Cred că mai demult cele două mergeau tare bine. Acum lumea își are LUMEA în telefon. Sincer, regret acest lucru. Aș opri un pic oamenii și le-aș arăta cu degetul bucuriile primare. O să ziceți copaci și tra-la-la…, iar eu vă voi spune că până și copacii iubesc foaia de hârtie scrisă. Iar la Observatorul, rubrica mea permanentă apare cu regularitate. În acest număr am două articole tipărite: am anunțat apariția cărții Annei Timotin. Sper că i-am făcut o bucurie – mi-a plăcut cartea ei. Articolul a apărut și în Itaca – Dublin. Dacă vreiți vă uitați voi și la prezentarea ei și la articolul meu „Aprilie”. Da, tot Sweet&Salty se numește și rubrica mea.
Prin Toronto au înflorit copacii. Covidul face ravagii. Sunt pustii străzile. Oameni cu măști trec unii pe lângă alții ocolidnu-se la distanță mare. Frici, temeri…
Mă străduiesc să nu mă gândesc prea mult, să nădăjduiesc doar că va fi cât mai iute bine și toți vom fi bine.
La SIONO e multă muncă. „Cele trei grații” cum a numit Ana cele mai recente apariții editoriale sunt la tipar. Le așteptăm cu emoție și nerăbdare.
În rest muncim de ne sar capacele. Pregătim câte-o miresuță de carte și îi pieptănăm aripile să zboare. Apoi alta și alta. Acum sunt alte manuscrise la rând. Și ne îndrăgostim mereu de câte-o emoție ce ne luminează subit în palme. Am terminat și aventurile șoricuțului Andrei pe care îl îmbrăcăm de sărbătoare. Nu degeaba a scăpat el de multe pericole aflate în Grădină și Ogradă.
Cam atât de pe aici. Pe la voi? Cum mai sunteți? Ce mai ziceți? Ah, și cărțile SIONO au ajuns și în Târgu Mureș. Și la Paris. Da, Paris – Franța. 🙂 După multe peripeții.
Am știut că Fabiola are „Ana” mea. Mi-a scris după ce a citit „Pași”. M-a copleșit cu un text tulburător atunci. Sincer, am crezut că „Ana” nu a fost pe gustul ei. Apoi a venit recenzia asta și când „Ana”… Mulțumesc, fată veselă de pe malul mării!
Când m-am hotărât să fac recenzii de carte, prima carte românească care mi-a trecut prin cap, scrisă de un autor contemporan, a fost Ana. Nu am început însă cu ea, fiindcă cuvintele și sentimentele avute erau încă buluc în capul meu și riscam să fac o recenzie exagerată, alunecând în derizoriu. Acum, timpul a sedimentat trăirile mele și mi-a permis să le transpun așa cum se cuvine în cuvinte.
Pe autoarea cărții o știu din mediul virtual, de când m-am apucat eu de scris, în urmă cu șase ani. O urmăream, o citeam, mă delectam cu scrierile ei inconfundabile, calde ca o ploaie de vară. Scria pe blogul ei, lansase încă o carte înaintea Anei, Pași, total diferită de aceasta. Când Ana mi-a ajuns în mână, anul trecut, a fost dragoste la prima vedere. Coperta m-a atras, iar scriitura lui Em m-a purtat într-o lume definitiv pierdută, dar păstrată cu sfințenie în sufletul nostru, una reală, binecuvântată, fără de care niciun român nu ar fi ceea ce e în ziua de azi. Toate valorile, educația, dar și cutumule fiecărui conațional de-al meu, se regăsesc în paginile acestei cărți. Când am terminat-o de citit, s-au întâmplat două lucruri.
Primul, mi-au dat lacrimile, după lecturarea ultimei propoziții. Una foarte simplă, de câteva cuvinte, dar extrem de încărcată emoțional, care exprimă de fapt esența întregii cărți și a lui Em. O lume demult apusă, dar care va dăinui până la final în inima ei și în fiecare dintre noi.
„Ana a fost bunica mea.”
Al doilea, am știut, instinctiv, că țin în mână o bijuterie. Una literară. Una pe care, după mine, ar trebui să existe în fiecare casă de român, fie el stabilit în România sau peste hotare. Cu atât mai mult peste hotare. Am simțit că ea reprezintă rădăcinile culturale și existențiale ale noastre, ale tuturor. Că datorită lor suntem noi, așa cum suntem, cei de azi sau cei de mâine. Fără ele, ne-am pierde practic, identitatea. Cartea Ana este, după mine, cea mai autentică carte românească care mi-a trecut prin mâini. Până și numele, Ana, e un nume pur, autentic românesc. Mi-ar plăcea să citesc o carte contemporană, care să îi știrbească această valoroasă particularitate, dar sincer, mă cam îndoiesc.
