Blogul Cristinei Apostol se numește Vorbe pentru suflet, pentru că exact asta conține: o lume populată de vorbe pentru suflet. Azi este despre Ana mea.

“Ana, protagonista romanului cu același nume, este un personaj cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, ori alte eroine cu rezonanță literară. Frumoasă și puternică, trăiește și iubește într-un secol bântuit de istorie și de mentalitățile strâmte ale satului ardelenesc din acele timpuri . Destinul ei stă sub semnul unui mare secret, purtat în suflet toată viața. Cartea este și o frescă a satului românesc cu obiceiurile și tradițiile sale, de aceea mulți cititori își vor regăsi amintirile copilăriei, iar cei foarte tineri vor descoperi o lume minunată: cea a originii lor. Cartea este pur românească. ÎNTR-O LUME CARE COPIAZĂ, E EXOTIC SĂ FII ROMÂN!”

Atunci când emoția pulsează viață…

Nu am avut noroc de bunici povestitori, anii i-au rup de mine, iar eu am rămas cu golul neumplut; însă am avut parte de bătrâni care mi-au depănat la lumina unei lumânări iubiri neîmpăcate, inimi făcute ghem și emoții legate strâns în năframă, legături rupte de familii și căsnicii așezate de niște familii dornice de avuție. Însă cu toate slovele lor uneori neînțelese de mintea mea fragedă, ei toți împreună au întărit în mintea mea de copil iubirea, dăruirea și iertarea. Oameni care m-au marcat cu voie sau fără de voie… exact ca romanul despre care urmează să vă povestesc câte puțin. Cartea “Ana” scrisă de Em Sava m-a răvășit, cu o cursivă slovă din locurile menționate, autoarea își pune amprenta pe suflete înnodând lacrimi amare și zâmbete fugare. Și ca povestea să vă surprindă cu desăvârșire vă pot spune că autoarea cu mâna pe peniță ne relatează un curs al apelor din propriai generație, sentimente ce s-au transmis din povestea străbunicii și a bunicii sale materne. Vă spun, nimic nu e mai frumos când găsești povești muncite de ani, de povețe, de încercări care nu lasă loc hodinii, ci îndeamnă la creare prin frumos ca într-un condei răsărit din gămălia unei iubiri semănate de acea “Ana”. Cartea a pulsat a viață iar suferințele și pierderile le-am simțit ca foc pe suflet, am suspinat, am lăcrimat și m-am rugat pentru sufletul Mariei, al Anei… și a Zamfirei. Chipuri brăzdarete de lipsuri, de vântul uscat și ciuruiturile războiului ce nu iartă pe nimeni, iar toate la un loc au fost ținute piept de aceste femei vrednice și care au fost pecetea unei determinări femeiești de a fi, de a înfrunta, de a ostoi necazul și pizma sătească.

Povestea ni-o aduce în prim plan pe Maria, o tânără măritată încă în floarea vârstei inocente, o căsnicie înțeleasă între părinți și care o clădesc într-o suferință care o încearcă pe an ce trece, aceasta își înnoadă lacrimile și merge curajoasă prin toate ocările soacrei și nepăsarea soțului. Îi aduce pe lume copii, însă acest fapt nu o apropie de el, ba din contra, se instalează o răceală obișnuită, că așa le e dat femeilor de la țară, să-și slujească bărbatul, că doar el e cel semeț. Până când războiul o face văduvă, și o pune în fruntea celor care trebuie să renască din propria cenușă, cu doi copii în prag. Însă nenorocirea, sau încercările nu vin pe rând, Maria se trezește în brațele lui Sandor, iubirea sa, freamătul ei, și blestemul ei… cel care i-o dăruiește pe Ana, rodul unei iubiri „imposibile, interzise” dintr-o româncă și un ungur. Deși iubirea lor e mare iar un copil ai zice că ar putea să-i unească, cu voia părinților nu te pui, iar “amestecul” dintre români și unguri nu trebuie încălcat, astfel fiecare își vede de drumul său chiar dacă chinurile sunt agonice, iar Maria e de neclintit în hotărârea sa.

Ana crește ca o floare din glastră, frumoasă, gingașă, senzuală și muncitoare, aceasta întoarce priviri și primește urări. Copilăria ei este marcată de lipsuri și un frate mereu pus pe cazne, însă aceasta are lumină în suflet ca un înger. Anii o fac din ce în ce mai sublimă, însă nici soarta ei nu e poveste pe lanul plin de floare, roua lacrimilor curg, iar tânăra noastră înfruntă tot, însă cea mai mare realizare a ei e că, împotriva tuturor, dar cu încredere în inima ei, îl alege și se căsătorește cu cel iubit de ea.

“Alexandru o zări pe Ana în duminica aceea între fete, povestind bucuroasă. Vorbeau toate deodată și râdeau. Fata ridică ochii și prinse în zbor o scânteie de zâmbet fugar, ca o părere, că nici nu era singură că într-adevăr a văzut bine ori doar i s-a părut. Se înduioșă și i se făcu milă de ochii lui blânzi și triști. Simți parcă un ghem în stomac și ar fi vrut să se ducă la el și să povestească un pic, să-l aline cu vorba, deși nu știa ce i-ar putea spune. “

“Erau fericiți. Era 5 octombrie 1939. O zi de toamnă, ca o harfă dulce, aurea văratic cerul deasupra lor. Soarele ieșea din nori și bătea albastru în cosițele negre ale Anei, iar lui Alexandru îi venea să chiuie de bucurie. Ana era femeia lui în acte și-n fața lumii. De acum, nimeni nu putea s-o mai atingă nici c-o vorbă.”

