea modernă a Mariei din ‘Ana’. Niciuna din aceste femei nu îngenuchează în faţa vieţii care le loveşte fără milă. Anca, la fel ca şi Maria, luptă din toate puterile să se ţină la suprafaţă. Nici moartea unicului copil, nici moartea soţului nu o pun la pământ. Fiecare cădere aduce maturitate, înţelepciune şi mai multă putere – asta e crezul femeii din cărţile lui Em : viaţa e o luptă, o continuă zbatere. Dincolo de personajele feminine puternice, cele două ţări în care acţiunea romanului e plasată, îi descoperă cititorului două lumi cvasiantagonice. Finalul l-am citit în lacrimi. (Nicoleta Beraru)
“Viața lor n-a fost ușoară, pentru că au trăit in vremuri tulburi și sărace. Dar și-au crescut frumos și copiii, și apoi nepoții și strănepoții. Au avut bucuria sa-i vadă pe toți ridicându-se ca brazii, cu rădăcini puternice, adevărate. Au și lăcrimat, e drept. Însă de cele mai multe ori de mândrie. Și când iarna a poposit de tot in casa lor de la marginea Savei, s-au dus să se odihnească pe rând, […] în micul cimitir din capătul grădinii, sus pe deal, aproape de cer”. Em Sava
Dacă vreți să vă întâlniți cu satul românesc, autentic și tradițional transilvănean, dacă doriți să petreceți un pic de timp în compania a două personaje feminine puternice, pline de vitalitate si prospețime, care au trăit vremuri tulburi, dar grăitoare pentru neamul nostru, vă recomand romanul “Ana”, de Em Sava.
După Ana, am citit o altă carte a aceleiași autoare, “Promisiuni pe o frunză de arțar”, care m-a mișcat profund. Am impresia constantă, in cărțile lui Em Sava, că personajele feminine reprezintă forța ei magică. Maria, străbunica, și Ana, bunica autoarei, au ce să ne transmită, avem ce învăța, trebuie doar să le ascultăm cu atenție. Anca, personajul central din Promisiuni…, rămâne însă cea mai lovită de soartă: să rămâi încă verticală, după moartea unicei fiice, să îți crești nepoata cu toată dragostea pe care o mai aveai de dat, să-ți pierzi bărbatul, să rămâi dreaptă într-o lume strâmbă și, la final, tot singură să-ți porți bătrânețile, nu este simplu. Cărți-elogiu adus femeilor puternice – așa aș numi aceste două romane !
(Întâlnirea cu scriitoarea va avea loc sâmbătă 21 ianuarie, la 17:30, în Clos du Parnasse 11 E, 1050 – Bruxelles Vorbitori invitați : Carmen Solomie si Daniela Livia Bîciu) (Mirela Niță Sandu)
Nu mă pricep la recenzii. Nici rezumat n-o să fac. Voi scrie totul despre “Promisiuni pe o frunză de arțar” doar în două cuvinte, urmate de un mare semn de exclamare: Ce poveste! Zguduitoare și sensibilă. Deopotrivă. O carte care nu-ți dă răgaz să-ți spui “mai las și pentru mâine câteva capitole”. Dacă o aveți la rând, printre alte volume, dați-i întâietate. Merită! Pe deplin. Ești minunată Em! Între Ana și Promisiuni am mai citit, dar de cărțile tale, efectiv, nu m-am putut dezlipi. (Nicoleta Ioniță)
“Roman cu accente psihologice și sociale, destin shakespearean, reiterarea mitului Cenușăresei, Romeo și Julieta, tânărul universal care trăiește și iubește la fel, indiferent la vremi și la vremuri…”
Ah, nu! Dați-mi voie, vă rog, să nu scriu despre psihologic și social! Nici despre Cenușăreasa să nu scriu, nici despre universal, nici despre coincidențe, despre Shakespeare (am scris corect?) despre niciun, știu eu, domeniu de cercetare, dați-mi voie să nu scriu. Dați-mi voie să scriu despre suflet! Despre cum să-ți rămână sufletul, așa, plângând după ce citești o carte. Pe cât de fascinantă pe atât de captivantă, pe cât de răscolitoare pe atât de minunată, pe cât de fantastică, emoționantă, incredibilă, pe atât de…Spun prea mult? Nu! Nu, nu mă opriți! Chiar dacă nu-mi găsesc cuvintele, nici chiar dacă găsesc prea multe cuvinte. Am o avalanșă în suflet de gânduri, de cuvinte, de tot. Lacrimile au fost răspunsul emoției. Am citit cartea în lacrimi. Am așteptat-o. Lucrurile s-au legat, întâmplările s-au legat, și am primit-o într-o noapte când pe aeroport îmi așteptam copilul. Mi-a promis că îmi va aduce cartea: “Promisiuni pe o frunză de arțar” de Em Sava.