Nu voi dezvălui foarte multe despre Ana. Voi spune doar că povestea ei de viață, de iubire, laitmotivul întregii cărți, și anume ascultă-ți inima, indiferent de împrejurări, respectând în același timp setul de valori morale, etice și culturale, adânc încrustate în adn-ul tău, toate acestea nu fac decât să te provoace să citești această carte cu inima larg deschisă. S-o îmbrățișezi și s-o ții preț de câteva minute bune strâns lipită de piept, știind că prin ea ți-ai îmbrățișat mama, bunica, străbunica, stră-stră-bunica și tot așa, fără de care tu nu ai fi putut face acest lucru. E un sentiment aparte, pe care eu, una, l-am trăit din plin și pe care sper eu, să-l trăiți și voi. Ca sfat, folosiți cu generozitate glosarul de la sfârșitul cărții, pentru a înțelege arhaismele folosite. Ele întregesc farmecul aparte al cărții, te învăluie și te transpun foarte ușor în satul ardelenesc de acum o sută de ani, în viața, tradițiile și obiceiurile de atunci.
Cartea se poate achiziționa online de pe site-ul editurii sionoeditura.com, libris.ro,carturesti.ro, emag.ro dar și din librăriile fizice din țară. În Constanța, poate fi cumpărată de la librăria Prăvălia cu cărți. O găsiți în ambele variante editate, cu coperta nouă, ediție limitată (cea de la începutul postului), dar și cea veche, de aici.
Primăvara și-a răsturnat sacul în Canada. Mama îmi spune că în Ardeal ninge. De obicei era invers. Aici ningea și vedeam pe ferestrele feisbuciste flori și iarbă verde. Cafeaua de azi are gust de proză și de poezie. De fapt toate cafelele mele au gustul ăsta. Iubesc lectura și nu doar atât, dar știu cât de importantă este pentru suflet și pentru minte. Pădurea mea frumosă e în sepia. Iarba e boțită și câte-o brândușă zâmbește mov sau galben. Trilium nu a înflorit încă. N-am văzut nici ghiocei. Dar am revăzut scorbura pe care o știu de când știu pădurea.
În grădină am o tufă de toporași sănătoși. Le tot fac poze în fiecare primăvară. Sunt grași, bine hrăniți, deși. M-am uitat azi și era doar unul. Frunzele de lalele se ițesc obraznic în vânt. Iar pare că voi avea producție serioasă. Roșii. Am lalele roșii. Viață socială n-am ca să vă spun prea multe. După cum îi spuneam unui prieten, singurul loc unde mă duc e în pădure.
Cărți vin. Trei se pregătesc să facă reverența în lume. Le voi lua pe rând. Sunt diferite și frumoase. Construite mlădiță cu mlădiță. Realitatea literară pe care o trăim: Cosmisian, Irina Magierka și Petruța Petre. Colega mea, Ana, le-a numit „cele trei grații”. Le voi prezenta pe rând. Prințesele sunt prezentate la bal pe rând.
Și nu mă lasă sufletul să nu vă arăt și semnele lor de carte. Veți spune, ce mare lucru? Niște semne de carte. 🙂 Sunt trei semne de carte – câte două fețe. Să aveți zi frumoasă!
M-a iubit și mi-a fost dragă. Și-a dorit mult să fiu nora ei. Mi-a spus-o adesea de-a lungul anilor. Dar ce puteam face dacă fiu-său îmi era frate? În vară, la cafea – de unde să fi știut atunci că e ultima pe care o vom bea împreună? „Parcă ai fi fata mea…” – aveam în comun scrisul și pictura și o mie și una de amintiri. De profesoare de română. Azi a aplecat… Mă doare sufletul pentru că am atât de multe amintiri cu ea. Fii ei sunt frații mei. Un om complet și complex. O personalitate blândă și frumoasă. Poet și scriitor. Azi a plecat să scrie versuri printre stele. Și să picteze. Voia să-și viziteze fostul elev în Maramureș. Să facă lansare de carte în Chișinău. Să-și strângă arborele genealogic căuș. Când am auzit că a căzut la pat, am vorbit cu prietenul meu și l-am implorat să-i spună că a ieșit cartea lui Petru și e fabuloasă și sigur va ajunge la ea. Frumoasă, cu părul lung. Ocrotitoare. Eu mică. Tu vei fi nora mea. Împreună în Germania. Profesoare amândouă. Șefa mea – pentru o perioadă scurtă – ea a fost directoare. Spune-mi pe nume. Lasă vârsta… Am acceptat cu greu, deși era mai mare decât mama. Dar avea o tinerețe a spiritului care-ți arăta că vârsta nu e decât o cifră. Avea planuri multe și frumoase, cărți de scris. Tablouri de pictat. Oameni de iubit… Unul dintre „frați” mi-e în Montreal. Și-a luat bilet să zboare către casă. E grea Canada pe umeri câteodată. Celălalt încearcă să se dezmeticească. Mâine îl sun. Nu știu cum o să plâng cu el. Petru, iartă-mă! Știu că afli de la mine. Cred că a aflat de carte. Sper că a auzit. Covidul își strânge victimele. Nu fiți absurzi cei care încă susțineți…
Adesea Dumnezeu îmi face surprize. Prin oameni buni. Azi, când m-am trezit, după cele șapte ore regulamentare, că așa mi se învârte mie fusul orar, mă aștepta mesajul unei doamne. Nici măcar nu-mi era prietenă pe FB. Și, pentru bucuria de răsărit de zi, o adaug aici și vă spun și vouă despre ea și „Ana” mea și vă arăt două poze făcute în aceeași zi. Ce verde e la București, cea cu pădurea în Toronto, pentru că în sfârșit mi-a ajuns și mie. Mesajul Janei nu are diacritice și nu i le adaug pentru că îi iubesc textul așa. Probabil a scris de pe telefon. Un impuls. Lăsați rigorile gramaticii. Notați sufletul așternut. Așa mă iubește adesea Dumnezeu.
