Fusese un an-nod și rod, un an-intersecție, un an ciorchine de struguri dulci, prea însoriți și solid parfumați în carnea unei maturități umbrite de alean și sete, și foame, și nevoie de limba mea românească. Cred că ne naștem cu meseria în mână. Unii-și urmează drumul, alții ba. Și se zbat toată viața în nefericiri și căutări. Ori se pierd, ca mine, pe drum. Eu mă născusem profesoară de română și Dumnezeu, văzând cât de prinse mi-s ghearele în limba noastră cu diacritice deloc muzicale, îmi deschisese o poartă cu ferestre înalte. Era octombrie și tocmai publicasem prima carte. Mă aflam în caruselul acela de emoții, pe care scriitorul îl descoperă când primește dragostea cititorului –senzație unică și atât de înaltă și profundă, încât cartea se metamorfozează, își topește hârtia, devenind piele de nou născut. În poza asta tocmai îl lăsasem pe Vianu Mureșan la sora lui. Era un octombrie atât de splendid cum doar în țara asta am întâlnit, iar eu îmi făcusem virtual și literar o serie de prietenii de seamă. Pe Vianu îl cunoscusem în Toronto, un soi de glumă a destinului, pentru că ambilor Clujul ne fusese casă, destin și școală timp de mulți ani.
Însă nu despre oameni vreau să vorbesc, deși ar trebui să fac câte-un portret fiecăruia dintre cei cu care m-am intersectat virtual sau real, care mi-au influențat voit sau involuntar destinul. E toamnă iar, un alt octombrie pe care am învățat să-l iubesc. Să apreciez frumusețea poantilistă a anotimpului de catifele stinse și moi, să mi-l asum înțelept, ca pe un preludiu al iernii care, oricât aș spera, n-are să ne ocolească. Vara mi-a trecut prea repede. La fel și primăvara. Poate ploile ce vor veni vor avea mai multă statornicie în exprimarea lor udă.
Cu toții o cunoașteți pe Marietta. Dacă nu o cunoașteți, nu ratați să o căutați și să o citiți. Scrie la Catchy. Nu doar scrie, este virală. Simplu să dați de ea. Dependență va scrie pe fruntea voastră. De curând a debutat și editorial cu volumul „Fata cu cimbru în buzunar” la editura Național. Am cumpărat cartea și a ajuns la mine, peste mări și țări.
Intr-o zi a postat Em un fragment de poveste. Se intuia ca avea sa urmeze o continuare; se terminase ca episodul unui serial de care iti pare rau sa te dezlipesti. A fost dragoste la prima vedere, am iubit-o de la primele randuri. E o carte despre viata si despre moarte, despre a fi mama si a fi fiica, despre marunte fericiri si imense dureri, despre un sat, Sava, asezat de Dumnezeu ca intr-o caldare, inconjurat de dealuri si paduri peste care stateau de veghe cele doua biserici, una romaneasca si alta ungureasca. Limbajul e fermecator, bogat in arhaisme si regionalisme pentru care cititorul are neaparata nevoie de glosar. Nu e deloc obositor sau plictisitor, daca la asta va ganditi, ba din contra e foarte placut si interesant. La sfarsit o sa fiti mai bogati cu cateva cuvinte. Em ne poarta de mana pe ulitele prafuite ale Savei si ne conduce spre gandurile, dubiile si nelinistile protagonistilor cu un stil fluid, calm. Puterea narativa extraordinara imbratiseaza cateva decenii de viata, ale strabunicii si bunicii autoarei, si ne prezinta o poveste pe cat de frumoasa pe atat de nemiloasa cu protagonistele ei. O poveste plina de traditii, de simboluri care daruiesc personajelor o aura de eternitate. Prin descrierile bogate si minutioase, Em permite cititorului sa vada gesturile, miscarile, privirile infierbantate sau stinse, pierdute in gol, atingerile timide ale indragostitilor, hainele frumos ornate sau sarace, prapadite, burtile goale si durerile traite pana la capat, cu resemnare si impacare cu soarta. Fiecare ulita a Savei aduce pana la noi gustul naturii schimbatoare, al ierbii, al colbului, al soarelui arzator si al gerului napraznic. In Maria (pe care eu am admirat-o cel mai mult) se simte dorinta de a supravietui traumelor, durerilor imense, fara leac, abandonului, tradarii si dezamagirilor. Se trezeste aruncata de viata intr-o lume cu putine reguli, dar de neclintit. Se lupta cu tragedii si cu fantasmele