Povestea se deapănă… ca într-o seară de șezătoare, istorisire ce strânge inima tinerelor și cheamă glasul întristat al femeilor și replicile celor mai așezate la minte; e cartea ce cu o admirație deosebită o strângi la piept semeni unei bijuterii ce nu ai vrea să o împarți cu nimeni. Și încă te mai miri, oare cât mai putea suferi Maria, … oare câte chinuri să mai îndure Ana?… oare se vor îndrepta cărările Savei?… cert e că în ansamblu povestea nu e de spus, nici de despicat în patru, nici de suflat din cuvinte, această carte e de trăit, această poveste e de urmărit prin fire emotive, prin slove arhaice, prin grai curat ardelenesc, prin mesaj pur odihnitor.

Romanul “Ana” e furtună de emoții, este o poveste pur românească bătătorită pe grai așezat de vremuri și peisaje desprinse de hotarele minții. Totul aici este idilic, tradițional și într-o formă de prezentare istorică, a ce a fost într-un colaj a unei generații ce a înfruntat tot pentru dragoste și în numele ei. Mie îmi rămâne să vă îndemn la lectură, însă nu în ultimul rând ai mulțumi autoarei pentru darul ei de a scrie și binevoința ei de a ne relata istoria familei ei… poveste din poveste, emoție din emoție, cuvânt și dăruire! E o carte de citit și recitit… pe care eu deja o iubesc!

Mulțumesc mult, dragă Cristina! E o bucurie modul în care emoția ta brodează cuvinte.

Un cadou frumos de Craciun.Am descoperit Editura SIONO in vara aceasta. Totul s-a petrecut cu viteza, am aflat pe ultima suta de metri de existenta unui concurs de proza ce m-a stimulat sa scriu. Si astfel s-a materializat un vis frumos al sufletului meu, acela de a vedea publicata o poveste scrisa de mine. Asa cum era si firesc, am inceput sa citesc din cartile publicate la SIONO. Prima carte citita de la ei a fost „Pasi”, scrisa de Em Sava si Axel, in care am rezonat cu ambii autori atat de mult, incat cu greu puteam sa o las din mana. Apoi au urmat rand pe rand aproape toate cartile publicate de ei.De cateva saptamani de cand am terminat „Ana” de Em Sava simt nevoia sa impartasesc cu voi din trairile starnite de aceasta carte. Nu sunt critic literar, nici macar filolog, nu stiu daca ceea ce voi spune eu despre „Ana” se poate numi o recenzie de carte, dar stiu cu siguranta ca daca vreti sa faceti o bucurie de Craciun unei persoane dragi ce iubeste cartile, „Ana” de Em Sava ar fi o alegere potrivita.Pentru mine a fost o lectura ce a generat un cumul de trairi si sentimente, de la cele mai delicate si blande, pana la cele mai adanci si dureroase. Scriitura curge cand lin ca un firicel de apa, cand tumultos ca un suvoi care uneori se transforma intr-o viitura ce te face sa traiesti din plin lupta grea a personajelor.Cartea m-a transpus de la coperta intr-o stare de bine, de „acasa”. Culorile si desenul sunt la fel de delicate ca vorbele scriitoarei. Cand inchideam cartea si mangaiam copertile prelungeam senzatia de caldura si de bine pe care o simteam cand citeam povestea de viata a celor doua femei. Priveam desenul fetei din planul principal, imbracata intr-o superba ie si gandul imi contura mai usor imagini dintr-o lume apusa.Prin cartea ei, Em Sava a reinviat o lume matriarhala, dandu-ne sansa sa intelegem mai multe din istoria si realitatea zbuciumata a satelor transilvanene. Am fost impresionata de usurinta cu care a descris o astfel de perioada, ai senzatia ca autoarea a avut posibilitatea de a calatori prin tunelul timpului, aducand cu ea bogatia graiului stravechi, a regionalismelor de mult uitate. Mie imi pare ca acest roman a depasit cu mult ideea de poveste a trei generatii de femei, transformadu-se intr-o bijuterie lingvistica. Este multa munca in spatele acestei aparente usurinte cu care Em Sava ne-a redat un limbaj uitat de generatile actuale.Textul intregii carti aluneca firesc, cu momente in care te simti plutind pe un nor pufos ce creste si se umfla din focul si valtoarea trairilor din carte. Descrierile sunt extrem de vii, cuvintele ei te incalzesc sau iti dau fiori, in functie de moment. Desi personajele parcurg perioade grele din viata, Em Sava reuseste prin dragostea cu care le inconjoara sa transforme durerea in acceptare, evitand astfel tristetea dureroasa.Eu sunt o persoana ce se trage din generatii nascute la oras. Daca pe mine, aceasta carte m-a impresionat si marcat atat de mult, sunt convinsa ca pentru cititorii mai apropiati de satul romanesc cartea o sa fie o frumoasa intoarcere la radacini.