• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: Din bucătăria mea

Toamne portocalii

08 Sunday Nov 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, Din bucătăria mea

≈ 11 Comments

Mi-l amintesc pe bunu’ cum, mușcând tacticos dintr-o bucată zdravănă de dovleac copt (ludie 😃 ), zicea că nu „se există” prăjitură mai bună. Și avea un stil gospodăresc de a mânca bunu’ că-ți ploua în gură. Își aranja frumos bucatele pe masă, le tăia tacticos cu cuțitul și le aranja ca pe niște soldați cuminți, ce n-ar îndrăzni să iasă din cuvânt superiorului. Când toate erau așezate pe căprării și culori, fără niciun miez de pâine căzut anapoda pe masă, le lua pe rând, corect porționate și le băga în gură. Avea dantură perfectă bunu’ și o viață sănătoasă, cum noi nu putem avea. Mesteca încet și rar, cam așa cum ar recomanda nutriționiștii de astăzi, apoi înghițea fără grabă dumicatul. Mă uitam fascinată la întreg ritualul milităresc al mâncării și refuzam bucățile pe care mi le întindea generos. Nu știu de ce le refuzam. Pentru că teoretic nu-mi plăceau, dar eram fascinată de exercițiul hrănirii, de ordinea desăvârșită. Era bătrân, că așa îmi amintesc că-l apucasem, ori pe vremea aceea oamenii sufereau de bătrânețe mai devreme decât cei din zilele noastre. Petrecea ore multe în grădină, serile citea din Napoleon și din Darwin, iar nouă ne spunea să învățăm, că învățătura e singura comoară pe care nu ne-o poate fura nimeni.

Cum mâncați?

08 Saturday Aug 2020

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea

≈ 25 Comments

Este posibil ca imaginea să conţină: fructe şi mâncare

Acum cinci ani participam la un concurs de „cum să mănânci sănătos”. Dietele sunt story of my life, am genul de organism yo yo, adică salt cu ușurință la +zece și scad cu greu, extrem de greu, la -10. Ideea e că pe drum am învățat multe și mă pasionează atât nutriția sănătoasă cât și bucătăria sățioasă 🙂 . Știu teorie, știu. Dar tot practica mă omoară și sfânta calorie mă îmbrățișează iute când e vorba de pâinea cea de toate zilele, aburindă din cuptor, ori diverse plăcinte, langoși, gogoși etc… adică tot ce înseamnă carbohidrați.

Nu mai cred în diete cum nu mai cred în Moș Crăciun, pentru că tot experiența m-a învățat că frustrarea de moment prin înfometare ori prin poftirea diferitelor minunății artistic culinare (gastronomia e o artă, până la urmă) o plătești mai târziu și cântarul are grijă să te muștruluiască atunci când vine vremea. Pe scurt, e bine să mănânci cumpătat, să mai sari calul câteodată, dar să nu faci un obicei din asta.

Pasiunea pentru nutriție a început cu foarte mulți ani în urmă, eram mică și slabă, iar verișoara mea era și mai mică, dar rotundă. Eram aproape adolescente și mătușa mea, sora tatălui meu, o tipă elegantă, o instruia pe fie-sa ce anume să pape ca să mai scadă la cântar. Pentru mine, la ora aia, mâncarea era o chestie enervantă. Nu-mi plăcea mai nimic, ciuguleam forțată, drept pentru care arătam ca o scândură. Doamne, unde-s vremurile alea? Acum îmi place tot, excepție mazărea, sfecla de zahăr, merele prea dulci, slănina, țuica și încă vreo două.

În fine, ideea e că pe mine m-a fascinat mâncatul pe porții, calcule de calorii, jumătăți de pere, iaurturi cu zero calorii și țineam și eu dietă cu vară-mea (când nu mă vedea mama) ca să-i demonstrez ce ușor e.

Anii au trecut, m-am măritat și eu ca omul și am ajuns la minunatul loc, nu-i așa, numit coada cratiței. Și cu cât tata se mira mai abitir de ce minunății îmi ies din mână (că jurase că nu voi fi în stare vreodată să fac nici măcar un ceai – v-am povestit cum am încercat să fierb un ou și am uitat să pun apă) cu atât îmi complicam existența experiențelor culinare în creme, cozonaci, chiftele și tot felul de fonfleuri, unele mai șmecheroase decât altele.
Ideea e că, după ce am început să gătesc, am început să cresc mare și pufoasă și periodic să-mi bag picioarele și să trag câte-o dietă criminală. Slăbeam zece kilograme, eram fericită, răsuflam ușor și puneam înapoi unșpe. Și tot așa, până când am realizat cum merg treburile. Că toate în viață trebuie să le faci deștept și cu limită. Sigur că pentru asta ai nevoie de anumite condiții, trebuie să faci mișcare și să-ți tratezi organismul ca pe un cuptor. Câte lemne bagi, tot atâtea (cel puțin) să arzi. Depinde, firește, și de metabolism. Că sunt demoazele de toate vârstele slabe ca ața și nu mișcă un pai. Dar la mine așa funcționează. Și să nu am stres. Stresul mă duce la frigider. 🙂
La voi cum e? Ce funcționează?

