Category Archives: Din bucătăria mea

Bej de aprilie cu parfum de mere

09 Tuesday Apr 2019

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea

≈ 18 Comments

În sinea lui fiecare oraș e frumos și urât, pentru că e locuit de oameni frumoși și urâți, de oameni fericiți sau nefericiți. Depinde cum și de unde te uiți la el. Orașul meu e frumos. Nu contează pe ce planetă-și întinde aripile.
Primăvara e pe-aici pe undeva, împrăștiată pe la colțuri de stradă. Copacii și-au scos carnea pe tarabe și-și vindecă rănile în bejuri blajine. Mate sau platinate, aburite în rouă sau doar în cântec de pasăre, închise sau deschise, aricioase sau mătăsoase. Bej.
Râul e bej în valuri și pietre și crengi pescuinde, lacul e bej-ud oglindă, plecată-n adâncuri. Penele rațelor sunt bej-puf și ele. Doar rățoii măcăne obraznic cu gât verde metalizat, făcându-te să-ntorci spre ei ochii sufletului. Mac! Mac!

Pădurea urzește pânze cu ochi mari în care nuielușe se împletesc, se încâlcesc, în bejuri se zăpăcesc, ascunzând în spate pe muma pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se-așază cuminte și grasă în mâță sălbatică și ascultă ce vede, ce trece.
Doar mestecenii sunt revoltați. Nu vor să fie exploatați și nici bejulizați. Se ridică imperbi, impudici, albi și nerușinați.  Pielea lor albă țâșnește neted-obraznică spre cer.
A venit discret primăvara. Neregulamentar a venit. E în poziție de start. Nesigură pe ea. Încă. Rușinoasă și cuminte. Deocamdată fredonează încet, foarte încet un do-re-mi blajin. Tot bej. Sărbătoarea pământului.
Am pus pe pereți poze cu primăvara mea, dar mi-a fost criticată că nu-i colorată. „A mea-i mai frumoasă și mai luminoasă, are flori, verdeață, fluturi și dulceață…”
N-am răspuns. Am tăcut. M-am supărat. Și-apoi mere-am curățat. Și am făcut o prăjitură cumsecade cu mere. Am așternut în tavă foi multe, peste care am adăugat merele răzuite și-o ploaie de scorțișoară, ceva lămâie să fie acrișoară. Puțin griș, puțină făină, de-ai mânca o săptămână.
N-am stors merele. Le-am lăsat așa zemoase, libere în parfumul lor ud, destrăbălându-se dulci și focoase. Le-am învelit apoi grijulie – călduț să le fie. Am pus alte foi, moi. Apoi cu un cuțit, firește foarte ascuțit, le-am tăiat pătrățele frumușele, să stai cu gândul la ele. Au crescut ca-ntr-o poveste, ca foile de carte, bej ca pădurea, ca lacul, ca râul, ca pânza de păianjen a mumei pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se ascunde-ntro pisică pufoasă și grasă.

Și-aș fi încălecat pe-o șa, să stau cu prăjitura la cafea, mulțumită cu primăvara mea, dacă nu ieșea soarele grijuliu și nu-mi transforma tot bejul în mult auriu. Excepție mesteacănul. El e argintiu.

 

De Dragobete iubește românește!

25 Monday Feb 2019

Posted by in Bucăți de gând, Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 24 Comments

 

52599286_2166480246999345_1401499548680978432_n

Dragostea. Câte haine îmbracă! Câte cuvinte consumă! Câte lacrimi, vise, speranțe! Câte cărți, câtă rupere. Câtă viață și câtă moarte!
E rațiunea noastră de a fi. Îi căutăm filonul. O sorbim, o dorim, o adulmecăm și culegem clipele ei rare.
Greșim. Dăm cu stângu-n dreptul și plătim iluzia.

Copilul se naște și întâlnește iubirea: brațele mamei, mirosul mamei, gustul dulce al sânului ei. Universul îl așteaptă. Copilul îl ia în posesie și-l cunoaște senzorial. Îl atinge, îl gustă. Se arde cu focul, se udă cu apa, cade și plânge, află că Moș Crăciun e poveste și așteaptă să crească mare, să-și îndeplinească visele, pentru că oamenii mari pot.
Apoi într-o zi se trezește adult și caută dragostea.
Lumea nu mai e mare, nu mai e nouă, iar iubirea e ici și colo, ascunsă în spatele stelelor. Dar dacă nu bați la ușa potrivită?

Fără iubire pământul e arid. Iarba e cenușie, soarele mușcă, iar apa nu e albastră. E doar udă.
Fără iubire, în față se întinde singurătatea, ca un deșert infinit. Iar geamul se deschide zilnic, obosit, spre o clepsidră prin care nisipul curge degeaba.
Omul caută. Uneori caută ca prostul pentru că nu pricepe cât de simplă e fericirea, cât de puțin are nevoie: de o mână în mâna lui. Și atât.

