Nu vreau să te înșel! Nici cu gândul.

Mă zbat între setea mea de iubire și poezia unui necunoscut care mă sună. Mă sună neîncetat. Mă vrea. Îmi vorbește atât de frumos despre dragoste, despre suflet și trup… E drog pentru mintea și inima mea. Mă cheamă ispititor.
Știu. N-ar trebui să-i ascult cântecul de sirenă… dar mi-e foame… și-atât de dor de fluturi! Sunt încă frumoasă și viața trece… Sunt femeie…
Nu-mi spune pe nume. Niciodată nu-mi spune pe nume. Mă alintă dulce. E lavă și miere vocea lui caldă.

***

Tu ești soțul meu. Tatăl copiilor mei. Cel cu care am construit tot ce avem. Am muncit amândoi din greu să ajungem aici. Viață confortabilă și tihnită… Pe drum ne-am pierdut cumva noi. Unul pe altul.
Unde suntem? Noi, nebunii de altă dată… Când am devenit doar un cuplu decorativ, mobilând o casă frumoasă, trăitori ai unei singurătăți în doi?

***

Spune-mi că mă iubești! Mă uit în oglindă. Sunt încă frumoasă, dar anii trec… Sunt frumoasă degeaba. Sunt frumoasă pe gratis. Femeie sunt doar pentru el, necunoscutul cu vorbele arăduite-n poezie. Pentru tine… soție, făcătoare de sarmale, găsitoare de lucruri pierdute prin casă și călcătoare de cămăși. Stăpâna absolută a bucătăriei și mașinii de spălat.

***

Mi-e dor de emoție, de căldură… Încă mai pot îmblânzi fluturi mici și mari, de toate culorile. Iar el mă sună. Insistă. Și-mi amintește de mine. Îmi amintește de fluturi și dragoste. Mă sună și vibrez.

***

Suntem la televizor. În camere diferite, la televizoare diferite. Programe și gusturi diferite. E seară și iarăși sunt singură.

***

Azi m-am făcut frumoasă pentru tine. Mi-am schimbat culoarea părului. Blondă din nou. Așa te-am înnebunit la începuturi. Am simțit privirile bărbaților. E drept că și fusta mea…
Abia am așteptat să mă vezi, să-ți văd privirea.

***

Acasă. Meci. Vocea enervantă a crainicului sportiv. Râd și mă așez în fața televizorului. Te irită.

Nu. Știu că nu sunt din sticlă. Mă dau la o parte și aștept cuminte să vină pauza.
Dar nu observi nimic. Mă pupi în fugă și crezi c-ai ghicit: „Ai o fustă nouă”. Neg ușor, dezamăgită. „A! Ai pantofi noi. Iar pantofi? N-ai destui???”
Nu spun nimic. A reînceput meciul.
Îmi sună telefonul. Bătăile inimii își cresc intensitatea.

***

Spune-mi că mă dorești! Vreau mai mult decât banda de aur de pe deget și hârtia din sertar cu numele noastre pe ea. Nu sunt o marfă cu etichetă și termen de garanție. Privește-mă! Surprinde-mă! Sau măcar deschide ochii și vezi femeia din fața ta. Te rog, iubitule!

***

Insist. Vin la tine:
„Spune-mi că sunt frumoasă, că mă iubești!”
„Ești frumoasă și te iubesc. Știi asta.” Răspunzi automat, ca un robot, fără inflexiuni, fără căldură, fără să mă privești. Apoi, cu același ton egal: „Ți-au ieșit fenomenal sarmalele. Nu faci un desert? Am chef de ceva dulce…”

Răspund în gând: „mă arde pofta de dulce, iubitule. De dulceața vorbelor și-a privirii, de dulceața brațelor tale”. Mă îndrept spre bucătărie, învinsă…
Nu vreau să cad în ispită. Nu vreau să te înșel nici cu gândul. Oprește-mă!

***

Sună telefonul. Inima începe să bată cu putere…

(articol apărut la Catchy – ianuarie, 2016)

Soțul meu are o amantă. Știu. Simt cu întreagă ființa mea. Am stomacul în gât. Am fost atât de sigură, prea sigură pe mine și pe sentimentele lui… Obișnuiam să spun: am un soț atât de bun, că l-aș împărți. Glumeam pe de-o parte, pe de alta mă simțeam de multe ori sufocată de dragostea lui. Mă trata cu aceeași grijă, poate mai mare decât cea pentru pe copii. Când venea din delegații, lor le lua ceva mărunt, la repezeală. Mie mi-ar fi adus luna de pe cer. Pierdea ore în șir prin magazinele mele preferate, deși nu suportă shoppingul. „Ești aerul pe care-l respir, jumătatea mea, sufletul meu pereche… iubita mea nebună!” îmi zicea mereu.

