Cea mai bună cafea am băut-o într-un hotel mic, în Foz do Iguaçu, un orășel în Brazilia.
Tot acolo am întâlnit cei mai mulți fluturi nonconformiști. Ați văzut vreodată contrastul făcut de aripile colorate ale unui fluture și cenușiul tâmp al asfaltului? E o poezie citadină rară.
Fluturii ăștia, cam nebuni ei, cu aripi largi, generos și strident colorate, n-aveau nici cel mai mic stres că ar putea ajunge sub tălpile trecătorilor. Aproape că am lipit telefonul de ei, în dorința de-a face fotografii cât mai fidele, însă nu s-au simțit în vreun pericol. N-au zburat. Eu am fost cea care s-a retras, lăsându-i în aceeași poziție, cu nasu-n caldarâm, ca și cum ar căuta comori.
În Foz do Iguaçu, în holul hotelului era o mașină de cafea, cu niște cești minuscule din plastic. Și acolo, pe gratis, pentru oaspeții ocazionali, ca noi, era licoarea aceea cu gust absolut divin, gust pe care nu l-am mai găsit niciunde. Nici în Brazilia și nici în altă parte.
Ca o paranteză, relația mea cu cafeaua e simplă: eu o ador și ea se lasă adorată. Cum sunt foarte pretențioasă și o beau neagră punct, ea trebuie să îndeplinească două condiții mari și late: să fie de foarte bună calitate și exact pe gustul meu. Adică nu prea prăjită, dar nici verde, nu prea tare, dar nici slabă și musai proaspătă.
O pregătesc după același ritual, care de fapt e rutina dimineților: o macin, o pun la filtru, sau la presă (am perioade), apoi mă bucur. Zilnic, când bolborosește și parfumează bucătăria, îmi dă starea aceea de bine și de acasă și de fericire. În final o torn într-una din cănile mele preferate pentru cafea, altă condiție esențială, care e punctul de pe j în abra-cadabra momentului. Și o plimb cu mine până în jurul prânzului, pe principiu pupici mici. Nu mă deranjează că se răcește. Pot să-mi uit capul acasă, dar niciodată cafeaua.
De la cafeaua neagră fără și fără nu fac rabat decât în condiții extreme. Asta însemnând Espresso. Care nu-mi place. Dar în situații de forță majoră și nesomn serios, asta e, îl dau pe gât ca pe țuică. La fel se întâmplă cu ness-ul, dar nici n-ar trebui să fie pe listă, însă am pățit în drum spre Chichen Itza.
Derivate îmbunătățite, neamuri cu cafeaua, nu beau în general, însă
la El Cid am băut zilnic cel puțin un Cappuccino, făcut la bar de maeștri cu har și dar, cu magical touch și cu talent, cu frișcă adevărată din lapte adevărat și, mă rog, totul era adevărat. A fost atât de bun că am uitat și de sfânta calorie și de tot. Nu era băutură, ci nectar de zei.
Lângă cafea îmi place de obicei un… ceva. Dacă aș fuma ar fi probabil țigara, cum nu fumez am alte plăceri vinovate. Biscotti cu ciocolată e slăbiciunea mea numărul unu. Dar la Londra am avut cea mai delicioasă, inimaginabil de bună prăjitură cu mere. Era o capodoperă de artă culinară. Crusta și umplutura erau pur și simplu perfecte. Cât pe ce să pierdem avionul din cauza faptului că am vrut să mai mănânc încă o dată, încă o porție, încă puțin din minunea aceea pământească, făcută din mere, făină și puțină scorțișoară…
Nu sunt mâncăcioasă, dar sunt extrem de pofticioasă și, dacă-mi rup pingele vizitând, mă bucur și de tradiția culinară a fiecărui loc în care ajung. Cu o singură condiție: mâncarea să nu miște în farfurie… câhh!
În afară de tot felul de specialități exotice, care mi-au plăcut mai mult sau mai puțin (că oi fi eu pofticioasă, dar sunt și mofturoasă), am descoperit anumite feluri de mâncare mai bine gătite decât în țara de tradiție. De exemplu, pizza cea mai bună am mâncat-o în Las Vegas. Deși am încercat-o de câteva ori în orașe din Italia, pizza macaronarilor e cam la coada clasamentului meu.
Cel mai bun pește l-am mâncat la Pier 23 în San Francisco, de la un vânzător ambulant de pe stradă, cam la egalitate cu cel de la Eatly, un restaurant de lux de pe acoperișul unei clădiri din New York. Cea mai bună mâncare de vită a fost în Cuba, Rabo Encendido (Oxtail Stew). Cel mai bun meniu, adică luat în întregime, l-am găsit într-un restaurant japonez din Los Angeles. Mai bună înghețată ca în Santa Monica nu există, zic eu.
Dar nici mămăligă cu brânză ca la Sibiu, tocană de pui, ca cea pe care o făcea bunica, ori sarmale ca ale mamei nu sunt pe lume mai bune.
Ce e bun trece repede… și obosește… și îngrașă…
![raton_laveur_curieux_1[1]](https://savatoronto.files.wordpress.com/2016/03/raton_laveur_curieux_11.jpg?w=529)
