Vă mai amintiți de „Pași”?
Uneori vine câte un gând cald ca și cum abia ar călca pe nisip umed de ocean. Cât trăiește o carte și unde se duc cărțile când se duc?
Poate de aceea s-a născut SIONO. De dragul cărților și pentru viața lor. Contractul cu o editură ține cinci ani. Apoi cartea se ascunde sub maldăre de cărți noi pentru că alte și alte cărți dau din coate să iasă la suprafață. Unele sunt minunate, altele sunt extrem de proaste, dar se ridică la lumină cinci minute. Și-apoi trece timpul. Nu știu ce va aduce ziua de mâine. Nu știu dacă vor mai exista biblioteci și librării. La modul declarativ toți zicem că citim. Da, dar mai e și Netflixul, iar în Canada și State au apărut deja competitori și nu mai știi cât de elastic să-ți faci timpul. Librăriile sunt goale. Bibliotecile… hmmm. Când ați fost ultima oară la bibliotecă?
Eu am fost acum doi ani în New York pentru că avea o arhitectură fantastică, era o clădire veche, în stil victorian și am fost fascinată de imagini. Da, de IMAGINI. Am făcut poze și am plecat.

M-a bucurat postarea Danei. Mulțumesc, draga mea și iartă-mi divagația, dar gândul a pășit pe nisipul ud, lângă ocean și a lăsat ampreanta.

Am citit, în sfârșit,  Pași de Em Sava și Axel și încă mai aud personajele șoptindu-și povestea de dragoste. Am citit-o cu sufletul la gură, până târziu în miez de noapte și chiar trecut, iar a doua zi, la prima oră, prima grijă pe care am avut-o a fost să-mi reiau lectura din punctul în […]

Despre ”Pași” — La capatul curcubeului

O știu de ceva vreme. De fapt îi știu blogul. Îi știu litera și vibrația.
Într-o zi mi-a scris că a citit „Pași”, că povestea a răscolit-o.
„Am citit cartea cu inima și am murit de emoție!” spune Ami Ancelin, așa cum apare în „Nuanțe de piper și ciocolată”.
Nu vreau să spun prea multe despre ea, pentru că vreau să aveți bucuria să o descoperiți în volumul despre care v-am zis. Vă promit că va fi o bucurie.
Prezentarea, sau mai bine zis itinerariul ei, este diferit de tot ce am primit până acum despre Pași.

“se intampla sa intri pe usi deschise, care sa nu fie cele potrivite”- “Pasi”, Em Sava &Axel

noiembrie 2019, undeva in Liverpool

am douazeci de minute de pauza. mai am de facut niste inregistrari, rapoarte…le dau naibii, faca-le cine vrea! stiu ca el e in Londra, in trafic. mi-a trimis un mesaj dimineata: “te iubesc!”. i-am raspuns automat:”iubeste-ma!”.

-stii, cineva a scris o poveste de iubire…

( nu obisnuim sa ne salutam, nici macar nu ne intrebam “ce mai faci?” ori “esti bine?”. intotdeauna intram direct intr-un subiect din care ghicim unul despre celalalt cum este, dar acum astept cu emotie raspunsul lui.)

-ce poveste de iubire mai frumoasa decat a noastra poate cineva scrie?!

-nu am citit-o inca, dar simt ca e ceva acolo si trebuie sa o citesc!

-si mie mi-a fost dor de noi! te las cu povestea ta de iubire. sunt in trafic.

o iarna cu vant rece si ploi ne imprastie asteptarile. tu imi dai o mie de motive sa plec, dar eu inventez o mie de motive sa raman. uitam si lasam la intamplare toate visele. culegem cioburi din ce a mai ramas dar avem inimile sfasiate. un adevar crud ne umbreste sufletele : suntem legati de alte iubiri, care inca mai ard sovaitor sub cenusa. stim ca nu vom fi niciodata impreuna.

–suntem scandalos de imorali!

o moralitate subtila ma face sa pledez nevinovata:

–daruire deplina si pe toata viata! da! dar ce faci atunci cand pasiunea moare, cand totul devine obisnuinta, cand iubirea nu mai e iubire, ci rutina? ce faci atunci cand respiri acelasi aer, imparti acelasi pat conjugal, ani cu aceleasi dimineti, nopti si zile, dar el inca nu stie nimic despre tine? asta nu e scandalos de imoral?