din trecut care ii macina viata. E darza Maria, si neinfricata, iubeste dar e in stare sa lase totul in urma, pentru ca ea vrea totul sau nimic. O femei care arde cu demnitate și tenacitate intimă. Care vede in Ana, fiica ei, cea mai frumoasa floare si cea mai nedreptatita copila, pentru care doreste viata pe care ar fi vrut-o pentru ea, dar de care nu a avut parte. Una in care iubirea sa fie fulcrul, esenta. Ana, bitanga, frumoasa rupta din soare care zambea mereu, ca un raspuns nevinovat la brutalitatea si rautatea oamenilor in general, a fratelui si a cumnatei in special. Bitanga. Cuvantul acesta pe care copiii il foloseau ca pe unul murdar, iar adultii, pe de alta parte, il spuneau cu voce scazuta, ca atunci cand vorbeau despre boli sau nenorociri care se intampla din fericire altora. Ana, cu o mama romanca si un tata ungur, de care s-a simtit toata viata orfana. Ana cea blanda si puternica, frumoasa, neimblanzita si neinfricata. Ana femeie intre taciunii din iarna sufletului si ploaia de primavara care spala ranile unui scenariu deja scris de soarta. Cartea asta are un gust pretios, maiestuos, antic. Cand o termini, te simti si tu un pic orfan. Ca atunci cand stii ca ai pierdut o lume care nu se mai intoarce. Cu bune, cu rele. Daca mi-ar sta in putere, as candida-o la premiul Uniunii Scriitorilor. Pentru valoarea ei istorica, pentru bogatia, maiestria si acuratetea depanarii unei povesti de familie, pentru pretioasa contributie la reconstruirea literara a unei epoci si gravarea ei in pliurile calde ale inimii cititorului. Felicitari, Em! Va fi greu sa te autodepasesti, dar ai toate armele, asa ca asteptam urmatoarea bijuterie.
Theo are 18 ani și, tot ce pot să vă spun, e că o să auziți mult de ea. I s-a întâmplat ceea ce visează fiecare dintre noi, adică un soi de vis american – generic numit așa. A scris la editură, a trimis un manuscris, iar noi am decis să-l publicăm. Pur și simplu și uite-așa. Când o editură decide să te publice pur și simplu și uite așa, un miracol se întâmplă. Mai ales când ai 18 ani.
Acum câteva săptămâni, plictisită fiind de tot ceea ce îmi ofereau rețelele de socializare, eram aproape să-mi abandonez telefonul pe canapea pentru o ceașcă de cafea și o carte bună (poate niște teme), când am dat peste o postare care invita publicul să realizeze un top 5 al cărților lor preferate și să posteze răspunsurile în comentarii. Și am stat să mă gândesc, ideea obligându-mă să evadez din tiparul plictiselii și al procrastinării pentru câteva minute. Primul titlu care mi-a apărut extrem de clar pe suprafața retinei a fost “Rage”, o povestire scurtă a autorului meu preferat din toate timpurile, Stephen King. Apoi, la fel de rapid, au urmat “Sânge satanic” de Cristina Nemerovschi, “Omul de cretă” de C. J. Tudor și “Obiecte ascuțite” de Gillian Flynn. După aceea, pauză. Blocaj total. Am căutat în adâncul minții mele, însă în van. Nu am găsit o a 5-a carte care să-mi trezească dorința de a o reciti până i se vor strica paginile. Dar asta s-a schimbat în momentul în care am terminat ultima frază din “Ana”. Nu cred că am pățit vreodată, în cadrul vreunei lecturi, să sufăr atât de tare alături de personaje și să plâng într-atât de mult încât paginile să se umezească, iar pentru a continua povestea, să fiu nevoită să așez cartea pe calorifer. “Ana” a trezit în mine emoții, emoții puternice, ardelenești, istorice, melancolice, chiar nostalgice. Scumpa mea Em, ai avut perfectă dreptate. “Ana” e…altceva. E o explozie de cuvinte pe care le trăiești, sunt vii, iar când nu ești atent, te scot din valea fericirii și te aruncă în prăpastia disperării. Mă așteptam să citesc o versiune feminină a romanului “Ion”, iar asta mă neliniștea puțin (scrisul lui Liviu Rebreanu este mult prea prăfuit pentru gusturile mele adolescentine). Însă modul în care contemporanul și istoricul sunt împletite în felul în care sunt în “Ana”, îmi demonstrează contrariul. “Ana” nu se aseamănă cu “Ion”. “Ana” e actuală, e “trăibilă”, e nemaipomenită. “Ana” e…altceva.