Draga Em, am simtit nevoia sa-ti scriu, desi cuvintele mele nu vor putea sa spuna ce am simtit, ce am trait, citindu-ti cartea, ”Ana”. Un nume atat de frumos si cu rezonanta istorica, Ana, simbolul sacrificiului pentru a infaptui ceva maret, Ana lui Manole, dar si ”Ana” ta! Nicicand nu mi s-au umezit ochii de la primele pagini ale unei carti, dar este reactia mea la toate povestirile cu si despre bunici. Si asta pentru ca bunicii au lipsit din copilaria mea, iar acesta este marele regret al vietii mele. Bunicii din partea mamei au lasat-o si pe ea o copila, cu 7 frati, asemenea lui Alexandru, iar bunicii din partea tatalui s-au stins si ei de boala, la vremea cand eram prea mica, amintirile mele cu ei fiind foarte vagi si putine.Am citit jumatate din carte fara sa o las din mana si as fi facut noaptea alba, dar nu voiam ca a doua si a treia zi sa nu mai am ce citi. Povestea de viata a Mariei si a Anei am simtit-o dureros si am trait-o si eu, empatizand cu ele, am plans cu lacrimi amare cum nu am mai facut-o nicicand citind o carte. Si asta, nu de putine ori! Am inchis cartea si am strans-o la piept asa cum as fi vrut sa le imbratisez pe Maria si Ana mai ales in momentele lor de singuratate, cand si-ar fi dorit sa fie imbratisate de bratele lui Sandor sau ale lui Alexandru. E dureros ce au trait bunicii si strabunicii tai, dar ce oameni de isprava!Ce oameni minunati! Viata satelor romanesti din inima Ardealului, la inceput de secol XX, nimeni nu a descris-o mai frumos ca tine! Ai scris o carte cu sufletul, o carte minunata pe care mi-as dori sa o vad ecranizata chiar daca, in mintea mea, randurile citite se desfasurau ca peliculele unui film. Vreau sa mai stii ca ”Ana” este de acum inainte cartea mea de suflet. Sincer iti spun, desi stiam cat de talentata esti, fiindca citisem ”Pasi”, nu ma asteptam la o asa de impresionanta poveste. O voi reciti cat de curand si am sa merg la Sava pentru a vedea cu ochii mei locurile in care au trait Maria, Ana si unde ai copilarit tu! O carte de asa valoare nu putea sa aiba decat o coperta cu minunata Ana a Iuliei! Va iubesc pe amandoua pentru frumusetile pe care le creati! Em, iti doresc multa sanatate ca sa poti sa scrii o noua carte de suflet.
Vă mai amintiți de Pași? Oamenii se grăbesc și vor totul nou. Cărțile se așează cuminți prin biblioteci. 2018 pare acum un secol, dar periodic e cineva care descoperă Pași, apoi invariabil se îndrăgostește de Nicole și Alex. Nu am mai spus noi prea multe, dar dacă domnul Timp ne permite, vom scrie și continuarea. Secolul vitezei în care se consumă iute totul… Uneori superficial. De aceea, când dau de o bucată de text consistent sunt mai bucuroasă decât Yogi Doggy la un os de calitate. Florina nu doar că a citit Pași, dar în stilul ei conștiincios a făcut o recenzie de cinci stele pe care a publicat-o la Catchy. Îi mulțumesc tare că e așa de caldă și de harnică și de serioasă. Un om rar.
„Pași, de Em Sava și Axel este un roman apărut în 2018, la Editura Erikon din București. Cartea, scrisă “în coautorat” cum îmi place mie să spun, captivează cititorul încă de la primele pagini.
