Azi e despre dragoste și Lamulți ani. Azi e despre mama. Azi e despre oceanul care bate din palme a felicitări și-și cere scuze că nu și-a găsit alt loc pe planetă decât între noi două. Azi e despre anii care ne-au împletit ființele și sufletele pereche. Azi e despre omul care mi-a desenat ființa așa cum a dorit ea. Azi e despre cadoul pe care i-l fac din tot sufletul. Și acesta se numește Orizuru – o carte de proză scurtă pentru adulți. A venit de ceva vreme de la tipar, însă am dorit să fie prima care-l atinge, așa că am complotat cu editura să-i fie trimis ei primul exemplar și abia apoi cartea să ia drumul librăriilor.
Și, dacă e vorba de Orizuru, vreau să vă spun că e o carte-cadou SIONO. Cartea va fi dăruită de SIONO odată cu achiziționarea altor cărți SIONO. (Sunt edituri care își surprind cititorii dăruind cărți din stoc – de obicei cele care nu se prea vând – Noi am scos special o carte cadou – Orizuru.) Cartea va putea fi, însă, cumpărată de la librăriile din țară. Doar SIONO o dăruiește. 🙂
Coperta și grafica sunt o poveste în sine – concepute de Sasha Segal, realizate cu picturile Iuliei Șchiopu – „Micul Prinț” pe copertă și „Zborul”, pe pagina de gardă. Sasha a creat o lume grafică în întreaga carte și a „împerecheat” simbolic cele două lucrări ale Iuliei. Mulțumirea mea celor două extrem de talentate artiste!
„Orizuru… …este un cocor de hârtie, unul dintre cele mai cunoscute origami japoneze. Se spune că aripile lui conduc sufletele spre rai. O mie de orizuru înșirați sunt numiți senbazuru și sunt sinonimi cu împlinirea unei dorințe mari. Oamenii fac în fiecare zi cocori de hârtie. În pauze construiesc castele de nisip. Mina de pix mi-e plină de gânduri înaripate, iar din hârtie construiesc cocori. Viața e gând, gândul e zbor și-n suflet îmi cresc frunze. Copac ce curge invers, plantând stele în cer, și ninge încercări de primăvară. Nebunul este rege. Viața își mută toți pionii în anotimpul definitiv al omului. Valuri de bine și de rău îmi bat la poartă și mă întreb. Eu mă întreb. Nu mult, pentru că unele întrebări, chiar dacă înțeapă lemnul tare al intrării înspre mine, sunt croite anapoda și ajung dintr-o întâmplare absurdă a sorții aici. Și cad neputincioase în bot ca niște câini stupizi ce latră la lună, tocmai când lună nu-i. Că luna-i rătăcită pe la urechi de soare. Iar noaptea-i densă, țesută-n șah de stele. Și mat. Impenetrabil, negru, lăptos. De catifea. Dar cine-s eu, să amendez câinii?
Oricum nebunul este rege. Iar viața își mută toți pionii în anotimpul definitiv al omului. Și te trezești uimit, te uiți în calendar și gânduri-orizuru se-aprind ca niște felinare: a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…”
Colorat ești și hoinar Și frumos… Tu n-ai habar! Poți fi confundat cu-o floare. Nici în bască nu te doare Că te pot strivi ușor. Fluturaș, ești visător! Te înfrupți din roz parfum Chiar la margine de drum. Îmbătat și concentrat, neatent ori poate… beat. Te-am pozat, te-am admirat, Am zâmbit și am plecat. 🙂
Neglijent ești, aiurit… De frumos tu ești vrăjit, Nici nu vezi, nici nu auzi. Însă oamenii sunt cruzi. Te apucă de aripă, fericirea-i stinsă-n pripă. Răutate și venin… Omul e al tău vecin. Tu în dar îi dai culoare, el își ia și ce nu are. Nu-i ajunge tot pământul rupe floarea, spurcă gândul, e gelos pe frumusețe și spoiește cu tristețe și un răsărit de soare. Important este ce-l doare! pentru un pișcat de muscă ori pentru că vântu-l uscă mută munți, taie păduri și adună multe uri. Iarba verde vrea să fie doar a lui împărăție În vecini ar vrea să crească paie și nisip și iască. El să fie tare, mare și să calce în picioare pe oricine-ar vrea și el să se bucure nițel. Se fălește și e rău, se ia-n piept cu Dumnezeu. Uită că viața-i o clipă, că fragila lui aripă om sau fluture? Totuna atunci când vine furtuna. Le înmoaie vlaga, viața, iarna le așterne gheața. Omul e un fluturaș suflet-zbor peste oraș… Haină-i este bunătatea și otravă răutatea. Omul bun este frumos Nu e rău și nici fălos Are aripi colorate soare-n ochi și bunătate. Pam-pam!
