Cu curiozitate, cu încântare și înfrigurare am citit romanul Ana al scriitoarei Em Sava, căci stilul acesteia este o continuă oscilare între nuanțele de dulce şi amar, care te plimbă când pe dealurile dimprejur, când, mai ales, în satul cu ulițele „așezate cuminți ca într-un fund de căldare, cu marginile întinse și împădurite până la casa bunicilor.” E atâta frumusețe în felul în care Em Sava scrie, încât, e aproape nefiresc să nu-ți dorești să redevii copil, nepot al bunicilor tăi, într-un sat românesc, în care am copilărit şi în care, cu nostalgie, am dori să ne reîntoarcem. Bunicul şi bunica fetiței despre care aflăm, la final, că este autoarea însăși, sunt portretizați în stilul lui Delavrancea:

„În ogradă, parfumul cald de struguri și prune coapte era tulburat de aromele ce veneau din cohie. Bunica amesteca iute în labos. Făcea tocană albă și mămăligă. (…) Când era gata mâncarea, bunica mă trimitea să-l chem pe bunicu’. El mulgea vacile și-mi dădea să beau lapte direct din sustar.”

Atmosfera idilică de la începutul romanului, plină de dragoste și pace – „Bunicii veneau fără grabă, povestind și zâmbind bucuroși, de parcă ar fi fost despărțiți mult timp, nu doar câteva ore…” – face loc poveștii, căci eu așa am perceput cartea: ca pe o poveste a două femei: Maria și fiica sa, Ana. Povestea aceasta evoluează ca toate poveștile în firul tors al timpului, atingând punctul culminant în momentul în care viața Mariei e pecetluită de nașterea Anei. Nașterea copilei, din doi părinți care se iubesc, dar care nu sunt încă luați nici în fața lumii, nici în fața lui Dumnezeu, e dublată de despărțirea Mariei de Sandor, un ungur frumos și bogat, care o iubește pe Maria din tot sufletul și pe care ar vrea să o ia de nevastă, dar care este supus presiunii comunității maghiare cu rânduielile și prejudecățile sale. Căci acesta este satul Sava: un sat cu două etnii, reprezentate de cele două biserici: cea românească, micuță și veche, ocrotită de coroanele rotunde ale pomilor bătrâni, și cea ungurească, albă, înălțându-se luminoasă de printre tufele de melin. În satul acesta e puțin loc pentru iubirile curate când e vorba de amestecul sângelui: „Sandor nu-i de nasul tău. E ungur și-i bogat. Cum crezi că se oprește la o româncă văduvă și cu doi copii? (…) Da’ cum crezi tu că-și lasă neamu’ pentru tine?”, o sfătuia propria sa familie pe Maria și: „Neam de neamu nost’ n-o făcut ce faci tu, mă ! (…) Ai lăsat o văduvoaie cu doi copii să te îmbete de cap! Să nu mai știi de noi, de familie. (…) toate îs pă lumea asta cu un rost. Tu uiți un lucru: că ești ungur. UNGUR!!!”, îl obrăzea tatăl lui Sandor cu năduf, cu ochii în lacrimi și mâinile tremurânde, „de parcă dintr-odată n-ar mai fi avut aer îndeajuns”.

Autoarea descrie drama Mariei cu multa dibăcie. Din femeia frumoasă și cuminte, dar mândră, Maria se preface într-o femeie aspră și ursuză, care refuză cu tărie dreptul tatălui de a se apropia de fatal lor, Ana, care se anulează ca femeie, trăind doar pentru copiii ei, forțată să îndure oprobriul satului românesc, excluderea socială și batjocura.

Em Sava reușește cu măiestrie să surprindă mentalitatea satului românesc la începutul secolului al douăzecilea: „Lumea râdea de ea și-o împroșca cu vorbe urâte. Nu le mai asculta. Se ducea cu privirea-n pământ și nu mai dădea binețe. Oamenii oricum nu-i răspundeau.”

Mentalul colectiv nu permite abaterea de la tradiție. Un copil din flori e o rușine și trebuie înfierat, iar satul, prin cei mai veninoși reprezentanți ai săi, nu întârzie să amendeze grosolan păcatul: „Lelea Nastasie (fosta soacra), cu tot neamul ei, o dușmănea de moarte. Cum să facă fleandura bitang? O blestema cu sete și hohotea în plâns mincinos. (…)”
„Vâncioaie avea poalele murdare, iar soră-sii îi ieșeau de pe sub năframă lațe de păr slinos:
– Ai auzit că Sandor amu-i cu Idli? Fată faină și cuminte. Amu ce vrei și tu? Unguroaică de-a lui. Tu ce-ai crezut? spuse și Solomia. Și prinseră a râde amândouă.”

