Își lipi năsucul de sticlă și privi în noapte. Firimituri de cer veneau în rotocoale mari, se opreau în dreptul ferestrei și se uitau mirate la ea, apoi se așezau cuminți pe pământ, exact ca frișca pusă de mama pe tort.
Firimiturile de cer se roteau, făceau reverențe și se clădeau cu grație unele peste altele, la baza stâlpului ce susținea felinarul. Nu vedea bine dacă sunt fluturi minusculi, ori zâne în rochițe albe de bal. Erau prea mici ca să le vadă din casă. Își îmbrăcă cu greu peste pijama paltonul și își trase căciula. Cizmulițele nu le putea încălța singură, că aveau șireturi lungi și doar mama putea să le lege, dar nu se va murdări pe șoșonii ei roz, sub formă de iepurași, că afară era alb și curat. N-o s-o certe mama. Se chinui să ajungă la clanță și deschise cu greu ușa. Mama era ocupată în bucătărie și râdea tare de ceva ce-i spunea tata, așa că nu băgă de seamă când rotogolul roz, pe care-l credea în lumea lui moș Ene, trecu ca o umbră pe lângă perete.

Le va aduce și lor câteva firimituri de cer, gândi zâmbind. Apăsă butonul de deblocare al ușii, că știa cum să facă. O lăsase mama să se joace de multe ori. Lăbuș se gudură pe lângă ea, dând din coadă. Pe stradă erau oameni mulți, unii se opreau și colindau pe la ferestre:
– Steaua sus răsare, ca o taină mare….
„Coruri de îngeri…” se gândi ea înțeleaptă. Bunica îi povestise cum de Crăciun s-a născut Mântuitorul, micul Isus. Și atunci coruri de îngeri i-au vestit venirea pe lume.
Știa ea bine că vine Crăciunul, doar desenase Moșului ce daruri să-i aducă. Se opri sub felinar și se uită în sus. Firimiturile se ciocneau de năsucul ei și îi dădeau pupici reci, udându-i fața și făcând-o să râdă tare. Încercă să apuce în palme câteva, să se uite la ele Dar nu se lăsau prinse. Nu putea să le ducă în casă, așa că se întoarse pe călcâie, cu Lăbuș după ea. Însă clanța mare nu-i mai asculta mânuțele și-i aluneca de câte ori ajungea s-o prindă. Degetele îi erau înghețate și firimiturile din cer se jucau cu ea, grăbite deodată, fără să știe că ea nu mai vrea să se joace, că-i este frig și vrea în casă. „Așa o fi simțit și micul Isus, când nimeni nu-l primea la căldură”, gândi și bobițele de lacrimi rotunde se confundau cu fulgii de nea ce i se topeau pe față și pe mânuțe.
Ușa se deschise brusc și în fața ei apăru chipul dulce și îngrijorat al mamei. Descoperise că fata nu-i și ieșea să o caute. Adormi toropită, auzind ca prin vis „Steaua sus răsare… ”

Când deschise ochii era deja dimineață și Moșu’ se strecurase abil în timp ce ei dormeau și le lăsase în sufragerie un brad uriaș, până-n tavan, cu luminițe care clipeau iute-iute, cu globuri colorate și bomboane. Iar sub brad multe cadouri pentru mama, pentru tata, dar cele mai multe pentru ea. Le deschise fericită, apoi se întristă brusc.
–  Ai fost cuminte și Moșu’ ți-a adus tot ce ai pus pe listă. De ce ești supărată?
– Pentru că sunt doar cadouri pentru noi. Moșu-a uitat de Isus. Iar azi e ziua Lui…

A fost odată ca niciodată un Pătrățel și o Prințesă, sau o Prințesă și un Pătrățel. Depinde din ce direcție privești și de ordinea numerelor de pe tricou. El, Pătrățelul era mult prea  dulce, pe gen Bebe-comestibil, mușcabil și alintabil: gogoloi  de șapte luni cu rotunjimi de îngeraș.
Ea, Prințesa, era ca orice prințesă, frumoasă, cu ochii mari albaștri și plete aurii. Grațioasă (of course, face și balet).

Și Pătrățel trăia într-o lume colorată, ce trebuia musai gustată de gurița cireașă, perfect desenată, cu gingii roz și două boabe de orez, gen iepuraș care știau să și capseze. Ochii mari gâlgâiau de râs, șmecherie și vrăjeală. Și în plus avea și o tentativă de nas, un bumb miniatural pe care știa să-l ascundă, ca să nu-l pape tata.
Oare ce gust are lumea? Și tricoul mătușii (eu), dar nasul mamei?