Azi a fost Dragobetele. Nu-l știam. Cum nu-l știam nici pe Mr. Valentin care se sărbătorește în aceeași lună. Sigur că ambii domni vin la pachet cu legende și rădăcini mitologice, dar eu personal nu i-am cunoscut și, când vin și bat la ușă, nu schimbă nimic în viața mea. Zâmbesc și mă amuz, la fel cum mă amuz când sunt alte zile ghidușe, găselnițe românești sau împrumutate de la alții, că noi sărbătorim tot. Nimic nu iertăm.
Dar tot ce e prilej de zâmbet și de poveste stă sub semnul lui: de ce nu? Îmi place ideea de sărbătoare, însă pe mine mă lasă rece și unul și celălalt.

Dar dragostea are multe file. Ne obosim degeaba să o explicăm, cu atât mai mult cu cât uneori e de o stupizenie fără seamăn. N-are logică. Ce contează o eventuală definiție? Importantă e secunda. Când ești bine.
Când ești liniște lângă omul care e lumea ta.

Am văzut sloganul: De Dragobete iubește românește! Ca și cum sufletul ar avea naționalitate. Iubim individual. Amprentăm unic omul, oamenii, într-o singură limbă: cea în care noi înșine suntem fluenți, iar limba aceea nu are nevoie de cuvinte ori dicționar.
Se spune că femeia româncă e frumoasă prin definiție. Eh! Discutabil zic eu. „Tăt ce-i citov îi cinaș” zicea bunica. În traducere liberă: tot ce-i sănătos e frumos și, până la urmă, frumusețea stă în ochiul privitorului, de aceea eu cred că românca ideală trebuie să fie bună gospodină și cam nebună. Așa cred eu. Să nu te plictisești cu ea și să te bucuri de micile clipe ale vieții. Chiar și cele culinare.

Pentru noi, pentru români, dragostea trece prin stomac. Când mergi acasă, ți se pun bucate alese pe masă și trebuie să te îndopi, ca să nu rănești sentimentele gospodinei: „Ioi, așe de bine o mâncat, că mie mi-o tihnit”. Auzi tu de tihna asta la canadieni, ori la americani? N-auzi. 😀
Și cum să te lase sufletul s-o faci să nu-i tihnească?
Dietă cumva? „Lasă dragu’ (mamii/mătușii etc.), faci tu dietă acasă, nu la mine!”

Azi Toronto e posomorât și bate un vânt să nu-ți scoți nasul afară. E de stat în casă la căldurică și prăjiturică. Dragobete? Păi nu-i în fiecare zi? 😀
Eu am avut o turmă de kiwi în cămară, așa că ieri, fără nici o legătură cu domnul care avea să bată pe la ușă să ne spună cum stăm cu dragostea, m-am dezlănțuit într-o tartă de fructe, cam verde. Special nu am combinat-o cu alte frumuseți zemoase. Am făcut un blat din patru ouă, că nu l-am vrut înalt. Când a fost gata l-am însiropat bine și am tăiat multe kiwi pe care le-am pus în strat gros. Am turnat deasupra o budincă de vanilie, din aceea la rece și, când totul a fost gata, m-am inspirat de la peisajul hibernal și am acoperit minunea cu o plapumă groasă de frișcă, pe model zăpadă toronteză (că în România am înțeles că e primăvară). L-am pus în frigider până a doua zi și vă garantez că, dacă domnul Dragobete ar fi venit în vizită, și-ar fi lăsat și tolbă și săgeți (în caz că e pe model Cupidon) și ar fi cerut a doua porție. Apoi s-ar mai fi gândit dacă mai iese să cupleze pe unii și pe alții.
Dar n-a venit, că o fi fost ocupat prin alte părți. Pierderea lui. 🙂

52608844_2166480220332681_7273591437206224896_n53075059_2166480190332684_2513204004494770176_n52598168_2166480283666008_1187337352427601920_n53016192_2166480316999338_8491391777188610048_n

Albă îi spuneam

27 Sunday Jan 2019

Posted by in Amalgam, Din bucătăria mea, pași

≈ 51 Comments

Tags

, , , , , , ,

22389451457
Nu știu dacă pentru a te desăvârși în ceva trebuie să ai o singură aptitudine pe care să o crești în talent cu multă muncă și disciplină, canalizate într-o singură direcție. Să nu o iei nici la stânga, nici la dreapta, să nu le amesteci, să nu te apuci de prea multe. Habar nu am! Știu însă că mie îmi plac foarte tare mai multe lucruri. De fiecare dată când am un material în palme, acesta devine incandescent și pasiunea îmi amestecă eul într-un soi de alchimie ciudată. Eu, ca individ, dispar, mă transfer în propria-mi palmă și torc. Devin un soi de personaj într-o lume à la Papadat-Bengescu, un personaj care nu privește spre oameni, ci-și întoarce microscopul spre sine, văzând la lupă fiecare imperfecțiune, fiecare nevoie, fiecare tresărire, fiecare izbucnire. Cuvintele devin doar ale mele, creponându-se ori dimpotrivă transformându-se în lame de cuțit. Flămânde. Mereu flămânde și însetate.
Se joacă în strofe pe care le uit imediat ce le scriu, ori se cațără în texte, într-o goană perfectă și-ntr-o multitudine de tonuri pe care le înșir spășită și le pun în sertare.
Metaforele nasc imagini în chinuri cumplite, niciodată curat, prin cezariană, iar culorile îmi șterg orice urmă de săgeți ce ar putea sparge geamurile dimineților mele. Când sunt foarte tristă și plâng, când doare foarte tare, atât de tare încât dragostea ce paște câmpuri mari în jurul meu e neputincioasă și nu reușește să topească durerea, pictez. Pictura e panaceul meu. Culoarea e mai tare ca dragostea. Pictez. Și transfer în culoare ce doare. Culoare ce doare. Culoare ce doare, până când și până atunci.