Mariana

27 Monday Apr 2020

Posted by sweet & salty in Din bucătăria mea

≈ 7 Comments

94392737_241183086936910_3607317833337274368_n
94934058_1401060706748827_8971289544280244224_n

Mama are o vecină. Când s-a mutat, a fost un fel de nemulțumire generală pentru că proprietatea aparținuse surorii bunicului patern și, când vărul meu a scos la vânzare casa, a fost tristețe copleșitoare că se ciuntește pământul stăpânit de strămoșii noștri dintotdeauna. Cu toate acestea vărul meu a vândut. După aceea a regretat, dar asta e altă poveste…  Cum nimic nu e întâmplător pe lumea asta, iar liberul arbitru este de fapt o jucărioară de plastic și nu zarul acela dat de destin, așa a fost și cu vecinii noștri. S-au mutat și au făcut un colțișor de rai cu bucata aceea de pământ. Iubesc grădinăritul și se vede. Iubesc oamenii. Și asta se vede.
Mariana și mama au devenit prietene și atât de puternică a devenit legătura între ai mei și vecini, încât la orice nevoie a unora sau a altora s-au sprijinit și colaborat. Cu multele probleme legate de tata au fost prezenți și nu vă spun cât de important a fost și pentru mine. Iar mama nu a fost niciodată singură. Suntem o familie mare și unită, dar factorul geografie și-a spus cuvântul și nimeni nu e atât de aproape de ei cum e Mariana și soțul ei care, practic, stau gard în gard. Mama zicea: uite cât de rău ne-a părut că a vândut Cosmin, dar, chiar rude fiind, nu ne-ar fi fost așa de aproape cum sunt vecinii. Multe și mărunte ar fi de spus despre acești oameni minunați și frumoși, trimiși de Dumnezeu să locuiască lângă noi, dar eu, pe lângă dulceața vorbei și a faptului că la orice oră din zi și din noapte zic prezent, vreau să vorbesc despre altă dulceață. Mariana face niște prăjituri fabuloase și între casa noastră și a lor circulă patiseria, mai ceva ca mașinile pe o arteră de autostradă la oră de vârf.
Bine, eu care am un sweet tooth nu mă bucur, pentru că de fiecare dată mă îngraș în Românica. Că aluaturi fel de fel și mișcare nu prea…
Dar cum să spui „nu” unei ispite ca cea din fotografie?
În fine, ieri dimineață a venit cu minunăția asta pe care nu pot să o țin doar pentru mine. Nu știu cum se numește, așa că am să-i spun prăjitură Mariana. 

Blat 1: 5 ouă, 5 linguri ulei, 5 linguri zahăr, 10 linguri făină, 1 linguriță de bicarbonat stins în oțet
Blat 2: 7 albușuri, 200 gr zahăr pudră, 100 gr mac, 100 gr nucă de cocos, 3 linguri făină
Crema se face la bain-marie: 7 gălbenușuri, 200 gr zahăr, 5 linguri lapte, 
Rece se amestecă cu un unt spumă, amestecat în prealabil cu 100 gr zahăr pudră
Blatul 1 se taie în două bucăți
Asamblare: blat 1 + cremă + blat 2 + cremă + blat 1

Vă mărturisesc că am scris rețeta aici ca să nu o uit. Cine știe? Poate pun și de o carte de bucate virtuală. 🙂

94262096_816874548819955_5074971882810245120_n

Mama are o vecină. Când s-a mutat, a fost un fel de nemulțumire generală pentru că proprietatea aparținuse surorii bunicului patern și, când vărul meu a scos la vânzare casa, a fost tristețe copleșitoare că se ciuntește pământul stăpânit de strămoșii noștri dintotdeauna. Eh, poveste fără veste cu istoria și tradiția la noi. Cu toate acestea vărul meu a vândut. După aceea a regretat, dar asta e altă poveste…  Cum nimic nu e întâmplător pe lumea asta, iar liberul arbitru este de fapt o jucărioară de plastic și nu zarul acela dat de destin, așa a fost și cu vecinii noștri. S-au mutat și au făcut un colțișor de rai cu bucata aceea de pământ. Iubesc grădinăritul și se vede. Iubesc oamenii. Și asta se vede. Și parcă au stat acolo dintotdeauna, atât de bine s-au înșurubat ei în casa lor frumoasă.
Iar Mariana și mama au devenit prietene și atât de puternică a devenit legătura între ai mei și vecini, încât la orice nevoie a unora sau a altora s-au sprijinit și colaborat. Cu multele probleme legate de tata au fost prezenți și nu vă spun cât de important a fost și pentru mine, chiar sau mai ales când eram în Canada, știind că mama nu e niciodată singură. Au fost alături de părinții mei la orice oră din zi sau noapte și sunt acum alături de mama de când tata a plecat. Suntem o familie mare și unită, dar factorul geografie își spune cuvântul și nimeni nu e atât de aproape de ei cum sunt Mariana și soțul ei care, practic, stau gard în gard.
Avea tata o vorbă, că mare lucru e să ai vecini buni, că ei îți sunt de multe ori mai apropiați decât neamurile. Și așa este.
Mama zice adesea: uite cât de rău ne-a părut că a vândut Cosmin casa, dar, chiar rude fiind, nu ne-ar fi fost așa de ajutor cum sunt vecinii. Multe și mărunte ar fi de spus despre acești oameni minunați și frumoși, trimiși de Dumnezeu să locuiască lângă noi, dar eu, pe lângă dulceața vorbei și a faptului că la orice oră din zi și din noapte zic prezent, vreau să vorbesc despre altă dulceață. Mariana noastră face niște prăjituri fabuloase și, cum nici mama nu se lasă mai prejos, între casa noastră și a lor circulă patiseria, mai ceva ca mașinile pe  Highway 401 când e rush hour.  Și vecina asta a noastră plină de calități nu are somn, așa că începe să robotească încă din creierii nopții, așa că dimineața, la prima oră, la cafea, se întâmplă de multe ori miracole dulci cu gust de vanilie, lămâie sau scorțișoară, proaspăt scoase din cuptor.
Eu? Nu mă bucur, pentru că, având ceea ce se numește sweet tooth sunt o clară victimă colaterală a luptei dintre cele două gospodine desăvârșite. În nebunia lor gastronomică, ele uită scârba aceea mică ce intră în dulapuri și strâmtează hainele: sfânta calorie.
Zilele astea au fost prilej de curățenie. În casă și-n suflet. Ne-am șters de praf valorile și ne-am îmbrățișat, poate, mai strâns credința. Omul bun e sărbătoare, de aceea am vrut să vă povestesc despre Mariana, vecina mamei. În Toronto o avem pe Fernanda, mama noastră portugheză. Poate aveți și voi vecini minunați care suplinesc de multe ori familiile din România.

