Ieri nu am apucat să scriu, pentru că am avut parte de o vizită.
În ultima vreme, în anxietatea mea, a intrat ca o bulă de aer nevoia de a ajuta. Tot căutând, mi-a venit o idee.
În familie avem un micuț cu autism. Are șase ani, însă se comportă ca la trei. Are nevoie de foarte multă activitate, comunicare etc. Ai lui se ocupă intens de el: psiholog, logoped, înot și alte activități.
În ciuda faptului că interacționez greu, mi-a venit ideea să lucrez și eu cu David. Fiind pedagog prin pregătire, având aptitudini psihologice și, de obicei, priză la copii (și la animăluțe), mi-am zis că încercarea poate fi benefică pentru cel mic.
Nu-l văzusem pe David de vreo patru ani, așa că m-am pregătit pentru el cu atenție și jucării, având emoții că n-o să mă placă. Și, cu cât se apropia momentul să ne vedem, cu atât eram mai sigură că va fi un fiasco. Mă simțeam deja epuizată, copilul avea să o refuze pe necunoscuta aceasta cu fața decolorată de atâta plâns, iar efortul de a socializa cu verișoara mea (cu care nu vorbisem nici măcar la telefon, – pentru că vorbesc cu un număr foarte limitat de persoane, mai precis trei) și cu soțul ei, mi se părea nu doar uriaș, dar și fără sens. Inutil.
Din nefericire, întâlnirea noastră era programată la noi acasă, așa că jena m-a oprit să-i sun și să le spun să nu mai vină.
Mi-am amintit vorbele înțelepte ale Adrianei și mi-am spus că voi strânge un pic din dinți și, dacă nu se poate și nu se poate, mă voi retrage la mine în cameră (oricum, toți mă tratează ca pe o bombă cu ceas) și îi voi lăsa cu mama. Așa m-am liniștit și, când au venit toți trei, după minima (și foarte inteligenta socializare, că ei, neștiind ce să-mi zică, nu mi-au zis mai nimic, decât obișnuitul salut și mi-a plăcut asta), l-am văzut pe copilaș, care mă studia curios, ascuns un pic în spatele tatălui. Era pregătit de părinți că vine la mine, pentru că i se citește des din „Aventurile lui Andrei”. Blonduț, înalt pentru vârsta lui, cu niște ochi albaștri intenși. Foarte frumușel și simpatic foc. De la mine, privirea i-a alunecat pe pereți, uși, scanând curios totul.
– Vrei să vezi ce e înăuntru? l-am întrebat. A dat din cap că da și mi-a dat mâna. Am deschis fiecare ușă, am intrat, i-am arătat obiecte, i-am povestit. El se uita în jur, apoi se oprea și mă privea zâmbind, curios la fiecare nou teritoriu descoperit. I-am ignorat pe ceilalți și am intrat doar noi în camera mea unde, pe birou, aveam un puzzle pentru el.
Nu știu cum se lucrează cu autiștii, mi-am zis că mă bazez pe intuiție și așa am făcut. Puzzle-ul cumpărat de mine avea 24 de piese și reprezenta un raton. I-am arătat animăluțul, l-am întrebat unde sunt ochii ratonului, dar ai lui, dar ai mei. Care e stânga, care e dreapta, să-mi dea o piesă, două, trei… etc.
Pe scurt, nu doar că ne-am împrietenit, dar mi s-a lipit de suflet. A început să repete cuvinte după mine, să încerce să comunice.
Spre seară, că zilele sunt fierbinți aici, am ieșit în grădină. Am cules mere și prune.
– Câte? întrebam eu.
– Patu (patru) îmi spunea David.
– Unu – unu, doi-doi, trei-tei, patru – atu. Gata-Ata!
Și, la un moment dat, în livadă, pe neașteptate, am simțit mânuțele lui cum mă cuprind într-o îmbrățișare dulce, nesolicitată. Așa, pur și simplu. De la el.
M-am topit și… am zâmbit.
După doi ani și trei luni, un suflețel nevinovat ce nu se potrivește acestei lumi, a reușit cu brațele lui firave, să-mi aprindă lampa zâmbetului.
Sweet & Salty 