Domnul din imagine stătea indolent și nepăsător, concentrat la activitatea lui. I-am făcut cinci, șase poze. M-a tratat cu ignore, deși aproape am lipit telefonul de el. Am plecat și așa l-am lăsat. Mi-a rămas gândul la el. Fragil, expus, aiurit… Toronto, 22 iulie
Scrisul vine la pachet cu atribuțiuni frumoase, uneori pline de emoție. Una e să scrii, alta să povestești, mai ales în direct. Acum câțiva ani, când eram toată ascunsă sub pălăria anonimatului, aș fi jurat că ziua asta nu se va întâmpla niciodată. Decât poate cu pistolul la tâmplă. Dar never say never, nu-i așa? Mai un pas înainte, mai un căzut în genunchi. Ori îți sare pălăria sau pur și simplu niște întâlniri care nu sunt deloc, deși par, întâmplătoare. Pe scurt am apărut în două evenimente online, unul dintre ele în direct.
După șezătoarea literară la Timpul-Belgia, cu oceanul pașnic așezat între noi, cu Nicoleta Beraru și Simona Prilogan, a urmat interviul de la emisiunea Puls TV, a Feliciei Stepan în Canada. Chiar dacă ambele manifestări au stat sub semnul cărții, culoarea emigrării și-a pus parcă mai pregnant amprenta în cea de-a doua emisiune. „Ce oameni ți-au influențat viața?” m-a întrebat printre altele Felicia și întrebarea a creat un adevărat brainstorming, pentru că o serie de persoane sunt așezate pe parcursul tău, ca niște semafoare: galben, roșu, verde. Și direcția ta e ușurată sau întârziată de aceste culori.
Firește că după ai tăi, părinții în general, care prin educație și exemplu îți creionează un destin, sunt oamenii de care te „ciocnești” în viața de adult. Oamenii calzi, de suflet sau, dimpotrivă, oameni care se pun într-un fel sau altul de-a curmezișul. Toți avem parte de asta, pentru că în pădure cresc și flori, dar și urzici. Așa ne șlefuim, așa ne formăm, așa creștem spiritual. Cum emigrarea înseamnă un soi de a doua șansă, pentru că e plină de începuturi, la întrebarea Feliciei mi-a venit în minte Monica Petruș, omul care mi-a întins prima mână de ajutor, extrem de prietenos și cald. Apoi Stella Barbu-Cănănău. La grădinița ei am făcut voluntariat ca să am experiență canadiană. Apoi ea m-a invitat într-o după-masă ploioasă la Chapters. Dacă aș fi fost Cenușăreasa și mi s-ar fi transformat bostanul într-o trăsură, nu aș fi fost mai impresionată decât am fost de acel regal al cărților. Veneam din România anilor 2001 unde librăriile erau mici și modeste. Chapters era un uriaș, un magnat al cărților, de o calitate cum nu mai văzusem. Îmi venea să-mi țin respirația în preajma rafturilor impecabile. Dar puteai să stai la o cafea și un ceai și să răsfoiești ce dorești. Adică ORICE DOREȘTI. Paradis, nu altceva. Mi-a dăruit două cărți pe care le țin cu cinste în bibliotecă – un album de artă – știa de pasiunea mea pentru pictură – am și pictat de altfel pentru grădiniță ceva afișe, povești – și o carte de poezie. Amintiri calde cu frumoasa și buna Stella. Am întâlnit oameni minunați, români sau canadieni, așa cum avea să fie primul meu șef, un om pâinea lui Dumnezeu. Sau Teresa Onsen, o minune de om. Am cumpărat prima casă cu ea și primele întâlniri au fost lecții despre noua țară, despre noul oraș, despre case și achiziția pe care doream să o facem. Am mers pe mâna ei și bine am făcut. Și de câte ori destinul ne-a încrucișat pașii, Teresa ne-a spus vorbe înțelepte, de suflet și învățătură. Sigur că lista e lungă, dar deja am povestit prea mult. J
Da, netul mi-a făcut fițe, iar eu am observat abia când am văzut la rândul meu emisiunea. Și am gafat și eu. Însă, una peste alta a fost o experiență nouă și interesantă. Așa că azi, la cafea vă servesc cu ecrane, deși ne e plină viața de ele…
Emigrarea are multe culori, iar noi construim, ca furnicile, mici mușuroaie pe unde ajungem, mici Românii. Și ne adaptăm din mers, ne arcuim cum se cere și cum putem. Îi iubesc și admir pe toți făuritorii de românesc. Din România sau din afară.
Azi vă duc cu mine în excursie și bem cafeaua acolo. Ce ziceți? La botul calului. De fapt nu la bot, ci la potcoavă. 😉 Nu știu de ce cascada canadiana a fost așa numită: Horseshoe Falls.
