Nu știu ce m-a apucat azi. Am pus mâna pe tastatură și m-am apucat să mitraliez poze și impresii despre Pași. O parte. O mică parte. Nu știu de ce am făcut asta. Nu mă pricep la reclame și nu știu să mă vând.
Poate m-am simțit neglijată. (Deși la ora asta eu sunt cea care neglijez la superlativ). Ori dimpotrivă extrem de curajoasă. Ori sătulă de atâta politic. Oricum pe FB erau postările ca mămăliga cu brânză: Gaudeamus, poze de la votare, Gaudeamus, poze de la votare și tot așa.
În fine, mi-am făcut de cap și am pus ce mi-a venit la mână, e drept că o mică parte din abundența minunată primită, așa că am nedreptățit pe cei pe care nu i-am pus. Și dacă tot am comis-o, măcar să mă înșir și pe aici.

Când ai grijă de litere e ca și cum ai așeza în pământ semințe mici. Înfloresc înțelept atunci când ai nevoie. Posibil să mă fi stimulat și versurile primite de la Ionel Anghel, poet român din Toronto care citește Pași.
„M-am apucat de citit dimineață, după ce am condus-o pe soție la GO train. Nu îmi place să îndoi pagini sau să memorez numărul paginii, celelalte semne de carte sunt in alte cărți începute… cam asta e scuza mea de nu lăsa Pașii, de a mă opri din citit. Dar a trebuit… mi s-a făcut rău, serios, pe bune! Am uitat să mănânc și să îmi iau pastilele… sunt diabetic. Acum sunt ok, iau o pauza să merg la vot și voi continua.
PS. Simt că am scris deja cartea asta în mintea și inima mea, sunt curios cum se termină povestea voastră.
PS2. Să-i spui lui Alex să nu mai fumeze in cabina track-ului…e interzis în Canada! 😁
O zi bună! A mea este!”

Dacă începi să trăiești,
nu îți crește aripi prea mari
și zboară la umbră, departe de lumină.
Altfel, te vor durea ochii, îți vor lăcrima
și îți vor uda aripile.
Cei din jurul tău vor constata cu regret
că te-ai ars zburând prea aproape de sufletul tău,
Și nu vor ști că te-ai înecat în propriile lacrimi.

„Am ajuns la 75-80% din Pași. Din păcate încep tura de zi așa că până marți nu mai pot… păși. Aseară după ce am pus jos cartea, „mi-au venit” câteva gânduri pentru Nicole și Alex”
„Când am început să citesc, să intru în atmosfera romanului ceva tot făcea click în mintea mea. M-am dumirit după ce am schimbat muzica din background de pe YouTube pe cd player… Dacă se face vreun film după Pași coloana sonoră trebuie sa fie albumul Călător prin vis al formației Vox Maris din Chicago!”

Anul trecut, dar fix anul trecut am primit vestea că Pași au ajuns în California.

„Pași” în Italia, Spania, Germania, Anglia, Franța, Belgia și nu  numai. Au ajuns și în Kuwait.  Recenzii, păreri, impresii, fotografii. Și cuvinte ce vin la pachet cu inimi. Câtă bucurie aduce o carte! Căci la început a fost cuvântul.

În Canada… ei bine. A fost povestea frunzei de arțar.
S-au petrecut evenimente de carte – lansare la Torofest, prezentare în Kitchener, organizată de Paulina, președinta ARTA. Am avut bucuria de a-l avea cu mine pe Vianu, criticul romanului pe care l-am cunoscut în Toronto, la mai bine de jumătate de an după ce el prezentase cartea prin țară. Am întâlnit minuni de oameni: Geta, o bucurie de om, care a venit special din London (On) să ne îmbrățișăm.

Simona a muncit enorm, intens și foarte frumos. Mi-a făcut o surpriză de proporții. realizând un traseu fotografic al Pașilor. Minune. Imagine și text.
Și impresii, impresii și inimi. Omul e întâi sentiment. Apoi cuvânt. Și abia apoi om, adică zâmbet ori lacrimă.

România e a dorului și a limbii române… cum să nu vină inimi tricolore? Cum să nu călătorească spre mine, sfidând oceanul și miile de kilometri? Doar „Pași” prin definiție fac… pași. 

Fiecare literă rodește, apoi se întoarce la tine de-a dura. Literele sunt cei mai credincioși prieteni ai omului.
Zilele acestea plănuiam să fiu la Gaudeamus, promisesem unor oameni, așa cum promisesem că în vara asta public „Ana”. Doar că uneori planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg și viața aranjează altfel lucrurile.

Când publici o carte, trimiți în lume propoziții. În spatele lor stau îmbrățișările tale, de aceea vin spre tine alte îmbrățișări și alte gânduri. La fel ca atunci când zâmbești și zâmbetul se întoarce oglindă.

Scrisul nu e mare lucru. E praf de stele personal. Și, ca tot ce e personal, poate să placă sau nu. Poate fi iubit ori dimpotrivă antipatizat. E definiția ta personală.
Dar cerne suflete și te trezești că ai aproape oameni cu majuscule, purtând același punct pe j ca tine. Ești într-o țară mică populată cu oameni aidoma ție.

Azi a fost pentru mine o zi atipică. O zi a votului. Pe FB au circulat poze cu „am votat” și cărți. Le-am bifat pe amândouă. De mâine nu mai votez și nici nu mai fac reclamă. Oricum nu mă știu. Azi am avut un impuls. Pentru că până la urmă FB e o tarabă uriașă unde lumea vinde și cumpără: de la cărți, la simpatii politice, saltele ori dulcețuri românești și… sentimente ori iluzii. E un talcioc mare. Știți jocul show and tell? Aici suntem și cartea asta o jucăm. 🙂
Sayonara!