Ce-o fi somnul? Ah! Cele 10-15 minute în care stă cu ochișorii închiși, înainte să țipe vesel?
Bucățică de om o vede pe bunica mea (străbunica lui). Se uită cu ochi rotunzi mirați. O studiază. Bunica e în negru îmbrăcată. Pătrățelul nu o cunoaște. E așezat de mama pe masă. Mic și rotund, se uită cu atenție și dintr-o dată se frânge-n două, îi cade buza și plânge cu o jale de om năcăjit și părăsit de-mi dau lacrimile și mie. Dragoste rotundă de șapte luni. Ce-o fi în suflețelul lui?

Râsul lui, la orice oră și în orice situație este pentru surioara lui: Prințesa grațioasă și talentată, pisicuță în mângâieri. Ușor peltică, iți răspunde la întrebări cu înțelepciune de bătrânică. Îi turuie gurița sfătoasă și te filtrează prin albăstrelele privirii ei.
Românica mea e și mai frumoasă datorită personajelor amintite mai sus.

Și-am încălecat pe-o șa… și v-am spus povestea-așa, pentru că azi e zi mare și importantă în împărăție.
Din Canada până-n Românica e sărbătorit Pătrățel pentru că azi împlinește primul lui anișor. La mulți ani pui frumos de om!

Pentru că am fost trasă de urechi că n-am mai trecut demult pe-aici, am decis să vin cu o plângere, o pâră, o jalbă, un complein…
V-am spus că m-am mutat? Nu, că nu-i prea interesant. Am coborât și eu, ca tot omul, de la etajul douăzeci cu picioarele pe pământ.
(Capul a rămas în nori. Jur.)
Eh și casa are grădină. Grădina are și viță de vie. Via face struguri și umbră deasă.
Ieri mi-a venit ideea să stau un pic pe șezlong la umbră. Și stăteam eu așa cu tableta în față… când liniștea mi-a fost tulburată de un cântec de păsăret. Sunetele nu prea erau melodioase. M-am gândit c-o fi afon. Afon și insistent. Când mă uit, văd un robin pe una din barele ce susțin vița de vie, care stătea proțăpit și-al naibii, se uita fix la mine și mă certa. Adică țipa la mine în păsăreasca lui inconfundabilă. M-am uitat la el prietenoasă, „cu-o năframă-n vârf de băț”. El… nimic. Țipa și înjura, ca la ușa cortului. Pașnică din fire, am stat ce-am stat, dar când la câțiva centimetri mai încolo am văzut ditamai cuibul, bine gândit și construit printre struguri m-am intimidat. I-am cerut scuze din ochi că i-am invadat intimitatea și am plecat din grădină. Fiecare cu casa și teritoriul lui.
În ce lună pleacă păsările în țările calde?

Dânsul arată cam așa.

Și-acum eu ce fac? Că nu pare-a fi dispus să împărțim grădina.

Cred că m-am supărat. Nu am toate datele, așa că încă nu sunt sigură. Dar miroase a trădare… Păi cum? După ce că vine clandestin… Iar eu l-ascund și mint (dar și minciuna-i vorbă, așa spune bunica)… Calc legea în picioare pentru el… C-așa a ajuns aici, cu emoții, transpirații, trepidații (e tare greu să minți!)…  Până la urmă greu-negreu m-am descurcat. A fost plantat și așteptat să crească.
L-am apărat de iepuri și de veverițe, care-i puseseră gând rău. Se încăpățânau să creadă că rădăcinile lui firave sunt nu știu ce delicatese. Din stadiul de botă (băț) a ajuns ditamai pomulețul. M-am bucurat când a-nfrunzit, când a dat floare… și-am așteptat cu nerăbdare momentul când în sfârșit i-a venit sorocul să rodească… Dar să vezi și să nu crezi… “Galbena gutuie”, cum frumos spune poetul, la mine e îmbujorată ca o țărăncuță sănătoasă și bine hrănită. Eu știu că nu prea sunt gutui pe aici… da’ chiar să-ți trădezi neamul prefăcându-te în măr obișnuit? Parfumul este de gutuie, are și puf, doar culoarea nu-i prea iese. Așa că nu știu dacă să mă supăr… dacă trădează… sau vrea doar să facă impresie artistică pe-aici. Poate s-a colorat de rușine, sau de emoție… Nu, nu-l pricep. Mă străduiesc să-l înțeleg și înainte de-a mă supăra vă-ntreb pe voi: nu știți vreun frate, verișor, vreo rudă de-orice fel cu pomul meu, care-și concepe fructul la fel de vesel colorat?