Anii sunt ca macii. Roșu strălucesc clipa, apoi îi duce vântul și gândul. Între timp nasc un zâmbet, construiesc o casă, aduc pe lume un copil, scriu o carte și-și lasă amprentele pe nisipuri mișcătoare de clepsidră. Care sunt ceasuri de fapt. Prelinse pe modelul lui Dali, scurse în emoții cu râs sau cu plâns. Cupe de șampanie suntem noi, oamenii. Cu transparența iluziilor și viselor. Bule de aer, râs clipocit. Bucuria se plătește. Supărarea este recompensată cu o bucurie pe care o plătești. Și tot așa. Fiecare generație reinventează roata și apa caldă, apoi fiecare om se închide între filele unei povești cu titlul: „Așa a fost pe vremea mea…” E iulie încins peste noi. În Toronto pandemia bate în retragere. S-au deschis ușile libertății și, cu masca la noi, ieșim la drum și ne bucurăm de aerul fierbinte al orașului. Blocăm autostrăzile cu graba noastră nebună de-a ajunge să îmbrățișăm verdele curat al verii și apele, mai ales apele, care ne primesc răsuflând albastru. Duminică am fugit până la Niagara. Fugit, vorba bine, că ne-am dus cu mașina, dar așa se spune la noi în Ardeal când mergi undeva aproape. Iar din Toronto salți cei aproximativ o sută douăzeci de kilometri într-o oră și un pic. E drept că și distanțele le percepem altfel de când trăim în țara frunzei de arțar. Cascada, una dintre cele mai importante atracții turistice nu doar ale Canadei, ci și ale lumii, este localizată pe râul cu același nume, care desparte Canada de Statele Unite. Lacul Erie e legat de lacul Ontario prin râul Niagara, cursul apei fiind despărțit în două brațe de Goat Island. Acest miracol natural al continentului nord-american este impropriu denumit cascadă, pentru că e un ansamblu format din trei căderi de apă. Cea mai spectaculoasă este Horseshoe Falls de pe partea canadiană. Pe partea americană se află American Falls și, la foarte mică distanță, de dimensiuni mult mai reduse și eclipsată de celelalte două este Bridal Veil Falls. Ajunși în stropii răcoroși, eliberați de apă, care botezau fierbințeala absolută a zilei de vară, am simțit, ca de obicei, energia pură a minunii și transparențele curcubeului, cuprinzându-ne ca într-o îmbrățișare. Dacă ar trebui inventată o poveste de dragoste, ar fi obligatoriu să se întâmple lângă cascada canadiană, pentru că s-ar naște pură, cu un sistem imunitar de neînvins. E locul unde omul nu poate fi supărat, orice problemă dizolvându-se ca aburii uzi, generos aruncați de cleștarul apei. Și întotdeauna la Niagara e minim un curcubeu, deci minim o iertare. Când ești într-un loc de genul acesta, atât de binecuvântat de splendoare, simți că Dumnezeu îți zâmbește, că viața reîncepe exact din momentul în care aburul ud te purifică. Și-atunci, ajungi propria ta metaforă. O vară în plină înflorire, cu un prea cald ce se întinde pe străzi, umezind aerul și făcând natura să cerșească o gură de aer. Te întorci spre cascadă, respiri cu mintea și sufletul curcubeul, observi verdele apei ca un perete de sticlă și îți imaginezi că la Niagara e casa curcubeielor lumii. (Iulie de arțar – articol apărut la Observatorul)
PS. Despre SIONO nu vă spun nimic. Sau să vă spun? M-am gândit să vă las în vacanță. Dar fie, vă șoptesc câte ceva: se pregătesc nume minunate: Cristina Cristea, Ileana Vlădușel, Marianne, Petru al nostru vine cu un alt roman, Orizuru e în tipar, niște cărți pentru copii tropăie la uși… E, cum să vă spun? Ca în stup.
O prezentare care mi-a mers la suflet: Ana în viziunea Anei Sylvi Basica.
„În primul rând, doresc să precizez din capul locului că aceasta nu e o recenzie, este doar o recomandare de cititor, cum sunt, de fapt, mai toate articolele de cărți de pe acest blog. Nu vă așteptați la analize, reguli, expresii reciclate etc.
Eu sunt un om urban, născut și crescut la oraș. Bunicii mei erau născuți la țară, dar mutați la oraș de foarte de tineri, sau chiar orășeni get-beget, ca bunicul meu matern, dintr-un neam de comercianți. Nu am petrecut acele vacanțe pe care mulți le evocă cu nostalgie în satele bunicilor – vacanțele se desfășurau, în general, în cartier, cu unele drumuri tocmai în capitală, unde locuiau bunicii paterni. Am vizitat, e drept, prieteni la țară. O să vă întrebați, probabil, ce legătură pot avea toate acestea cu romanul Ana, de Em Sava, pe care îl recomand azi. Aparent niciuna, însă trebuie înțeles modul cum văd eu, în calitate de cititor lipsit de nostalgia amintită mai sus, acest excelent roman al satului românesc, roman social, biografic, special.
Monografie a satului ardelenesc? Cu siguranță da, are toate elementele necesare pentru a putea fi astfel definit, doar că această încadrare este mult prea seacă pentru a cuprinde bogăția de informații și emoții pe care le aduce cu sine această lectură. Roman realist fără doar și poate, are drept protagoniste două figuri feminine marcante, iar narațiunea nu este una pur ficțională, ci are la bază chiar povestea înaintașelor autoarei, pe care ea o derulează cu măiestrie și cu mult suflet.