A fost odată ca niciodată… așa încep toate poveștile lumii. Și personajele cresc mari și frumoase, iar culorile înfloresc sub formă de aripi.
„Pași” a întâlnit imaginația Simonei Czene, un om căruia i-am admirat ochiul. Nu glumesc, iar Simona nu e ciclop. Ea are doi ochi frumoși, nu doar unul, însă eu am făcut cunoștință cu talentul ei, văzând o poză cu imaginea mărită a irisului ei căprui. Simona e un artist fotograf extrem de talentat, care vede lumea din ea și din afara ei, iar poveștile i se lipesc de aparatul de fotografiat și torc cu fire subțiri, construind lumi.
După ce a citit „Pași” a creat un itinerariu format din fotografii-simbol și a dăruit cărții unul din cele mai frumoase și interesante cadouri. Voila:

– I –

„… am închis calm (aparent) ușa în urma mea, am luat mașina și am plecat. Lașitate sau curaj? În situații similare îmi exprimam frustrarea în plâns. De data asta am decis să nu-mi pese. Să facă ce vrea. Mi-e frică de mânia lui, de amenințările voalate din spatele vorbelor, de privirea aceea dură și pătrunzătoare, plină de ură, cu mesajul că eu nu pricep ce e în mintea lui și de ce nu pricep ce e în mintea lui când datoria mea e să pricep ce e în mintea lui… de tot acest arsenal ușor parșiv de care nici nu cred că este conştient, dar cu care mă manipulează. Cu care m-a manipulat întotdeauna. Obosisem. Și am plecat fără să mă intereseze consecințele, fără să mă uit în urmă și, mai ales, fără să știu dacă voi reveni și ce se va întâmpla la întoarcere. Am intrat cu spinarea cambrată, ca o pisică furişându-se noaptea în casa stăpânului. Nu știam dacă sunt pregătită să îndur alte vorbe, alte acuzații, alte reproșuri cu același final: „îți spun asta pentru că te iubesc… ”

– II –

„Omul ăsta mi-a zdruncinat serios toate teoriile: despre viață, despre cuplu, despre mine. Aș putea spune că cineva mi-a făcut farmece ca să-mi deschid brusc ochii în ochii altui bărbat. Dar nu cred în magie, în deochi ori descânt. Nici în iubiri veșnice, ori suflete pereche. Basme.
Știu însă cu siguranță că, atunci când îți dorești din tot sufletul ceva, Universul conspiră ca lucrurile să se desfășoare conform dorinței tale. Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple! Am simțit asta pe pielea mea de multe ori. Credința și dorința au făcut ca imposibilul să devină posibil, iar soțul meu, inginerul pragmatic, cu capul pe umeri, cu formule care nu dau niciodată greș, și-a scos pălăria în fața intuiției mele. De multe ori.
Mi-ar fi greu să cred întâmplarea cu Alex povestită de altcineva. Dacă vreuna dintre prietenele mele mi-ar spune ceva asemănător aș râde cu clopoței. Aș pune imediat eticheta lălăială siropoasă și aș întreba cu toată ironia de care sunt capabilă: Serioooos??”

– III –

„Miroase a cafea, a seară și a iarbă. Soarele obosit se apleacă spre noapte. Îmi întinde cana de cafea și iarăși degetele ni se ating și ținem amândoi o
vreme ceașca de cafea, conștienți de timida apropiere, pe care o prelungim mult, într-un acord tacit. Beau cafea din același loc. Și cafeaua are gustul buzelor lui și al buzelor mele. Îi privesc ochii și găsesc acolo toată liniștea pe care o ființă agitată ca mine nu o cunoaște. Îi întind cana de cafea, zâmbesc și mă ridic încet.”

– IV –

 „Fiecare zi e sora geamănă a celei care tocmai a trecut. La fel se succed și anotimpurile în splendoarea lor tipică și repetitivă. Aceeași frecvență, aceleași culori, iar eu fac poze cu nemiluita și mă încarc de energia lor verde. Mă fardez în fiecare dimineață cu aceleași mișcări și variațiuni mici de nuanță. Mă îmbrac spre cuminte, îmi iau cafeaua în trafic și ziua alunecă nerumegată. Mă întorc acasă la aceeași oră în fiecare zi. Ies în parc de câte ori pot și am decis să mă reapuc de pictură. Am abandonat o jumătate de tablou cu nuanțe de mov. Știu că-l voi termina, doar că nu s-a copt încă în mintea mea ceea ce vreau să fac. Tronează pe șevalet în mijlocul unei camere, unde țin ușa deschisă, pentru că-mi place să-l văd acolo, altar al așteptării, înconjurat de zeci de tuburi de vopsea, aranjate pe nuanțe, de pensule mici și mari, pentru acuarelă, acrilic sau ulei. Tabloul meu e o poveste nespusă încă, timid ancorat în aventura mesajului nerostit… ”

– V –

„Stau la masa cu destinul. Jucăm șah și-mi trage cu ochiul jucăuș. Abia aștept să văd mutarea lui următoare. O să mă surprindă cu siguranță.
Nu mă grăbesc. Lucrurile sunt așezate și cred cu trăinicie în mine și în ziua care urmează. Sunt liniștită pentru că azi e despre mine…
Am înțeles că oricând ai dreptul la fericire. Și e important să ai curajul să te rupi de ce e putred. Să-ți dai șansa!
Viața e prea scurtă să fii iederă pe o casă șubredă…
Telefonul bipăie. Alex…”
și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea noastră împletită. Creativitatea artistului fotograf, împletită cu cea a literelor jucăușe. Simona Czene & Em Sava