Nu-i așa că-i drăgălaș? Nu, nu-i al meu, dar mi-ar place. Îmi plac câinii, și în ultima vreme pugul e preferatul meu. Am senzația că e la modă, după cât de des îl văd pe stradă în ultima vreme. Și e singurul care s-a ascuns după stăpân de frica mea. M-a pufnit râsul, pentru că la mine se pornise sistemul de alarmă când l-am văzut de la distanță  CÂIIIINEEEE, dar, când m-am apropiat de el și l-am văzut așa de speriat, mi-am cerut voie de la stăpâna lui să-l mângâi, să-l consolez. Și crede-mă, e mare probă de curaj din partea mea (doi fricoși se întâlniră…..) În România am avut-o pe Dara, un canish argintiu. Era și frumoasă și deșteaptă și am suferit la despărțire atât noi, dar mai ales ea. Iar când ne-am întors prima dată în România, acasă nu-ți poți imagina ce fericire pe capul ei, ce spectacol de bucurie a putut să dea, că nu a putut nimeni să se apropie de noi. Creaturi minunate sunt câinii. De dragul și amintirea ei l-am luat pe Ace, un golden retreiver frumos, după cum vezi mai jos.

Dar mare belea Ace pe capul nostru! Nici nu-ți poți imagina. Ai văzut filmul Marley and me? Dacă l-ai văzut, îl cunoști pe Ace. Dacă nu l-ai văzut ți-l recomand, pentru că e o comedie simpatică. L-am primit de Crăciun, cu o fundiță mare roșie. Era un ghemotoc pufos, mic și speriat. Din păcate suferea de sindromul lui Făt Frumos și creștea într-o zi cât alții într-o săptămână. Avea un instinct foarte puternic de vânător și ataca toți copiii pe care îi întâlnea, crezând că sunt cățeluși ca și el, așa înțelegea el să se joace. Când ieșeam la plimbare, era o adevărată aventură, pentru că în scurt timp devenise mai puternic decât mine. Medicul veterinar ne-a explicat că și câinii, ca oamenii pot să aibă o personalitate dificilă. Se pare că dintre toți golden-retrieverii de treabă de pe planetă, noi l-am nimerit pe singurul dificil. Că Marley era labrador… Când am ajuns la capătul nervilor și al puterilor, după ce l-am dus la toate cursurile posibile, cu diverse persoane avizate, care au încercat să-l educe, după ce a ros tot ce se putea roade, a mușcat tot ce se putea mușca și a lătrat ca un biet maidanez de pe meleagurile mioritice (câinii de pe-aici, mai civilizați sunt ceva mai discreți) l-am dat, pentru fericirea lui și a noastră unei familii, care mai avea un golden retreiver și dorea încă unul. Am plâns când a plecat și de părere de rău, că ne obișnuiserăm cu el și era frumușel tare, dar și de bucurie, că nu mai aveam nervi…
După experiența cu Ace n-am mai îndrăznit o perioadă să spun că-mi doresc câine. Dar mă gândesc să-i scriu din nou lui Moș Crăciun. Poate de data asta îmi aduce-un pug de treabă…

Primul pe care l-am intalnit a fost el. Ce sa zic? Si mic si verde si curios. N-am prea inteles ce vrea si cum isi permite sa fie atat de frumusel. Ne-am privit o vreme pana ne-am obisnuit reciproc unul cu altul. Apoi ne-am jucat de-a v-ati ascunselea in fiecare zi. Eu il cautam cu privirea, iar el se ascundea dupa frunze si flori. Pana la urma m-am prins ca are mii de frati, toti inofensivi si verzi ca si el.

Intrebare, intrebatoare: ce faci cand mergi la plaja, te relaxezi, inoti, culegi scoici si gasesti una frumoasa, dar frumoasa rau. O iei cu tine si o duci in camera de hotel. Nu? O asezi intr-un colt si .., nu o mai gasesti. Scoica pleaca la plimbare. De ce? Pentru ca e locuita.

Raspuns: treci peste socul initial cand vezi scarbosenia dinauntru, o sperii sa intre la loc si o duci inapoi pe malul oceanului, sa nu dezmembrezi familia 😀 .

Dansa spiona de prin tufis. Nu am prea inteles despre ce e vorba in propozitie ca nu era deloc exotica. Dar fiind simpatica foc, am inclus-o si pe ea printre amintirile vacantei, mai ales ca a fost cea mai prietenoasa dintre personajele amintite anterior.