La început a fost cuvântul și toți suntem cuvânt. E venin și piatră cuvântul. E pâine și sare. E foc.
Uneori se oprește mirat lângă cuptor. În bucătărie. Se spune că dragostea trece prin stomac, iar sufletul, sofisticat în căutări, stă tihnit și huzurește lângă ceva simplu, împletind un aluat.
Ne complicăm în căutări, suferim de scenarite migălos răsucite, dar în esență viața e simplă. Simplul se traduce în eleganță. Iar amintirile vin și ne îmbucă, ca și cum am fi niște mere coapte.

Bunica-mi făcea tocană albă. Nu e pe lume mâncare mai bună decât tocana albă a copilăriei, iar eu zănatec copil am fost. Pe cât de energică și de nebună, pe atât de greu de hrănit. De aceea fiecare masă era însiropată cu răbdare și multă, enorm de multă poveste.
Tocana asta albă era un deliciu care doar bunicii îi ieșea așa. Oricât ar fi încercat fetele ei, patru la număr, nu reușeau acel gust divin.
„Ce să-ți fac, draga bunicii?” mă întreba când știa că vin la ea. „Tocană albă” îi răspundeam invariabil.
Azi am făcut și eu, iar rezultat a fost exact gustul copilăriei, când în cohie, la Sava, bunica îmi punea în farfurie sosul alb și bucățele de cărniță:
– Ce carne e aia, bunică? întrebam mofturoasă.
– Ce să fie? zicea bunica. Inima, sufletu’ și bătuca.
Și mâncam hotărâtă cele trei bucățele delicioase, fără să știu că sufletu’ eu i-l mâncam bunicii, cu mofturile mele.
Rețetele vieții sunt simple și în simplitate se ascunde fericire, în sinceritate și-n firesc. Așa, ca la tocana albă, care nici nu știu cum se numește în realitate, că așa i-am zis și așa i-a rămas numele la noi în familie.
De pui ce trebuie, cum trebuie și mai ales când trebuie, se întâmplă acolo un strop de magie ce-ți iese doar ție și dragostea locuiește în curtea ta. Pentru că tu.
Prozaic: am folosit pulpe dezosate de pui bun, de-ăla fericit ce mănâncă grăunțe și alergă de nebun prin iarbă. Le-am pus într-o cratiță de inox cu foarte mult pătrunjel, tăiat mărunt (o cană mare și plină) și cam o lingură bună de ulei. Bunica folosea unsoare, dar eu nu gătesc cu unsoare. Am o excepție de la regulă, niște cornulețe bune-bune, care cică doar cu unsoare ies așa.
Le-am călit bine, conștiincios, apoi am stins totul cu foarte puțină apă. Am dat focul mic și le-am ermetizat cu un capac. Le-am lăsat acolo să se zăpăcească împreună cam un sfert de oră, după care am adăugat o linguriță de boia de ardei și una de făină. Le-am amestecat iute cu o lingură de lemn și, când s-au omogenizat, adică după vreo treizeci de secunde, am sărat ochiometric și turnat lapte rece, puțin câte puțin, până am acoperit bine carnea. Am învârtit lingura viguros în cratiță, ca să nu se formeze cocoloașe, apoi am lăsat să fiarbă la foc mic o jumătate bună de oră. Poate și mai bine.
Următoarea etapă ar fi fost adăugarea smântânii. Bunica asta făcea, punea smântână dulce făcută de ea. Eu însă am folosit de data asta frișcă lichidă 35%. Am amestecat cu o linguriță de făină conținutul unui pachet și l-am turnat în cratiță, în compoziția ce fierbea bolborosind încet și pașnic. După câteva minute, timp în care a dat în câteva clocote, am pus capacul și am stins focul, lăsând-o să se odihneacă puțin.
Rezultatul e de-ăla cu papile ce bat din palme, țipă, râd, se dau de-a berbeleacul de fericire.
Mi-a ieșit exact așa cum o făcea bunica.
Jur că e poezie. Poezie cu pătrunjel. 🙂