„Ana”, de Em Sava Editura Siono, București, 2021 (ediția a II-a)
Nu am mai scris despre un volum de ceva timp. Și asta pentru că am fost „prins” de Festivalul Internațional „George Enescu”, unul dintre cele mai interesante și importante evenimente ale lumii culturale de astăzi. Cu toate acestea, în fiecare seară am parcurs cu emoție și inimă strânsă unul dintre cele mai frumoase romane românești din tot ce am citit până acum – Ana, o adevărată capodoperă născută din experiențele reale trăite de ardelenii noștri dragi de-a lungul istoriei și așternută cu mare talent și delicatețe pe hârtie de Em Sava (pseudonimul Elei Mihu), o scriitoare ale cărei opere le voi urmări și citi cu mare atenție și bucurie de acum încolo.
Ceea ce m-a impresionat și mai mult decât romanul în sine a fost modalitatea în care parcurgerea lui s-a împletit de minune cu frumusețea și magia concertelor din cadrul Festivalului „George Enescu” de la care soseam seara acasă, aspect ce m-a făcut să apreciez în plus creația aceasta autohtonă și plină de farmec a lui Em Sava despre care voi vorbi în cele ce urmează. Cred că nu întâmplător mi-a fost dat să trăiesc în paralel bucuria Anei și cea a muzicii clasice și enesciene, totodată, căci ambele lumi artistice pornesc cumva din același punct comun, și anume spiritualitatea puternică pe care o regăsim în frumusețe și simplitate. Atât romanul semnat de Em Sava, cât și operele marilor compozitori își trag seva, fiecare în parte, din pământurile în care s-au născut creatorii lor, iar acest lucru subliniază legătura puternică dintre om și locul din care provine, precum și influența indiscutabilă a rădăcinilor asupra realizărilor artistice ale celor care aleg acest drum.
Spre a purcede la drum în acest univers atât de fascinant și dramatic pe care Em Sava îl propune cititorilor săi, trebuie să amintesc, în primul rând, de autenticitatea faptelor narate de autoare de-a lungul celor aproape 400 de pagini. Ne aflăm, așadar, la începutul secolului al XX-lea, atunci când conflagrațiile mondiale băteau la ușa istoriei și când Transilvania (locul unde se petrece toată acțiunea romanului) se afla încă sub tutela crudă a Imperiului Austro-Ungar. De altfel, toată această atmosferă este redată cu măiestrie de condeiul delicat al acestei noi doamne a literaturii române. Și nu exagerez deloc când afirm un asemenea lucru despre Em Sava, căci am descoperit în scriitura sa un melanj foarte interesant și deosebit de eleganță, rafinament al limbajului, împletite cu farmecul folosirii unor termeni fie arhaici, fie regionali, din zona satului Sava în care se desfășoară curgător întâmplările personajelor implicate.
Sava, acest mic paradis aparent ocrotit de vicisitudinile vieții prin poziționarea sa și prin armonia vieții cotidiene a membrilor săi, indiferent de originile etnice ale lor. Sava, acest loc care, totodată, nu poate fi apărat de dramatismul, de tragicul istoriei care se întâmplă zilnic, fără ca vreo forță omenească să poată interveni. Și, nu în cele din urmă, Sava, localitatea în care au trăit strămoșii scriitoarei, unde femeile românce sunt modele de loialitate, sinceritate, iubire și forță interioară. Atenție! Nu vorbim de un roman feminist la modul deranjant, incisiv. Nicidecum! Ceea ce reușește cu brio autoarea este să se folosească de subtilitățile beletristicii pentru a prezenta o față poate mai puțin cunoscută a feminității românești autentice și istorice.
Aș putea chiar să fac o paralelă între Ana și demersul cultural pe care l-a abordat regizorul Radu Afrim în spectacolul său, Pădurea spânzuraților, unde femeia româncă apare ca un simbol extrem de puternic, chiar covârșitor. Exact același sentiment l-am trăit și de-a lungul romanului de față, căci prin modalitatea de a scrie, Em Sava nu a făcut decât să mă ajute să-mi brodez în imagini cât se poate de vii, de colorate (sau de negre, depinde de situația descrisă) și de intense lumea satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, acel sat care este mai apoi târât fără voia sa și a locuitorilor săi într-un tumul de evenimente care mai de care mai dramatice – Primul Război Mondial, Dictatul de la Viena, Al Doilea Război Mondial. Toate aceste întâmplări care au marcat cursul istoriei acelei perioade au schimbat complet și fața Savei, lucru pe care romanciera îl surprinde foarte bine în capitolele cărții sale.