Scriu târziu în noapte. Și plâng. “Ca o mângâiere, ca o șoaptă”. Plâng iubirea lor cu “nume de vânt“. Plâng pentru Thea. Plâng pentru tot. Opt mii de kilometri despart o iubire: “ capătul de pământ e mult mai departe decât cerul cu stele”. Ingrid și Matei trăiesc o iubire într-un timp în care pâna și iubirea le este dictată de viața politică din comunism. O iubire dictată chiar și de părinți, și de alte legi mizere și întunecoase atunci întâmplate. Da! “Uneori mai târziu e prea târziu. Mult prea târziu”.
“Copiii nu-i crești pentru tine. Îi crești ca să zboare”. Și, Doamne, cât adevăr!
Em, dacă te întâmpli pe aici, vreau să-ti spun că ești fantastică, incredibilă, răscolitoare…(nu mă opri, îmi fug gândurile și cuvintele, dar atât de frumos mi-ai frânt inima și sufletul că vreau mult să te mai citesc, și tot atât de mult știu că nu mă pot lăsa de tine!)
Emigrând mi s-au tocit tălpile, au devenit alunecoase și dorul de ducă s-a strecurat în buzunarul de la piept. M-ai scos din țara mea, acum plimbă-mă, i-am spus. Și așa a făcut.
Am început a conjuga împreună verbul „a călători”, iar cei douăzeci și doi de ani de emigrare s-au transformat într-un slalom printre săptămâni lungi de muncă, dar și vacanțe împrăștiate în țări calde și țări reci, în locuri mai mult sau mai puțin umblate, cunoscute ca pomul lăudat sau, dimpotrivă, adevărate comori, descoperite, pur și simplu, întâmplător. Oameni și locuri, istorie, artă, știință, emoții și întâmplări cu final neașteptat le-am întins ca untul pe pâine și am căscat și ochii, și mintea, și inima, cu foame de noul pe care-l puteam inhala și bucuria de a fi trăitorii secolului actual.
În 2001, când am emigrat, granițele României nu erau deschise, așa că țara frunzei de arțar ne-a întâmpinat fără mari menajamente. Cu bune și rele, cum era și cum este. Spărgând bula de săpun a imaginației noastre, construită pe prezentări comerciale colorate și așteptări de cele mai multe ori nerealiste. N-am avut șansa să o vizităm și să vedem cum e înainte de a decide dacă pasul emigrării ni se potrivește. Dacă nu e prea mare pentru noi.
Acest mers înainte cu ochii legați a fost prilej de mare nefericire și dezamăgire mai ales pentru cei hrăniți cu biscuiții roz ai visului american. Străinătatea nu poartă câini cu covrigi în coadă și nici nu-i așteaptă pe outsideri cu covorul roșu întins. Mulți s-au lovit de pragul de sus al unei realități aflate în totală antinomie cu castelul de nisip al închipuirii lor.
Dar omul sfințește locul, nevoia te învață, iar emigrantul e nevoit să se adapteze. Fiecare destin își are dealurile și văile proprii. Ale noastre au, cu siguranță, multe bilete de avion și mulți kilometri adunați sub tălpi și sub roțile mașinii, atât în bătrâna noastră Europa, cât și în tânăra America.
Așa am sfârșit 2022 și așa l-am început pe nou-nouțul 2023. Și, după superstiție, așa o vom duce tot anul, receptând țări și orașe noi prin toate tentaculele personale, adulmecându-le și scanându-le prin filtrul propriilor valori, gustând cultura altor neamuri, bucurându-ne de mâncărurile lor tradiționale, de limbile ce se vorbesc pe străzile invadate de turiști: germană, italiană, maghiară, engleză, română.
Am tendința, când aud românește, să mă deschid magnet în zâmbet, ca și cum aș întâlni un apropiat drag. Reminiscențe de emigrant canadian care, musai, cel puțin în Europa, trebuie domolite. Istoria contemporană a modificat termostatul tricolor, l-a dat la mai puține grade termice.
Ultimele zile ale anului le-am petrecut la Praga și Viena, vizitând obiective impresionante: palate și castele, muzee și biserici (Belvedere, Schönbrunn Palace, Hofburg Palace, Muzeul Freud, Praga Castle, Muzeul Kafka etc.) Însă, oricât de cultural și plin de istorie și artă a fost periplul nostru european, ultimul punct al itinerariului a fost și cireașa de pe tort.
Nu știu alții cum sunt, vorba clasicului Creangă, dar eu mă simt ca peștele-n apă în preajma cărților. Să descopăr State Hall, respectiv Sala de Gală a Bibliotecii Naționale Austriece, una dintre cele mai frumoase săli din lume (și cea mai mare bibliotecă barocă), unde în cele aproximativ 200 000 de volume rare (1501-1850) este conservată atâta istorie, a fost copleșitor, înălțător, divin…
Cărțile respiră cuvinte prin paginile lor generoase și alunecă înspre umanoidul întâmplător și întâmplat în lume, amețindu-l cu esența inteligenței creative ce și-a găsit locaș milenar între coperte.