Banal

15 Monday Oct 2018

Posted by in Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 20 Comments

culinat.jpg

Duminică și micul dejun. Și fuga la telefon și țac! Poză la ochiurile care se prăjesc în tigaie. Ochiuri pe care le faci frumoase, cu albușul pătruns și gălbenuș moale. Apoi răzuiești cașcaval, când sunt gata. Și cașcavalul se topește cuminte, intimidat de fierbințeală. Tai roșii proaspete pe care râșnești sare roz de Himalaya. Apoi așezi simetric, lângă ochiuri, fâșii de bacon, pe care te-ai învățat să-l faci șmecherește, la cuptor. Îl scoți din grăsimea încinsă și-l lași să se odinească în paper towel, să transferi în hârtie grăsimea, iar el să rămână apetisant și crocant.
Ai croissante, care se îneacă în moalele pastelat din farfurie. Yummy!!! Ai făcut și banana bread, peste care ai aruncat un pumn de nuci prăjite în prealabil și ți-a ieșit divin, deși e doar o banală banana bread, cuminte și sănătoasă, făcută din trei banane prea coapte. Râșnești cafea Zavida, și-o pui în filtru. În bucătărie miroase divin și zâmbești, gândindu-te cât ești de culinară și cât de împletită e mâncarea cu poezia, pentru că, după micul dejun, care e de fapt un soi de brunch, trântești vasele în mașina de spălat și scrii. Și uiți de tine printre litere și iubești și lăcrămezi și tu nu mai ești tu. Ești total dizolvată în Word și-n întâmplarea de-a fi roaba cuvântului pe care-l adori. Și afară e soare. Sunt explodate geamurile, dar nu te păcălește. E soare cu dinți ascuțiți de Dracula și e frig și-ți place. Plimbi prin casă cafeaua în cana neagră adusă din Las Vegas cu o inimă roșie, cam kitchoasă, dar dragă. O săruți încet și tainic și pasional.
Ce dulce e weekendul, deși nu ai pic de zahăr în ceea ce înghiți. Mai târziu îți iei totuși niște afine mari și o tabletă de ciocolată neagră, cu mentă și iar te gândești că e divină cafeaua și zâmbești, conștientă că exagerezi cu epitetele. Dar asta simți, chiar dacă ești cam ciudată, pentru că te fac fericită niște banale ochiuri, ce te duc cu gândul la galbenul florii de soare, plus o ceașcă de cafea și o felie de banana bread cu nuci prăjite. Cam ieftin ești tu fericită, și râzi. Dar ce contează?
Și-ți amintești ziua aceea când, studentă fiind, ai furat meseria preparării ochiurilor perfecte: cu albuș bine făcut, cu gălbenuș moale și leneș, deschis doar și numai și total papilelor gustative. În ziua aceea erai la mătușa ta și ea ți-a făcut ochiuri. Că așa a vrut, deși gătitul pentru tine era o perfectă inutilitate la ora aceea, că erai ocupată să fii artistă și îndrăgostită și visătoare și romantică și ușor eterică și cam ciudățică. Un soi de vis care nu prea știa unde era localizată bucătăria în casă. A găti se traducea în prozaic și nu te pasiona nici măcar activitatea de a mânca. Trăiai poezie și erai hrănită cu de-a sila. Cu toate acestea te-a fascinat ritualul făcut în jurul aragazului de ea, mătușa, care ți-a așezat în față ochiuri perfecte, descântate și respectate, cu mișcări grațioase și artistice, cu o alchimie delicată. Ai asistat vrăjită la fiecare mic gest din bucătăria demnă de o casă regală, curată și perfect echilibrată coloristic și culinar.
A început prin a deschide frigiderul cu gesturi de regină. A scos pe blatul lucios de bucătărie cofragul cu ouă de casă, ca pe un obiect unic și de mare preț. A aprins apoi focul și așezat o tigaie de inox, unde a turnat delicat ulei. A spart două, deși ție nici măcar nu-ți era foame. Și, când uleiul a început să cânte sfârâit, a luat o lingură și, ca-ntr-un descântec, a turnat ulei fierbinte peste ouăle ocupate. Scurt. Iar ouăle i s-au supus cuminți și s-au înălbit pe loc, ca niște flori care înfloresc la cerere. Ai privit fascinată magia. Gelatina a devenit albă și mătușa, cu o spatulă din lemn, a învârtit ochiurile. Apoi le-a luat aproape matern și așezat în cuibul unei farfurii albe, desenate cu albastru și auriu. Ai mâncat fascinată, ca și cum ai fi luat o poțiune magică. Și ți s-a părut delicios. Ajunsă acasă ai repetat procedeul. Și ți-au ieșit niște ochiuri perfecte. Ai fost lăudată și te-ai mirat. Ți-ai zis: uite mă, că nu e mare filosofie nici coada asta de cratiță.

Acum faci ochiuri frecvent pentru că te-ai prins, asta e viața. Ai înțeles că niște ochiuri bine făcute chiar pot forma un soi de branch, un soi de fericire calmă, într-o zi când afară e rece. Ochiuri și omlete, savurate în pijama, cu roșii, ardei și castraveți, treziți și ei să adulmece weekend-ul, când cafeaua somnoroasă cântă același cântec negru în dimineți. Și afară e frig. Iar tu cuprinzi ceașca cu ambele mâini și o pui lângă computer și scrii. Și te gândești că e bine c-ai făcut banana bread. Ce bine că e weekend și ai un soi de fericire singuratică, când literele curg cuminți, iar tu te uiți fascinată și te întrebi cum oare nimeni până acum nu s-a gândit că banalele ochiuri pot fi responsabile de niște fericire la farfurie. O fericire casnică, domestică, pășind cuminte în farfurie. Banale ochiuri.