Nu știu când și cum, dar am pierdut primul loc din inima lui. Sunt derutată. Mi se părea atât de firesc să am dragostea lui, încât azi, când realizez că iubește altă femeie, nu știu cum să procedez. Nu știu dacă e mai bine să tac și să aștept, ori să provoc o discuție. Cam de o lună e închis în sine, cu gândurile lui. Ochii îi ard și a slăbit. E tot timpul preocupat. Când îmi vorbește se uită prin mine. Privirea, atât de caldă înainte, acum e perdea groasă de răceală, străină. Îl văd cum stă visător, cu gândul în altă parte. Tonul vocii e altul. I-a murit interesul pentru mine, femeia lui. Nici nu mai face observațiile firești, casnice, care, ce-i drept mă iritau. Culmea, acum îmi lipsesc. Nu-i mai pasă de mine, de școala copiilor. Are un zâmbet absent, spune da, da când vorbesc, dar nu mă aude. Primul semnal a fost când a început să-mi spună pe nume. Înainte folosea doar alinturi. Îmi spunea pe nume extrem de rar, doar când îl supăram.
Nu știu pe cine iubește azi. Nu știu unde a întâlnit-o și când. Nu am nicio dovadă concretă. Dar semnalele sunt multe și evidente.

Într-o zi am intrat în camera unde el vorbea la telefon. A închis brusc, ca și cum l-aș fi surprins făcând ceva rău. Mi-a spus repede, fără să-l întreb, că vorbea cu un coleg. Dar era clar că minte. Când s-a dus la duș, am încercat să-i intru în telefon, dar își schimbase parola.

***

Nu se mai apropie de mine. Mă evită.

Eu… îl doresc. Cu dragoste și disperare. E omul meu drag. Frica de a-l pierde a reactivat sentimente care hibernau în iarna sufletului meu.

Dacă mi-ar spune… L-aș ierta. Până la urmă, suntem de atâția ani împreună. Oamenii mai greșesc. E și curiozitatea…  ori cine știe? Tot se spune că omul nu e monogam. Nu ar fi nici primul, nici ultimul. Dar să-mi spună și să trecem peste asta. Sau să nu-mi spună nimic, dar să revină cel care-a fost… Să dispară odată detașarea asta rece, politicoasă.

Încerc să-l recâștig cu mici trucuri feminine. Dar nu le vede și mă simt îngrozitor de umilită.

Înainte era gelos. Încerc și pedala asta, dar nu mai funcționează. Nu-l interesează.

Mereu am afirmat că într-o situație de genul acesta aș pleca fără să mă uit în urmă. E ușor să zici, când nu e vorba despre tine. Stomacul mi-e în gât. Am slăbit în ultimele săptămâni, mai tare decât după orice dietă. Și, pentru prima dată în viață, nu știu cum să procedez. Când, unde și ce s-a rupt? Am fost atât de sigură pe sentimentele lui, pe puterea mea asupra lui…

Plouă în mine. Plâng tot timpul când sunt singură. E ocupația mea de bază. Adică în mașină și-n baie. Dar nu-mi observă ochii cerniți. Nu-mi aude tăcerile, el, care observa orice inflexiune a vocii mele, orice mic detaliu. E distrat. Cu ochii arzând, cu gândurile aiurea. Mi-e dor de căldura lui, de care acum se bucură o alta. Nesiguranța și frica mă sugrumă cu ghearele lor hâde, iar omul meu drag e un străin apatic.

M-am măritat foarte tânără, am crescut practic împreună. Nu știu să trăiesc fără el. Nu vreau să trăiesc fără el. Aș face orice ca să nu-l pierd.

***

Fiecare încercare de apropiere se izbește de izolarea lui între cele două scuze: oboseală și muncă. E ori prea ocupat, ori frânt.