Batjocura și deznădejdea ajung să-i tulbure mințile femeii și, într-un moment de slăbiciune, ajunge să dorească să scape de fetiță, dar dragostea de mamă e mai puternică și, trezită ca dintr-un vis urât, o salvează – o readuce acasă din scorbura în care o părăsise. Sunt momente de mare dramatism pe care scriitoarea reușește să le transpună pe hârtie cu măiestrie. Nici un moment aceasta nu-și trădează propriile sentimente, ci, fidelă poveștii, o deapănă, detașându-se de amărăciunea situației.

M-au impresionat mult destinele celor două femei: mândria Mariei devine mândria Anei. Fata crește frumoasă și bună, nealterată de cruzimea fratelui ei Neculai, de cruzimea copiilor, de cruzimea satului care o tratează fără menajamente, ca pe o bitangă.

„- Să moară! Las-o să moară! La dracu’ cu bitanga și cu tot neamu’ ei de bozgori!” își vărsa Niculae ura, în timp ce Maria se uita la el cu milă.

Ana devine sprijinul și lumina ochilor mamei sale. Muncește fără să se vaiete, fără să ceară cuiva ceva, înțelegând că viața sa nu e ca a altora, că greutățile sale au în plus greutatea păcatului mamei pe care satul i-l pune în spinare. Dârzenia și tăria Mariei i se transmit și Anei care, deși frumoasă, aruncându-se spre neamul unguresc al lui Sandor, nu vrea să audă de tatăl său. Nu din răutate, căci răutatea nu a atins-o nici pe mamă-sa, care nu e pizmașă că „Sandor o ducea bine cu Idli”, ci din înțelegere pentru viata grea și austeră emoțional a mamei și din devotament pentru aceasta. Mulți flăcăi visau la Ana și de trei ori rupe fata logodna cu doi flăcăi de neam de gospodari, fiindcă, deși râvnită, ea e încă copilăroasă și, apoi, nu-și dă sufletul decât celui ce-i e foarte drag, Alexandru, bărbat frumos din oameni gospodari, dar orfan și cu o casă de frați. Ana alege după suflet la fel ca Maria. Dar dragostea ei nu mai dă greș.

Romanul Ana impresionează prin autenticitate, print-un realism idilic. Satul ardelean e zugrăvit cu precizie, graiul acestuia și descrierea tradițiilor consolidând autenticitatea. Contextul istoric și socio-cultural al începutului veacului douăzeci (satul între cele două războaie mondiale, Dictatul de la Viena 1940, cel de-al doilea război mondial și venirea „eliberatorilor” ruși cu cruzimile și orgiile lor) e precis și presupune o documentare serioasă. Destinul Mariei e răscolitor, al Anei înduioșător. Ce desăvârșește povestea este scriitura autoarei: duioasă, picturală, dar bine ancorată în realitate. Narațiunea curge susținută de frumusețea vorbei ardelenești căreia autoarea, deși trăind deja de două veacuri în Canada, îi rămâne fidelă – un farmec aparte!

De câte ori am fost nevoită să las cartea din mână, de atâtea ori am făcut-o cu regret; de câte ori am reluat lectura, de atâtea ori am făcut-o cu nedisimilată bucurie, cu sentimentul că redevin copil în satul bunicii mele, căci Ana are puterea să te transpună în lumea satului românesc, în lumea bunicilor noștri, cu icoane și miros de gutui, cum spune autoarea, lume care, deși dispărută, ne farmecă încă în amintire. Ana este un roman autentic care m-a dus cu gândul la romanul lui Duiliu Zamfirescu „Viața la țară”.

Semnat Nicoleta Beraru, apărut la Catchy

„Am venit în Canada cu limba română prin toate buzunarele și mi-am păstrat-o în suflet, ca pe o religie” (Em Sava)

Ana, protagonista romanului cu același nume, este un personaj cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, ori alte eroine cu rezonanță literară. Frumoasă și puternică, trăiește și iubește într-un secol bântuit de istorie și de mentalitățile strâmte ale satului ardelenesc din acele timpuri. Destinul ei stă sub semnul unui mare secret, purtat în suflet toată viața. Cartea este și o frescă a satului românesc cu obiceiurile și tradițiile sale, de aceea mulți cititori își vor regăsi amintirile copilăriei, iar cei foarte tineri vor descoperi o lume minunată: cea a originii lor. Cartea este pur românească.

