Emigrând mi s-au tocit tălpile, au devenit alunecoase și dorul de ducă s-a strecurat în buzunarul de la piept.  M-ai scos din țara mea, acum plimbă-mă, i-am spus. Și așa a făcut. 

Am început a conjuga împreună verbul „a călători”, iar cei douăzeci și doi de ani de emigrare s-au transformat într-un slalom printre săptămâni lungi de muncă, dar și vacanțe împrăștiate în țări calde și țări reci, în locuri mai mult sau mai puțin umblate, cunoscute ca pomul lăudat sau, dimpotrivă, adevărate comori, descoperite, pur și simplu, întâmplător. 
Oameni și locuri, istorie, artă, știință, emoții și întâmplări cu final neașteptat le-am întins ca untul pe pâine și am căscat și ochii, și mintea, și inima, cu foame de noul pe care-l puteam inhala și bucuria de a fi trăitorii secolului actual. 

În 2001, când am emigrat, granițele României nu erau deschise, așa că țara frunzei de arțar ne-a întâmpinat fără mari menajamente. Cu bune și rele, cum era și cum este. Spărgând bula de săpun a imaginației noastre, construită pe prezentări comerciale colorate și așteptări de cele mai multe ori nerealiste. N-am avut șansa să o vizităm și să vedem cum e înainte de a decide dacă pasul emigrării ni se potrivește. Dacă nu e prea mare pentru noi. 

Acest mers înainte cu ochii legați a fost prilej de mare nefericire și dezamăgire mai ales pentru cei hrăniți cu biscuiții roz ai visului american. Străinătatea nu poartă câini cu covrigi în coadă și nici nu-i așteaptă pe outsideri cu covorul roșu întins. Mulți s-au lovit de pragul de sus al unei realități aflate în totală antinomie cu castelul de nisip al închipuirii lor.  

Dar omul sfințește locul, nevoia te învață, iar emigrantul e nevoit să se adapteze. Fiecare destin își are dealurile și văile proprii. Ale noastre au, cu siguranță, multe bilete de avion și mulți kilometri adunați sub tălpi și sub roțile mașinii, atât în bătrâna noastră Europa, cât și în tânăra America. 

Așa am sfârșit 2022 și așa l-am început pe nou-nouțul 2023. Și, după superstiție, așa o vom duce tot anul, receptând țări și orașe noi prin toate tentaculele personale, adulmecându-le și scanându-le prin filtrul propriilor valori, gustând cultura altor neamuri, bucurându-ne de mâncărurile lor tradiționale, de limbile ce se vorbesc pe străzile invadate de turiști: germană, italiană, maghiară, engleză, română. 

Am tendința, când aud românește, să mă deschid magnet în zâmbet, ca și cum aș întâlni un apropiat drag. Reminiscențe de emigrant canadian care, musai, cel puțin în Europa, trebuie domolite. Istoria contemporană a modificat termostatul tricolor, l-a dat la mai puține grade termice.

Ultimele zile ale anului le-am petrecut la Praga și Viena, vizitând obiective
impresionante: palate și castele, muzee și biserici (Belvedere, Schönbrunn Palace,
Hofburg Palace, Muzeul Freud, Praga Castle, Muzeul Kafka etc.)
Însă, oricât de cultural și plin de istorie și artă a fost periplul nostru european, ultimul
punct al itinerariului a fost și cireașa de pe tort.

Nu știu alții cum sunt, vorba clasicului Creangă, dar eu mă simt ca peștele-n apă în preajma cărților. Să descopăr State Hall, respectiv Sala de Gală a Bibliotecii Naționale Austriece, una dintre cele mai frumoase săli din lume (și cea mai mare bibliotecă barocă), unde în cele aproximativ 200 000 de volume rare (1501-1850) este conservată atâta istorie, a fost copleșitor, înălțător, divin…

Cărțile respiră cuvinte prin paginile lor generoase și alunecă înspre umanoidul întâmplător și întâmplat în lume, amețindu-l cu esența inteligenței creative ce și-a găsit locaș milenar între coperte.

Construită de Joseph Emanuel Fischer von Erlach, sala are o cupolă impresionantă, acoperită de frescele pictorului de curte, Daniel Gran, picturi cu subiecte distincte și alegorice, simboluri și învățăminte. Acolo se află și colecția celor patru globuri pământești (secolul al XVIII-lea) făcute de cartograful Vincenzo Coronelli pentru împăratul Leopold I. 

Atât de neașteptat și înălțător a fost momentul vizitării bibliotecii, că l-am receptat ca pe un cadou personal. Am devenit transparentă, transformată într-o fâșie de dor și curiozitate, strecurată dincolo de tabuurile impuse oricărui vizitator. 

Lumea în care trăim e atât de frumoasă. 

O livadă cu fructe coapte ale cărei roade trebuie doar să le culegem. 

– Articol apărut în revista UZP (editată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România) –

.