Și toamnă de octombrie cu soare cu dinți ce-ar vrea în casă, tentat fiind și el de niște ochiuri perfect făcute, cu bacon și roșii, cu banana bread și cafea. Ori pur și simplu i-e dor de-o leneveală de weekend.

Miercuri clătitănzi

09 Thursday Aug 2018

Posted by in Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 25 Comments

Tags

, , , , , , , , , , , ,

20180808_174357

Căldura mi-a topit și gândurile. O vară umedă, cu gust muiat și fierbinte. Doamne, cât de dor mi-a fost de ploaie! Visam cu ochii deschiși cântec de paparude. Iarba pe gazon se usca încrâncenată într-o disperare galbenă de fân. Doar mușcatele nu păreau a avea nicio treabă. Și nici gălbenelele. Rezistente flori! De aceea nimeni nu le cântă nicio odă. Nicio mireasă nu-și alege buchet din gălbenele. Sunt un fel de țărăncuțe nesofisticate, ce nu știu folosi cuțitul și furculița. Se mulțumesc cu puțin și își înmulțesc cu generozitatea sămânța sănătoasă.

Am ieșit un pic pe balcon (ce minune că are casa asta balcon, deși am comentat ironic atunci când l-am văzut, că ce, adică, ai nevoie de balcon la casă) și era caldul ăla cleios ce ți se prelinge pe toată epiderma și te alungă la răcoare, în casă.

Spre seară a început să țârâie neserios, așa, fără chef. Am mutat ghivecele din balcon spre marginea balustradei, să prindă stropi de ploaie. Să simtă sărbătoarea udă. Sărbătoare H2O. Să le dau iluzia că se destrăbălează la bal, că-s flori de câmp, libere, nu soldăței roșii, înghețați, precum Queen’s Guard, în ghivece frumoase de balcon.

În primele secunde a venit capricioasă, abia atingând pământul, apoi s-a năpustit nebună și a pleznit dramatic tot ce putea atinge. A ținut așa toată seara. Am oprit muzica să aud ploaia. Să nu cumva să se furișeze și să plece, când nu-s atentă. Am adormit pe bătăile ritmice din geam și tot așa m-am trezit. După masă, șiroaiele spălau încă străzile și acoperișurile, iar în casă era bine.

M-a apucat chef de ceva pașnic și am făcut, din trei ouă, clătite. Nu îmi plăceau clătitele în copilărie. Exista un război constant între papilele mele gustative și multe, foarte feluri de mâncare. Aluatul lipicios, umplut cu gem, nu mă inspira deloc. În schimb îmi plăcea tehnologia lor și, deși mama nu mă punea să gătesc, clătitele erau excepție de la regulă. Mi se părea artistic să pun o jumătate de polonic de sos albicios și apoi, cu dexteritate, să învârt iute fundul tigăii încinse până când era acoperită toată suprafața. Apoi să urmăresc cu atenție când e gata și s-o întorc pe partea cealaltă.
Îmi pierdeam interesul când trebuia să pun gemul, iar de mâncat… nici să mă bați.

Mă aflam la un restaurant de fițe, în primul an de la terminarea facultății, invitată la un fel masă festivă, cu un grup de colegi, profesori și ei. La desert ne-au adus clătite flambate cu înghețată și frișcă, iar când eu am refuzat, s-au uitat la mine ca la o extraterestră: „Serios? Nu-ți plac clătitele?”
În timp, gusturile mele au început să se deschidă și azi îmi plac până și clătitele. Ce n-aș da să fiu mofturoasa de atunci?

Azi ploua strașnic și vedeam prin geamul de la bucătărie cum gălbenelele își întindeau botul rotund spre stropi.
Am făcut iute materialul de clătite și l-am pus în frigider vreo două ore. Abia apoi le-am copt. Le-am rulat cu dulceață de zmeură și caise, rețeta lui Daniel din Quebec. De când știu rețeta asta nu ne-am mai atins de alt soi. Am spălat și câțiva pumni de zmeură și afine și le-am așezat acolo. Am lăsat câteva clătite goale, să le pun la cuptor cu cașcaval, mai târziu, să fie mâncate calde, cu iaurt sau smântână.

Zi de august cu ploaie, clătite și gălbenele. Total nepretențioase, precum gustul din bucătăria bunicii. Bucuria vieții vine din simplitate. Casa dinainte a bunicii, unde gutuile impregnaseră povestea multor ani în lemnul dulapurilor și în pereți. Acolo e paradisul meu și uneori mă vizitează așa, ca o boare, din nimic, pentru că locuiește în amintirile mele.

Clătite. Dacă ar fi flori ar fi gălbenele, sau poate gălbenele ar fi clătite, dacă s-ar hotărî într-o zi să devină ceva dulce, ceva făcut în doi timp și trei mișcări, într-o zi de august cu ploaie adevărată.

20180808_17231320180808_17392320180808_17393520180808_17433220180808_17460620180808_17434920180808_174845

De-a caisa

16 Monday Jul 2018

Posted by in Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 16 Comments

Tags

, , , , ,

33_resize

M-a apucat azi o hărnicie de-aia harnică și, având la discreție caise, am dat iama în ele. Din păcate nu pot să pun aici gustul, că e cel mai important din toată afacerea asta, însă pun rețeta de la prăjitură și recunosc, cu mâna pe inimă, că fac asta ca să fiu sigură că mi-o amintesc.
Nu știu alții cum sunt, dar eu am extrem de multe rețete de pe la toate neamurile (și ale mele și ale altora, de toate culorile și țările aferente) însă când mi-e musai să încerc ceva, caut pe net.