Construită de Joseph Emanuel Fischer von Erlach, sala are o cupolă impresionantă, acoperită de frescele pictorului de curte, Daniel Gran, picturi cu subiecte distincte și alegorice, simboluri și învățăminte. Acolo se află și colecția celor patru globuri pământești (secolul al XVIII-lea) făcute de cartograful Vincenzo Coronelli pentru împăratul Leopold I.
Atât de neașteptat și înălțător a fost momentul vizitării bibliotecii, că l-am receptat ca pe un cadou personal. Am devenit transparentă, transformată într-o fâșie de dor și curiozitate, strecurată dincolo de tabuurile impuse oricărui vizitator.
Lumea în care trăim e atât de frumoasă.
O livadă cu fructe coapte ale cărei roade trebuie doar să le culegem.
– Articol apărut în revista UZP (editată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România) –
Să fii român în țara frunzei de arțar a anilor 2022 e aproape similar cu a fi român în România. Unicul detaliu, nu foarte semnificativ, este cel al geografiei, care însumează opt mii de kilometri, ce se așează gospodărește între cele două capete de pământ. Dar, ca să-mi citez părintele, „numai tată și mamă nu aveți în Canada”. Și așa este, pentru că am adus cu noi și binele și mai puțin binele. Și sarmalele, și credința, și educația, dar și obiceiurile. Bune sau rele.
Cererea face oferta, indiferent că este spirituală sau comercială. Avem biserici de diferite culte, ziare și spectacole în limba noastră. Școala Internațională are secție de limba română, iar magazinele europene, cu produse din țară, nu sunt deloc o rara avis. Nimeni nu mai suspină după vestita Eugenie ori ciocolată ceaușistă cu rom, cum se întâmpla cu ani în urmă, și nici cozonacul sau micii nu lipsesc de pe masa tradițională de sărbători.
Comunitățile noastre țin pasul cu ceea ce se întâmplă acasă și din punct de vedere artistic, politic ori social, de aceea, periodic, cu diferite prilejuri, ne adunăm laolaltă cei de același neam.
La distracție, horele de pe la noi încing glia țării adoptive, iar zilele noastre culturale scriu istoria neamului românesc și în patria arțarului. Și, pentru că omul sfințește locul, noi, veneticii din țara lui Eminescu, am ales să-l sfințim așa cum simțim, ca vrednici copii ai propriilor părinți.
Din 1967, la Hamilton, o suprafață de douăzeci și cinici de hectare de teren împădurit poartă numele Câmpul Românesc, fiind locul în care, cu zece ani înainte (1957), a luat ființă Asociația Română din Hamilton, cea mai veche asociație românească din provincia Ontario. Încă de la șosea, o stâncă vopsită ca un buchet: roșu galben și albastru, atenționează eventualul călător că acolo este intrarea în Romanian Park.
Drumul, care duce la Centrul Cultural Nae Ionescu, inaugurat în 1986, este binecunoscut de conaționali, pentru că tradiția deceniilor de activitate culturală, artistică și sportivă, precum și celebrarea sărbătorilor calendaristice religioase, atrage magnetic pe toți cei care poartă doruri mioritice, atât din Ontario, dar și din alte provincii canadiene. Pe lângă peisajul absolut minunat: vegetație luxuriantă, râu și pădure, românescul își spune cuvântul prin troița ridicată, prin capela „Sf. Maria” și prin operele realizate de sculptorul Nicăpetre: busturile din marmură ale lui Eminescu și Nae Ionescu și Rotonda Scriitorilor din Exil.
Cel mai important eveniment la Hamilton, cu o tradiție de peste treizeci de ani, este Săptămâna Culturală, prilej pentru sute de români din Canada, Statele Unite și chiar România să se întâlnească și să petreacă laolaltă, să facă excursii la obiective din zonă (printre altele Cascada Niagara) și să participe la manifestările culturale, artistice și sportive.
Zile profund românești pe pământ canadian, zile cu vibrații tricolore și arome tradiționale…
Ca și în alți ani, organizatori și moderatori ai momentelor literare au fost părintele-poet Dumitru Ichim și directorul ziarului Observatorul de Toronto, Dumitru Puiu Popescu.
Anul acesta au avut loc lansări de carte, un mic concert Muzidava, sceneta „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit…” și programul de romanțe al corului Asociației din Hamilton.
Au performat: pianistul Michael Husu, cântăreața Mihaela Dragomirași, iar sceneta a fost interpretată de Aura Balasa și Ion Damian.
La eveniment au fost prezenți consulul general al României Oana-Raluca Gheorghe și consulul Titov Gherghe.
Săptămâna Culturală din Hamilton, petrecută în luna iulie, este un exemplu din zecile care se întâmplă an de an în babilonica metropolă pe care o locuiesc.
Canada, ca și orice alt loc pe pământ, poate să fie așa cum ne-o croim. În definitiv noi plantăm iarba din curtea proprie, indiferent unde este așezată.