Em Sava își transportă cititorul la începutul secolului XX, în satul transilvănean Sava, unde își are obârșia. Una dintre fetele cele mai mândre din sat, Maria, își urmează destinul trasat în acele vremuri de părinți și se căsătorește cu Voinicu, o căsătorie agreată de ambele familii, deși soacra, lelea Nastasie, se dovedește a fi un coșmar de femeie. Multe îndură frumoasa Maria de la un bărbat aspru și bădăran și mama lui arțăgoasă, iar războiul bate la ușă, făcând viața și mai grea. Voinicu pleacă la lupta și își pierde viața. Rămasă singură cu doi copii, văduva poate, în sfârșit, să aplece ochii asupra celui care îi cucerise inima, dar cu care nu avea nicio șansă să se mărite, din cauza prejudecăților satului.
Încă de la început, satul Sava este descris drept străjuit la fiecare capăt de câte o biserică – cea românească și cea ungurească. Aceasta este nu doar o simplă așezare în spațiu, ci simbol al unei lumi împărțite: două neamuri trăiesc unul lângă altul, cu minime intersectări. Îi despart etnia, vorba și religia, iar regulile nescrise sunt clare – nu se pot amesteca, sunt ca apa și uleiul.
Atunci când Sándor și Maria își permit să dea frâu liber sentimentelor, întregul sat li se pune împotrivă. Badea Todor, tatăl Mariei, e devastat, la fel și Janos bácsi. Nici în ruptul capului nu pot accepta ceea ce li se pare o mezalianță, o trădare de neam. Rodul acestei iubiri atât de frumoase și condamnate este Ana, o fetiță minunată, care trebuie să suporte răutatea fratelui Niculae și a altor voci din sat, care o numesc bitangă de bozgor (veți întâlni mulți termeni specifici în roman, explicați într-un glossar la final).
De ce vă povestesc toate acestea? Nu din dorința de a da spoilere, pe care știți că nu o am, dacă urmăriți, de obicei, ceea ce recomand. O fac pentru că mi se pare necesar a înțelege premisele acestei istorisiri, care trec dincolo de o poveste de dragoste nefericită, de disensiuni sociale sau de descrierea vieții satului.
Romanul se axează pe destinul celor două femei, Maria și Ana, explorând tăria lor de caracter, dificultățile mult prea multe ale unor vremuri dure, unde nu doar că viața era grea și plină de trudă, dar și mentalitățile erau cu totul altele decât azi. Autoarea redă întregul farmec al satului, care este protagonist în sine, trecut prin toate anotimpurile, fără însă a fi idealizat vreo clipă, întrucât este leagăn de tradiții și paradis natural, dar și cuib al bârfelor și al gândirii înguste.
Întocmai ca Mara lui Slavici, Maria Voinicoasa este o mamă devotată și o femeie aprigă, de toată isprava, care reușește să aibă grijă de averea și pământurile ei. Ana însă este un personaj de o delicatețe aparte, crescută în suferință ea reușește să își depășească destinul și să cucerească inimile celor buni. Ce îi rezervă însă soarta și care va fi alesul său, prin ce întâmplări vor trece, prin pierderi, boli, războaie?
Ana este una dintre cele mai impresionante figuri feminine din literatura noastră. Aștepta doar să apară cea care să o readucă la lumină, trebuia să fie inspirată de icoana vie a bunicii autoarei, n-aș putea spune dacă nu cumva chiar acesta este ascendentul acestei cărți. Rezultatul este însă remarcabil.
Ana este despre necuprinsul sufletului omenesc, despre dor și rădăcini, despre libertatea de a trăi și a simți. Despre epoci trecute, dar niciodată uitate. Despre veșnicia care s-a născut la sat, cum spunea poetul atât de îndrăgit de mine, Blaga. Nu trebuie să fiți copleșiți voi înșivă de amintiri pentru a-l aprecia cum se cuvine. Dacă ar fi să descriu romanul într-un cuvânt, acesta ar fi autentic. Descrie cu brio atât puterea de anduranță a neamului nostru, cât și pe cea a unor femei deosebite, al căror spirit e demn de toată lauda.
Stilul autoarei este impecabil, știe să folosească meșteșugit cuvintele, lucru pe care deja îl bănuiam după ce i-am citit poeziile, pe care iarăși le recomand cu drag – le puteți găsi în volumul Fluturi și alte frunze.
Un roman-document, pe care nu-l poți termina cu ochii complet uscați, fiindcă dincolo de toate obstacolele, credința, speranța și dragostea triumfă, nu numai în povești.”
În primul rând, doresc să precizez din capul locului că aceasta nu e o recenzie, este doar o recomandare de cititor, cum sunt, de fapt, mai toate articolele de cărți de pe acest blog. Nu vă așteptați la analize, reguli, expresii reciclate etc.