Azi, nu doar că m-am prăjiturit, dar m-am și dulcețit, după rețeta lui Daniel. E o minune dulceața asta. Și e dovada clară ca niciodată să nu zici niciodată. Că eu așa am zis. Că la multitudinea de gemuri și dulcețuri existente aici, e o tâmpenie să te apuci să freci în cratiță cu lingura de lemn. Ei, bine, nu e! Nu-l cunoscusem pe Daniel la vremea aceea.
În România nu e la fel. Toate dulcețurile sunt grețos de dulci. Am căutat și răscăutat, dar, în afară de magiunul de prune acrișor, nu am găsit nimic pe gustul meu. Cel puțin nu în magazinele mari. Poate că or fi unele specializate, ori poate că de-aia-i zice dulceață, că e suprem de dulce. Mie, însă, îmi place să simt gustul fructului. Să nu fie sufocat de zahăr. Aici găsisem dulceața de zmeură și de caise de la Blue Menu.

Dar ce atâta poveste? Pun rețeta, care merge cu siguranță și cu alte fructe. Și firește poze cu elemente esențiale. 🙂

10 g zahăr vanilat
200 g făină
10 g praf de copt
1/2 linguriță sare
4 ouă (mari)
200 g zahăr – (eu am pus 150 că e mai dulce zahărul aici)
4 linguri ulei
4 linguri lapte

Și:
Se amestecă elementele uscate (sare, făină, praf de copt)
Se separă ouăle. Se bate albușul.
Se dă la mixer gălbenușul cu zahărul, uleiul, laptele și vanilia – eu am o sticlă uriașă adusă din Dominicană 🙂
Se îmbină totul cu grijă, știți voi cu paleta în mișcări de balet.
Se pun caisele tăiate (rețeta zice 500 de grame, dar eu am pus mai multe)
Și se dă la cuptorul preîncălzit la 325 F (faceți voi conversia dacă vreți)
Simplu și mult prea delicios.
Eu nu pun zahăr pudră pe prăjituri, dar așa se recomandă la asta și am sacrificat una de dragul vostru și al ședinței foto.

41_resize22_resize30_resize43_resize21_resize19_resize

Jurnal dominican – 8

26 Saturday May 2018

Posted by in Din bucătăria mea, File de jurnal, Geografie subiectivă..., Travel

≈ 15 Comments

29Mâncarea în resorturi e multă și variată. Ca și băutura. Prea multă și prea variată. Am și văzut vreo doi-trei Ivani căzuți la datorie. 🙂
Ceva specific dominican nu știu să existe, decât poate gustul bine condimentat al multor mâncăruri.
În general tradițiile culinare ale popoarelor se bazează pe ce au la îndemână. Și cam toți își arogă anumite rețete, cum facem noi cu sarmalele, care nici vorbă să ne aparțină.

Fructe de mare, creveți, calamari, scoici, homari, stau la restaurant alături de pui, curcan, vită sau porc, preparate după rețetele specifice locului. Nu am văzut miel, dar nu bag mâna în foc că nu există. Însă cum mie îmi plac peștele și fructele de mare, am o dietă… marină. 😀


Însă dorința lui Petru de a mă desfășura culinar a fost o bună provocare, așa că am făcut câteva poze la întâmplare. Nu cât ar fi meritat meniurile à la carte de la restaurante (în special cel brazilian), ori serile cu specific.

Des consumate sunt bananele-platains, care se pregătesc cam la fel cum pregătim noi cartofii: prăjite, piure, ori fierte și zăpăcite cu tot felul de sosuri.

Mămăliga, e la loc de cinste și aici, însă vine îmbrăcată în pănușa aferentă. La fel am văzut că se servește și în Mexic.

Fasolea este foarte îndrăgită de dominicani. La fel și orezul pe care-l găsești în cele mai ciudate combinații, chiar și cu fasole.

Uneori am senzația că, într-o inspirație nebună, dominicanul deschide frigiderul și aruncă tot ce găsește în ceaun. Și… Voilà!, ori cum or spune ei.
La bufet găsești cam orice, până și pizza ori paste, hot dog și cartofi prăjiți. Ce mi s-a părut amuzant e faptul că au și ei vestita noastră salată de boeuf, pe care ei o numesc Ensalada Rusa.

Dacă totuși nu ai chef de nimic, poți ruga pe unul din bucătari să pregătească în fața ta piept de pui, porc sau pește la grătar. Dimineața poți alege omletă gata făcută, ori la fel comanzi pe loc una cu ce ai tu poftă să pui în ea.

1

Sunt mai multe produse care ți se fac pe loc, inclusiv un fel de clătite foarte bune pe care ți le umple la alegere cu nutella, cremă de cremeș, ori diferite dulcețuri. Și, dacă am ajuns la zona deserturilor o să spun că și aceasta este foarte generoasă: fructe proaspete, diferite prăjituri și produse de patiserie, budinci și înghețate.
Sper că nu v-am provocat prea tare foamea. Pe mâine! 🙂

26

25

31

33

39

 

Sweet mood

15 Wednesday Nov 2017

Posted by in Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 41 Comments

345.jpg

Ieri. O zi lăptoasă și cenușie. Temperatură în conformitate cu ceea ce prevede legea pentru un banal mijloc de noiembrie. Mi-s dragi zilele de genul acesta, pentru că-mi devine grădină cu flori casa. Întotdeauna mi-au plăcut, indiferent unde am locuit. Iubesc cumințenia domestică a bucătăriei, lumina care se filtrează timid prin perdele (de când mă știu am locuit în case cu geamuri mari), căldura care se întinde nestingherită în jurul meu și, în general, toate elementele micuțe care personalizează cei patru pereți, transformându-i în acasă.
Monotonia e superlativul absolut pe care-l poate da o după-masă de noiembrie.
Mă apucă uneori cheful să fac dulciuri cuminți. Dulciuri de toată ziua, gustoase și ușoare, gen clătite, ori checuri, ori muffins. Și atunci căldura casei se împletește cu aroma de vanilie și coajă de lămâie.
– Mi-a ieșit checul ca o spinare de vacă, îți spun.
Arunci un ochi și râzi, amuzat de comparație.
– Ți-a ieșit ca toată vaca, îmi intri în joc.
Apoi îl scot din cuptor și miroase fabulos. Aroma cafelei se amestecă cu fierbințeala checului parfumat, cu gândurile și vorbele noastre. Cu liniștea casei și lumina lăptoasă și gri. E noiembrie…

2

4

1

8

9

10

Culinariada

19 Tuesday Sep 2017

Posted by in Din bucătăria mea, File de jurnal, Geografie subiectivă...

≈ 57 Comments

Cea mai bună cafea am băut-o într-un hotel mic, în Foz do Iguaçu, un orășel în Brazilia.
Tot acolo am întâlnit cei mai mulți fluturi nonconformiști. Ați văzut vreodată contrastul făcut de aripile colorate ale unui fluture și cenușiul tâmp al asfaltului? E o poezie citadină rară.
Fluturii ăștia, cam nebuni ei, cu aripi largi, generos și strident colorate, n-aveau nici cel mai mic stres că ar putea ajunge sub tălpile trecătorilor. Aproape că am lipit telefonul de ei, în dorința de-a face fotografii cât mai fidele, însă nu s-au simțit în vreun pericol. N-au zburat. Eu am fost cea care s-a retras, lăsându-i în aceeași poziție, cu nasu-n caldarâm, ca și cum ar căuta comori.

În Foz do Iguaçu, în holul hotelului era o mașină de cafea, cu niște cești minuscule din plastic. Și acolo, pe gratis, pentru oaspeții ocazionali, ca noi, era licoarea aceea cu gust absolut divin, gust pe care nu l-am mai găsit niciunde. Nici în Brazilia și nici în altă parte.

Ca o paranteză, relația mea cu cafeaua e simplă: eu o ador și ea se lasă adorată. Cum sunt foarte pretențioasă și o beau neagră punct, ea trebuie să îndeplinească două condiții mari și late: să fie de foarte bună calitate și exact pe gustul meu. Adică nu prea prăjită, dar nici verde, nu prea tare, dar nici slabă și musai proaspătă.
O pregătesc după același ritual, care de fapt e rutina dimineților: o macin, o pun la filtru, sau la presă (am perioade), apoi mă bucur. Zilnic, când bolborosește și parfumează bucătăria, îmi dă starea aceea de bine și de acasă și de fericire. În final o torn într-una din cănile mele preferate pentru cafea, altă condiție esențială, care e punctul de pe j în abra-cadabra momentului. Și o plimb cu mine până în jurul prânzului, pe principiu pupici mici. Nu mă deranjează că se răcește. Pot să-mi uit capul acasă, dar niciodată cafeaua.

De la cafeaua neagră fără și fără nu fac rabat decât în condiții extreme. Asta însemnând Espresso. Care nu-mi place. Dar în situații de forță majoră și nesomn serios, asta e, îl dau pe gât ca pe țuică. La fel se întâmplă cu ness-ul, dar nici n-ar trebui să fie pe listă, însă am pățit în drum spre Chichen Itza.

Derivate îmbunătățite, neamuri cu cafeaua, nu beau în general, însă
la El Cid am băut zilnic cel puțin un Cappuccino, făcut la bar de maeștri cu har și dar, cu magical touch și cu talent, cu frișcă adevărată din lapte adevărat și, mă rog, totul era adevărat. A fost atât de bun că am uitat și de sfânta calorie și de tot. Nu era băutură, ci nectar de zei.