ÎNTR-O LUME CARE COPIAZĂ, E EXOTIC SĂ FII ROMÂN!

Ana este una din cele mai frumoase cărți inspirate din viața satului românesc din veacul trecut pe care le-am citit, urmărind impresionantul spectacol al vieții dintre granițele unui sat transilvănean, locuit deopotrivă de români și de unguri, ce trăiau alături, dar nu împreună, fără a se amesteca unii cu alții. Aflăm despre tradiții, rânduieli și obiceiuri, despre sărbători, credințe și prejudecăți, rod al unei  migăloase munci de documentare a autoarei.

Scrisă într-un dulce grai românesc (am apreciat foarte binevenitul glosar de termeni de la sfârșitul cărții), povestea se țese rând cu rând, prinzând în hora ei povești de viață cu  bune și cu rele, cu suferință, dar și cu bucurie. Poate fi privită și ca o carte-document a acelor vremuri, surprinzând o ”felie” de istorie ce traversează cele două războaie, ajungând, generație după generație, până în prezent. Este povestea adevărată a străbunicii și bunicii autoarei.

Ana a fost bunica ei.

De-a lungul timpului, am citit nenumărate cărți, dar despre câteva din ele am spus că le-am trăit, și nu doar citit. Ei, bine, Ana face parte din această categorie. O adevărată bijuterie literară pe care am citit-o cu sufletul și pe care am simțit-o scrisă cu sufletul.

Am simțit, conectată la trăirile personajelor cărții, un tăvălug de sentimente: duioșie, nostalgie, dor, tristețe, neputință, dar și speranță și multă iubire. O lectură care mi-a transmis un prea-plin sufletesc greu de redat în cuvinte. Iar dintre rânduri am cules, presărate cu folos, perle de înțelepciune: “Pentru că, draga mea, viața e doar viață. Răul și binele au fost și vor fi mereu pe Pământ. Doar noi oamenii putem să luăm frumosul și să-l purtăm în inimă. Doar noi. Nu uita asta, fata mamii, nu uita!”

Pășim în poveste intrând în Sava, un sat din județul Cluj, pe care îl vedem la început prin ochii entuziaști ai fetiței de patru ani venită în vacanță la bunici (am realizat astfel de ce autoarea a ales pseudonimul Em Sava – un nume deloc întâmplător).

”Când ajungeam în dealul Savei, bucuria mi se aduna în gât și mă ridicam pe vârfuri, întotdeauna nerăbdătoare să văd ulițele satului, înșirate cuminți ca într-un fund de căldare cu marginile întinse și împădurite până spre casa bunicilor, din spatele căreia grădina țâșnea îndrăzneață până sus pe deal, la morminte, unde nucul mare și bătrân stătea de pază. Cele două biserici, ca doi ochi de veghe, păreau dinadins așezate fiecare la câte un capăt de sat. Cea românească, micuță și veche de multe sute de ani, era ocrotită de coroanele rotunde ale pomilor bătrâni ce o înconjurau, iar cea ungurească, albă, se înălța luminoasă, având în spate tufe mari de melin.”

Apoi firul poveștii se duce mult în trecut și o cunoaștem pe Maria și destinul ei mult încercat. S-a căsătorit din voia părinților, cu cel ales de ei, așa cum se cuvenea, chiar dacă ei acela ”nu-i mișcase inima”.

”Avea să se mărite, că asta era soarta femeii… Să-și ascundă coada sub năframă, să facă mâncare la bărbat, să asculte de soacră și să facă copii sănătoși.”

Femeie puternică, demnă, hotărâtă și neînfricată, Maria a iubit și a suferit. Și iubirea nu i s-a întors pe măsură. A născut și a crescut copii și a îngropat ființe dragi. A făcut sacrificii, a trudit și a dus poveri care ar fi frânt un spirit mai slab. Cartea de față e, totodată, un omagiu adus femeilor care au dus greul casei și al familiilor lor în vremuri de restriște, fără să plece capul.

Ana e rodul iubirii interzise a Mariei cu Sandor, singurul bărbat care i-a înfiorat inima. Dar Sandor era ungur…

”Cine îi plăcea ei nu putea spune la nimeni. Sandor îi plăcea. O făcea să râdă și simțea cum o furnică atunci când i se uita în ochi. Dar Sandor era ungur. I-ar tăia limba tatica dacă ar ști. Și-apoi, nici Sandor nu și-ar spurca neamul luându-și româncă.”