Eu sunt un om urban, născut și crescut la oraș. Bunicii mei erau născuți la țară, dar mutați la oraș de foarte de tineri, sau chiar orășeni get-beget, ca bunicul meu matern, dintr-un neam de comercianți. Nu am petrecut acele vacanțe pe care mulți le evocă cu nostalgie în satele bunicilor – vacanțele se desfășurau, în general, în cartier, cu unele drumuri tocmai în capitală, unde locuiau bunicii paterni. Am vizitat, e drept, prieteni la țară. O să vă întrebați, probabil, ce legătură pot avea toate acestea cu romanul Ana, de Em Sava, pe care îl recomand azi. Aparent niciuna, însă trebuie înțeles modul cum…
O prezentare care mi-a mers la suflet. Ana mea în viziunea Anei Silvy Basica.
„În primul rând, doresc să precizez din capul locului că aceasta nu e o recenzie, este doar o recomandare de cititor, cum sunt, de fapt, mai toate articolele de cărți de pe acest blog. Nu vă așteptați la analize, reguli, expresii reciclate etc.
Eu sunt un om urban, născut și crescut la oraș. Bunicii mei erau născuți la țară, dar mutați la oraș de foarte de tineri, sau chiar orășeni get-beget, ca bunicul meu matern, dintr-un neam de comercianți. Nu am petrecut acele vacanțe pe care mulți le evocă cu nostalgie în satele bunicilor – vacanțele se desfășurau, în general, în cartier, cu unele drumuri tocmai în capitală, unde locuiau bunicii paterni. Am vizitat, e drept, prieteni la țară. O să vă întrebați, probabil, ce legătură pot avea toate acestea cu romanul Ana, de Em Sava, pe care îl recomand azi. Aparent niciuna, însă trebuie înțeles modul cum văd eu, în calitate de cititor lipsit de nostalgia amintită mai sus, acest excelent roman al satului românesc, roman social, biografic, special.
Monografie a satului ardelenesc? Cu siguranță da, are toate elementele necesare pentru a putea fi astfel definit, doar că această încadrare este mult prea seacă pentru a cuprinde bogăția de informații și emoții pe care le aduce cu sine această lectură. Roman realist fără doar și poate, are drept protagoniste două figuri feminine marcante, iar narațiunea nu este una pur ficțională, ci are la bază chiar povestea înaintașelor autoarei, pe care ea o derulează cu măiestrie și cu mult suflet.
Em Sava își transportă cititorul la începutul secolului XX, în satul transilvănean Sava, unde își are obârșia. Una dintre fetele cele mai mândre din sat, Maria, își urmează destinul trasat în acele vremuri de părinți și se căsătorește cu Voinicu, o căsătorie agreată de ambele familii, deși soacra, lelea Nastasie, se dovedește a fi un coșmar de femeie. Multe îndură frumoasa Maria de la un bărbat aspru și bădăran și mama lui arțăgoasă, iar războiul bate la ușă, făcând viața și mai grea. Voinicu pleacă la lupta și își pierde viața. Rămasă singură cu doi copii, văduva poate, în sfârșit, să aplece ochii asupra celui care îi cucerise inima, dar cu care nu avea nicio șansă să se mărite, din cauza prejudecăților satului.
Încă de la început, satul Sava este descris drept străjuit la fiecare capăt de câte o biserică – cea românească și cea ungurească. Aceasta este nu doar o simplă așezare în spațiu, ci simbol al unei lumi împărțite: două neamuri trăiesc unul lângă altul, cu minime intersectări. Îi despart etnia, vorba și religia, iar regulile nescrise sunt clare – nu se pot amesteca, sunt ca apa și uleiul.
Atunci când Sándor și Maria își permit să dea frâu liber sentimentelor, întregul sat li se pune împotrivă. Badea Todor, tatăl Mariei, e devastat, la fel și Janos bácsi. Nici în ruptul capului nu pot accepta ceea ce li se pare o mezalianță, o trădare de neam. Rodul acestei iubiri atât de frumoase și condamnate este Ana, o fetiță minunată, care trebuie să suporte răutatea fratelui Niculae și a altor voci din sat, care o numesc bitangă de bozgor (veți întâlni mulți termeni specifici în roman, explicați într-un glossar la final).
De ce vă povestesc toate acestea? Nu din dorința de a da spoilere, pe care știți că nu o am, dacă urmăriți, de obicei, ceea ce recomand. O fac pentru că mi se pare necesar a înțelege premisele acestei istorisiri, care trec dincolo de o poveste de dragoste nefericită, de disensiuni sociale sau de descrierea vieții satului.
Romanul se axează pe destinul celor două femei, Maria și Ana, explorând tăria lor de caracter, dificultățile mult prea multe ale unor vremuri dure, unde nu doar că viața era grea și plină de trudă, dar și mentalitățile erau cu totul altele decât azi. Autoarea redă întregul farmec al satului, care este protagonist în sine, trecut prin toate anotimpurile, fără însă a fi idealizat vreo clipă, întrucât este leagăn de tradiții și paradis natural, dar și cuib al bârfelor și al gândirii înguste.