Să fii român în țara frunzei de arțar a anilor 2022 e aproape similar cu a fi român în România. Unicul detaliu, nu foarte semnificativ, este cel al geografiei, care însumează opt mii de kilometri, ce se așează gospodărește între cele două capete de pământ. 
Dar, ca să-mi citez părintele, „numai tată și mamă nu aveți în Canada”. Și așa este, pentru că am adus cu noi și binele și mai puțin binele. Și sarmalele, și credința, și educația, dar și obiceiurile. Bune sau rele. 

Cererea face oferta, indiferent că este spirituală sau comercială. Avem biserici de diferite culte, ziare și spectacole în limba noastră. Școala Internațională are secție de limba română, iar magazinele europene, cu produse din țară, nu sunt deloc o rara avis. Nimeni nu mai suspină după vestita Eugenie ori ciocolată ceaușistă cu rom, cum se întâmpla cu ani în urmă, și nici cozonacul sau micii nu lipsesc de pe masa tradițională de sărbători.

Comunitățile noastre țin pasul cu ceea ce se întâmplă acasă și din punct de vedere artistic, politic ori social, de aceea, periodic, cu diferite prilejuri, ne adunăm laolaltă cei de același neam.

La distracție, horele de pe la noi încing glia țării adoptive, iar zilele noastre culturale scriu istoria neamului românesc și în patria arțarului.
Și, pentru că omul sfințește locul, noi, veneticii din țara lui Eminescu, am ales să-l sfințim așa cum simțim, ca vrednici copii ai propriilor părinți. 

Din 1967, la Hamilton, o suprafață de douăzeci și cinici de hectare de teren împădurit poartă numele Câmpul Românesc, fiind locul în care, cu zece ani înainte (1957), a luat ființă Asociația Română din Hamilton, cea mai veche asociație românească din provincia Ontario. 
Încă de la șosea, o stâncă vopsită ca un buchet: roșu galben și albastru, atenționează eventualul călător că acolo este intrarea în Romanian Park. 

Drumul, care duce la Centrul Cultural Nae Ionescu, inaugurat în 1986, este binecunoscut de conaționali, pentru că tradiția deceniilor de activitate culturală, artistică și sportivă, precum și celebrarea sărbătorilor calendaristice religioase, atrage magnetic pe toți cei care poartă doruri mioritice, atât din Ontario, dar și din alte provincii canadiene. 
Pe lângă peisajul absolut minunat: vegetație luxuriantă, râu și pădure, românescul își spune cuvântul prin troița ridicată, prin capela „Sf. Maria” și prin operele realizate de sculptorul Nicăpetre: busturile din marmură ale lui Eminescu și Nae Ionescu și Rotonda Scriitorilor din Exil.

Cel mai important eveniment la Hamilton, cu o tradiție de peste treizeci de ani, este Săptămâna Culturală, prilej pentru sute de români din Canada, Statele Unite și chiar România să se întâlnească și să petreacă laolaltă, să facă excursii la obiective din zonă (printre altele Cascada Niagara) și să participe la manifestările culturale, artistice și sportive.

Zile profund românești pe pământ canadian, zile cu vibrații tricolore și arome tradiționale… 

Ca și în alți ani, organizatori și moderatori ai momentelor literare au fost părintele-poet Dumitru Ichim și directorul ziarului Observatorul de Toronto, Dumitru Puiu Popescu. 

Anul acesta au avut loc lansări de carte, un mic concert Muzidava, sceneta „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit…” și programul de romanțe al corului Asociației din Hamilton.

Am avut bucuria să particip atât ca autor al propriilor cărți, dar și ca editor Siono, alături de alți scriitori: Luisa Apostol, Suzana Tanase, Paulina Popescu, Gabriela Casineanu, David Kimel, Mike Popescu, Sorin Finchelstein, etc. 

Au performat: pianistul Michael Husu, cântăreața Mihaela Dragomirași, iar sceneta a fost interpretată de Aura Balasa și Ion Damian. 

La eveniment au fost prezenți consulul general al României Oana-Raluca Gheorghe și consulul Titov Gherghe.

Săptămâna Culturală din Hamilton, petrecută în luna iulie, este un exemplu din zecile care se întâmplă an de an în babilonica metropolă pe care o locuiesc. 

Canada, ca și orice alt loc pe pământ, poate să fie așa cum ne-o croim. În definitiv noi plantăm iarba din curtea proprie, indiferent unde este așezată.

A fi român nu înseamnă a trăi în România, pentru că geografia ne definește atât cât îi permitem. Și, dacă acum douăzeci și unu de ani, când am ajuns în Canada mă întrebam ce voi face eu, profesor de limba și literatura română, într-o țară de ingineri – zona Ontario este foarte dezvoltată industrial – în timp mi-am găsit răspunsul: la Școala internațională predând românește, lucrând via online pentru țara în care m-am născut și scriind. 

Articol apărut în revista UZP – Publicație editată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
(revista tipărită)