“oamenii nu par ce sunt/ si nu sunt ce cred ca sunt/ si nu sunt ce vor altii sa fie.”

mai 2020

nimic nu mai e la fel! drumurile sunt inchise, zborurile anulate, Regatul e in lockdown. viata e in lockdown. ma gandesc sa nu ma mai gandesc la tine.

intr-o primavara neastamparata venita in graba cu parfum ametitor de flori, am pe noptiera cartea pe care o asteptam de mult: “Pasi”. pasii pe care si noi i-am facut, “unul spre altul”, cand credeam ca “acesta e drumul nostru”.

doi autori, o ea si un el, un intreg, scriu o poveste de iubire. pun laolalta, capitol dupa capitol, pe acelasi fir, o iubire despre care vorbesti in soapta. o iubire pe care o ascunzi sub perna. niciodata sa nu spui niciodata. chiar si atunci cand ai decis ca ti-ai decis destinul. habar nu ai de unde vine, obraznica si neanuntata, iubirea care te trezeste si te arunca in bratele altcuiva. “suntem oameni, pacat din pacat. iubim”.

am trait cu neliniste povestea lui Alex si Nicole. cu nerabdare! m-au tulburat emotiile lor. cartea e un exercitiu de iubire. e despre intrebari si raspunsuri. alea multe din suflet.

–e iubirea lui Nicole, nu e a ta, si eu nu voi fi nicicodata Alex. sentimente?

–fiori!

Pași (Em Sava&Axel, Eikon, 2018)

Deși nu sunt un vajnic cititor de literatură contemporană și nici adulatoare a poveștilor de dragoste, vă voi prezenta un roman care, în opinia mea de cititor neavizat, merită atenția celor care se pot bucura, naiv și nestingherit, de duioșia dragostei. Scris de doi autori, ,,Pași” prezintă povestea unor oameni nefericiți, prinși în angoasa timpului măcinător al obișnuinței și al unui calm casnic, ușor de descifrat pentru orice ochi care a iubit și nepătimaș, presându-și visele sub pernă, în fiecare seară înainte de culcare. Doi oameni, Alex și Nicole, ambii căsătoriți, se întâlnesc și se îndrăgostesc. Și aici, pentru mulți ar putea părea o poveste previzibilă, dar întreaga lectură seamănă cu un caleidoscop, apoi cu un carusel, căci autorii s-au priceput în chip minunat să ne arate și voia hazardului, și prăbușirea inimilor și fața strâmtă a vieții care nu poate păstra mereu visele. Când m-am ciocnit de tematica romanului, știindu-mă o infantilă care strâmbă din nas la poveștile de dragoste, am crezut că nu-mi va plăcea. Și totuși… am citit-o abia respirând, într-o sigură noapte albă. ,,Pași” nu este doar despre o poveste de iubire, ci o construcție bizară (nu în sens peiorativ) de înlănțuiri care șlefuiesc și subjugă ceea ce știm despre dragoste. Scrisă ca un jurnal, în tandemul celor două personaje, Alex și Nicole, ,,Pași” adună în paginile sale drumuri ale moralității, visului, eternității, adevărului, jertfei și, nu în ultimul rând, ale vieții, așa cum este ea, desprinsă de pe rafturile perfecțiunii, aruncată într-o baltă cu mâl și cu nectar, în care omul își poate scălda liniștit picioarele înghețate de frig. Pe Nicole, frumoasa și modesta Nicole, care nu își permite să viseze, dar știe să recunoască divinul și sclipirea unei noi întâlniri, ai vrea să o ții la piept, în vreme ce pe Alex, dur precum fructele coapte, ți-ar plăcea să-l sprijini, să-i ridici umărul și să-l determini să aștepte iubirea. Oamenii aceștia doi (încă îmi place să cred că există în realitate și nu sunt doar niște personaje), zdrobiți de nefericirea unor căsnicii ratate se transformă în niște adolescenți și valsează sub stele, chiar dacă mintea le pune adesea piedică. Dar, într-o zi, într-o oarecare zi, până în care hazardul îi plesnise și-i îndepărtase halucinant, se descătușează și se nasc. Din păcate, eu nu mă pricep să scriu recenzii și, în general, nu pot să conving oamenii să citească o carte ori alta, dar mi-a plăcut modalitatea în care autorii au ales să trateze un subiect des reiterat în literatură, așa-zisa iubire imposibilă, cu un soi de responsabilitate (morală și scriitoricească), transformând povestea și într-un model de conduită umană, în cadrul căreia fericirea sinelui nu este mai presus de orice, în care greșelile pot fi răscumpărate în timp și, în final, devenind un carpe diem matur și asumat. Paginile alunecă sub poezie și reverie, cu o scriitură clară, fără fandoseli stilistice inutile, goale ori seci. Stilul este drămuit până la o simplitate greu de atins pentru scriitorii care vor să impresioneze doar prin formă. Descrierea este împletită cu dialogul, iar sondarea sinelui capătă adesea o tentă filosofică. Nu cumva a fi dăruit unui om și a te îndrăgosti de altcineva este o piedică și o mare întrebare? ,,Pași” ne arată că da. Așa cum ne arată iscusit și ce poate însemna iubirea, câte cărămizi pică până primul zid din fața lumii este ridicat și cum omul, răpus de viață și de goliciunea timpului care trece amar, în fața divinului unei clipe se pierde, deși trăiește o reînviere.
Dialogurile sunt naturale, firești, ușor de recunoscut în imediata noastră realitate, iar întreaga poveste devine umană, atât de apropiată, încât mie mi-a transmis ideea de realitate. E atât de firesc scrisă, încât uiți de la prima pagină că este ficțiune. Dar este doar ficțiune?
La un moment dat, unul dintre personajele cărții, Alex, spune: ,,Sunt în balcon și-mi umplu plămânii cu noaptea asta pe care știu că mi-o voi aminti întotdeauna”. La finalul lecturii, mi s-a părut cea mai simplă și delicată imagine a omului care trăiește iubirea; se ridică-n balconul firii, umplându-și plămânii cu un întuneric luminos care-l va însoți toată viața. Căci, personajul Alex rămâne stâlpul poveștii, cel dispus să aștepte pentru totdeauna, să se hrănească la infinit cu ceea ce viața i-a dăruit, după ce luptase așa cum știuse mai bine să atingă obrajii unei femei care-i umpluseră pieptul cu un alt aer.
Este posibil ca pentru oamenii care sunt înlănțuiți în povești de iubire ,,nepermise” cartea să aibă și un straniu efect terapeutic. În vreme ce pentru cei romantici va fi o poveste savuroasă, iar pentru mine, printre multe altele, o lecție de stil.
Să faceți ,,Pași” înspre iubire! Poate chiar alături de Em Sava&Axel