Întocmai ca Mara lui Slavici, Maria Voinicoasa este o mamă devotată și o femeie aprigă, de toată isprava, care reușește să aibă grijă de averea și pământurile ei. Ana însă este un personaj de o delicatețe aparte, crescută în suferință ea reușește să își depășească destinul și să cucerească inimile celor buni. Ce îi rezervă însă soarta și care va fi alesul său, prin ce întâmplări vor trece, prin pierderi, boli, războaie?
Ana este una dintre cele mai impresionante figuri feminine din literatura noastră. Aștepta doar să apară cea care să o readucă la lumină, trebuia să fie inspirată de icoana vie a bunicii autoarei, n-aș putea spune dacă nu cumva chiar acesta este ascendentul acestei cărți. Rezultatul este însă remarcabil.
Ana este despre necuprinsul sufletului omenesc, despre dor și rădăcini, despre libertatea de a trăi și a simți. Despre epoci trecute, dar niciodată uitate. Despre veșnicia care s-a născut la sat, cum spunea poetul atât de îndrăgit de mine, Blaga. Nu trebuie să fiți copleșiți voi înșivă de amintiri pentru a-l aprecia cum se cuvine. Dacă ar fi să descriu romanul într-un cuvânt, acesta ar fi autentic. Descrie cu brio atât puterea de anduranță a neamului nostru, cât și pe cea a unor femei deosebite, al căror spirit e demn de toată lauda.
Stilul autoarei este impecabil, știe să folosească meșteșugit cuvintele, lucru pe care deja îl bănuiam după ce i-am citit poeziile, pe care iarăși le recomand cu drag – le puteți găsi în volumul Fluturi și alte frunze.
Un roman-document, pe care nu-l poți termina cu ochii complet uscați, fiindcă dincolo de toate obstacolele, credința, speranța și dragostea triumfă, nu numai în povești.”
O prietenă, văzându-l pe Andrei cum șorecăie pe la mine pe blog și pe pagina de FB (de fapt, ca să fim cinstiți și să respectăm adevărul, a tras o tură, o singură dată) a zis că vrea să-l traducă în franceză. Am zâmbit și firește că am fost de acord cu propunerea ei foarte drăguță și educativă. Acum câteva zile mi-a trimis traducerea și e așa de drăgălașă combinația de texte. O singură problemă a avut. Cu numele personajelor. Păi cum să zici Mâța-Câța și Miorlănel în limba lui Baudelaire? Zici și tu Grisette și Minou. Păi nu? Ca să și rimeze. Eu vă pun o bucățică de Andrei cel somnoros, deși sunt departe tare de publicare, pentru că vreau să il desenez eu și e tare aventuros dumnealui, iar cu timpul știți… E vorba oricum de șoricei și, unde sunt șoricei sunt și pisici. Aici e și un câine. Cum cine? Yogi Doggy, firește. E și o varză care dă putere șoricelului, doi gândăcei, o furnică, o vrăbiuță, un fluture ca o mireasă de frumos, dar ticălosss…
Despre SIONO nu vă mai zic, pentru că am senzația că vă plictisesc. Deși nume faine sunt în cuptor la copt. Dar, toate la timpul lor.
Acum o prezint pe Mâța-Câța, alias Grisette, în conflict deschis cu Yogi. Frate, ce afurisită! – Yogi, mă cam plictisești. Ce îmi spui sunt doar povești. Sunt deșteaptă, grațioasă… Eu sunt o valoare-n casă. Sunt iubită, mângâiată… Și teroare în Poiată. Printre mii de șoricei. Oho-ho și vai de ei Când pornesc la vânătoare! De-i ochesc… nicio scăpare. Nu-nțelegi tu ce onoare E să scapi de rozătoare. Nu ai minte niciun pic… Recunosc. Ești mai voinic. Ce folos? De mă gândesc Când ușor eu te prostesc. Eu mă plimb pe unde vreau Nu ca tine. Pa și Miau!
Am poftă de-un șoricel O să mă grăbesc nițel Să prind unul, poate doi Să-i servesc și pe pisoi. Miaauuu!
***
– Yogi, tu m’ennuies un peu.
Ce que tu me racontes, ce ne sont que des histoires.
Je suis intelligente, gracieuse…
Je suis une valeur pour la maison.
Je suis aimée, réconfortée et la terreur de l’étable.
Pour des milliers de souris.
Ouah et malheur à elles quand je vais à la chasse !