Lângă cafea îmi place de obicei un… ceva. Dacă aș fuma ar fi probabil țigara, cum nu fumez am alte plăceri vinovate. Biscotti cu ciocolată e slăbiciunea mea numărul unu. Dar la Londra am avut cea mai delicioasă, inimaginabil de bună prăjitură cu mere. Era o capodoperă de artă culinară. Crusta și umplutura erau pur și simplu perfecte. Cât pe ce să pierdem avionul din cauza faptului că am vrut să mai mănânc încă o dată, încă o porție, încă puțin din minunea aceea pământească, făcută din mere, făină și puțină scorțișoară…

Nu sunt mâncăcioasă, dar sunt extrem de pofticioasă și, dacă-mi rup pingele vizitând, mă bucur și de tradiția culinară a fiecărui loc în care ajung. Cu o singură condiție: mâncarea să nu miște în farfurie… câhh!
În afară de tot felul de specialități exotice, care mi-au plăcut mai mult sau mai puțin (că oi fi eu pofticioasă, dar sunt și mofturoasă), am descoperit anumite feluri de mâncare mai bine gătite decât în țara de tradiție. De exemplu, pizza cea mai bună am mâncat-o în Las Vegas. Deși am încercat-o de câteva ori în orașe din Italia, pizza macaronarilor e cam la coada clasamentului meu.
Cel mai bun pește l-am mâncat la Pier 23 în San Francisco, de la un vânzător ambulant de pe stradă, cam la egalitate cu cel de la Eatly, un restaurant de lux de pe acoperișul unei clădiri din New York. Cea mai bună mâncare de vită a fost în Cuba, Rabo Encendido (Oxtail Stew). Cel mai bun meniu, adică luat în întregime, l-am găsit într-un restaurant japonez din Los Angeles. Mai bună înghețată ca în Santa Monica nu există, zic eu.

Dar nici mămăligă cu brânză ca la Sibiu, tocană de pui, ca cea pe care o făcea bunica, ori sarmale ca ale mamei nu sunt pe lume mai bune.

 

Non-rețete

24 Saturday Jun 2017

Posted by in Din bucătăria mea

≈ 30 Comments

Nu găti cu lună plină. Cred că a fost lună plină. Sau altceva. Că eu gătesc bine. Așa că altă explicație n-am.

Prima dată am greșit cafeaua.
Cum se poate greși o cafea? Ha! Simplu. În fiecare zi râșnesc cafea, torn apă, pun filtru, apoi lingurițele cu cafea și pac! Apăs butonul. După care îmi văd de ale mele câteva minute, că doar n-oi păzi mașinăria.
Dimineața de obicei sunt teleghidată. Nu sunt sigură dacă sunt trează sau dorm pe parcursul celor 1-2-3-4 operațiuni pe model robot.

Mi-e dragă bucătăria mea frumoasă și am o stare de confort auzind filtrul susurând și cafeaua aromând și dimineața crescând și la-la-la…
Doar că azi, când mi-am turnat cafeaua, am descoperit că în loc de 1-2-3-4 operațiuni făcusem doar 1-2-3, adică sărisem peste faza pusului cafelei în filtru, așa că acum aveam doar apă fiartă.

Am repetat operațiunile și la-la-la… a venit un pic mai târziu. Cum totul e bine când se termină cu bine, aș fi uitat cu totul ce am pățit la prima oră, că deh, tuturor ni se întâmplă (nuuuuuu?) dacă n-ar fi fost accidentul de bucătărie cu numărul doi.

Mai spre după-masă am vrut să fac salată de vinete. Am descoperit la un magazin european unele bune-bune, fără conservanți, fără nimic altceva decât vinete, așa că de fiecare dată cumpăr câteva borcane. Sunt bune-rău, au gustul acela de prăjit pe grătar. În fine…

De data asta recunosc că aveam elementul disturbator și anume telefonul la ureche. În căști mă conversam și cu mâinile lucram. Așa că iute iute în cămară, luat un borcat de vinete, răsturnat într-un bol de yena, răzuit vânjos ceapă, multă ceapă, sărat ochiometric, adăugat ulei de sâmburi de struguri și frecat eroic cu lingura de lemn. (Nu le  pun la mixer niciodată, cică metalul le schimbă gustul. Șmecherii de bucătărie delicioasă.)

Ok. Și frec și frec zi de vară până-n seară, pe model maioneză, dar vinetele încăpățânate nu și nu. Cumva uleiul refuza să se incorporeze. Eeee! Dar nici eu nu mă las ușor. Așa că râd la telefon, lăcrimez din belșug la ceapă și fac un workout pe cinste cu mâinile în același timp. Superwoman. Trei într-una. Însă… nimic.

Dau să gust și… oroare. Un gust dulce acrișor cu iz puternic de ceapă. Bleah! Mă opresc șocată. Anunț și la capătul liniei că în bucătăria mea au aterizat extratereștrii, pentru că n-au cum să fie dulci. Stricate ar fi acre. Franțuzoaică nu-s să pun zahăr în loc de sare. Gătesc neaoș, ca acasă.

Iau borcanul pe care-l pusesem în chiuvetă și se împrăștie brusc misterul. Revelație: pusesem în loc de vinete… dulceață de zucchini (dovlecei) care încăpățânați, cu personalitate, refuzau să devină vinete, în ciuda strădaniilor mele hotărâte.

În fotografii se văd probele crimei: bolul cu… dulceață, ceapă, sare și ulei,  și borcanul cu vinete.

Sigur a fost luna extrem de plină.