A fi român nu înseamnă a trăi în România, pentru că geografia ne definește atât cât îi permitem. Și, dacă acum douăzeci și unu de ani, când am ajuns în Canada mă întrebam ce voi face eu, profesor de limba și literatura română, într-o țară de ingineri – zona Ontario este foarte dezvoltată industrial – în timp mi-am găsit răspunsul: la Școala internațională predând românește, lucrând via online pentru țara în care m-am născut și scriind.
Articol apărut în revista UZP – Publicație editată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (revista tipărită)
Em Sava ne face « Promisiuni pe o frunză de arțar » la Târgul de Carte Gaudeamus București în perioada 7 – 11 decembrie, dar al Sfântului Nicolae sau dar al sufletului său pentru o Românie întregită în literatura sa scrutătoare de noi orizonturi și veșnic purtătoare de acel glas al pământului ce se înaltă în văzduh. Din sângele ce îi scrie poveștile pe hârtie, din amintirile ce o îmbrățișează pe unde o duc pașii în lumea largă și flămândă de povești, Em Sava este întruchiparea autorului conștient de originea talentului său și miza sa nu este de a surprinde lumea prin nemaivăzutul subiectelor abordate, ci de a restitui lumii încrederea în literatură ca într-o matrice, originală și obiectivă, de a dărui lumii darul cunoașterii de sine, al privirii lăuntrice în acea suită de Matrioshka, cu aceeași aparență, dar diferită prin dimensiunea fiecărui personaj.
Saga de familie ce aparent vizează să echilibreze balanța unui feminism rural vitregit de însăși condiția psihologică a femeii secolelor XIX-XX, « Ana » cheamă prin simplitatea numelui suita de femei ce îi alcătuiesc ființa până la ea și după ea. După cum îi e și numele citit din stânga sau dreapta, ea este o verigă în care se întâlnesc oprelistile și libertățile strămoșilor și urmașilor, este unirea unor puncte comune care în ciuda diferențelor blamate de societate ciuntesc viața părinților săi, ce în ea, în Ana, își găsesc pacea, înțelegerea, iertarea. Roman de o geometrie iscusită prin alcătuirea cuplurilor de personaje și de situații prin prisma complementaritatilor femeie-bărbat, copil-adult, împlinit-decepționat, bun-rău, român-maghiar, căsătorie-văduvie, legitim-nelegitim, sat-oraș, pace-război, credință-frică, viață-moarte, « Ana » este cronica unor vieți asumate în tăvălugul istoriei, într-o perpetuă coincidentia oppositorum, un dans cu bucuriile și tristețile vieții.
Componenta dură a romanului este în principal prezentă prin simbolul războiului și al luptei pentru supraviețuire fie din partea familiei lui Sandor, a familiei Voinicului și implicit a Mariei care preia nu doar numele, ci și atributele neamului prin alianță pentru a înfrunta pierderea sinelui său autentic prin căsătorie pentru a corespunde matricei satului, mai apoi pierderii soțului său și băiatului mai mare înzestrat cu virtuți înalțatoare, pe când băiatul cel mic, întruchipare a slăbiciunilor neamului le va cultiva în detrimentul valorilor.
Componenta sensibilă a romanului culminează cu povestea iubirii ce nu corespunde realității, născută în timpurile nepotrivite. Rezultatul acesteia, Ana, ființă născută din contrariile apărate pe bună dreptate de fiecare latură a familei în parte, înfruntă o sumă de « munci », numite azi traume în limbajul tot mai psihologizant al timpului nostru, când de fapt sunt niște « coming of age », probe de maturitate si de inițiere.
Puritatea dorită a sângelui ce sprijină ordinea comunitătii, iscă probleme între generații și îngroapa de vii sentimente. În viața lui Sandor și a Mariei moartea se insinuează vieții din copilărie. Dupa cum în miturile românesti, moartea este simbolică, aici amenințată este iubirea personajelor de referință, ea însăși devenind un mit și un personaj în același timp. Em Sava dublează firul faptelor cu firul sentimentelor, astfel vocea satului devine însăși un personaj, experiența războiului, a dispariției și regăsirii, pieirea întregii familii a preotului din sat, renașterea vieții după moartea fizică sau simbolică de la vegetație la nașterea copiilor, la împroprietărire sau găsirea de lucru la oraș. Evenimentele istorice remarcabile fac parte din viața satului câteodată discret, altădată obraznic, oamenii sunt prinși în tragedia traiului fără scăpare decât în rugăciune și încredințare în binele lui Dumnezeu.