Mulți știți că „Ana” mea a luat forma unei ediții speciale, care coexistă alături de prima ediție. Cea care a realizat coperta este Sasha Segal, iar pictura aparține Iuliei Șchiopu. Ediția specială – o ediție de colecție, scoasă în condiții de excepție, cuprinde mai multe elemente grafice deosebite. Cartea este prefațată de criticul literar Iulian Boldea – nume aflat în topul vieții culturale românești – și cuprinde bucăți de recenzii (Aura B. Lupu, Vera Oren, Vianu Mureșan, Hadrian Arion, Nicoleta Dabija, Ami Ancelin, Potecuța, Nicoleta Pătrăucean, Simona Poclid, Nicoleta Beraru, Oliviana Georgescu, Valerica Oprișanu, Camelia Sima, Nora Cosmin, Mona Șimon, Cristina Apostol, Ionel Anghel, Diana Elena Gole, Oana Stroe, Issabela Cotelin, Dana Alistar, Florina Turugă, Elena Secară Bratu). Mărturisesc că au fost mai multe, însă la tehnoredactare s-au scos câteva pentru a nu depăși un anumit număr de pagini. Toate sunt la fel de valoroase pentru mine, ordinea și alegerea a fost a redactorului de carte.
Ce m-a determinat să scriu această postare? Textul de mai jos apărut azi pe Goodreads și semnat Sasha Segal.
„O carte pe care o voi reciti oricând cu plăcere. Este o bijuterie de cuvinte, scrisă de cineva care înţelege cum să ţeasă firul unei naraţiuni captivante, cum să împletească descrierile şi dialogurile şi să te ducă de la început până la final fără să vrei să laşi cartea din mână. O carte despre trecutul unui sat transilvan, Sava, unde locuiesc două comunităţi etnice distincte: românii şi maghiarii. La un moment dat se întâmplă ceva ce părea de neconceput în acei ani de după primul război mondial: doi tineri trec peste barierele etnice, religioase şi social culturale ale comunităţilor din care fac parte şi dau curs dragostei pe care o au unul pentru altul. Dragostea lor nu va rămâne fără urmări şi barierele vor fi enorme. Fără a dezvălui mai mult, ca să nu stric altora plăcerea lecturii, vă recomand să o citiţi şi să vă convingeţi singuri de frumuseţea scriiturii. Cartea este deja la a doua ediţie, una cu o realizare grafică deosebită. Nu doar look-ul exterior al cărţii, cu pictura artistei Iulia Şchiopu care a scos de sub penel o Ană diafană, cu ochi mari şi luminoşi, cu care priveşte spre satul ei, ci şi bogăţia de informaţii adunată în ilustraţii: de la hărţile vechi pe care apare Satul Sava, la fotografia unei icoanei din biserica de lemn descrisă în roman, la imaginea unei farfurii pictate dăruită autoarei una dintre eroinele romanului şi la acuarela făcută de autoare cu satul prins în căldarea dintre dealuri.”
Folosesc acest prilej ca să vă anunț că vine următoarea mea carte, având în comun aceleași două nume: Sasha Segal și Iulia Șchiopu. Coperta desfășurată cuprinde în biografie și numele celor două artiste ce concură la realizarea unui nou vis. Și, pentru că știu că veți ține secretul, vă spun că am dirijat lucrurile în așa manieră, încât cartea să apară în iulie. Acum e la tipar. Vă spun mai încolo de ce, pentru că nu vreau urări în avans. De asemenea pe copertă apar numele unor nume extrem de valoroase mie, două scriitoare talentate: Cristina Cristea și Vera Oren.
Soarele s-a topit și a curs pe pământ, vorba lui Labiș, iar noi stăm ocrotiți la umbra AC-urilor personale, în țara frunzei de arțar, care e și a noastră. Se apropie 1 Iulie, sărbătoarea Canadei adoptive, iar vara dansează nebună pe peluzele noastre frumoase, încălzește lacurile și ne înflorește pădurile. Am străbătut jumătate de lume și ne-am prins rădăcinile aici, iar experiențele noastre sunt la fel de variate și diferite ca amprentele degetelor. Fiecare dintre noi are o altă poveste și duioșia ne strânge sufletul. Suntem români, chiar dacă am emigrat. Bătăile inimii noastre sunt tricolore și ne saltă inima de bucurie când povestim despre neamul nostru dintre Carpați. Destinul nostru a fost ca aici să trăim, aici să ne construim cuibul și aici să ne creștem și să ne educăm copiii. Nu suntem mai puțin români decât cei din patria mamă, doar că soarta noastră a fost altfel croită. Avem comunități mari, în care dorurile sunt mai ușor de dus, că unde-s mulți puterea crește. În plus am fost și suntem vrednici. Așa că ne-am construit mica noastră Românie, pentru că omul sfințește locul. Și numele de român e bine văzut, sinonim fiind cu harnic, creativ și de cuvânt. Așa s-a oglindit peste ocean chipul țării lui Eminescu. Așa i-am făcut pe cei de aici să o cunoască. Ne-am construit traiul în țara asta frumoasă, care ne-a așteptat cu brațele deschise, ospitalieră nu doar prin prisma celor care o locuiesc, dar și prin natura ei