Spuneam la început că un aspect foarte important al cărții lui Em Sava este autenticitatea faptelor și a personajelor. Într-adevăr, personajele principale ale romanului nu sunt alții decât cei care au format familia celei care astăzi semnează această capodoperă literară. Ana din titlu este însăși bunica autoarei, acest lucru fiind amintit atât prin capitolul de deschidere, cât și prin ultima frază, care stă precum un înger păzitor, la finalul cărții – „Ana a fost bunica mea”. Astfel, întreaga acțiune este plasată nu doar între cele două coperți fizice, ci se află și între aceste porți – cea de intrare, unde suntem introduși în roman prin intermediul poveștii narate chiar de bunică față de nepoată, și cea de ieșire reprezentată de propoziția menționată mai sus și care pare să aibă chiar o putere magică asupra cititorului, dar și asupra scriitoarei. De fapt, cred că pot afirma că Ana este o întâlnire între realitatea crudă și cruntă a istoriei și magia discretă a satului românesc de odinioară.
Am putut regăsi în scriitura lui Em Sava puternice influențe din marile opere ale lui Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, dar și picături din sensibilitatea atât de sfâșietoare a lui Mihail Sebastian și chiar un anumit mister pe care l-am întrezărit la Hortensia Papadat Bengescu și George Călinescu. Așadar, cred că nu aș exagera când aș spune că prin romanul de față am descoperit o întrunire minunată a tuturor înaintașilor literari și a marilor stiluri scriitoricești, totul constituindu-se într-o operă de o tulburătoare și amețitoare frumusețe și originalitate. Cu mâna pe inimă pot afirma acum că am fost fericitul cititor și descoperitor ale unei scriitoare care nu doar că merită să rămână în istoria literaturii române prin talentul ei de a expune povești reale prin intermediul scrisului, dar trebuie să intre și în cărțile de școală ori de liceu, spre a da exemplu celor tineri și, de ce nu, celor care vor în viitor să aspire la statutul de creator literar.
Cred cu adevărat că Ela Mihu (Em Sava) este deja o figură luminoasă a beletristicii românești contemporane și că numele ei poate sta cu ușurință alături de cei care au precedat-o și care au făcut din satul românesc și din țăranul român figuri covârșitoare în tabloul literaturii autohtone.
Să trăiești în Canada și să scrii românește. Să scoți „Ana” și să fie iubită. O actriță minunată, care trăiește și ea în Canada, să o interpreteze ca la Sava.
Sper să ne permiteți Nathaliei și mie să vă dăruim ce avem noi mai de preț: eu textul, ea vocea ei măiastră. Și, dacă intrați, navighați pe canalul ei de youtube și veți întâlni autori clasici și contemporani. Nathalie a terminat facultatea de teatru, a fost o vreme actriță în România, iar tatăl ei, un cunoscut regizor, a fondat teatrul ludic din Iași.
Astăzi, la cafea, am să vă vorbesc despre Marianne. E româncă, trăiește în Dubai, este frumoasă ca o cadână și are un pui la fel de frumos. Asta e partea vizibilă. Foarte decorativă.
Ceea ce nu se vede e modul în care toarce litere, informații, amintiri, sentimente, onestitate, recunoștință. Unele cărți se citesc singure, altele obligă inima și mintea să se ia de mână și să urce sisificul construcției. „Pe cărări românești” este un tumult de senzații, informații, referințe, o carte a mișcării tectonice primordiale unui pământ spiritual, concentrat într-o hartă desenată de scriitoare. Nu e o carte pe a cărei scriitură să aluneci cu patina ușurinței devoratorului de satisfacție imediată. Scriitura ei densă te obligă la opriri dese și la decantări adânci. Lectura presupune efortul descifrării și înțelegerii; este, de asemenea, prilej de întâlniri mitologice, de revelații filosofice ori de trimiteri în literatura română și universală, clasică și contemporană.