Roman mărturisire a neputințelor, « Ana » este vocea celei de-a treia generații de purtătoare a unui adevăr familial ascuns, nemărturisit fățiș, dar trăit în profunzimea meandrelor sufletești, abandonat și reluat în intimitatea gândului și alungat prin proximitatea faptei pentru a nu îngreuna inutil viețile urmașilor. Și ce operă iese din această mărturisire nemărturisită deplin până când ea se desfășoară lumii întregi, nu pentru că judecata lumii se vrea prescrisă între timp sau pentru că personajele s-au distanțat de povara sufletească, ci pentru că triumful pătimirilor constă în însăși această asumare a unei identități veritabile, a simțirii sale generații mai târziu, a trecerii prin filtrul unor conștiințe asumate.
Ciclurile vieții satului, ale riturilor de trecere, ale cuviintei necesare în funcție de fiece etapă sunt atent detaliate în roman, iar analiza psihologică se face atât la nivelul gândurilor și comportamentelor, cât și prin exprimarea concordanțelor cu timpul, semnele prevestitoare, simbolistica năframei, a purtării hainelor civile în sat și în afara lui, justificarea comportamentului lui Nicolae față de sora sa Ana întotdeauna spre erodarea sentimentului matern al Mariei, remușcările ei, neîmplinirea lui Sandor. Roman de analiză culturală și identitară, « Ana » este o oglindă a unui timp tot mai șters din memoria colectivă, dar pe care Em Sava îl învie prin limbajul autentic și vesel, bogat, colorat, tainic. Lumea înfățișată este când complementară, când contra ei însăși. Ana și Alexandru, figura bunicilor din începutul romanului se conturează și preia, asemeni unui tablou de familie alb-negru, toate chipurile trecutului și stările lui. Oarecum, nicio micro-poveste a romanului nu este fără cusururi, dar odată acestea înțelese se reîntregeste o genealogie în care omul nu este liber să acționeze după bunul plac, ci după legea în care a fost dat vieții pentru a înțelege dimensiunea sa în raport cu Dumnezeu.
Figura feminină a romanului este formată din viețile femeilor ce o compun, Ana este creionată prin interacțiunea cu toate vocile feminine față de care este comparată, de care este acceptată sau respinsă. De-a lungul timpului, ne este adusă înainte condiția femeii în societatea vremii, tiparele care îi conturau limitele și excepțiile prin care nu risca să strice echilibrul social. De la copilărie la tinerețe, de la maternitate la văduvie, de la păstrătoare a regulilor la proscrisă social, de la blamare la iertare, figura femeii este supusă unei analize temeinice prin vocea satului și a romanului. Em Sava a scris un roman viu, demn de personajele sale și de anvergura introspecției, un roman care poartă cititorul în căutarea rădăcinilor.
Roman de introspecție creativă, « Ana » este o provocare pentru cititor în ceea ce privește lectura într-o limba transilvăneană acccesibila inițiaților, dar și veneticilor prin dicționarul oferit la final. Obiceiurile ce însoțesc nașterea, pețitul, cununia, moartea sunt prezentate firesc și integrator în parcursul individului. Pe alt plan, lectura psihologică, eliberatoare, se așează ca o rugăciune peste memoria celor ce în viață și-au lucrat virtuțile în ciuda vicisitudinilor. Substanța trăirilor, atent prezentate de Em Sava, ne situează adânc într-un plan real de care ne desparte o perdea subțire, aceea a interesului față de cei până la noi și a felului lor de a se raport la frumosul vieții. “Ana” de Em Sava este o stare, o voce, o atitudine ce definește cultural neamul românesc.
Imagine reprezentativă: Lectură la Budapesta, Ana de Em Sava
„Promisiuni pe o frunză de arțar” e un bebeluș. Nici o lună de viață. S-a născut cu emoții, că a venit din tipar (6 decembrie) direct la Gaudeamus, târgul de carte din București. Și-a pornit voinicește la drum. România, Belgia, Germania, Italia, Canada.
Sasha Segal„Știi tu ce am făcut eu azi? Am citit cartea dintr-o răsuflare. Jeez! N-am putut să o lasa din mână până nu am terminat-o. Cred că nu poate fi citită în porții mici. E foarte bună. E altfel decât „Ana”, adică cu totul altă atmosferă, vibe, dar e excelent scrisă.
Mirela Nita Sandu Ieri seară am ajuns la hotel și am continuat Promisiunile tale. Eram la pagina 40. Am terminat cartea la ora două dimineața. Am suferit alături de Anca, bătută de soartă; Singurătatea și suferințele acestui personaj m-au impresionat până la lacrimi. Em, draga de tine, nu știu cum faci, dar faci bine – cărțile tale atrag ca un magnet cititorul în spirală până la final. Eu aș putea spune că mi-am petrecut Crăciunul cu Em…
Veronica VerweyAșa cum vă spuneam acum câteva zile, am primit o carte. Cartile in limba romana sunt o bucurie însă o carte scrisa de Em este un dar nepretuit.
Am cunoscut-o pe Em prin textele scrise pe Facebook si-am indragit-o de parca o stiam de o viata. Am asistat la nasterea Pasilor si-am zis “ Wow, Em si-a vazut visul cu ochii! A scris o carte!” Regaseam in ea tonul textelor de pe Facebook. Imi era familiar stilul. Dar Em ne-a lasat pe toti cu gura cascata cand a scos Ana. Si-am zis din nou “E buna! E foarte buna! Em scrie din ce in ce mai bine!”
