Nu sunt o abonată la coada cratiței și sunt zile întregi când trec prin bucătărie fugitiv, asigurându-mă doar să încropesc masa care urmează. Calculez totul eficient, astfel încât petrec cât mai puțin timp pe acolo. Și îmi iese. Iar dacă nu ar fi ai mei, pentru mine m-aș obosi să gătesc un ou fiert, un iaurt și o găleată de înghețată de ciocolată sau zmeură, ca să balansez valorile. În timpul anului gătesc normal, o bucătărie amestecată, adică alternez meniurilor românești și rețete de aiurea. Au fost totuși în viața mea cinci ani (cât am avut cafeneaua) când am prăjiturit și cozonăcit pentru cinci vieți și două sute trezeci și nouă virgulă cinci gospodine. Și eram atât de pătrunsă de jobul meu sacru și mai ales dulce, încât atunci când, într-o seară, înainte de Crăciun, am alunecat pe scară, în fracțiunea fracțiunii de secundă, am procedat ca un mare pianist ori un chirurg de seamă. Mi-am ferit mâinile în cădere și am dat eroic și demn: bam! bam! bam! cu fundul de treisprezece trepte, una câte una. Cu mâinile în sus, pentru că în secunda aia fatidică m-am gândit la comenzile care mă așteptau la magazin. Astfel am avut fundul albastru ca maimuța și n-am putut să șed pe scaun o bună bucată de vreme, dar lista de cozonaci și prăjituri/fursecuri de sărbători a ieșit cu mâna la chipiu și comunitatea românească de Kitchener a avut bunătățile aferente de sărbători.

În fine, trecând de perioada glorioasă a anilor respectivi, avântul cuptorului mi s-a dezumflat și, deși gătesc în continuare foarte bine (cunoscătorii știu că nu mă laud), o fac cu moderație. În plus, dacă încerc să scriu în timp ce gătesc, mintea mi se șterge cu buretele și reușesc performanțe de ciorbe prăjite. Sunt prea multe lucruri de văzut și de făcut și de scris și de citit pentru a sacrifica asta în favoarea unei banale oale de ciorbă sau a unei prozaice cozi de aspirator.

Însă, timp de câteva zile pe an, înainte de sărbători, bucătăria mea frumoasă devine locul preferat pe planetă. Mă transform într-o Powerpuff girl care face magie cu ingrediente, culori și gusturi și iubesc cu pasiune acele momente care mă pun jos. Sunt ca un maratonist care a câștigat medalia de aur. Epuizată, dar premiantă. E un soi de experiență fantastică, în care puterea mea funcționează și bateriile îmi sunt încărcate 100%. Bucătăria devine laborator de vrăjitoare și ziua sau zilele de pregătire fac parte din ritualul sărbătorilor. Cred că aici dictează și gena și genetica, plus cei șapte ani de acasă, (la noi în familie se gătește bine și am crescut cu niște tradiții foarte frumoase pe care, deși sunt de o veșnicie în țara asta, le simt la fel de tricolor). Scurtând povestea, pe lângă multe bunătăți, acum de Paști am vrut să fac o surpriză, că la noi așa e. Eu meșteresc poțiuni magice pe care le pitesc în frigider și în cămară și nimeni nu știe și nu gustă din ele decât la prânz, la masă, când, printr-o abracadabra le scot din pălărie. Printre bunătățile tradiționale și oarecum previzibile, de data asta mă hotărâsem să fac macaroons. Pastelate și frumoase, acu trebuiau doar să-mi și iasă, că auzisem că e complicat. Am cumpărat ingredientele și am măsurat tot ce era necesar, adică 90 de grame de făină de migdale, 150 de grame de zahăr pudră și cacao. Toate acestea se cern. Esențial să nu fie cocoloașe! Apoi se amestecă bine între ele. În mixer se pun două albușuri care se bat perfect cu un pic de sare și apoi cu două linguri de zahăr pudră. Când e tare spuma se adaugă fin, cu o spatulă, ingredientele uscate. Fin! Da? Rezultă un aluat ușor lucios care se pune cu șprițul în movilițe rotunde și egale. Mi-au ieșit două tăvi mari. Important! Tăvile se lasă o oră sau și mai mult până se usucă bulinuțele de aluat. Când le atingi cu degetul să nu se ia compoziția. Se pun la cuptorul preîncălzit unde se lasă maximum cincisprezece minute. Trebuie să facă picior ca și ciupercuțele. Se scot și se lasă câteva minute și apoi se lipesc. Am făcut mai multe tipuri. Unele maro închis, adică am pus mai multă cacao, și le-am lipit cu Nutella. Altele bejulii, cu puțină cacao, unele roz și altele albastre. Să fie pastelate. La cele roz am făcut o minunăție de cremă pe care o să o mai folosesc și la alte prăjituri. Am decongelat zmeură și am frecat cu unt și zahăr pudră. Ochiometric. Iar cele albastre la fel, doar că în loc de zmeură am pus afine. Succesul a fost apreciat cu gura plină. E bine să fie făcute cu minim douăzeci și patru de ore înainte să fie servite.