 

Abra-cadabra

29 Monday Apr 2019

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 34 Comments

 

2

Nu sunt o abonată la coada cratiței și sunt zile întregi când trec prin bucătărie fugitiv, asigurându-mă doar să încropesc masa care urmează. Calculez totul eficient, astfel încât petrec cât mai puțin timp pe acolo. Și îmi iese. Iar dacă nu ar fi ai mei, pentru mine m-aș obosi să gătesc un ou fiert, un iaurt și o găleată de înghețată de ciocolată sau zmeură, ca să balansez valorile. În timpul anului gătesc normal, o bucătărie amestecată, adică alternez meniurilor românești și rețete de aiurea. Au fost totuși în viața mea cinci ani (cât am avut cafeneaua) când am prăjiturit și cozonăcit pentru cinci vieți și două sute trezeci și nouă virgulă cinci gospodine. Și eram atât de pătrunsă de jobul meu sacru și mai ales dulce, încât atunci când, într-o seară, înainte de Crăciun, am alunecat pe scară, în fracțiunea fracțiunii de secundă, am procedat ca un mare pianist ori un chirurg de seamă. Mi-am ferit mâinile în cădere și am dat eroic și demn: bam! bam! bam! cu fundul de treisprezece trepte, una câte una. Cu mâinile în sus, pentru că în secunda aia fatidică m-am gândit la comenzile care mă așteptau la magazin. Astfel am avut fundul albastru ca maimuța și n-am putut să șed pe scaun o bună bucată de vreme, dar lista de cozonaci și prăjituri/fursecuri de sărbători a ieșit cu mâna la chipiu și comunitatea românească de Kitchener a avut bunătățile aferente de sărbători.

În fine, trecând de perioada glorioasă a anilor respectivi, avântul cuptorului mi s-a dezumflat și, deși gătesc în continuare foarte bine (cunoscătorii știu că nu mă laud), o fac cu moderație. În plus, dacă încerc să scriu în timp ce gătesc, mintea mi se șterge cu buretele și reușesc performanțe de ciorbe prăjite. Sunt prea multe lucruri de văzut și de făcut și de scris și de citit pentru a sacrifica asta în favoarea unei banale oale de ciorbă sau a unei prozaice cozi de aspirator.

Însă, timp de câteva zile pe an, înainte de sărbători, bucătăria mea frumoasă devine locul preferat pe planetă. Mă transform într-o Powerpuff girl care face magie cu ingrediente, culori și gusturi și iubesc cu pasiune acele momente care mă pun jos. Sunt ca un maratonist care a câștigat medalia de aur. Epuizată, dar premiantă. E un soi de experiență fantastică, în care puterea mea funcționează și bateriile îmi sunt încărcate 100%. Bucătăria devine laborator de vrăjitoare și ziua sau zilele de pregătire fac parte din ritualul sărbătorilor. Cred că aici dictează și gena și genetica, plus cei șapte ani de acasă, (la noi în familie se gătește bine și am crescut cu niște tradiții foarte frumoase pe care, deși sunt de o veșnicie în țara asta, le simt la fel de tricolor). Scurtând povestea, pe lângă multe bunătăți, acum de Paști am vrut să fac o surpriză, că la noi așa e. Eu meșteresc poțiuni magice pe care le pitesc în frigider și în cămară și nimeni nu știe și nu gustă din ele decât la prânz, la masă, când, printr-o abracadabra le scot din pălărie. Printre bunătățile tradiționale și oarecum previzibile, de data asta mă hotărâsem să fac macaroons. Pastelate și frumoase, acu trebuiau doar să-mi și iasă, că auzisem că e complicat. Am cumpărat ingredientele și am măsurat tot ce era necesar, adică 90 de grame de făină de migdale, 150 de grame de zahăr pudră și cacao. Toate acestea se cern. Esențial să nu fie cocoloașe! Apoi se amestecă bine între ele. În mixer se pun două albușuri care se bat perfect cu un pic de sare și apoi cu două linguri de zahăr pudră. Când e tare spuma se adaugă fin, cu o spatulă, ingredientele uscate. Fin! Da? Rezultă un aluat ușor lucios care se pune cu șprițul în movilițe rotunde și egale. Mi-au ieșit două tăvi mari. Important! Tăvile se lasă o oră sau și mai mult până se usucă bulinuțele de aluat. Când le atingi cu degetul să nu se ia compoziția. Se pun la cuptorul preîncălzit unde se lasă maximum cincisprezece minute. Trebuie să facă picior ca și ciupercuțele. Se scot și se lasă câteva minute și apoi se lipesc. Am făcut mai multe tipuri. Unele maro închis, adică am pus mai multă cacao, și le-am lipit cu Nutella. Altele bejulii, cu puțină cacao, unele roz și altele albastre. Să fie pastelate. La cele roz am făcut o minunăție de cremă pe care o să o mai folosesc și la alte prăjituri. Am decongelat zmeură și am frecat cu unt și zahăr pudră. Ochiometric. Iar cele albastre la fel, doar că în loc de zmeură am pus afine. Succesul a fost apreciat cu gura plină. E bine să fie făcute cu minim douăzeci și patru de ore înainte să fie servite.