Să o descopăr pe Em Sava și altfel decât din paginile romanului ei de succes – Ana, a fost pentru mine o adevărată încântare. Deși “Pași” este o carte de ficțiune, și nu una biografică, Em a împrumutat personajului principal feminin – Nicole, câte ceva din trăsăturile sale de personalitate. Dar, desigur, asta înțeleg cititorii care erau deja familiarizați cu stilul ei, fie de pe blogul personal, fie din articolele sau interviurile pe care Em le-a acordat de-a lungul timpului.
Despre partea masculină, ale cărei rânduri le găsim începând din capitolul al doilea, și care în carte se numește Alex, nu știam mai nimic. Coperta și o simplă căutare pe internet a blogului “Texte pe față” mi-au furnizat ceva date despre jurnalistul, de profesie inginer, Axel. Suficiente cât să înțeleg de ce personajul lui are meseria pe care o are. O meserie atipică, spun eu, pentru un personaj de roman de dragoste, în care neprevăzutul și senzațiile tari sunt la tot pasul. Nu dezvălui mai multe, spun doar că mie personal mi-a plăcut extrem de mult ideea. A venit ca un răspuns la întrebarea mea oare ce simt oamenii aceia a căror muncă este atât de solicitantă, de obositoare și care presupune atâta responsabilitate și sânge rece? Pentru că da, Alex, personajul masculin este un dur în aparență și un suflet cald pe interior. Adică exact ce caută Nicole.
Acțiunea romanului, fiind o carte de dragoste, începe cu niște rânduri meditative. Și, chiar de suntem la început, încă de acum apar primele laitmotive.
Apoi, treptat, personajele încep să se contureze.
Într-o carte scrisă de două persoane, care nici măcar nu sunt soț și soție în viața reală, detaliile joacă un rol extrem de important. Primul detaliu legat de munca ce stă în spatele scrierii unei asemenea opere literare este cel dat de umor. Și sunt glume pe care le poate înțelege nu doar un român, ci oricine este atent la modul cum privesc lucrurile cele două personaje principale. Pentru că noi toți avem propria percepție asupra vieții. Iată mai jos la ce mă refer:
Nicole: “Omul legii coboară tacticos, își aranjează pantalonii într-un gest ridicol, tușește, se oprește în fața noastră și se bălăbăne ușor…”
Alex: “polițistul de la volan coboară tacticos, săltându-și nădragii cu un gest elegant”.
Exemplul de mai sus este doar unul dintre multele exemple în care autorii ne ajută să înțelegem câte ceva din psihologia masculină și din cea feminină pentru că de regulă, noi, femeile, obișnuim să gândim mai mult cu inima, în timp ce bărbații sunt mai cerebrali. Desigur, asta se întâmplă de la caz la caz și adaptat fiecărei situații în parte.
“Pași” este ca un film bun pe care-l urmărești cu sufletul la gură. Pe măsură ce se succed scenele, realizezi însă că povestea lor de dragoste a început cu stângul. Deși pare că s-a derulat cu repeziciune așa cum trec mașinile de pe autostrăzile aglomerate și ei doi parcă se cunosc de o viață. “Dragostea este oarbă”, însă,iar Alex și Nicole, deși adulți, se lasă pradă doar instinctelor, fără să se gândească o clipă la consecințele faptelor lor. Pe cât de cerebral, de responsabil și de echilibrat este Axel la locul lui de muncă, sau mai bine zis, în locurile unde-și prestează activitatea, pe atât de instinctual este în relația lui cu Nicole. Femeia apare în viața lui într-un moment în care el probabil avea nevoie să înceapă să creadă din nou în iubire, iar acest lucru, se pare, este valabil și pentru ea.
Romanul este scris la persoana întâi și asta-i oferă o mai mare sensibilitate și plasează cititorul în mijlocul poveștii. Cei doi analizează situațiile lor de viață și se analizează continuu pe durata cărții. Capitolele par uneori ca un fel de terapie, iar sinceritatea cu care sunt descrise anumite emoții trăite, conferă autenticitate operei.
Problemele, ca în orice cuplu, nesudat, apar desigur atunci când tot ce a fost ascuns, cu intenție sau nu, începe să iasă la lumină. Așa cum nu poți construi un bloc de 20 de etaje pe o temelie șubredă, la fel se întâmplă și cu relația înfiripată între ei, e vulnerabilă precum un “o virgulă neagră înaripată” rănită. Și, încet-încet, cu cât cei doi amână să dea cărțile pe față și să joace cinstit până la capăt, situația scapă de sub control. Nicole este conștientă că se minte, chiar ea recunoscând asta: “simt că mă mint, dar sunt carne de om, țărână cu suflet și dor”. Aparent, ea nu are curajul de a pune stop unei vieți trăite în minciună și a începe mai devreme una nouă.
Scriitoarea Em Sava nu se dezminte, ea are același stil pe care eu îl știu din romanul Ana. Metaforele, epitetele, comparațiile și celelalte figuri de stil sunt atât de frumoase, de bine alese și de expresive încât ai impresia ca cititor că ea doarme cu vreo 5 dicționare sub pernă. Pe mine, stilul ei de scris m-a captivat definitiv și iremediabil.
Despre stilul lui Axel, însă, nu știam nimic. Așa că uimirea și încântarea au fost cu atât mai mari cu cât am văzut pe tot parcursul cărții cât de bine îi ține piept partenerei lui de scris. Nu o să-i compar cu doi șahiști antrenați într-o partidă captivantă și care se termină cu o remiză, ci mă gândesc mai mult la doi înnotători prieteni care ajung în același timp la mal cu un chip senin, fără să fie încruntați sau stresați de aventură. Așa a părut munca lor la acest roman, ca și când ar fi fost o echipă extraordinar de bine sudată. Spre deosebire de personajele lor care, cum am mai spus, au fisuri în fundație și au mult de luptat pentru a fi împreună.
Limbajul folosit de Axel în toate capitolele destinate personajului creat de el, este extraordinar de cizelat, de bine scris, de expresiv și de sensibil.
Nu este de neglijat nici modul în care cei doi autori au găsit de cuviință să folosească nuanțele cuvintelor “liniște” și “tăcere”. S-au jucat continuu cu aceste două cuvinte, spre deliciul cititorului. Foarte potrivită este și introducerea în carte a cuvântului din titlu, care apoi spre final, se repetă exact la momentele cheie.
Asta mi se pare un merit extraordinar al unei cărți scrise “în coautorat”, faptul că cititorul, indiferent de soarta pe care o vor avea personajele la final, are de la început și până la ultima pagină senzația că a citit o carte la care s-a muncit mult, o carte în care scriitorii au investit timp, energie, pasiune și talent. În ce mă privește, aș citi oricând pe viitor o altă carte semnată de cei doi autori pentru că mi s-au părut extrem de potriviți pentru ideea aceasta originală de a da viață fragilei Nicole și masculinului Alex.
“Pași” poate fi povestea oricărui om, în definitiv, care nu și-a făcut la timp curățenie în viață și care se poate trezi în mijlocul unui carambol pe o autostradă aglomerată din care nu mai știe cum să iasă. Un om care, scăpat dintr-un accident nici nu e conștient pe moment cât de grave îi sunt rănile, pe care, din cauza adrenalinei, nu le simte la adevărata intensitate. De aceea, nota meditativă în care e gândit romanul, întrebările pe care și le pun personajele, procedeul folosit – introspecția psihologică și faptul că e o carte scrisă la persoana întâi, îl pun pe cititor pe gânduri sau din contră, îl fac să se simtă foarte bucuros că, spre deosebire de personajele care sunt destul de neliniștite, el și-a făcut curățenie la timp. Și-a pus ordine în viață, în relațiile pe care le are, fie ele de prietenie sau nu, dar și în sentimente. Nu o să spun mai mult, ci voi lăsa cititorii să descopere ei înșiși viața complicată și palpitantă a protagoniștilor cărora scriitorii Em Sava și Axel le-au dat viață. ”
Eu știu un lucru: oamenii mari sunt de fapt copii. Am descoperit asta adunând ani și văzând că, orice-aș face, grăuntele de copilărie e ca o bucățică de jar mereu aprins. Așa că astăzi, la cafea, vă invit să ascultați o poveste. Sau să o citiți. Cum vreți voi.
Și apoi să-mi spuneți dacă v-a plăcut. Și, pentru că lumea copilăriei este paradisul din viața omului, SIONO Editura va avea o secțiune de cărți pentru copii: SIONO Kids, care probabil va debuta cu această poveste.