Deși volumul poartă în titlu „Pe cărări românești și alte povestiri”, autoarea a fost excesiv de modestă: nu sunt povestiri, ci concepte. Cuvintele se ordonează în arabescuri uneori prelungi, mlădioase, alteori nebune, curbate în toate direcțiile, obligând mintea cititorului să le parcurgă activ, fără răgaz, constituind, pe lângă plăcerea lecturii, și un exercițiu mental deosebit de interesant care te lasă, la final cu privirile ațintite în tine însuți.
Cartea poate fi privită ca o prismă în care cititorul se descompune pe sine în nuanțe specifice, un instrument al introspecției și, în egală măsură, un concept literar inedit. Ce caută Charon, barcagiul sufletelor, în viața reală? Dar Hermes, zeul cu aripi la picioare, ce rol are în tot acest periplu? Spin, e și ea prezentă, iar interacțiunea dintre personajele de mai sus e efectivă, ramificată și proiectată într-un alt „eu” al autoarei într-un feedback dovedit a fi dublu, deoarece personajele pomenite mai sus sunt, ele însele, niște proiecții din sensul opus.
Nu, cartea nu e mitologică. Autoarea își deschide eu-l, uneori printr-o adevărată vivisecție și îl studiază din unghiuri pe care geometria euclidiană nu le-a văzut niciodată, îi scrutează cele mai mici ascunzișuri, se raportează pe sine la o realitate cosmică apoi, după ce se înțelege – și după ce cititorul o înțelege – revine în zona concretului, cu un nou chip, acela real.
Când vrei să înțelegi cum funcționează ceva, a studia doar exteriorul nu e suficient. Odată studiat și interiorul, imaginea este completă. Un motto pentru această carte ar putea fi, foarte bine, „temet nosce”, cunoaște-te pe tine însuți. Autoarea se cunoaște pe sine pentru noi, cititorii, iar călătoria pe șinele imprevizibile ale acestui montagne-russe, care e cartea de față rămâne la fel de imprevizibilă, dar cu atât mai plăcută.
„Pe cărări românești” este o alchimie: se ia o fată frumoasă cu ochi de cer, tristețe și adâncime sufletească, spiritualitate, erudiție și dragoste. Rezultă o scriitură densă. Nu e ușor de citit, nu e ușor de lăsat din mână. E o lirică a umbrei, care în chinuri dă naștere soarelui. O experiență mitologică, amestecată cu trăiri și cu concluzii antice într-un suflet de copilă, la fel de curat și de concis în a spune vieții viață, apei apă și morții moarte.
Coperta N. Marianne & Sasha Segal.
Cartea ei nu urmează un periplu geografic, ci un itinerar spiritual. Nu colindă munți și văi, ci dimensiuni sufletești.
N. Marianne – cu volumele de antologie SIONO unde are o povestire.
Cristina Cristea iubește pictura. De aceea, într-o bună zi a decis să construiască o lume în care protagonistă să fie floarea de salcâm roz. A strâns în jurul ei cuvintele și le-a pus în mână câte-o pensulă. Așa i s-a născut poezia: un fior cald și elegant, un verb răsucit în mișcări delicate, uneori mimând realitatea, alteori declanșat metaforic, transformând incandescent lumea în emoție. Poeta este, prin propria scriitură, o floare de salcâm roz. Neapărat roz, pentru că e o specie rară, așa cum e și cuvântul, pus la baza unui univers descriptiv, cu case mici și albe, cu mușcate la ferestre, cu cireși în floare și dragoste ce se întinde curat în pânze pictate cu amintiri, colorate adesea olfactiv. Emoțiile se scriu pe petale de floare, care se transformă adesea în fluturi, reinventând un ludic al gingășiei trăirilor.
O să vă întrebați de ce laitmotivul salcâmului roz în această carte și-am să vă răspund că el se află în fiecare vers, chiar dacă nu e prezent în propoziția lirică. Trebuie doar un exercițiu de imaginație pentru a înțelege acel limbaj creat de Cristina. E un simbol, o monedă de schimb a neliniștii și iubirii, din lumea în care oamenii folosesc în loc de cuvinte florile de un amar dulce și roz.
sau doar salcâmii își scutură floarea ca o pecete de final
Fiecare om are o poveste, fiecare carte un sâmbure de stea, pentru că, așa cum oamenii nu se nasc întâmplător, la fel, nici cărțile nu răsar fără să miște aripile unui fluture. Căci așa se zămislește fiecare carte: literele prind aripi și își iau zborul încet, cutremurând munți uneori – într-un continuu efect al fluturelui existent mereu și mereu, demonstrat de Edward Norton Lorenz. Când manuscrisul Cristinei a făcut primii pași spre lume, un salcâm s-a cutremurat din răsputeri și mi-a așezat la bază trei flori. Două crenguțe cu trei ciorchini bogați, plesnind de sănătate și culoare. Nu glumesc. Trecuse o lună de zile de la înflorire, iar copacul cu pricina, Măria Sa, cu zeci de ani în cârcă, era verde și frunzos, dar a vrut să pună ramul și frunza și floarea în cartea ce avea să-i poarte podoaba. Și s-a-ntâmplat minunea ca atunci când noi aveam nevoie de flori de salcâm –stringentă nevoie să le punem pe copertă și netul era știrb la acest capitol – să le primim. Roz așa cum le-a văzut poeta, ca niște bijuterii ale cerului, venite să-i însoțească poezia. Am înțeles atunci că salcâmii vorbesc toate limbile pământului și sunt sensibili la metafore. Și că există minuni Am cules florile și le-am făcut 254 de fotografii, iar coperta s-a născut din bucuria poeziei și dragostea salcâmului pentru vers.
„Scrisoare pe o floare de salcâm” este o carte caleidoscop. Te surprinde în flash-uri, lumini și umbre colorate în mii de perspective. Uneori dragostea se desfășoară pașnic în orașul cu case mici și albe, cu mușcate la ferestre, loc în care, sadovenian, nu se întâmplă nimic, dar stă sub semnul înfiorat al lui Nichita. Această aparentă calmitate e uvertura unor trăiri adânci, a unor furtuni de senzații și emoții, intens desenate, cu răvășiri profunde, urmate simetric de secunde cuminți, „pentru că în jurul nostru miroase dumnezeiește a cafea și a liliac înflorit, și a ploaie miroase…”
Cartea este patria celor două eu-uri confundate, împreună însumând perfecțiunea întregului, rupt la un punct, tânjind și căutând definiții: … și atunci înțeleg că pentru tine eu sunt și primăvară și vânt și cireș înflorit… Motivul floralului sublim, al florii de salcâm, cireș ori păpădie, înlocuiește emoția și cuvântul, transcende vegetalul, substituindu-se divinului: … am îngenuncheat în fața florilor de cireș ca într-o biserică, ori universului imediat: … și scriu povești despre noi pe petalele fiecărei păpădii/ pe care ți-o trimit în cale,/ ca să știi că pentru mine la capătul zborului ești tu. Descriptivul se aprinde în lumini și umbre, anotimpurile și culorile devenind sinonime: În dimineața aceea aveam o rochie roșie/ și tu spuneai că sunt frumoasă/ ca o toamnă coborâtă dintr-un tablou de Afremov. Valorile realului concret se substituie metaforicului și invers. Aşteptându-te, peste sufletul meu a trecut o turmă de cerbi adulmecând înnebuniți mirosul de ciută ucisă într-un joc ciudat şi absurd de oameni mari, care niciodată nu au văzut cum se stinge cerul într-o lacrimă. Tristețea unui prezent cu aroma trecutului plouă adesea: Hai, ia-mă de mână, vreau să uit cât de singur şi trist este visul nostru în doi. Cristina are îndrăzneala și siguranța cuvântului și o dexteritate de a turna literele în alte șabloane și a le reface la fel de păstoase și vii: Oare ce culoare au oile din nopțile de insomnie ale cailor verzi? O analiză foarte atentă a versului, o disecare a cuvintelor, duce cititorul la un joc colorat de sintagme, la imagini care converg unele din altele și unele într-altele și la semnificații ascunse, ce dau naștere la altele noi. Nimic nu este întâmplător în lirica ei. Nopțile devin nopți dintr-un timp fără timp. Iar blestemul e o ploaie sinonimică a florii și a mugurului care se întâmplă invers și concomitent între cei doi: … ca într-un vechi, fantomatic blestem, tot mai des plouă în mine cu muguri, tot mai rar plouă în tine cu flori.
Când citești volumul „Scrisoare pe o floare de salcâm” ajungi la concluzia că versurile Cristinei sunt o declarație de dragoste adresată poeziei.
Volumul, apărut la editura SIONO la începutul lunii august, 2021, este o reală bijuterie, prin conținut și prin formă și aspect. Nu-mi pot imagina un cadou mai frumos și elegant, decât volumul Cristinei. Cartea este disponibilă în librăria SIONO și la librăriile partenere.
PS: Am vizitat salcâmul să-i mulțumesc pentru flori. Cu frunzele deja spre toamnă și-a împrățișat proiecția în carte. Vă puteți imagina că am primit flori de salcâm doar pentru că dorințele noastre, a mea și a Cristinei, s-au împletit. De dragul nostru a scos niște flori minune.
Se mai poate un PS? Știți că iubesc pictura. Nu știu cum se leagă asta cu copertele, dar mă implic adesea în realizarea lor. Coperta Cristinei pot să spun că-mi aparține în proporție de 80%. Colegul nostru este mai mult decât talentat și face o muncă absolut minunată. Așa cum știți, unele coperte sunt făcute de el, altele de Sandra. Ambii sunt wow. Însă, în câteva situații, am realizat eu conceptul. Mi-e foarte drag ce a ieșit, de aceea am simțit nevoia să spun. Știți că la SIONO copertele sunt realizate cu foarte multă grijă, pentru că sunt cartea de vizită a cărții și prima impresie. 🙂
Scriitoarea Issabela Cotelin mi-a spus că Orizuru este: „e o mică bijuterie de învățăminte în spatele aspectului jovial.” Mi-a făcut o surpriză cu soare.
Citind ultima carte a lui Em Sava, „Orizuru”, apărută la editura Siono Literar, am înțeles mai bine Toronto decât din toate pozele virtuale, oricât de bine făcute, alese și descrise ar fi ele. Pentru că altfel curge un scris cursiv, cu cap și coadă, strâns la un loc, chiar dacă-i compus tot din frânturi de basme. A fost aceeași senzație ca la „Trăirile Aurei” și, prin urmare, cuvintele mele sunt iarăși o pledoarie pentru cărțile scrise și tipărite, în defavoarea comodelor postări virtuale.Mi s-a părut că mă plimb și eu pe străzile aproape pustii din Toronto și-am stat să mă gândesc dacă mie mi-ar fi plăcut aparenta lor singurătate. Am înțeles, deopotrivă, și respectul pentru țara care a primit-o ca pe un om. Nu toate mamele vitrege sunt mașterele din poveste și părinte e, în cele din urmă, cel care te crește – rima e involuntară sau pot să dau „vina” tot pe Em pentru ea. Am perceput și liniștea, sobrietatea, sinceritatea marelui oraș.Am înțeles și dorul ei, al autoarei, de țară, de copilărie, de frumos. Un dor firesc, uman, de neînvins nu pentru că e el prea puternic, ci pentru că nu e nicio luptă aici. Nici nu trebuie să fie duse bătălii cu dorul – dacă ni se ia, nu ne mai rămâne nimic. Dorul e mai degrabă o istorie senină despre timpul și locul unde ne-a fost cel mai bine.Idila copacului cu felinarul m-a înduioșat, printre altele, de-a dreptul. O temă atât de universală, ca atracția dintre două lumi incompatibile, transpusă atât de frumos în cuvinte. O parabolă ai cărei protagoniști putem fi, la urma urmei, oricare dintre noi. Idilelor umane descrise le-am dat și lor dreptul la existență în mintea mea. Uneori am râs sau am zâmbit citind și nu le-aș fi găsit altă finalitate eu însămi. Idila lui Em cu cititorul continuă și ea, scriind și editând cărți bune, frumoase, multe dintre ele de pus pe raft sufletesc după căderea copertei patru peste ultimul cuvânt, altele reactivând visuri cu ușa rămasă întredeschisă în timp, majoritatea zburdând liber pe câmpia imaginației autorului și cititorului deopotrivă.„Orizuru” este o vacanță spirituală și o recomand cu aceeași căldură cu care a fost scrisă.
Azi am început să scriu un text acid. Pe scurt, ziceam că ne piere planeta. Că ni se scurge printre degete. Concluzia era să fim mai buni. Dar cred că în esență toți suntem buni, cu plusuri și minusuri. Că toți iubim. Măcar un pic. Măcar un cățeluș ori primăvara.
Apoi, m-am răzgândit. Până la urmă spun și eu ce spune toată lumea. La fel simt. Văd aceleași știri, aud aceleași enormități, râd, plâng, am dorințe și aspirații. Și pe cine interesează ce fluturi îmi zboară mie prin freză?