generoasă, prin orășelele mici și cochete, ori, dimpotrivă, metropolele copleșitoare, prin infrastructura și politica de integrare a celor care îi calcă teritoriul ori prin curățenia și eleganța ei. Ne-am plantat leuștean în grădină, am continuat să fim români prin spirit, dar locul ne-a învățat regulile lui și am împletit, ca pe cozonac, cele două culturi. Și-am devenit și canadieni. Nu atunci când ne-am luat cetățenia, ci în momentul în care ne-am simțit acasă. Când ne-a devenit firesc să trăim aici. Cu dorul prin buzunare, firește. Dar dorul e apanajul adultului și, dacă stăm bine să analizăm, nu ne e dor de-un loc anume, ci de timpurile copilăriei și tinereții noastre, de noi cei din trecut. Gusturile și parfumurile de demult par mai pregnante decât cele de azi, dar același liliac și același salcâm ne binecuvântează primăverile. Am fost astă-vară în satul bunicilor, paradisul meu verde. Nu l-am recunoscut și nu m-a recunoscut. Curtea în care-am copilărit a devenit mică, iar satul s-a modernizat într-un mod neprimitor. Merii verzi s-au uscat, iar prunele aveau gust de aprozar. Nimic magic. Parfumul lor a fost dus de vânt. A emigrat în alte zări și mi-a rămas în suflet. Acolo mă așteaptă la fel ca toate amintirile mele. Prezentul curge pe strada mea înflorită, prin Humber Trail ce-mi cântă simfonii colorate primăvara, vara și toamna (iarna e monocrom), urcă în CN Tower privind Toronto de sus, se joacă în fiecare curcubeu la Niagara, se scaldă în albastrul lacurilor: Erie, Ontario, Huron etc., se plimbă prin Montreal și Ottawa, apoi se minunează de babilonia colorată a orașului și de multiculturalitatea festiv articulată. Prezentul meu e începutul altor amintiri, pentru că fiecare azi devine ieri. Fiecare zi e o capsulă în care eu și tu și noi, ne așezăm emoțiile tricolore și canadiene. Sunt ale noastre, fac parte din structura noastră, din alegerile noastre, din bucuriile pe care le trăim pe acest pământ minunat. La mulți ani, Canada!
Azi vă dăruiesc la cafea iriși. Vă dăruiesc și o ușă deschisă spre inima unui prieten de-al nostru. Mai precis imaginea bunătății unui om.
Toți îl cunoaștem și citim pe Cosmisian. Vă mărturisesc că cei pe care vă știu de la începuturile mele pe blog îmi sunteți dragi, ca și cum ne-am cunoaște și în realitate, pentru că proba timpului ne-a botezat cu multe și ne-am cunoscut prin intermediul textelor noastre. Și am parcurs niște etape împreună, am asistat emoționați la evenimente din viața noastră literară, care este o oglindă a ființei noastre. Cum poți cel mai bine cunoaște sufletul unui om decât citindu-l? Nu mă apuc să vă enumer, că vă știți voi foarte bine.
Omul despre care vă vorbesc este, în primul rând, un scriitor talentat, apoi un prieten și un om bun, care ajută pe oricine îi apare în itinerariul existențial. Cosmisian este la cea de-a doua lui carte, un fuior de duioșie și dragoste, de spaimă și speranță îmbrățișate, de minunea ochilor unui copil care aprind luminița de la capătul tunelului. Lucette este o îmbinare de stiluri și genuri literare. De voci care se întâlnesc într-o Timișoară contemporană, unde planurile trecutului și prezentului se deschid miraculos spre viitor. Stilul scriitorului topește de multe ori proza în poezie, pictează dansând anotimpuri ori se preling în filosofii de viață. Este o iederă complicată, inteligent transpusă pe un perete de marmură. Se oglindește în luciul ce pare imposibil de pătruns, formează o ecuație interesantă, sofisticată. Personajele sunt atent construite dintr-o trăsătură de penel ori cu un dialog ce pare adesea jucăuș, iar scriitura este o provocare.
N-am să vă povestesc cartea, pentru că o carte nu se povestește, ci se descoperă. Vă invit la lectură, vă invit să o cunoașteți și, în același timp, să o iubiți pe Lucette prin câteva fragmente ce vor ridica puțin perdeaua lumii inteligent dantelată, ce poartă semnătura lui Cosmisian. .
„Dorul este o pasăre misterioasă care te duce în trecut, întotdeauna pe un drum nou, întotdeauna pentru a te liniști. Dacă există o legătură între dor și acea frântură de refren, nu știu, dar ei îi era dor de mama ei, de calmul îmbrățișării ei atunci când cuvintele nu mai aveau putere să mângâie.”
„Eu. Adânc în mine totul pare stins, lunile par să nu îngroape ce credeam de mult șters din imaginația mea. Și iată-mă încovoiat pe genunchii obosiți de plecăciunea la care îi obligam zilnic. Poate din lipsa puterii de a înainta. Soarele lumina într-un galben pătat cu raze răcoroase, mângâindu-mi chipul, cât să îmi amintească de tine.”
„Chipul uman este repetiția infinită a unicității.”