Andrei ar fi băiețel dacă n-ar fi șoricel. A crescut împreună cu frățiorii lui în grădina Marianei, de fapt într-o gaură din peretele poeții. Nu știi ce e Poiata? E casa vacilor. Așa se numește. Doar că Mariana nu are vaci, are o casă goală pentru vaci, cu pereți vechi, unde e o adevărată împărăție de șoricei. Sunt bine ascunși de mâța mare, ce stă în bucătărie, și cei doi pisoiași tărcați și curioși. Andrei a crescut cam rotofei, pentru că lui Andrei nu-i place să alerge. De ce să alerge? – Hai, trebuie să faci un pic de mișcare! a spus mama Andreița, cea mai bună mămică de șoricei. – Dar mie îmi place mai mult să doooooorm. Mama Andreița a dat supărată din cap și s-a gândit că bineeee. Azi, doar azi îl lasă să doarmă ceva mai multicel. E încă mic și o fi obosit băiatul. Dar de mâine… Însă, a doua zi de dimineață, toți frățiorii mustăceau, doar Andrei, dormea dus cu lăbuțele-n sus. Toți și-au spălat dințișorii și și-au curățat blănița. Astăzi mama avea să-i ducă în excursie, tocmai la lădoiul din cămară, plin cu grâu. Erau fericiți și se mișcau iute-iute în toate părțile, încântați de așa aventură. Ba era cât pe ce să-și încâlcească bunătate de codițe, de așa mare nerăbdare. Mama Andreița i-a numărat fericită, că, așa cum ți-am spus, era cea mai bună mamă de șoricei. Când colo, ce să vezi? Din doisprezece șoricuți, unul lipsea. – Cine, cine? a întrebat scărpinându-și urechiușa. – Hi, hi, hi, hi. Adormitul de Andrei, a răspuns Georgică fără frică, ce se strecura iute până și pe sub ușă, reușind să scape de cele mai mari pericole ale curții și grădinii. Mama Andreița s-a apropiat de culcușul lui Andrei și l-a tras ușor de codiță. – Mmmm, vreau să dorm. – Nu e vremea de dormit Este timpul de zâmbit De spălat lăbuțele Limpezit fălcuțele Și la drum noi să ieșim, Mâțele să ocolim! Să ne căutăm mâncare… Nu. Nu-i vremea de culcare! Soarele e sus pe boltă… Șoricelule, ascultă! Fii cuminte și grăbește-te, a încheiat mămica, trăgând și mai tare codița somnorosului ei drăgălaș. Andrei s-a așezat în fundulețul grăsuț și-a deschi ochișorii pe jumătate și a întrebat cu o voce micuță: – Chiar trebuie? Dar mămica Andreița nu l-a mai auzit, asurzită fiind de chițcăitul bucuros al copilașilor ei rotunzi ca niște cerculețe de blană cenușii. Frățiorii îl așteptau, mama îl privea poruncitor, așa că s-a ridicat, și-a stropit fălcuțele cu apă și s-a așezat în coadă, mergând încet și fără chef în urma tuturor. Soarele lumina alb și era maaare. Prea mare pentru un punct de blăniță întunecat și leneș care ar fi dormit. Ahhh, ce ar mai fi dormit în pătuțul lui mic și cald… Dar ceilalți se grăbeau ca niște biluțe moi ce se dau iute de-a dura printre firele de iarbă și zambilele înalte care: hapciu! îi dădeau amețeală cu parfumul lor mov. Se opri o clipă și se uită la steluțele care făceau umbră și se gândi să se odihnească o clipă. Ce atâta grabă? Dar Voinicel cel curățel îi chițcăi scurt că nu au toată ziua la dispoziție. Așa că îl urmă cuminte. Nu prea repede. Cât să îi vadă vârful de la codiță. Unde vă grăbiți măi frate când acas-avem de toate? Nici pisica nu ne prinde ce ne trebuie merinde? Unde vă grăbiți cu toții? Zici că ne-au călcat iar hoții Mustăcea Andrei foarte nemulțumit. E drept că stomăcelul începea să cânte un cântecel de fomică, așa că perspectiva unor boabe de grâu crocante și pline îi stârnea bucurie la buzuțe. Dar soarele obraznic se tot ridica și creștea umflat cu pompa, ca un balon portocaliu, iar firele de iarbă erau tot mai mari și mai încâlcite. Ba și câte-o doamnă păpădie se înălța cu fruntea-n sus, stând la plajă, fără să arunce vreo privire către rotogolul de Andrei. El le privea cu ochișorii mărgeluțe și le saluta. Erau frumoooase. Păpădiile aveau pălării galbene și rotunde ca niște bănuți aurii. Și Andrei era politicos. Îl învățase mama că pe doamne trebuie să le saluți. Doar mâța Câța trebuia evitată cu orice preț. Ea era excepția de la regulă. Chiar dacă era doamnă. Vai, vai, vai ce oboseală!!! Doamne, ce mare scofală? Niște boabe de mâncat… Să te scoată-afar’ din pat… Doar nițel de-aș fi dormit Odihnit m-aș fi trezit. Peste-o zi sau poate două, Ori peste o săptămână… Of! Cămara e departe, Hai, așteaptă-mă măi, frate! Că eu nu-ți mai văd codița și mi-a obosit gurița, Să te strig, să te găsesc… Mai bine mă odihnesc. Și Andrei se lăsă moale ca o perniță mică de ace fără ace sub o frunză mare de varză, că tot treceau prin grădina de legume. Îi era fomică, dar știa sigur că frățiorii lui și mămica Andreița se vor întoarce cu semințe de grâu și boabe de porumb și o să-i dea și lui, pentru că frățiorii lui sunt buni. Și, până atunci, poate să tragă un pui strașnic de somn, așa că nu se mișcă niciun pic atunci când, ca prin vis, îl auzi pe Voinicel cel curățel cum îl strigă: Măi Andrei cu somnu-n ochi Să nu-ți fie de deochi Unde te-ai ascuns, măi frate? Haide ieși, nu sta în spate! Vino iute, ieși afară Să ajungem la cămară! Dar nici urmă de Andrei cel somnoros, așa că-și luă codița la spinare și alergă ca o morișcă pufoasă după ceilalți șoricei.