Și v-am spus poveste-așa…

Bej de aprilie cu parfum de mere

09 Tuesday Apr 2019

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea

≈ 18 Comments

57052923_2192998544347515_6994274011546910720_n
56770399_2192998577680845_7385087117468106752_n
56702376_2192998781014158_6501025905551343616_n

În sinea lui fiecare oraș e frumos și urât, pentru că e locuit de oameni frumoși și urâți, de oameni fericiți sau nefericiți. Depinde cum și de unde te uiți la el. Orașul meu e frumos. Nu contează pe ce planetă-și întinde aripile.
Primăvara e pe-aici pe undeva, împrăștiată pe la colțuri de stradă. Copacii și-au scos carnea pe tarabe și-și vindecă rănile în bejuri blajine. Mate sau platinate, aburite în rouă sau doar în cântec de pasăre, închise sau deschise, aricioase sau mătăsoase. Bej.
Râul e bej în valuri și pietre și crengi pescuinde, lacul e bej-ud oglindă, plecată-n adâncuri. Penele rațelor sunt bej-puf și ele. Doar rățoii măcăne obraznic cu gât verde metalizat, făcându-te să-ntorci spre ei ochii sufletului. Mac! Mac!

Pădurea urzește pânze cu ochi mari în care nuielușe se împletesc, se încâlcesc, în bejuri se zăpăcesc, ascunzând în spate pe muma pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se-așază cuminte și grasă în mâță sălbatică și ascultă ce vede, ce trece.
Doar mestecenii sunt revoltați. Nu vor să fie exploatați și nici bejulizați. Se ridică imperbi, impudici, albi și nerușinați.  Pielea lor albă țâșnește neted-obraznică spre cer.
A venit discret primăvara. Neregulamentar a venit. E în poziție de start. Nesigură pe ea. Încă. Rușinoasă și cuminte. Deocamdată fredonează încet, foarte încet un do-re-mi blajin. Tot bej. Sărbătoarea pământului.
Am pus pe pereți poze cu primăvara mea, dar mi-a fost criticată că nu-i colorată. „A mea-i mai frumoasă și mai luminoasă, are flori, verdeață, fluturi și dulceață…”
N-am răspuns. Am tăcut. M-am supărat. Și-apoi mere-am curățat. Și am făcut o prăjitură cumsecade cu mere. Am așternut în tavă foi multe, peste care am adăugat merele răzuite și-o ploaie de scorțișoară, ceva lămâie să fie acrișoară. Puțin griș, puțină făină, de-ai mânca o săptămână.
N-am stors merele. Le-am lăsat așa zemoase, libere în parfumul lor ud, destrăbălându-se dulci și focoase. Le-am învelit apoi grijulie – călduț să le fie. Am pus alte foi, moi. Apoi cu un cuțit, firește foarte ascuțit, le-am tăiat pătrățele frumușele, să stai cu gândul la ele. Au crescut ca-ntr-o poveste, ca foile de carte, bej ca pădurea, ca lacul, ca râul, ca pânza de păianjen a mumei pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se ascunde-ntro pisică pufoasă și grasă.

Și-aș fi încălecat pe-o șa, să stau cu prăjitura la cafea, mulțumită cu primăvara mea, dacă nu ieșea soarele grijuliu și nu-mi transforma tot bejul în mult auriu. Excepție mesteacănul. El e argintiu.

56666821_2192998654347504_1948495120231825408_n
20190409_1750274559468814893607957.jpg
56402048_2191797691134267_3149906822790381568_n

 

De Dragobete iubește românește!

25 Monday Feb 2019

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând, Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 24 Comments

 

52599286_2166480246999345_1401499548680978432_n

Dragostea. Câte haine îmbracă! Câte cuvinte consumă! Câte lacrimi, vise, speranțe! Câte cărți, câtă rupere. Câtă viață și câtă moarte!
E rațiunea noastră de a fi. Îi căutăm filonul. O sorbim, o dorim, o adulmecăm și culegem clipele ei rare.
Greșim. Dăm cu stângu-n dreptul și plătim iluzia.

Copilul se naște și întâlnește iubirea: brațele mamei, mirosul mamei, gustul dulce al sânului ei. Universul îl așteaptă. Copilul îl ia în posesie și-l cunoaște senzorial. Îl atinge, îl gustă. Se arde cu focul, se udă cu apa, cade și plânge, află că Moș Crăciun e poveste și așteaptă să crească mare, să-și îndeplinească visele, pentru că oamenii mari pot.
Apoi într-o zi se trezește adult și caută dragostea.
Lumea nu mai e mare, nu mai e nouă, iar iubirea e ici și colo, ascunsă în spatele stelelor. Dar dacă nu bați la ușa potrivită?

Fără iubire pământul e arid. Iarba e cenușie, soarele mușcă, iar apa nu e albastră. E doar udă.
Fără iubire, în față se întinde singurătatea, ca un deșert infinit. Iar geamul se deschide zilnic, obosit, spre o clepsidră prin care nisipul curge degeaba.
Omul caută. Uneori caută ca prostul pentru că nu pricepe cât de simplă e fericirea, cât de puțin are nevoie: de o mână în mâna lui. Și atât.

Azi a fost Dragobetele. Nu-l știam. Cum nu-l știam nici pe Mr. Valentin care se sărbătorește în aceeași lună. Sigur că ambii domni vin la pachet cu legende și rădăcini mitologice, dar eu personal nu i-am cunoscut și, când vin și bat la ușă, nu schimbă nimic în viața mea. Zâmbesc și mă amuz, la fel cum mă amuz când sunt alte zile ghidușe, găselnițe românești sau împrumutate de la alții, că noi sărbătorim tot. Nimic nu iertăm.
Dar tot ce e prilej de zâmbet și de poveste stă sub semnul lui: de ce nu? Îmi place ideea de sărbătoare, însă pe mine mă lasă rece și unul și celălalt.

Dar dragostea are multe file. Ne obosim degeaba să o explicăm, cu atât mai mult cu cât uneori e de o stupizenie fără seamăn. N-are logică. Ce contează o eventuală definiție? Importantă e secunda. Când ești bine.
Când ești liniște lângă omul care e lumea ta.

Am văzut sloganul: De Dragobete iubește românește! Ca și cum sufletul ar avea naționalitate. Iubim individual. Amprentăm unic omul, oamenii, într-o singură limbă: cea în care noi înșine suntem fluenți, iar limba aceea nu are nevoie de cuvinte ori dicționar.
Se spune că femeia româncă e frumoasă prin definiție. Eh! Discutabil zic eu. „Tăt ce-i citov îi cinaș” zicea bunica. În traducere liberă: tot ce-i sănătos e frumos și, până la urmă, frumusețea stă în ochiul privitorului, de aceea eu cred că românca ideală trebuie să fie bună gospodină și cam nebună. Așa cred eu. Să nu te plictisești cu ea și să te bucuri de micile clipe ale vieții. Chiar și cele culinare.

Pentru noi, pentru români, dragostea trece prin stomac. Când mergi acasă, ți se pun bucate alese pe masă și trebuie să te îndopi, ca să nu rănești sentimentele gospodinei: „Ioi, așe de bine o mâncat, că mie mi-o tihnit”. Auzi tu de tihna asta la canadieni, ori la americani? N-auzi. 😀
Și cum să te lase sufletul s-o faci să nu-i tihnească?
Dietă cumva? „Lasă dragu’ (mamii/mătușii etc.), faci tu dietă acasă, nu la mine!”

Azi Toronto e posomorât și bate un vânt să nu-ți scoți nasul afară. E de stat în casă la căldurică și prăjiturică. Dragobete? Păi nu-i în fiecare zi? 😀
Eu am avut o turmă de kiwi în cămară, așa că ieri, fără nici o legătură cu domnul care avea să bată pe la ușă să ne spună cum stăm cu dragostea, m-am dezlănțuit într-o tartă de fructe, cam verde. Special nu am combinat-o cu alte frumuseți zemoase. Am făcut un blat din patru ouă, că nu l-am vrut înalt. Când a fost gata l-am însiropat bine și am tăiat multe kiwi pe care le-am pus în strat gros. Am turnat deasupra o budincă de vanilie, din aceea la rece și, când totul a fost gata, m-am inspirat de la peisajul hibernal și am acoperit minunea cu o plapumă groasă de frișcă, pe model zăpadă toronteză (că în România am înțeles că e primăvară). L-am pus în frigider până a doua zi și vă garantez că, dacă domnul Dragobete ar fi venit în vizită, și-ar fi lăsat și tolbă și săgeți (în caz că e pe model Cupidon) și ar fi cerut a doua porție. Apoi s-ar mai fi gândit dacă mai iese să cupleze pe unii și pe alții.
Dar n-a venit, că o fi fost ocupat prin alte părți. Pierderea lui. 🙂

52608844_2166480220332681_7273591437206224896_n53075059_2166480190332684_2513204004494770176_n52598168_2166480283666008_1187337352427601920_n53016192_2166480316999338_8491391777188610048_n

Banal

15 Monday Oct 2018

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 22 Comments

culinat.jpg

Duminică și micul dejun. Și fuga la telefon și țac! Poză la ochiurile care se prăjesc în tigaie. Ochiuri pe care le faci frumoase, cu albușul pătruns și gălbenuș moale. Apoi răzuiești cașcaval, când sunt gata. Și cașcavalul se topește cuminte, intimidat de fierbințeală. Tai roșii proaspete pe care râșnești sare roz de Himalaya. Apoi așezi simetric, lângă ochiuri, fâșii de bacon, pe care te-ai învățat să-l faci șmecherește, la cuptor. Îl scoți din grăsimea încinsă și-l lași să se odinească în paper towel, să transferi în hârtie grăsimea, iar el să rămână apetisant și crocant.
Ai croissante, care se îneacă în moalele pastelat din farfurie. Yummy!!! Ai făcut și banana bread, peste care ai aruncat un pumn de nuci prăjite în prealabil și ți-a ieșit délicieux, deși e doar o banală banana bread, cuminte și sănătoasă, făcută din trei banane prea coapte. Râșnești cafea Zavida, și-o pui în filtru. În bucătărie miroase divin și zâmbești, gândindu-te cât ești de culinară și cât de împletită e mâncarea cu poezia, pentru că, după micul dejun, care e de fapt un soi de brunch, trântești vasele în mașina de spălat și scrii. Și uiți de tine printre litere și iubești și lăcrămezi și tu nu mai ești tu. Ești total dizolvată în Word și-n întâmplarea de-a fi roaba cuvântului pe care-l adori. Și afară e soare. Sunt explodate geamurile, dar nu te păcălește. E soare cu dinți ascuțiți de Dracula și e frig și-ți place. Plimbi prin casă cafeaua în cana neagră adusă din Las Vegas cu o inimă roșie, cam kitchoasă, dar dragă. O săruți încet și tainic și pasional.
Ce dulce e weekendul, deși nu ai pic de zahăr în ceea ce înghiți. Mai târziu îți iei totuși niște afine mari și o tabletă de ciocolată neagră, cu mentă și iar te gândești la cât de bună e cafeaua și zâmbești, conștientă că exagerezi cu epitetele. Dar asta simți, chiar dacă ești cam ciudată, pentru că te fac fericită niște banale ochiuri, ce te duc cu gândul la galbenul florii de soare, plus o ceașcă de cafea și o felie de banana bread cu nuci prăjite. Cam ieftin ești tu fericită, și râzi. Dar ce contează?
Și-ți amintești ziua aceea când, studentă fiind, ai furat meseria preparării ochiurilor perfecte: cu albuș bine făcut, cu gălbenuș moale și leneș, deschis doar și numai și total papilelor gustative. În ziua aceea erai la mătușa ta și ea ți-a făcut ochiuri. Că așa a vrut, deși gătitul pentru tine era o perfectă inutilitate la ora aceea, că erai ocupată să fii artistă și îndrăgostită și visătoare și romantică și ușor eterică și cam ciudățică. Un soi de vis care nu prea știa unde era localizată bucătăria în casă. A găti se traducea în prozaic și nu te pasiona nici măcar activitatea de a mânca. Trăiai poezie și erai hrănită cu de-a sila. Cu toate acestea te-a fascinat ritualul făcut în jurul aragazului de ea, mătușa, care ți-a așezat în față ochiuri perfecte, descântate și respectate, cu mișcări grațioase și artistice, cu o alchimie delicată. Ai asistat vrăjită la fiecare mic gest din bucătăria demnă de o casă regală, curată și perfect echilibrată coloristic și culinar.
A început prin a deschide frigiderul cu gesturi de regină. A scos pe blatul lucios de bucătărie cofragul cu ouă de casă, ca pe un obiect unic și de mare preț. A aprins apoi focul și așezat o tigaie de inox, unde a turnat delicat ulei. A spart două, deși ție nici măcar nu-ți era foame. Și, când uleiul a început să cânte sfârâit, a luat o lingură și, ca-ntr-un descântec, a turnat ulei fierbinte peste ouăle ocupate. Scurt. Iar ouăle i s-au supus cuminți și s-au înălbit pe loc, ca niște flori care înfloresc la cerere. Ai privit fascinată magia. Gelatina a devenit albă și mătușa, cu o spatulă din lemn, a învârtit ochiurile. Apoi le-a luat aproape matern și așezat în cuibul unei farfurii albe, desenate cu albastru și auriu. Ai mâncat fascinată, ca și cum ai fi luat o poțiune magică. Și ți s-a părut delicios. Ajunsă acasă ai repetat procedeul. Și ți-au ieșit niște ochiuri perfecte. Ai fost lăudată și te-ai mirat. Ți-ai zis: uite mă, că nu e mare filosofie nici coada asta de cratiță.

Acum faci ochiuri frecvent pentru că te-ai prins, asta e viața. Ai înțeles că niște ochiuri bine făcute chiar pot forma un soi de branch, un soi de fericire calmă, într-o zi când afară e rece. Ochiuri și omlete, savurate în pijama, cu roșii, ardei și castraveți, treziți și ei să adulmece weekend-ul, când cafeaua somnoroasă cântă același cântec negru în dimineți. Și afară e frig. Iar tu cuprinzi ceașca cu ambele mâini și o pui lângă computer și scrii. Și te gândești că e bine c-ai făcut banana bread. Ce bine că e weekend și ai un soi de fericire singuratică, când literele curg cuminți, iar tu te uiți fascinată și te întrebi cum oare nimeni până acum nu s-a gândit că banalele ochiuri pot fi responsabile de niște fericire la farfurie. O fericire casnică, domestică, pășind cuminte în farfurie. Banale ochiuri.

Și toamnă de octombrie cu soare cu dinți ce-ar vrea în casă, tentat fiind și el de niște ochiuri perfect făcute, cu bacon și roșii, cu banana bread și cafea. Ori pur și simplu i-e dor de-o leneveală de weekend.

20181014_124338
20181014_123830

Miercuri clătitănzi

09 Thursday Aug 2018

Posted by sweet & salty in Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 25 Comments

Tags

afine, bunica, caise, clătite, copilărie, dulceață, gem, gutui, gălbenele, mușcăți, paparude, ploaie, zmeură

20180808_174357

Căldura mi-a topit și gândurile. O vară umedă, cu gust muiat și fierbinte. Doamne, cât de dor mi-a fost de ploaie! Visam cu ochii deschiși cântec de paparude. Iarba pe gazon se usca încrâncenată într-o disperare galbenă de fân. Doar mușcatele nu păreau a avea nicio treabă. Și nici gălbenelele. Rezistente flori! De aceea nimeni nu le cântă nicio odă. Nicio mireasă nu-și alege buchet din gălbenele. Sunt un fel de țărăncuțe nesofisticate, ce nu știu folosi cuțitul și furculița. Se mulțumesc cu puțin și își înmulțesc cu generozitatea sămânța sănătoasă.