Apoi, mi-am zis să tac. Pentru că oricum miercurea asta la cafea, e un soi de aș pleca și n-aș mai sta. Blogul se bazează pe reciprocitate, iar eu, din păcate, la capitolul ăsta sunt deficitară. (și trebuie să mărturisesc că mi-a zis odată o cucoană să tac – mi-a scris 🙂 ) Ete da, că tac eu când îmi zice cineva! 🙂
Apoi, iar m-am răzgândit, pentru că dacă promit ceva, mă țin de promisiune, chiar dacă îmi fac mie promisiunea. Și uite-mă la zece seara fără să am neapărat un subiect în minte.
Despre SIONO am mereu ceva de spus. În afară de veștile para-vești, că am scos niște volume wow!!! Și că suntem în tot mai multe librării prin țară, deci acum puteți întreba la voi în oraș (Cărturești și Humanitas) plus multe altele, dar ăstea sunt rețele care-s peste tot, de cărțile SIONO care vă interesează – zic, în afară de acestea, am două noutăți fantastice. Nici nu știu cu care să încep. 1. Concurs de texte. Scoatem o antologie cu temă de iarnă. Dacă sunteți interesați, intrați pe FB sau vă spun eu aici. 2. Și… la asta va sta mâța-n coadă: Începând cu luna august, toate aparițiile noastre editoriale vor debuta mai ieftine cu zece lei. De ce? Vrem să facem cartea mai accesibilă cititorului. Să scurtăm drumul dintre el și lectură. Nu e foarte smart comercial, dar e foarte bine cultural. Într-o Românie care scumpește, ne-am trezit noi să ieftinim, adică să facem știți voi ce împotriva vântului.
Prima carte pe care am scos-o așa este cartea Ilenei Vlădușel: e delicioasă. Care aveți copii, nepoți etc. să o luați! Cartea ar costa în mod normal 35 de lei. Atâta costă o carte de genul acesta în librării și atâta ar fi fost prețul și la noi dacă nu ne trecea… Exact. IDEEA! Puteți verifica la cărți pentru copii. E de super calitate și are 230 de pagini. Prețul SIONO este de 25 de lei și acesta va fi prețul și la librăriile din țară. Dacă nu falimentăm, cărțile noastre vor fi mai ieftine. 🙂 Dacă falimentăm, ne consolăm că avem idei și că am încercat. 🙂
Văd că fac ce fac și tot la SIONO ajung. Așa că, uitându-mă la ceas, mă retrag la somn. Nu înainte de apăsa butonul de la filtru. Să fie cafeaua gata pe când vă treziți. Și ceva dulce. 🙂 Have a nice day!
PS: Cărți în pregătire: N Marianne se îndreaptă spre tipar – o să vă surprindă! O scriitură densă. Un suflu interesant. Apoi Nicoleta Beraru. Da. Exact ea. Scriitoarea de succes a două cărți adorate de cititori, aflată în topul vânzărilor la Libris, vine cu o carte excepțională. Apoi Theodora Savuli. O să auziți de ea! E la început. Ne-am îndrăgostit cu toții de ea. Este atât de bună!!! Îi arde litera în text. Apoi dragul de Petru Racolța scoate o nouă carte. Sfătosul nostru scriitor drag! Și poetul Gabriel Dinu – dacă-l citiți, știți ce bucurie de vers are în condei. El a publicat și în România și în Franța. Și Oana Stroe, cu eleganță și parfum de viață. Volum de debut la ea. Dar scrie pe blog și o face minunat. I-am enumerat în ordinea cronologică a venirii la editură.
Azi am avut un gând și nu am vrut să-l uit. Se întâmpla cu foarte puțin înainte de-a pleca în Canada. Eram la masă cu toții, povesteam și râdeam. Tata, uitându-se fix la mine, cu zâmbet, m-a întrebat: – Știi ce-o să-mi lipsească cel mai mult după ce plecați? M-am uitat la el cu mirare. – Râsul ăsta ce ne umple casa. Când vii acasă se umple și curtea și casa. Când vine fratele tău, zice o tăcută de Gheorghe Mutu… Așa era pe vremea aceea. Eu mai vorbăreață, fratele meu, fără să fie neapărat tăcut, nu vorbea cât și ca mine. Iar tata, cu gluma în palmă și cu lucruri care se înșurubau până în suflet… Mi-a pălit o secundă râsul și-am simțit o strângere de stomac.
Nu știu dacă mai știu să râd ca atunci, nici dacă tatei îi mai lipsește râsul meu. Patina timpului…