Mulțumiri, dragă Simona!

Dragă blogule, că tot ai tu menirea de jurnal, trebuie să îți spun că nu pricep ce se întâmplă cu mine. Sunt eu ocupată, dar nu mai tare decât înainte, însă parcă nu-mi găsesc drumul spre tine. Culmea e că mi-e dor și am un sentiment de vinovăție, dar nu mă pot aduna. Scriu, e drept, la roman, pe care tare mult doresc să îl termin până la vară, să fie cadou părinților mei. E mult mai greu decât la „Pași”, dar nu îți spun de ce, pentru că vreau să te surprind, deși recunusc că am mai scăpat ici și colo câte un cuvințel și am o mare mâncărime de limbă să pun niște fragmente, aici la tine, să iau pulsul.

„Pași” sunt bine, sănătoși. Ieri mi-a arătat Corina Ozon o poză simpatică în care Benjamin, motanul ei frumos își căuta o carte și am zărit și cartea noastră pe raft.

Azi am primit primăvara de la Mirela. Poza cu ghioceii e de la ea și vine tocmai de la Zalău. Tot azi George din Montreal a simțit nevoia să ia legătura cu mine să-mi spună că i-a plăcut cartea. „Pași” fac drum, fac cărare pentru prieteni noi.

O fază ciudată, după părerea mea, s-a petrecut și am avut următoarea izbucnire pe fb:
Serios? Se mai șochează cineva citind scene erotice? Aseară m-a sunat prietena mea să-mi spună că s-a întâlnit cu Y, o tipă faină pe care o știu de mulți ani, foarte cunoscută în comunitatea noastră românească care, cum a văzut-o i-a spus cu zâmbet conspirativ: „Am citit Cartea! Ai văzut cum a scris Em SCENELE???” M-a amuzat articolul hotărât de la carte, parcă aș fi scris un roman interzis, un soi de „Amantul doamnei Chatterley” versiunea secolului XXI. Comunitatea românească este exact ca un sat în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și fiecare știe sau crede că știe tot.
Prietena mea, subiectivă până la stele, îmi iubește scriitura și i s-a părut ciudată reacția. Adică…
E drept că și în școală erau elevi care, studiindu-l pe Rebreanu, rețineau doar scena erotică, petrecută pe cuptor între Ana și Ion. Departe de mine gândul de a mă compara cu Rebreanu sau D. H. Lawrence. N-aș îndrăzni. Dar așa, ca exemple…
Erotismul e frumos, este firescul omului. Să nu suferim gratuit de pudibonderie. Zic.

În rest pe aici e o iarnă uscată, dar cică se mai moaie vremea. Sfârșit de februarie.

Litere adunate, împletite, aranjate două câte două. Răsărite nouă, cum nouă e fiecare zi. Nou de soare în ninsoare. Fulg de nea, amprenta lui Dumnezeu pe pământ. Flori albe cernute, făină de pâine coaptă-n cuptor. Cu dor. Cuvinte sculptate-n hârtie, scurse-n zăpadă, în gânduri și rânduri. Zâmbete și pași. Fantezie colorată cu litere, într-o noapte albă, prea albă.