Dacă e doar o aventură? Dar dacă nu e?
Am ajuns să fiu un fel de Sherlock Holmes. Să-i controlez buzunarele, să-l sun des, să-l pândesc. Să încerc să-l surprind. Aseară, după ce s-a dus la culcare, am intrat cumva în adresa lui de e-mail. În drafts era un e-mail început, adresat mie. L-am deschis cu degetele tremurânde:
„Iubito! Mi-e atât de greu! Iubita mea nebună, sufletul meu pereche. Cum să-ți spun că plec? Am alungat răul din prejma ta întotdeauna. Dar ce să fac azi, când răul e în mine? Azi am primit rezultatul biopsiei făcută acum patru săptămâni. Iartă-mă că ți-am ascuns, noi ne-am spus întotdeauna totul. Dar am sperat că e o falsă alarmă. De ce să te îngrijorez și pe tine? Dar, vezi tu? Boala…”

(Articol apărut la Catchy – ianuarie 2016)

Femeia. Delicată, sensibilă, grațioasă și… bestie. Uneori. Nu foarte des. După nevoie.
Eu sunt femeie. În concluzie și bestie câteodată. Rar. Foarte rar.
De obicei când sunt setată pe VREAU. Când îmi pun ceva în minte Universul conspiră să mă ajute. E pe verificate. Îmi iese, indiferent că e un lucru minor, sau ceva important.
Totul e să VREAU.

Recapitulare: Sunt femeie,  sunt dulce, delicată și sensibilă și la nevoie… bestie. Recunosc: pot fi rea cu majuscule, sare și piper. Punct. Fără semne de întrebare, sau paranteze.
Pentru a obține ce doresc am un arsenal bogat și-l folosesc cu o îndemânare ce ar putea fi invidiată de orice mare strateg al lumii. Aș putea fi un bun politician. Doar că nu mă interesează politica.

Se spune: o luptă-i viața, deci te luptă.  Și mă lupt.
Am de dat lupte grele, lupte ușoare și lupte fără rost. La ultimele renunț. Uneori învingi știind să pierzi. Dar asta e altă poveste. Cea mai ușoară luptă se duce cu bărbatul. La el totul e alb, ori negru. Culorile îl zăpăcesc.

Lupta, adevărata luptă se petrece când apare concurența. Forțe egale, arme asemănătoare. Strategii și planuri. Sar scântei din ambele tabere, mascate sub zâmbete și o diplomație densă, greu de pătruns de cei din exterior.

O zi frumoasă de primăvară într-un oraș cochet din Ardeal. Plimbare romantică, inimioare, fluturași, Cupidon încercând disperat să țintească, când filmul se rupe strident. Brusc apare din neant o vitrină cu încălțăminte, iar în centrul ei cei mai frumoși pantofi roz pe care-i văzusem vreodată. Perfecți. Dragoste la prima vedere. Chimie. Explozie de artificii. Cupidon cade spart pe caldarâm. A ratat ținta. În mine se aprinde dureros: VREAU.

În paranteză spun că am același număr la picior cu trei sferturi din femininele de pe planetă, așa că se epuizează rapid din stoc ceea ce mi se potrivește, rămânând variante pentru mignone, ori pentru doamnele care trăiesc pe picior mare.

Am intrat în magazin, întrebat și descoperit, cu durere profundă, că singura pereche de pantofi la numărul meu era în mână la o ea. Adică viitorii mei pantofi erau studiați pe toate părțile de alta. Care nici măcar nu părea hotărâtă: să-ia? să nu-i ia?

Calmă la suprafață și cu cel mai dulce zâmbet pe care-l posed am spus tare, răspicat și extrem de ironic:
– Cine ar umbla cu pantofi roz? Ce penibil! Prost gust…
Cuvintele mele, dar mai ales tonul, au derutat la maxim două persoane. Pe iubitul meu de la vremea aceea, care nu pricepea strategia. Ochii lui vedeau o simplă pereche de pantofi, culmea roz. Și ce mare lucru? Dacă nu aia, ailaltă. Și dacă nu atunci, altădată.

A doua persoană a fost ea-ua, pe care o făcusem knock out. Din două vorbe. Învinsă definitiv, a lăsat ușor, cu jenă, pantofii din mână și s-a îndepărtat. I-am prins din zbor, înainte să atingă tejgheaua și  cumpărat fără să-i probez. Fericirea se întindea ca un magiun pe chipul meu, în timp ce bărbatul mă privea tâmp, fără să priceapă nimic și îngâna ca un papagal vorbele mele:
–  Cine ar umbla cu pantofi roz? Ce penibil! Prost gust…
–  Glumești?  Am întrebat cu ochii mari, fără să mă obosesc să-i explic, ducând victorioasă în mână PANTOFII. Îi am și azi. Sunt la fel de frumoși. La fel de roz.
Iubitul l-am schimbat de mult.