Am suferit, m-am întristat și m-am bucurat pe rând, citind povestea Mariei și povestea Anei, așa frumos spuse, cu gingășie și emoție. Ana e o femeie admirabilă, o ființă frumoasă și luminoasă, bună ca pâinea caldă. Ce mult au avut, fiecare din ele, de luptat cu obstacolele vieții!

Am urmărit personajele, interacțiunea și maturizarea acestora, curgerea vieții lor de zi cu zi, în paralel cu schimbările pe care le va suferi satul sub influența evenimentelor istorice, a războaielor, a ocupației străine, care își vor pune amprenta nemiloasă asupra tuturor. Țin să remarc excepționala galerie de personaje, foarte atent desenate, pe care le vom cunoaște pe parcurs. Oameni frumoși sau mai puțin frumoși, aspriți de viață, făcând față, așa cum au putut, cărților servite de soartă.

Ana este totodată un minunat roman de dragoste, o dragoste împărtășită și împlinită, despre care am citit cu lacrimi în ochi și zâmbetul pe buze.

”Dragostea lor nu a durat trei ani, așa cum spun astăzi specialiștii. Nu s-a topit și nici nu s-a schimbat în prietenie. N-au alungat-o nici nașterile Anei, nici ridurile ori firele de păr alb, nici colburile care s-au așezat la fel, în fiecare an pe ulițele Savei, purtând în miezul lor miros de struguri și de prune coapte.”

Nu vă dezvălui mai mult, ci vă invit să descoperiți singuri această superbă poveste profund românească. Începând de la titlu, subiect, decor, numele personajelor, limbaj și foarte inspirata copertă, totul este autentic și frumos.

O carte de păstrat în bibliotecă, de citit și recitit, pe care o recomand cu drag!

Recenzie – Oli Georgescu – Delicatese literare 

Mulțumesc mult Roxana Creanga pentru prima impresie după citirea în format electronic a Anei mele! Chiar eram curioasă cum se receptează pe acest format.

„M-am obișnuit cu formatul electronic sunt câțiva ani de când îl folosesc. Nu pe telefon însă, ci de pe un dispozitiv bun, prefer chiar formatul asta exact pentru când citesc intr-o limbă diferită de limba mea maternă si am dicționare incluse și la îndemâna doar cu un clic. Oricât mi-ar plăcea să ma pierd in librării si să miros paginile cărților, n-aș avea loc în casă și nu mi se pare corect să țin cărțile în garaj. Singurul dezavantaj e că de multe ori, din cauza că nu am imaginea coperții – probabil mă ajuta memoria vizivă – am tendința să uit titlul cărților, îmi amintesc continutul dar nu întotdeauna titlul și/sau autorul. Când am cartea în mână “fotografiez” coperta.
Tare mi-a plăcut Ana ta, Em, tare! Am citit-o pe nerăsuflate, și m-am umplut de duioșie.
Admir cum ai reușit tu să completezi amintirile bunicii cu munca de documentare și cu sentiment să scoti un roman rotund. Mi-am adus aminte de imaginea pe care am văzut-o la tine când scriai romanul, cu multe bilețele colorate în jur, pagini cu texte scrise de mână așezate alături, mi-am și imaginat cum te-ai așternut tu la scris, și apoi le-ai îmbinat perfect ca într-un puzzle. Bănuiesc că bunica ți-a povestit totul în timp, frânturi, iar tu le-ai adunat, apoi ai cercetat și completat.
Cinașă scriitura ai tu, fătuță, ca o mângâiere, și tare s-ar mai nelcoși bunica ta cu tine!
Nu am avut dificultăți cu regionalismele. Pe câte unul, l-am intuit, pe altele le-am căutat, ele dau culoare si autenticitate.
Ritualurile de nuntă, strigăturile, detaliile prelucrarii cânepii, “făcutul” cuptorului, descântecele țigănești, jocul de duminică… ai fost tu acolo oare, Em? Nu? Asa pare… Și eu am fost cu Ana acolo, să știi și mi s-a strâns inima odata cu cea a Mariei, apoi a Anei.
Multumesc, a fost o încântare!”

„Ana” mea a ajuns e-Book pe Amazon. Deja am primit poză din Italia, cum s-a cuibărit ea în biblioteca Roxanei. Nu prea am eu încredere în formatul electronic, deși anumite cărți le-am citit așa, fiind unica posibilitate să ajungă la mine. Sunt de modă veche, prefer cartea de hârtie. Însă ieri, când s-a întâmplat, am fost tare bucuroasă, ca și cum ar fi altă etapă. Voi ce părere aveți?

Și poza Roxanei: