Nu știu când a început cartea asta, câte lucruri pot fi îngropate în mintea unui om, cât de slinoase și pline de noroi ies afară când ies. 
Îți cresc bolovani în spinare de cum te ridici pe verticală, de cum afli că nu există Moș Crăciun. Tu speri ca prostu’ în luminița de la capătul tunelului, atingi prin iubire de câteva ori soarele, dar în general îți petreci viața cărându-ți crucea, zâmbind ca un trișor ca să nu vadă ceilalți și postând poze fericite pe Facebook. 
Pe când te prinzi, cât de cât, cum stau lucrurile pe pământ, ți-a trecut viața și repeți cui vrea să te asculte „parc-a fost ieri”, dar n-a fost. 
Totul s-a terminat înainte de-a începe, primăvara ți-a rămas în iris ca o muscă intrată accidental, deși iarna ningea deja cu frunze de arțar. 

Îmi aduc aminte că n-am dormit o noapte întreagă atunci când am descoperit noțiunea de moarte. O deznădejde apocaliptică mi-a ținut ochii deschiși până-n zori la gândul că-ntr-o zi voi fi nevoită să accept inevitabilul despărțirii de ai mei. Aveam probabil patru sau cinci ani și nu realizam că noțiunea mi se aplica și mie. Cred că o atribuiam celor mari, iar eu, fiind mică, nu intram în categoria respectivă.

Mai târziu, am înțeles că problema e cine pleacă primul și mi-am dorit să fiu eu aceea, ca să nu fiu supusă la asemenea înfiorătoare suferință. Dar, maturizându-mă, nu doar că am priceput legea firii (care oricum se întâmplă pe sărite), însă am realizat că dorința mea e un act de suprem egoism, pentru că și plecarea mea ar lăsa, eventual, aceeași imensă durere, doar că ar fi dusă de altcineva. Cu alte cuvinte nu aveam scăpare, nu puteam evita durerea indiferent care drum mi s-ar fi deschis în față.  

Dar vorba cuiva, într-o singură zi mori, iar în celelalte trăiești, iar eu, am fost întotdeauna prea ocupată cu viața. M-am împiedicat de multe ori, că Dumnezeu m-a văzut zâmbind și-a zis „ia de-aici, că tu poți”. Și am plâns cu mine toată și am țipat, m-am indignat plină de noapte, dar de fiecare dată cineva m-a scuturat de rău și m-a scos la lumină și m-a spălat ca pe un făt nou-născut și iar mi-a mai dat mărunțiș niște ani, ca și cum aș fi fost o mâță cu nouă vieți înșirate la gât. 

Socrate zice că filosofia ne învață cum să murim, că teama de moarte ar fi o tâmpenie, doar nu știm nimic despre ea, că ar putea, contrar instinctelor noastre, să fie o binecuvântare…