Și v-am spus poveste-așa…

Duminică și micul dejun. Și fuga la telefon și țac! Poză la ochiurile care se prăjesc în tigaie. Ochiuri pe care le faci frumoase, cu albușul pătruns și gălbenuș moale. Apoi răzuiești cașcaval, când sunt gata. Și cașcavalul se topește cuminte, intimidat de fierbințeală. Tai roșii proaspete pe care râșnești sare roz de Himalaya. Apoi așezi simetric, lângă ochiuri, fâșii de bacon, pe care te-ai învățat să-l faci șmecherește, la cuptor. Îl scoți din grăsimea încinsă și-l lași să se odinească în paper towel, să transferi în hârtie grăsimea, iar el să rămână apetisant și crocant.
Ai croissante, care se îneacă în moalele pastelat din farfurie. Yummy!!! Ai făcut și banana bread, peste care ai aruncat un pumn de nuci prăjite în prealabil și ți-a ieșit divin, deși e doar o banală banana bread, cuminte și sănătoasă, făcută din trei banane prea coapte. Râșnești cafea Zavida, și-o pui în filtru. În bucătărie miroase divin și zâmbești, gândindu-te cât ești de culinară și cât de împletită e mâncarea cu poezia, pentru că, după micul dejun, care e de fapt un soi de brunch, trântești vasele în mașina de spălat și scrii. Și uiți de tine printre litere și iubești și lăcrămezi și tu nu mai ești tu. Ești total dizolvată în Word și-n întâmplarea de-a fi roaba cuvântului pe care-l adori. Și afară e soare. Sunt explodate geamurile, dar nu te păcălește. E soare cu dinți ascuțiți de Dracula și e frig și-ți place. Plimbi prin casă cafeaua în cana neagră adusă din Las Vegas cu o inimă roșie, cam kitchoasă, dar dragă. O săruți încet și tainic și pasional.
Ce dulce e weekendul, deși nu ai pic de zahăr în ceea ce înghiți. Mai târziu îți iei totuși niște afine mari și o tabletă de ciocolată neagră, cu mentă și iar te gândești că e divină cafeaua și zâmbești, conștientă că exagerezi cu epitetele. Dar asta simți, chiar dacă ești cam ciudată, pentru că te fac fericită niște banale ochiuri, ce te duc cu gândul la galbenul florii de soare, plus o ceașcă de cafea și o felie de banana bread cu nuci prăjite. Cam ieftin ești tu fericită, și râzi. Dar ce contează?
Și-ți amintești ziua aceea când, studentă fiind, ai furat meseria preparării ochiurilor perfecte: cu albuș bine făcut, cu gălbenuș moale și leneș, deschis doar și numai și total papilelor gustative. În ziua aceea erai la mătușa ta și ea ți-a făcut ochiuri. Că așa a vrut, deși gătitul pentru tine era o perfectă inutilitate la ora aceea, că erai ocupată să fii artistă și îndrăgostită și visătoare și romantică și ușor eterică și cam ciudățică. Un soi de vis care nu prea știa unde era localizată bucătăria în casă. A găti se traducea în prozaic și nu te pasiona nici măcar activitatea de a mânca. Trăiai poezie și erai hrănită cu de-a sila. Cu toate acestea te-a fascinat ritualul făcut în jurul aragazului de ea, mătușa, care ți-a așezat în față ochiuri perfecte, descântate și respectate, cu mișcări grațioase și artistice, cu o alchimie delicată. Ai asistat vrăjită la fiecare mic gest din bucătăria demnă de o casă regală, curată și perfect echilibrată coloristic și culinar.
A început prin a deschide frigiderul cu gesturi de regină. A scos pe blatul lucios de bucătărie cofragul cu ouă de casă, ca pe un obiect unic și de mare preț. A aprins apoi focul și așezat o tigaie de inox, unde a turnat delicat ulei. A spart două, deși ție nici măcar nu-ți era foame. Și, când uleiul a început să cânte sfârâit, a luat o lingură și, ca-ntr-un descântec, a turnat ulei fierbinte peste ouăle ocupate. Scurt. Iar ouăle i s-au supus cuminți și s-au înălbit pe loc, ca niște flori care înfloresc la cerere. Ai privit fascinată magia. Gelatina a devenit albă și mătușa, cu o spatulă din lemn, a învârtit ochiurile. Apoi le-a luat aproape matern și așezat în cuibul unei farfurii albe, desenate cu albastru și auriu. Ai mâncat fascinată, ca și cum ai fi luat o poțiune magică. Și ți s-a părut delicios. Ajunsă acasă ai repetat procedeul. Și ți-au ieșit niște ochiuri perfecte. Ai fost lăudată și te-ai mirat. Ți-ai zis: uite mă, că nu e mare filosofie nici coada asta de cratiță.

Acum faci ochiuri frecvent pentru că te-ai prins, asta e viața. Ai înțeles că niște ochiuri bine făcute chiar pot forma un soi de branch, un soi de fericire calmă, într-o zi când afară e rece. Ochiuri și omlete, savurate în pijama, cu roșii, ardei și castraveți, treziți și ei să adulmece weekend-ul, când cafeaua somnoroasă cântă același cântec negru în dimineți. Și afară e frig. Iar tu cuprinzi ceașca cu ambele mâini și o pui lângă computer și scrii. Și te gândești că e bine c-ai făcut banana bread. Ce bine că e weekend și ai un soi de fericire singuratică, când literele curg cuminți, iar tu te uiți fascinată și te întrebi cum oare nimeni până acum nu s-a gândit că banalele ochiuri pot fi responsabile de niște fericire la farfurie. O fericire casnică, domestică, pășind cuminte în farfurie. Banale ochiuri.

Și toamnă de octombrie cu soare cu dinți ce-ar vrea în casă, tentat fiind și el de niște ochiuri perfect făcute, cu bacon și roșii, cu banana bread și cafea. Ori pur și simplu i-e dor de-o leneveală de weekend.