În sat începură a se întoarce, rând pe rând, cei plecați, așa cum rămăseseră, ciuntiți la minte și la trup, îmbătrâniți înainte de vreme. Sleiți, cu voci domoale și ochii apoși de frică. Însă erau acasă, chiar dacă lumina și culoarea li se scursese din obraji, ca apa dintr-un ulcior crăpat. Chiar dacă nopțile se trezeau sugrumați de sudori reci și amintirea șuieratului schijelor încă le strepezea auzul. Prindeau strujacul cu palmele strânse și udau perina de bucurie că-s lângă ai lor.
Venise și Șandor, tras la față și rănit, trăgându-și piciorul stâng după el. Erjike neni se bucură ca și cum Dumnezeu i l-ar fi pus în brațe a doua oară pe scumpul ei fecior.
Când auzi Maria de întoarcerea lui, o înfiorare dulce îi tresări în stomac, dar ceea ce fusese odată, demult, când era fată, parcă se petrecuse în altă viață. Zâmbi cu drag amintindu-și de vremea aceea când privirile lui o furnicau până-n călcâie, sau cel puțin așa credea. Sigur, era bucuroasă că trăiește, dar ea era acum văduvă și mamă de doi copii, nu avea voie, nu putea să se gândească la el așa cum o făcuse în trecut.
Câteodată îl vedea trecând pe drum. El îi da binețe și-o pecetluia cu ochii aceia albaștri și adânci, cu un amestec de întrebări și dor. Ea răspundea la salut și atât. Nu-și vorbeau. El trecea, ea rămânea tulburată și-i era ciudă, că n-ar fi vrut să o tulbure, n-avea voie să o tulbure. Își scuipa în sân „Ptui, drace!” să alunge ispita. Dar afurisita de ispită se ascundea sub pat și revenea bolunda seara, când punea Maria capul pe perină.
Slăbise Șandor și printre firele de păr ca pana corbului se strecurase argintul. Și-i stătea bine așa. Rănile din război se închideau încet, cicatricile se vindecau. Își revenea trupul, dar mintea-i era îmbătrânită și ruptă-n două. Văzuse atâta moarte, încât pierduse bucuria vieții, care i se părea degeaba. Până la urmă omul trăia așteptând ziua aceea când închide ochii și se duce în mormânt. Oricum vine. Orice ai face vine mai repede sau mai târziu. Era obosit.
Când o zări prima dată pe Maria, crusta de gheață ce-i ținea în gheare emoțiile crăpă dintr-o dată, lăsând să intre în pustiul din el ceva demult uitat, ca o mirare.
Era ungur și, oricât de mult i-ar fi plăcut cândva să intre-n vorbă cu românca, se ținuse deoparte, știind că nu-i cuminte să pornească pe un drum fără capăt și fără rost. Așa crescuse, în legea lor ungurească. Așa era potrivit. Înțelesese singur toate astea și nu se apropiase de fată, deși-i fusese dragă tare. Își călcase pe inimă. Se necăjise pe de-o parte când Maria se măritase cu Voinicu, dar răsuflase ușurat pe de-alta, știind că așa era bine.
Apoi venise războiul peste ei și-acum se gândea și nu putea pricepe de ce adică nu se apropiase de fată. Nu înțelegea. Omul moare la fel de ușor ca puiul de găină. Român sau ungur, nu contează. Viața-i scurtă. Oho! Prea scurtă. Și-atât de grea.
Maria nu se schimbase prea mult. După ce o alungase lelea Nastasie, își revenise la ceea ce fusese odată. Viața grea, boala, cele două nașteri nu lăsaseră nici o urmă pe chipul și trupul tinerei. Era la fel de subțirică și iute, iar ochii la fel de copilăros deschiși înspre joc.
Se uită la băieții ei și-l lovi părerea de rău: nu trebuia s-o lase să se mărite cu altul.
Dar acum Voinicu nu mai era, pierise pe front și femeia era singură. Dumnezeu îi deschidea din nou ușa către ea, dacă el, tolomacu’ o lăsase prima dată altuia.
Îi era dragă Maria. Îi fusese dragă întotdeauna. Și acum vedea clar lucrurile și înțelegea că viața asta scurtă e chiar de pomană dacă nu ai parte de cine ți-e drag. Și lui nu-i trebuia altceva decât s-o strângă-n brațe și s-o știe că pune capul pe perină lângă el câte zile a avea.
Nu-i păsa că-i româncă, sau că are copii. O auzea din când în când pe soră-sa, povestind cu Erjike neni de Maria și de copii. El nu zicea nimic, nu intra în vorbă, ca și cum n-ar băga de seamă, dar i se strângea inima de dragul ei. O vedea adesea la lucru. La căpălit cu sapa în spate, ori cu coasa ca un bărbat, că era vrednică Maria și nu se da în lături de la nimic. Ori cu copiii trecând pe drum, ori la secerat sau la cules duhan. Odată veniră copiii să-i aducă lui Jujo o suveică. Făcuseră pâine-n cuptor și copiii șezură cuminți în târnaț, mușcând cu poftă din câte-un colț aburind. Șandor vorbi cu ei și zâmbi albăstrelelor Mariei din ochii lui Vaslica, iar mintea-i fugi departe tare, când ei se vedeau la horă și fata era ca un fluture în joc. Îndrăgi copiii, pentru că erau rupți din Maria.
Seara îl trimise Erjike neni să le mai ducă niște pâine, că îi rămăsese la suflet pofta copiilor. Îi era dragă și ei tânăra văduvă și avea numai cuvinte de laudă pentru ea, că greu o încercase viața, da’ uite că nu se lasă și-și crește frumos copiii. Îi harnică, nu se vede că nu este mână de bărbat pe ograda ei.
Șandor bătu la ușă și intră. Maria își puse mâna la gură, oprindu-și un strigăt de surpriză, când îl văzu. El dădu bună sara, lăsă pâinea tăcut și plecă iute, să nu o sperie. Altădată veni cu niște lapte. Altădată doar să vadă ce face, că plouase tare și poate avea stricăciuni și nevoie de ajutor. Treceri scurte. Maria se bucura să-l vadă, el se bucura să vină. Nu vorbeau mai nimica și nici nu zâmbeau. Aproape că nici nu se uitau unul la altul. Se furau scurt din ochi. Nu îl poftea să șadă și el nu sta niciodată mai mult de câteva minute. Dar aerul dintre ei lua foc și rămânea încins mult timp după ce el pleca. Copiii se bucurau, că Șandor nu venea niciodată cu mâna goală. Într-o seară le aduse mărgele de turtă din târg. Nu mâncaseră niciodată ceva atât de frumos și bun. Se uitau amândoi fascinați la bucățele galbene și rotunde de aluat dulce-parfumat și la desenul roșu din mijloc și nu se îndurau să le înghită. Șandor apărea o dată la două trei zile, cam pe la aceeași oră, după ce mulgeau vacile. Maria se bucura în sinea ei când venea, iar când se aștepta că vine și nu se arăta, se întrista fără să știe de ce…