Am ieșit un pic pe balcon (ce minune că are casa asta balcon, deși am comentat ironic atunci când l-am văzut, că ce, adică, ai nevoie de balcon la casă) și era caldul ăla cleios ce ți se prelinge pe toată epiderma și te alungă la răcoare, în casă.

Spre seară a început să țârâie neserios, așa, fără chef. Am mutat ghivecele din balcon spre marginea balustradei, să prindă stropi de ploaie. Să simtă sărbătoarea udă. Sărbătoare H2O. Să le dau iluzia că se destrăbălează la bal, că-s flori de câmp, libere, nu soldăței roșii, înghețați, precum Queen’s Guard, în ghivece frumoase de balcon.

În primele secunde a venit capricioasă, abia atingând pământul, apoi s-a năpustit nebună și a pleznit dramatic tot ce putea atinge. A ținut așa toată seara. Am oprit muzica să aud ploaia. Să nu cumva să se furișeze și să plece, când nu-s atentă. Am adormit pe bătăile ritmice din geam și tot așa m-am trezit. După masă, șiroaiele spălau încă străzile și acoperișurile, iar în casă era bine.

M-a apucat chef de ceva pașnic și am făcut, din trei ouă, clătite. Nu îmi plăceau clătitele în copilărie. Exista un război constant între papilele mele gustative și multe, foarte feluri de mâncare. Aluatul lipicios, umplut cu gem, nu mă inspira deloc. În schimb îmi plăcea tehnologia lor și, deși mama nu mă punea să gătesc, clătitele erau excepție de la regulă. Mi se părea artistic să pun o jumătate de polonic de sos albicios și apoi, cu dexteritate, să învârt iute fundul tigăii încinse până când era acoperită toată suprafața. Apoi să urmăresc cu atenție când e gata și s-o întorc pe partea cealaltă.
Îmi pierdeam interesul când trebuia să pun gemul, iar de mâncat… nici să mă bați.

Mă aflam la un restaurant de fițe, în primul an de la terminarea facultății, invitată la un fel masă festivă, cu un grup de colegi, profesori și ei. La desert ne-au adus clătite flambate cu înghețată și frișcă, iar când eu am refuzat, s-au uitat la mine ca la o extraterestră: „Serios? Nu-ți plac clătitele?”
În timp, gusturile mele au început să se deschidă și azi îmi plac până și clătitele. Ce n-aș da să fiu mofturoasa de atunci?

Azi ploua strașnic și vedeam prin geamul de la bucătărie cum gălbenelele își întindeau botul rotund spre stropi.
Am făcut iute materialul de clătite și l-am pus în frigider vreo două ore. Abia apoi le-am copt. Le-am rulat cu dulceață de zmeură și caise, rețeta lui Daniel din Quebec. De când știu rețeta asta nu ne-am mai atins de alt soi. Am spălat și câțiva pumni de zmeură și afine și le-am așezat acolo. Am lăsat câteva clătite goale, să le pun la cuptor cu cașcaval, mai târziu, să fie mâncate calde, cu iaurt sau smântână.

Zi de august cu ploaie, clătite și gălbenele. Total nepretențioase, precum gustul din bucătăria bunicii. Bucuria vieții vine din simplitate. Casa dinainte a bunicii, unde gutuile impregnaseră povestea multor ani în lemnul dulapurilor și în pereți. Acolo e paradisul meu și uneori mă vizitează așa, ca o boare, din nimic, pentru că locuiește în amintirile mele.

Clătite. Dacă ar fi flori ar fi gălbenele, sau poate gălbenele ar fi clătite, dacă s-ar hotărî într-o zi să devină ceva dulce, ceva făcut în doi timp și trei mișcări, într-o zi de august cu ploaie adevărată.

20180808_17231320180808_17392320180808_17393520180808_17433220180808_17460620180808_17434920180808_174845

De-a caisa

16 Monday Jul 2018

Posted by sweet & salty in Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 16 Comments

Tags

caise, dulceață de caise, fructe, hărnicie, prăjitură de caise, rețetă

33_resize

M-a apucat azi o hărnicie de-aia harnică și, având la discreție caise, am dat iama în ele. Din păcate nu pot să pun aici gustul, că e cel mai important din toată afacerea asta, însă pun rețeta de la prăjitură și recunosc, cu mâna pe inimă, că fac asta ca să fiu sigură că mi-o amintesc.
Nu știu alții cum sunt, dar eu am extrem de multe rețete de pe la toate neamurile (și ale mele și ale altora, de toate culorile și țările aferente) însă când mi-e musai să încerc ceva, caut pe net.

Azi, nu doar că m-am prăjiturit, dar m-am și dulcețit, după rețeta lui Daniel. E o minune dulceața asta. Și e dovada clară ca niciodată să nu zici niciodată. Că eu așa am zis. Că la multitudinea de gemuri și dulcețuri existente aici, e o tâmpenie să te apuci să freci în cratiță cu lingura de lemn. Ei, bine, nu e! Nu-l cunoscusem pe Daniel la vremea aceea.
În România nu e la fel. Toate dulcețurile sunt grețos de dulci. Am căutat și răscăutat, dar, în afară de magiunul de prune acrișor, nu am găsit nimic pe gustul meu. Cel puțin nu în magazinele mari. Poate că or fi unele specializate, ori poate că de-aia-i zice dulceață, că e suprem de dulce. Mie, însă, îmi place să simt gustul fructului. Să nu fie sufocat de zahăr. Aici găsisem dulceața de zmeură și de caise de la Blue Menu.