Am primit cea mai noua carte a lui Em si am inspirat cu nesat mirosul de carte proaspat scoasa de sub tipar, am mangaiat si am admirat cea mai frumoasa coperta vazuta de mine vreodata. Am iubit cartea asta inainte de a citi povestea cuprinsa in paginile ei. A doua zi din an am citit dintr-o rasuflare “Promisiuni pe o frunza de artar” si-acum imi e ciuda pe mine ca m-am grabit sa o termin pentru ca maine voi suferi de dorul personajelor si de lumea lor dar zic din nou “Em, m-ai lasat fara vorbe si asa ceva nu prea mi se intampla mie. Nu sunt critic literar, nu ma pricep la recenzii literare dar povestea asta m-a tinut in suspans de la inceput pana la sfarsit si n-am sa te mint dar mi s-au umezit ochii de vreo doua trei ori iar toate astea datorita talentului tau de a spune o poveste asa ca nimeni alta! Acu ce ma fac? Astept cu nerabdare urmatorea ta carte. Nu ma lasa!”
Jana Voiculescu„Em, am terminat de citit ”Promisiuni”. Am citit-o doar in linistea noptii cand nimeni si nimic nu imi putea tulbura lectura. Am citit cu nesat, pe nerasuflate. Am terminat-o in lacrimi. Multe. Cu cat inaintam in poveste, lacrimile se prelingeau tot mai des pe obraji. Am citit avand cutia cu servetele langa mine. Ce poveste! Ce personaje ai creat, Em!
Crina Pop„Promisiuni pe o frunză de arțar” am devorat-o într-o după-amiază pe care am lungit-o până la două din noapte. (…)Em, mi-am lipit de suflet toate personajele tale, după ce mi le-am trecut prin vene și prin minte. Anca, Ingrid, Thea, Matei, dar și Maria și Ionel încă mișună în povestea pe care nu mi-o pot scoate încă din cap. Nu doar povestea nu mi-o pot scoate din gânduri, dar și stilul tău… ”
Irina MagierkaVacanțele mele au mereu iz de citit. Părinții mei știu deja asta și, mereu, la sosirea în țară mă așteaptă un colet cu cărți. Nedesfăcut. Surpriza e surpriză. Îmi doream să citesc în cele două săptămâni ” Theodoros”. O carte bine vândută la cel mai recent târg de carte din București. Cartea o am. Nu am început să o citesc. Motivul? Îl vedeți mai jos, în fotografie. O carte de suflet, o poveste care curge simplu și firesc, și care doare, și care îți amintește de tot ce, poate, e și al tău.
“Promisiuni pe o frunză de arțar” te ține, te prinde în mreje, te face să o citești ca și cum ai alerga la Maraton, în același ritm, un ritm pe care ți-l impui tu, ca să nu obosești, ca să te simți confortabil, pentru că tu trebuie să ajungi la final…
E frumoasă, și simplă, și românească. Și mi-am amintit de Cella Serghei cu scrisul acela cumva arhaic, cu eleganța scrisului vechi și de bun simț.
Cartea asta nu te revoltă, nu te deranjează, doar te ține legat de ea. E frumoasă, și simplă, și adevărată. Orice poveste își are adevărul ei frumos. Așa cum îl vezi tu. Ca doar tu o citești. Mulțumesc Em Sava. Mi-ai făcut vacanța frumoasă.
Maria Bertoldo Stocheci(…) am trăit duioșia și tristeța, speranța și bucuria. Și am fost mereu alături de Thea, copila bălaie cu codițe strâmbe, văzând lumea prin ochii ei, când albaștri, când cenușii. O lume deloc roz, deloc dreaptă, dar in care lucrurile par să se alinieze “la fel ca salba stelelor din cer”. Frumoasă și interesantă ca o bijuterie filigranata, cartea sclipitoarei Em Sava, “Promisiuni pe o frunză de arțar”.
Cristina PopCitesc Promisiuni și regăsesc o Românie vie, cu realitatea ei. Un roman documentar. Mulțumesc, Cristina! Aștept cu drag părerea finală.
Vă mulțumesc din toată inima din Germania. Carte călătoare și eu călătoare.
Vreau să o duc tot anul așa cum am început 2023 și cum am sfârșit 2022.
Viața trăită mi-am stors-o ca pe o lămâie și mi-am pus-o în cărți. Am râs, am plâns, m-am jucat de-a v-ați ascunselea, m-am înfiorat la lumina lunii și m-am ferit de soare, să nu mă ardă. Toate acțiunile, toate verbele și substantivele, transformate corect gramatical în părți de propoziție le-am așezat între rânduri. Când mi-a fost frig m-am acoperit cu litere, când mi-a fost foame am scris poezie, ca să amețesc și să uit, când mi-a fost sete ori dor, am deschis laptopul și m-am aruncat în emoții pe care le-am înșirat pe ață, așa cum așezau duhanul pe sfoară bunicii mei. Și Dumnezeu mi-a întins mâna și m-a împins binișor de la spate pe cărări necunoscute și neștiute. Și mai ales necalculate de mine. Că niciodată unu cu unu nu mi-a dat doi.
Așa am ajuns și în țara frunzei de arțar, și în țara frunzei de cuvânt.
La Gaudeamus a avut loc lansarea noii mele cărți, „Promisiuni pe o frunză de arțar”. Ce spun primii ei cititori – în ordine cronologică. Prima părere a venit de la Sandra Segal care e pe față, cum se zice. Părerea ei e fermă de fiecare dată. Nu e genul să te aburească și, în niciun caz nu se ferește să-ți spună adevărul, chiar dacă poate fi supărător.
Stii tu ce am facut eu azi? Am citit cartea dintr-o rasuflare/jeez/n-am putut sa o la pana nu am terminat-o/cred ca nu poate fi citita in portii mici/…
Apoi Jana Voiculescu și Crina Pop, două dragi pe care le cunosc datorită literelor mele. Sunt mai lungi părerile lor și le voi da locul cuvenit aici, doar să mă adun un picuț.
„Em, am terminat de citit ”Promisiuni”. Am citit-o doar in linistea noptii cand nimeni si nimic nu imi putea tulbura lectura. Am citit cu nesat, pe nerasuflate. Am terminat-o in lacrimi. Multe. Cu cat inaintam in poveste, lacrimile se prelingeau tot mai des pe obraji. Am citit avand cutia cu servetele langa mine. Ce poveste! Ce personaje ai creat, Em!”
„Promisiuni pe o frunză de arțar” am devorat-o într-o după-amiază pe care am lungit-o până la două din noapte. (…)Em, mi-am lipit de suflet toate personajele tale, după ce mi le-am trecut prin vene și prin minte. Anca, Ingrid, Thea, Matei, dar și Maria și Ionel încă mișună în povestea pe care nu mi-o pot scoate încă din cap. Nu doar povestea nu mi-o pot scoate din gânduri, dar și stilul tău… ”
Și dacă am făcut ghem cei opt mii de kilometri până acasă, pentru a fi prezentă la Gaudeamus, m-am plimbat prin capitală și nu mică mi-a fost bucuria când în fiecare librărie călcată (Humanitas, Cărturești, CLB) m-am întâlnit cu propriile-mi cărți care zâmbeau din rafturi. (Poză de la Cărturești – Carusel)
Sărbători cu bucurie, dragii mei! Să fiți sănătoși și bucuroși.
Vară de august. Soare hohotind pe pământ, arzând pieile albe de dimineață, roșii acum. Nori nu sunt. Apa lacului e ceai. Frumusețea se împrăștie necontenit în jurul meu, ca un robinet defect din care curge miere. Zumzăie fericită, luându-se la întrecere cu păsăretul muzical. Un orășel din Ontario, lipit de lacul cu nume ciudat – dar babilonia canadiană e permisivă – își duce zilele ca o splendoare paradisiacă a veșnicei fericiri. Aș putea trăi pe mal de albastru, într-o veșnică zi de august fierbinte, cu umbră deasă arțariană, la maluri tivite când cu iarbă verde, când cu nisip argintiu. Mă plimb prin apă. E mică. Abia de-mi ajunge la genunchi. M-am învățat, ca orice om modern, să-mi număr pașii. Aplicația de pe telefon e bucuroasă când reușesc și mă anunță mândră, satisfăcându-mi nevoia de numere. Bifând confirmări. Punctând recorduri personale. Pășesc prin apă într-o aritmetică simplă a bunei circulații periferice și-a arderii de calorii. Trec de golfulețele unde oamenii mari se prăjesc, iar oamenii mici se joacă. Ajung în zona de vile ce stau ca niște bostani la soare, cu botul geamurilor spre lac. Aici partea de uscat e proprietate privată, dar apa e a tuturor. Iar lacul, curios, își întinde marginile ca untul pe pâine până la buza punților de lemn, făcând să tresară de emoții nebănuite și ude, iahturile aranjate ca la armată. Mici și mari. Văd și câteva bărcuțe, cu buze răsfrânte, ca și cum ar vrea să se scuze că sunt liliputane. Mă iau după mintea lacului. Casele cresc mari și au multă sticlă. Arhitecții-s deștepți. Să nu se piardă niciun bit de informație albastră, nicio secundă care-ar putea schimba nuanțele de apă, ar putea răsări sau apune soarele. Backyard-urile sunt îngrijite cu flori mari, colorate. Pe mine gânduri practice mă-mpresoară. Or fi având și grădinari? Cine are grijă de vegetație? Una dintre clădiri are un tobogan ce coboară direct de pe terasă și, ca un sfredel, își oprește spirala deasupra lacului. Ce distracție să sari din pat în apa curată și caldă ca ceaiul! Case diferite, stiluri diferite, culori diferite, oameni