Andrei a râs șmecherește, fără să facă zgomot, bucuros că i-a păcălit pe ceilalți și s-a acoperit cu frunza mare de varză caldă și ușor umedă, șoptindu-i doamnei Varza, că doar puțin stă acolo, să se odihnească, până vin frățiorii. Că doarme nițeluș, dar e cuminte și nu-i strică rochița. Varza, care era cam varză de felul ei, nu l-a băgat în seamă, fiind în conflict deschis cu un fluture mare și alb care aterizase ca un elicopter pe miezul ei și părea să aibă intenții dubioase. Andrei s-a cuibușit la rădăcină și a adormit cât ai da din palme. După o vreme însă burtica a început să fie flămândă și să facă tumbe. Pe deasupra conflictul dintre doamna Varză și fluture era aproape un război. Simțea frunzele încordându-se de atâta concentrare, iar fluturele alb… să vezi și să nu crezi. Deși era frumos ca o mireasă, devenise foarte rău. Cum nu mai putea suporta atâta nedreptate Andrei s-a cățărat iute, iute din frunză-n frunză provocând o spaimă foarte mare fluturașului, care se credea stăpân pe situație. Văzând șoricelul și-a luat zborul ca un gând grăbit și a dispărut în grădina vecinilor. Varza s-a bucurat cum nu-ți pot spune. Și s-a confesat încrețindu-și vârfurile frunzelor: – Mulțumesc copil cu blană Să ai parte doar de hrană și de liniște și pace Mâța să te lase-n pace! Nu știi tu ce viață grea Să nu poți de-aici pleca Sunt sortită de a sta Până când ajung sarma. Apoi cu mândrie ca și cum ar fi salutat cu mâna la chipiu, a repetat spre uimirea lui Andrei, care se uita la ea cu ochișorii negri de jucăușe mărgele: Da, destinul mi-e în oale Învelesc cu drag sarmale Dacă mare-ajung să cresc în butoi eu mă acresc Transparentă, delicioasă La Crăciun de pus pe masă. Andrei se uită la ea amețit de așa mare secret și flămând. Acum îi era și sete și nu mai știa drumul nici spre Poiată unde era casa, nici spre Cămară, unde era mâncarea.
În mine trăiește un izvoraș. Dimineața curge fericit, mai ales atunci când susură cafeaua. Câteodată, noaptea, se zvârcolește în multe cotituri întunecate. În câte-o zi sare vesel și nebun din stâncă-n stâncă. Alteori se ascunde timid. Și atunci Dumnezeu pornește Ploaia. Și crește izvorul. Îmi place ploaia. Toronto plouă.
Știu că e ora de cafea, care se mai vrea și literară, pentru că mereu am noutăți-cărți. Am și azi. Tocmai a venit poștașul și mi-a adus cărțile Irinei Alexe și Annei Timotin. Pe Irina o știam din Ro și tot am așteptat să ajungă la mine cartea ei „30+ și înfloritoare”. Mi-e tare dragă Irina. E un om fain și o scriitoare talentată, atât de talentată că am la activ niște nopți albe datorită sau din cauza manuscrisului pe care îl pregătim. Și rar mi se întâmplă să nu pot lăsa o carte din mână. Îmi place de nu mai pot. Dar toate la timpul lor. Vă spun doar atât: n-ai aer când o citești.
Anna trăiește, ca mine, în Canada și are doruri rotunde și românești, e autentică și adevărată și scrie cam ca o doină sau ca o baladă. Poem scrie. Dragoste scrie. Cei care aveți „Amintiri” deja știți. E frumoasă ca o declarație de iubire. E unică.
Și Nathalie trăiește în Canada și e mai tricoloră decât mulți tricolori de pe plaiul mioritic. Și i-a pus Dumnezeu miere și lacrimă și laser în voce. Unde zice Nathalie, cresc păduri și ghiocei. Și mi-a făcut bucuria să recite o poezie de-a mea. E o valoare Nathalie și mi-aș dori tare să fim noi românii mai uniți și să ne iubim valorile.
Românii basarabeni se îmbrățișează și se bucură la prilejuri de sărbători cu foi de carte, cu teatru, cu cântec ori cu ale cele de-ale sufletului și spiritului. La noi mai verde… așa. Mai subțirel, mai printre dinți.
Și sunt pe țeavă trei cărți minunate ce se pregătesc de zbor. Contemporane, moderne, vis de primăvară. Irina Magieka – Trăiri -poezie, Petruța Petre – O altă ea și Cosmisian – Lucette. Știu că le așteptați. Mai e puțin.
Bon! Și acum, ca nuca în perete, dar extrem de canadian, vă arăt niște șoricei. Am vorbit ieri cu un prieten care mi-a trimis fotografii cu intrușii care i-au intrat prin șemineu. Și, pentru că mie mi se par diferiți de cei din România, adică mai grași și mai blănoși-pufoși, m-am gândit să trec de sila șoricească și să vi-i aduc la cunoștință. Sunt șoricei, dar sunt drăgălași. Grăsunei și cu niște fețișoare… Atâta că-s șoareci. 🙂
Acestea fiind zise, dacă nu v-am speriat cu șoriceii din dotare (nu-s ai mei, dar dacă ar fi tentați să se strecoare-n casa mea, așa ar arăta) vă urez să vă pice bine cafeaua și să iubiți iremediabil cartea.
Hai la cafea, prietene drag! să povestim oleacă, Treburile mi-ajung până-n tavan. Dar Universul să facă bine să șadă. Poate sta la o tacla cu Timpul. Un pic. Un răgaz, un minut, să îmi dea. De-o cafea.
Și a sunat poștașul. Iar intenția mea de a povesti despre orice altceva decât carte s-a dus, dusu-s-a. Mare bucurie mare, mi-a ajuns cartea lui Petru și comoara SIONO crește și dușmanul nu sporește. În Canada am doar cărțile care au apărut după plecarea mea. Și firește ale mele. Și am deschis plicul cu bule, pe care scria fragil, trimis de redacție și m-am emoționat când am văzut-o. E atât de frumoasă! O carte. Dar ce carte!
Înainte de SIONO nu eram atentă la detalii. Cartea era carte. Eh, mi-au crescut pretențiile, pentru că am înțeles acum: cartea poate fi bijuterie. Mă bucur cum nu vă puteți imagina pentru al nostru Petru, că al nostru este prin scris și prin blog. Și vă invit să-i cumpărați cărțile, pentru că citindu-l, te bucuri, te simți bine, te îmbogățești, crești. Fetița care visa pentru alții este un roman care te ține în suspans, un roman al cărui film îl urmărești cu sufletul la gură.
Plăcerea să îl ating nu pot să v-o descriu în cuvinte. Este frumos și elegant. Cei care îl aveți deja, puteți să confirmați că arată ca o ediție de lux. Hârtia fină cu tentă crem, care asigură ochiului confort la citit, coperta neagră lucioasă, foarte elegant concepută, conținând pictura doamnei profesoare Rodica Scutaru Milaș (care semnează și prefața) și conceptul realizat, în colaborare, de Sasha Segal și colegul nostru Răzvan. Grafica de interior semnată de Răzvan… Ce să vă spun? O carte este o construcție pe care poți să o faci lipind doi pereți și un acoperiș sau construind cu migală fiecare detaliu. Îl felicit pe Petru din toată inima pentru toată opera lui, dar cel mai mult pentru cartea asta frumoasă care a ajuns peste ocean la mine, aducându-mi atâta bucurie. Și mândrie că face parte din patrimoniul SIONO. Pentru că o carte e mare responsabilitate. Semnătura pe care o așezi pe copertă… Ea rămâne, dăinuie în biblioteci.
Trebuie să mărturisesc că prietenia mea cu Petru durează de mulți ani și el mi-a trimis în Canada și primele lui cărți, spre marea mea bucurie și prețuire.
Cartea lui Petru se află online la Libris, Cărturești, Siono și Emag (pe Emag nu sunt sigură dacă a apărut azi, dar, dacă cumva nu este, va fi) și la librăriile Eminescu – București, Gaudeamus – Cluj, Junimea și Casa Cărților – Iași, Șt. O. Iosif – Brașov, Prăvălia cu cărți – Constanța, Elstar – Câmpina și… Franța – Paris – Galerie Moldave.
Dragilor, citiți-l pe Petru! Este o bucurie de om curajos și gospodar. Talentat firește, că fără floare nu se poate face primăvără. Sunt sigură că viața lui a afost un munte de urcat, pe care el l-a urcat. Și îmi doresc și îi doresc să scrie un roman autobiografic.
Azi la cafea ne-a fost Petru cu Fetița… lui. Am și uitat de cafea la cafea. Dar intenția contează. Nu-i așa?