Dar ce atâta poveste? Pun rețeta, care merge cu siguranță și cu alte fructe. Și firește poze cu elemente esențiale. 🙂

10 g zahăr vanilat
200 g făină
10 g praf de copt
1/2 linguriță sare
4 ouă (mari)
200 g zahăr – (eu am pus 150 că e mai dulce zahărul aici)
4 linguri ulei
4 linguri lapte

Și:
Se amestecă elementele uscate (sare, făină, praf de copt)
Se separă ouăle. Se bate albușul.
Se dă la mixer gălbenușul cu zahărul, uleiul, laptele și vanilia – eu am o sticlă uriașă adusă din Dominicană 🙂
Se îmbină totul cu grijă, știți voi cu paleta în mișcări de balet.
Se pun caisele tăiate (rețeta zice 500 de grame, dar eu am pus mai multe)
Și se dă la cuptorul preîncălzit la 325 F (faceți voi conversia dacă vreți)
Simplu și mult prea delicios.
Eu nu pun zahăr pudră pe prăjituri, dar așa se recomandă la asta și am sacrificat una de dragul vostru și al ședinței foto.

41_resize22_resize30_resize43_resize21_resize19_resize

Jurnal dominican – 8

26 Saturday May 2018

Posted by sweet & salty in Din bucătăria mea, File de jurnal, Geografie subiectivă..., Travel

≈ 15 Comments

29Mâncarea în resorturi e multă și variată. Ca și băutura. Prea multă și prea variată. Am și văzut vreo doi-trei Ivani căzuți la datorie. 🙂
Ceva specific dominican nu știu să existe, decât poate gustul bine condimentat al multor mâncăruri.
În general tradițiile culinare ale popoarelor se bazează pe ce au la îndemână. Și cam toți își arogă anumite rețete, cum facem noi cu sarmalele, care nici vorbă să ne aparțină.

Fructe de mare, creveți, calamari, scoici, homari, stau la restaurant alături de pui, curcan, vită sau porc, preparate după rețetele specifice locului. Nu am văzut miel, dar nu bag mâna în foc că nu există. Însă cum mie îmi plac peștele și fructele de mare, am o dietă… marină. 😀

18
17

Însă dorința lui Petru de a mă desfășura culinar a fost o bună provocare, așa că am făcut câteva poze la întâmplare. Nu cât ar fi meritat meniurile à la carte de la restaurante (în special cel brazilian), ori serile cu specific.

28
12

Des consumate sunt bananele-platains, care se pregătesc cam la fel cum pregătim noi cartofii: prăjite, piure, ori fierte și zăpăcite cu tot felul de sosuri.

2
3
4
5

Mămăliga, e la loc de cinste și aici, însă vine îmbrăcată în pănușa aferentă. La fel am văzut că se servește și în Mexic.

11
10

Fasolea este foarte îndrăgită de dominicani. La fel și orezul pe care-l găsești în cele mai ciudate combinații, chiar și cu fasole.

15
13

Uneori am senzația că, într-o inspirație nebună, dominicanul deschide frigiderul și aruncă tot ce găsește în ceaun. Și… Voilà!, ori cum or spune ei.
La bufet găsești cam orice, până și pizza ori paste, hot dog și cartofi prăjiți. Ce mi s-a părut amuzant e faptul că au și ei vestita noastră salată de boeuf, pe care ei o numesc Ensalada Rusa.

19
20

Dacă totuși nu ai chef de nimic, poți ruga pe unul din bucătari să pregătească în fața ta piept de pui, porc sau pește la grătar. Dimineața poți alege omletă gata făcută, ori la fel comanzi pe loc una cu ce ai tu poftă să pui în ea.

1

Sunt mai multe produse care ți se fac pe loc, inclusiv un fel de clătite foarte bune pe care ți le umple la alegere cu nutella, cremă de cremeș, ori diferite dulcețuri. Și, dacă am ajuns la zona deserturilor o să spun că și aceasta este foarte generoasă: fructe proaspete, diferite prăjituri și produse de patiserie, budinci și înghețate.
Sper că nu v-am provocat prea tare foamea. Pe mâine! 🙂

26

25

31

33

39

 

← Older posts

Categories

  • A fi scriitor (81)
  • Amalgam (184)
  • Ana (50)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (117)
  • Catchy (16)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (20)
  • Din bucătăria mea (20)
  • File de jurnal (171)
  • Fluturi și alte frunze… (44)
  • Geografie subiectivă… (99)
  • Imagini… (41)
  • Lume color (11)
  • Observatorul (3)
  • pași (34)
  • Promisiuni (3)
  • Recenzii (4)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (37)
  • UZP (2)

Arhive

Recent Posts

  • Promisiunile la Bruxelles
  • Călătorind zile și nopți
  • Român în țara frunzei de arțar
  • Ana – recenzie Cristina Pop – Belgia
  • Promisiuni de ianuarie

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,233 other subscribers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Blog at WordPress.com.

  • Follow Following
    • Sweet & Salty
    • Join 1,233 other followers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Customize
    • Follow Following
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...