diferiți. Toate cu ambarcațiuni pe ponton. Toate cu scaune frumoase, ușoare, de grădină, așezate cu fața spre întinderea albastră, ca și cum lacul ar fi un perpetuu spectacol pentru norocoșii locuitori. Mă mișc prin apă și adun pași, adun imagini, adun gânduri. Mintea îmi croșetează nori. Mi-e bine. Îmi văd picioarele prin cristalul apei, iar pălăria cu boruri largi mă ferește de pârdalnicul aprins. Briza mă înfășoară într-o mătase parșivă, fals protectivă. Dar nu îmi pot opri nici pașii curgători și nici mirarea ce se oprește-n loc, gândind cum poate fi viața pentru cei care au case pe margine de lac. Cum e să locuiești în paradis? Cât de bogată trebuie să fie dimineața oamenilor bogați? Cum e să vadă în fiecare zi apusul de soare? În suflet am o floare-de-soare înflorită. Pe mal, un om admiră lacul. Privirea lui e bucuroasă ca a mea. El nu se uită la vilele ce se întind mărețe, ca un șirag de Swarovski arogant, lipit meșteșugit de arhitecți pricepuți. Omul e-n scaun cu rotile. E invalid. Are doar un picior. Îi dăruiesc, fără să știe, floarea-de-soare înflorită din gândul meu. Iar norii croșetați de gândul bogăției se sfâșie precum pânza veche și inutilă a comparației cu alții. Mereu unii sunt sus și alții jos. Iar noi, trecând, ne numărăm pașii.
(articol apărut în Observator de Toronto – 12 septembrie, 2022)
Prieteniile virtuale sunt la fel de fierbinți și dragi ca cele fizice, pentru că sunt o altă formă de comunicare. Nu comunicăm cu aparența noastră fizică (deși pentru unii e foarte importantă coperta cărții care suntem, chiar vitală – am auzit de oameni care au rupt relația virtuală după ce s-au cunoscut fiz), ci cu ceea ce simțim, gândim, vorbim. Scrisul, după părerea mea, este cea mai onestă formă a ființei. Am descoperit lumea virtual târziu, pentru că, inițial, pagina de FB mi se părea superficială și falsă. Toată expoziția de fotografii de pe vestita pagină de socializare, cu mesajele motivaționale aferente, o vedeam ca pe o pseudo-experiență inutilă. O pierdere de timp. După ce am reînceput să scriu, respectiv din 2015, mai precis după ce mi-am scos literele la iveală – nu știam cu ce se mănâncă un blog – am cunoscut oameni cu care vorbesc aceeași limbă și virtualul s-a transformat într-o scurtătură geografică, un preludiu al unor prietenii care – unele – s-au transferat și în viața fizică și palpabilă. Pe net am cunoscut oameni foarte valoroși din toate punctele de vedere, am întâlnit prieteni dragi și oameni pe care-i iubesc. Pe Adriana nu am cunoscut-o în realitate, dar mi-e dragă așa cum îți sunt persoanele menite să facă parte din viața ta. O admir ca om și ca scriitor. Iar poeziei mele a răspuns cu o replică dulce pe care nu vreau să o las FB-ului să o înghită. Nu e prima dată când versurile ei îmi sunt șirag de mărgele. eeee
Ziele acestea vorbesc în toamne.
Vorbesc în riduri ce-mi îmbrățișează ochii
într-o încrâncenată încălzire globală.
Suntem acasă, dragul meu,
și ne adunăm toamnele.
Amintirile ne-au desenat fire de păr albe.
Le ascundem cu prune și struguri copți.
Râdem cu nuci verzi și must,
dar mai ales cu frunze colorate,
într-o perpetuă toamnă canadiană,
ce poartă pseudonim de vară indiană.
De-o vreme nu mai numărăm primăveri, ci toamne.
(Fluturi și alte frunze – Em Sava)
Ea zice:
Tu râzi cu primăveri prin vii
Și riduri pui pe-o nucă,
În ochii tăi sunt doi copii,
Pun toamnele pe fugă!
Oricât ai vrea să demonstrezi
C-ai fire albe-n plete,
Cu zâmbetul tu demontezi
Tomnatice efecte!
Azi ti-am recitit povestea Inei și a lui Mihai din Neterminatele Iubiri. Și în fiecare rand ti-am simțit vibrația, căldura, stilul tău autentic de a scrie. Ești cea mai tare!
Am suferit alături de Anca, bătută de soartă; Singurătatea și suferințele acestui personaj m-au impresionat până la lacrimi. Em, draga de tine, nu știu cum faci, dar faci bine – cărțile tale atrag ca un magnet cititorul în spirală până la final. Eu aș putea spune că mi-am petrecut Crăciunul cu Em…
Sweet & Salty 